MIHAI VITEAZUL ÎN ISTORIA SECUILOR

Dacă originea secuilor este şi astăzi o temă de dezbatare pentru istorici, fiind legată de îndelungatulul proces al marilor migraţii din spaţiul euroasiatic din sec. IV- XIII, procesul de colonizare a acestora în Transilvania este mai bine documentat. Aşezarea secuilor în Ardeal a fost simultană cu cucerirea acestui teritoriu de către maghiari, proces derulat în sec. X-XIII pe direcţia NV-SE şi în care secuii aveau rolul de grăniceri.

La sfârşitul procesului de cucerire, Ţinutul Secuiesc (Szekelyfold) din SE Ardealului a fost organizat în secolele XIV-XV în scaune(szek), concept de unitate administrativ-teritorială preluat probabil de la saşi şi folosit în izvoarele scrise abia cu începere din sec. XIV. Cele şapte scaune secuieşti au fost: Arieş, Ciuc, Kezd, Mureş, Orbai, Sepsi/Sf.Gheorghe, Tileagd (devenit ulterior Odorhei). Ulterior, prin contopirea scaunelor Kezdi, Sepsi şi Orbai s-a format scaunul Trei Scaune. Fiecare scaun secuiesc era condus de judele scaunului sau al locului (lat. Judex sedis sau judex terrestris). Scaunele secuilor aveau în fruntea lor pe comitele secuilor, funcţie care reprezenta a doua demnitate în voievodatul Transilvaniei. Capitala tradiţională a ţinutului secuiesc era la Târgu Mureş, oraş regal denumit atunci Székelyvásárhely ("Târgul Secuiesc") sau, în latina medievală, "Novum Forum Siculorum"("Noul loc al adunării secuilor"(1)

În opinia istoricului maghiar contemporan Jeno Szucs, începutul procesului de maghiarizare a secuilor a fost timpuriu şi dacă au fost totuşi socotiţi un neam aparte, acest fapt se explică prin organizarea socială şi obiceiurile specifice, precum şi prin calitatea lor de „naţiune politică” în structura feudală târzie a Transilvaniei (2) ca membri ai Unio Trium Nationum din 1437.

De asemenea, mai mulţi cărturari umanişti din sec. XVI au menţionat specificul acestui popor. Astfel, Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), în opera sa Hungaria (1536), identifica secuii printre popoarele ’’diferite’’ de maghiari din regatul Ungariei, vorbind limbi ’’deosebite’’. Deşi la prima vedere "limba, ca si toate obiceiurile" îi apropiau de unguri conform sasului Georg Reicherstorffer (1500-1550), medicul italian Francesco della Valle (?-1545) nu putea sa nu remarce că secuii "totusi sunt un neam barbar", altceva "decat ungurii". Cunoscator al societăţii ardelene, Anton Verancsics (1504-1578) sublinia că secuii "se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai; afara de religie, şi nu se aseamana nicidecum, nici ca limba, cand vorbesc dupa chipul stramosilor". Diverşi autori îi defineau ca un "neam de oameni crunţi" (P. Ranzanus), "aspru şi aprig, ca şi născut pentru lupta" (Reicherstorffer), "oameni crânceni şi războinici" (Istvan Brodarics), motiv al rezistentenţei pentru păstrarea privilegiilor pe care regalitatea si marea nobilime ungurească au fost obligate sa li le recunoasca permanent. Până târziu, în epoca moderna, secuii s-au bucurat "de legi şi obiceiuri cu totul deosebite de ale altora", împartindu-şi "între ei mostenirile si slujbele pe triburi si spite de neam" (A. Possevino). Folositi exclusiv în slujbe militare, şi-au păstrat calitatea de oameni liberi, traind "dupa legile si moravurilor lor", în opinia lui Reichertorffer. Şi această continuitate a unor caracteristici ale organizarii primare, gentilico-tribale, a reprezentat un sprijin pentru păstrarea individualitatii secuilor fata de puternicul aliat maghiar. Situatie de excepţie la care o contribuţie şi-a adus-o şi plasarea geopolitica "la marginea", potrivit lui della Valle, teritoriilor controlate politico-militar de regalitatea ungară.(3)

În secolul XVI istoria secuilor a fost marcată de mişcări sociale îndreptate fie împotriva propriilor fruntaşi, cum a fost cazul în 1562, fie împotriva principilor din familia Bathory, ca în anul 1575. Ca pedeapsă pentru aceste revolte, li s-au suprimat vechile libertăţi. La adunarea naţională din 1558 din Turda s-au pus introdus taxe asupra secuilor, ca urmare, în 1562 aceştia s-au răzvrătit împotriva principelui János Zsigmond. Răscoala a fost înăbuşită în sânge şi la adunarea naţională din acelaş an de la Sighişoara secuimea a fost declarată "domeniu liber al regelui", cu aceasta începând procesul de destrămare a vechii organizări secuieşti şi înglobarea treptată a secuimii în sistemul uniformizat al principatului. Tot în sec. XVI, Reforma protestantă s-a impus şi în secuime, mai ales la presiunea principelui, şi a câştigat teren în zona Odorheiului, Ciucul rămânând fidel catolicismului. În 1567, principele a pornit împotriva secuilor din scaunul Ciucului, pentru a-i convertească cu forţa. În sâmbăta Rusaliilor, conduşi de preotul din Joseni, aceştia s-au opus şi au învins, de atunci apărând tradiţia pelerinajului de Rusalii, chiar schimbat între timp – care este de fapt şi comemorarea acestui eveniment. După moartea lui János Zsigmond secuii ajunşi în pragul foametei din cauza dărilor exagerate s-au prezentat înarmaţi la adunarea naţională din Teiuşi cerând abolirea taxelor, dar noul principe, Báthori István le-a refuzat cererea. Ca urmare secuii din Ciuc şi Gheorgheni s-au răzvrătit de câteva ori, dar rămaşi singuri n-au avut sorţi de izbândă. Báthori Zsigmond, următorul principe al Transilvaniei, a atras secuii în campaniile sale antiotomane, cu promiterea restaurării libertăţilor acestora. Printre altele, secuii din scaunele Odorheiului şi Ciucului, care au ajuns iobagi din cauza introducerii taxelor, au fost dezrobiţi .(4)

Când a preluat, în 1599, tronul principatului Transilvaniei de la ruda sa Zsigmond Bathori, cardinalul Endre Bathori a intrat în relaţii strânse cu Poarta otomană şi Ieremia Movilă, domnul Moldovei, adversar al lui Mihai Viteazul. Simţindu-se încercuit, Mihai a intrat în octombrie acelaşi an în Transilvania cu armata sa, fiind bine primit de secuii care, după cum spune Nicolae Bălcescu, ’’aveau o ură fieroasă împotriva nobililor şi mai ales împotriva familiei Bathoreştilor’’(5).

În consecinţă, apelul cardinalului la vitejii soldaţi secui cu promisiunea restabilirii drepturilor tradiţionale a rămas fără rezultat. Cum spunea Bălcescu: ’’ura săcuilor asupra lui Andrei era atât de mare, încât nici ameninţările, nici făgăduielile nu-i putură îndupleca a lua armele în favorul lui’’ (6).

Pe de altă parte, Mihai, după ce a intrat în Ardeal, a trimis pe căpitanii secui aflaţi în slujba sa – Gheorghe Mako, Ioan Tamasfalvi, Ştefan Haraly şi Ştefan Domos – să-i îndemne pe conaţionalii lor să i se alăture, promiţându-le restabilirea vechilor libertăţi. Apelul său a fost primit cu entuziasm de ţăranii secui, care i-au cerut permisiunea de a dărâma cetatea Varhegy, construită de principele Janos Zsigmond (1540-1571) cu scopul de a controla zonele secuieşti. Flăcările care au cuprins cetatea au devenit semnalul pentru o revoltă spontană împotriva nobilimii, după cum ne spune Bălcescu:’’sfărâmând şi arzând palaturile nobililor, ceilalţi săcui, în pilda lor, năvăliră cu atâta furie asupra palaturilor celor mari, încât mai nici unul nu scăpă de omor (...) Între aceste palate fură arse şi palatul şi posesiile lui Ion Boldi din săcuime, pe care cu greşală spun unii că se arseră de Mihai Vodă.’’(7)

Apoi, la 28 octombrie Mihai obţine victoria de la Şelimbăr împotriva cardinalului, succes la care şi-au adus contribuţia şi cei 1000 de secui din armata sa. Ajuns stăpân al Transilvaniei, în numele împăratului Rudolf II Habsburg, Mihai nu-şi uită promisiunea şi emite la 7 martie 1600 următorul act: ’’Noi, Mihai voievodul Ţării Româneşti, sfetnicul Maiestăţii sale împărăteşti şi crăieşti, locţiitorul său în Ardeal şi căpitanul suprem al oştilor sale din hotarele ţinuturilor împrejmuitoare şi supuse Ardealului:

Pentru pomenirea viitoare a lucrului, fericirea, rămânerea şi slobozirea comunităţii creştine de obşte, dar mai ales grijile şi silinţele noastre pentru ocrotirea acestei provincii, Ardealul, care este împrejmuit din toate părţile de atâtea nevoi, primejdii şi duşmani, ne silesc ca noi să dăm credincioşilor noştri secui (...), să le îngăduim şi să le păstrăm în toate articolele şi clauzele lor, drepturile şi slobozeniile date, dăruite şi păstrate de regii de odinioară ai Ungariei, anume regele Matei (8) de slăvită pomenire, părinţilor şi strămoşilor noştri, ba vrem să se păstreze în veci şi de către alţi de toţi, atât de cei de sub stăpânirea noastră, cât şi de cei de după noi.’’

Documentul se încheie astfel: ’’Mai îngăduim să lăsăm milostiv secuilor socotiţi în acea slobozenie după obiceiul de odinioară, să poată lua sare slobod pentru traiul şi casele lor, dar nu pentru vânzare, şi din ocnele găsite în oricare din scaunele secuieşti şi din cele ce se vor găsi.

Dată în oraşul Braşov, ziua a şaptea a lunii după post în anul 1600.’’ (9)

După consumarea episodului Mihai Viteazul în istoria comunităţii secuieşti, principii succesori din Ardeal secolului.XVII vor ţine seamă de vechile libertăţi ale acestora.

(1)   http://ro.wikipedia.org/wiki/Secui

(2) Jeno Szucs, Popoarele Ungariei Medievale, http://adatbank.transindex.ro/inchtm.php?akod=1173

(3) Mircea Dogaru, Secuii http://gk.ro/sarmizegetusa/invaziile/turanicii/secuii.htm

(4) http://www.prefecturaharghita.ro/act/isto.htm

(5) N. Bălcescu, Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.254.

(6) Ibidem, p.266.

(7) Ibidem, p.261.

(8) Corvin: 1458-1490

(9) Lola Stere-Chiriacu, Mihai Viteazul şi secuii, Magazin istoric 10/1971, p.70-71..

COMANDANŢI - ŞTEFAN CEL MARE (CCA. 1435 MOLDOVA – 02.07.1504 SUCEAVA, MOLDOVA)

Cucerirea domniei prin victoria  în războiul civil din 1457

Ştefan cel Mare blogulmaresaluluicrai.blogspot.com

Domnitorul moldovean Ştefan III Muşat, supranumit cel Mare, a fost fiul domnitorului Bogdan II Muşat (1449-1451), ucis de succesorul acestuia Petru Aron (1451-1452, 1454-1455, 1455-1457), primul domnitor moldovean care a plătit tribut Imperiului Otoman, aflat în expansiune în bazinul Mării Negre. Exilat în Ţara Românească, Ştefan primeşte ajutor militar de la domnul muntean Vlad Ţepeş ( 1456-1462) şi i se alătură unii boieri  moldoveni  în frunte cu Şendrea, viitorul portar al capitalei Suceava. Cu aceste forţe îl înfrânge pe Petru Aron în bătăliile de la Doljeşti  (jud. Neamţ), la 12 aprilie 1457, şi Orbic (jud. Neamţ), la 14 aprilie 1457, fiind proclamat domn de Adunarea Ţării la Direptate.

Campaniile în Polonia şi Ardeal / Ungaria pentru securizarea domniei în 1457-1469

quadratus.wordpress.com

În urmărirea lui Petru Aron, refugiat în sudul  Poloniei vecine, întreprinde expediţii în această zonă în 1457-1458. În cele din urmă, Ştefan  încheie la 4 aprilie 1459 un tratat cu doi demnitari poloni de graniţă (palatinii Rusiei Mici şi ai Podoliei) în tabăra de pe fluviul Nistru de la Overhăleuţi. Prin acest document obţine plecarea rivalului său de la graniţa Moldovei, recunoaşterea sa ca domn şi protecţia regelui Cazimir IV, în schimbul acceptării ca suzeran a regelui polon, a stăpânirii acestuia asupra cetăţii de graniţă Hotin (azi în regiunea Cernăuţi din Ucraina) şi a acordării de ajutor acestuia împotriva ’’păgînilor’’ (tătarilor). Printr-o convenţie încheiată cu solii ‚’de frunte’’ ai regatul polonez la 2 martie 1462, la Suceava  va recupera şi Hotinul, ocupat de vecinii din nord în 1436, în perioada de criză politică internă de după moartea domnitorului Alexandru cel Bun (1432-1457). De asemenea, se angaja să-l ajute pe rege ’’împotriva oricărui neprieten’’, jurându-i credinţă acestuia ’’după vechile obiceiuri ale domnilor moldoveni’’, şi să realipească Moldovei orice teritoriu înstrăinat, aluzia făcând trimitere la cetatea dunăreană Chilia, aflată în posesia Ungariei.

Matei Corvin www.romanialibera.ro

Tot în scopul capturării lui Petru Aron  va efectua şi o expediţie în Ardeal în 1461. În iunie 1462, susţinut de flota otomană, Ştefan a asediat fără succes cetatea dunăreană Chilia (Licostomo) (azi în Ucraina), cedată Ungariei în 1448 de domnul impus de aceasta, pe care o va cuceri în cele din urmă la 23-24 ianuarie 1465, cu sprijin polonez. Apoi  în 1467 a susţinut revolta eşuată a ardelenilor împotriva regelui maghiar Matei Corvin. La 9 octombrie acelaşi an, o ’’adunare obştească’’ a reprezentanţilor moldoveni şi poloni reunită în tabăra de la Hotin, reglementa problemele dintre cele două părţi, fapt semnificativ pentru strategia lui Ştefan: de a nu fi angajat pe două fronturi simultan.

Matei Corvin a reacţionat atacând Moldova în noiembrie, pentru a-l înscăuna ca vasal pe fugarul Petru Aron, în tiparul politicii expansioniste maghiare din secolele XIV-XV. După ce au trecut prin pasul Oituz, invadatorii, al căror efectiv a fost estimat între 20.000 şi 40.000 de soldaţi, au inaintat spre Suceava pe valea Siretului. Ei au incendiat Trotuşul (jud. Bacău), la 19 noiembrie, şi Romanul (jud. Neamţ), la 29 noiembrie, dar Ştefan i-a învins în luptă sângeroasă de la Baia (judeţul Suceva), la 14-15 decembrie (vezi pictura murală). În cursul acestei campanii Ştefan s-a confruntat cu numeroase defecţiuni boiereşti pe câmpul de luptă, regele maghiar fiind înştiinţat în ultima clipă de atacul-surpriză de noapte al moldovenilor.  După retragerea ungurilor, care au fost nevoiţi să-şi îngroape artileria, divergenţele cu boierii s-au amplificat într-o revoltă a acestora în sudul ţării. Înfrângerea rebelilor s-a soldat cu decapitarea 20 de mari boieri şi tragerea în ţeapă a 40 de mici boieri. În anul următor, ca urmare a demersului nobililor poloni pe lângă cei maghiari, Matei Corvin a renunţat la o plănuită campanie de revanşă.  În sfârşit, în 1469, spătarul (boier dregător care purta  spada  domnului) Filip Pop a atacat scaunele secuieşti (unităţi administativ-teritoriale autonome) din Ardeal şi l-a capturat pe Petru Aron, care a fost executat.

Pentru a preveni o altă invazie maghiară, domnul încheie în iulie 1468 un nou tratat cu regele Cazimir al Poloniei, prin care accepta să nu pornească război fără acordul suzeranului său, care se angaja să-l ajute împotriva turcilor, tătarilor şi a ungurilor şi să nu acorde azil vreunui duşman al domnului. Dar când regele polon i –a cerut în 1471 sprijin militar împotriva vechiului rival maghiar, Ştefan cel Mare a refuzat, fără a denunţa însă tratatul.

În august acelaşi an, Ştefan învinge pe graniţa de la fluviul Nistru, la Lipnic (fost Lipinţi) (azi în raionul Ocniţa din Republica Moldova),  pe tătarii veniţi într-o expediţie de pradă.

Războiul cu Imperiul otoman şi Ţara Românească în 1469-1489

Tot în 1469 a respins o incursiune la Chilia a domnitorului muntean Radu cel Frumos, instalat pe tron, în 1462, ca vasal de sultanul otoman Mahomed II în locul fratelui său Vlad Ţepeş. A reacţionat atacând în februarie 1470 Brăila şi Târgul de Floci (jud. ) în Ţara Românească. O altă ofensivă a lui Radu a fost oprită prin victoria de la Soci (30 km de Râmnicu Sărat) de la 7 martie 1471, după care Ştefan a cerut regelui polon să medieze ’’pace adevărată şi înţelegere între el şi noi’’. În anul următor s-a aliat cu principatul bizantin Mangop din peninsula Crimeea (azi în Ucraina), prin căsătoria cu prinţesa Maria. Apoi Ştefan a atacat la rândul său Ţara Românească în noiembrie 1473, obţinând victoria de la Vodna (jud. Prahova), la 18-20 noiembrie, şi l-a înlocuit pe Radu cu Laiotă Basarab şi a refuzat să mai plătească tributul.

Imediat comandanţii otomani de la Dunăre (Dobrogea şi Bulgaria) au lansat expediţii de pedepsire la sfârşitul aceluiaşi an. În octombrie 1474 Ştefan a învins în Ţara Românească forţele turceşti şi ale lui Laiotă, care recunoscuse între timp suzeranitatea sultanului.

Bătălia de la Vaslui - ro.wikipedia.org

Ca urmare, în noiembrie, Suleiman/Soliman paşa, beilerbeiul Rumeliei (beiul şef al beilor din provinciile europene ale Imperiului Otoman), a început o mare expediţie împotriva Moldovei, la care au participat trupe muntene şi garda imperială otomană a ienicerilor. La 29 noiembrie, Ştefan a scris papei Sixt IV pentru a cere ajutor principilor creştini, arătând că este ’’gata cu tot sufletul şi cu toată puterea... să luptăm pentru creştinătate cu toate forţele nosatre’’. În pofida superiorităţii numerice estimate între  80.000 şi 120.000 (sursă moldoveană) de otomani faţă de 40.000 de moldoveni (cronicarul polon contemporan Jan Dlugosz), Suleiman a fost învins la 10 ianuarie 1475 în zona accidentată şi îngustă a văii Bârladului de la Podu Înalt (Vaslui), unde fusese atras printr-o tactică de hărţuire. Otomanii au fost induşi în eroare asupra poziţiei taberei moldovenilor (pregătită din toamnă) de buciumele şi trâmbiţele acestora, camuflate de ceaţa densă. Într-o scrisoare trimisă principilor creştini, domnul îşi sintetiza astfel categorica victorie: ’’...şi i-am înfrânt şi i-am adus sub picioarele noastre şi pe toţi  i-am trecut sub  ascuţişul săbiei, pentru care lucru Domnul să fie lăudat’’. Leonardo da Cretona observa într-o scrisoare trimisă din Buda, capitala Ungariei, la Ferrara (Italia), că moldovenii erau ’’cea mai mare parte ţărani’’. Izvoarele otomane considerau că ’’oştile turceşti n-au suferit niciodată o mai mare înfrîngere’’, apreciere împărtăşită şi de o cronică veneţiană, iar papa l-a proclamat pe Ştefan ’’Atlet al lui Hristos’’. O solie moldoveană i-a adus în dar regelui polon o parte din trofeele capturate şi a cerut ca Ştefan să nu mai fie lăsat singur împotriva uriaşei forţe otomane. Pe de altă parte, Matei Corvin scria papei şi împăratului german despre victoria lui Ştefan cel Mare, ’’trăgînd pe seama sa toată măreţia acestui triumf, ... cu gîndul să cîştige pentru sine meritele altora’’, conform lui Dlugosz. Sixt IV i-a răspuns lăudîndu-l pe domn pentru ’’cumplita înfrîngere şi ruină’’ cauzată otomanilor cu ajutorul regelui maghiar, care îşi cîştigase ’’laudă şi glorie’’. Cu toate acestea, Ştefan va repeta la 25 iunie cererea pentru iniţierea unei mari expediţii europene antiotomane ’’pe mare şi pe uscat’’, angajîndu-se să lupte pînă la moarte pentru ’’legea creştină’’. Cu această ocazie, marele domn avertiza că dacă ţara sa, pe care o numea ’’poarta creştinătăţii’’, ar fi fost pierdută, ’’atunci toată creştinătatea ar fi în mare primejdie’’.

În acelaşi an Ştefan a trimis un corp de oaste pentru a-l instala pe tronul Mangopului pe cumnatul său, prinţul Alexandru, în locul fratelui acestuia, Isaico, care era vasal al turcilor. La 12 iulie, la Iaşi, a încheiat şi o alianţă cu regele maghiar Matei Corvin, în care îi promitea ajutor militar împotriva oricui, cu excepţia Poloniei, deşi aceasta îi refuzase din nou sprijinul militar împotriva otomanilor. Regele maghiar se angaja să nu adăpostească duşmani ai lui Ştefan, să-l adăpostească pe acesta dacă ar fi obligat să-şipărăsească ţara şi să se implice în rezolvarea problemelor de graniţă dintre Moldova şi Ţara Românească, aflate în suspans după înţelegerea încheiată de Alexandru cel Bun (1400-1432) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418). În acelaşi timp, solii domnului la curtea papală cereau sprijin financiar direct din fondul cruciat pentru cruciada antiotomană şi nu prin intermediul regelui maghiar, ei subliniind că Ştefan ’’dacă i se va da satisfacţie şi va fi ajutat, va persevera în luptă şi se va opune straşnic turcului, fie împreună, fie şi singur’’. Pe de altă parte, în vara lui 1475, turcii, susţinuţi de o puternică flotă, au cucerit oraşele genoveze şi bizantine din Crimeea, ucigându-l pe prinţul Alexandru, şi şi-au impus suzeranitatea asupra hanului tătar din peninsulă. Într-un plan antiotoman trimis regelui polon în ianuarie 1476, Matei Corvin se baza pe o armată moldoveană de 20.000 de infanterişti şi 12.000 de cavalerişti.În acelaşi timp, Mengli Ghirai, hanul tătar al Crimeei, îl avertiza pe regele polon că, dacă l-ar fi ajutat pe Ştefan contra turcilor, ’’atunci nu vom avea alţi duşmanimaimari decît tine’’. Deşi consilierii monarhului polonez îl sfătuia că ’’este mai bine să lupte împotriva turcului pentru vetrele moldovenilor decît ale lituanilor’’, Cazimir IV nu a intervenit.

www.librariaeminescu.ro

Bătălia de la Războieni - ro.wikipedia.org

Apoi, la 13 mai 1476 însuşi sultanul Mahomed /Mehmed II, cuceritorul Constantinopolului în 1453, a declanşat dinspre sud o altă mare expediţie împotriva Moldovei cu o armată estimată de contemporani între 90.000 şi 150.000 de soldaţi, cărora li se adăugau 10.-12.000 de soldaţi munteni . Simultan tătarii crimeeni comandaţi de Eminek Mîrza au atacat dinspre est, dar au fost învinşi în iunie, pe drumul de întoarcere din expediţia de pradă, după ce aflaseră că rivalii de pe Volga, impulsionaţi de diplomaţia lui Ştefan, le atacaseră teritoriul. Eminek i-a scris apoi sultanului că Ştefan ’’a făcut război crîncen cu noi şi ne-a omorît mulţi oameni’’. La jumătatea lui iunie, turcii au trecut Dunărea, înaintând pe valea Siretului spre Suceava. Ca şi în  anul anterior, Ştefan i-a hărţuit şi i-a atras spre tabăra fortificată de pe Pârâul Alb, afluent al Moldovei. Dispunând de doar 10.000 de soldaţi, deoarece îşi lăsase ţăranii să-şi apere casele de invazia tătărască, Ştefan a fost învins la 26 iulie în locul care va fi numit Războieni (judeţul Neamţ). În inscripţia murală din biserica construită ulterior de domn pe locul bătăliei, acesta spunea: ’’Şi noi, Ştefan voievod, şi cu fiul nostru, Alexandru, am ieşit înaintea lor şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi, cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrînţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo o mulţime mari de ostaşi ai Moldovei.’’ Pe de altă parte, cetăţile Chilia, Cetatea Albă, Neamţ, Hotin şi Suceava au rezistat atacurilor otomane. Retras în munţi, domnul şi-a refăcut oastea, cu un efectiv de 16.000 de soldaţi, în timp ce trupe transilvănene conduse de voievodul Istvan Bathory înaintau spre pasul Oituzului. Ca urmare, la mijlocul lui august, sultanul a ordonat retragerea, în cursul căreia armata otomană, afectată de o epidemie şi de lipsa proviziilor, a fost hărţuită de Ştefan. Poziţia de independenţă câştigată pe scena politică internaţională de Ştefan a fost subliniată de solii săi în faţa Senatului Veneţiei, pentru a contracara pretenţia Ungariei de conducere a operaţiunilor comune antiotomane: ’’ei au spus că voievodul Ştefan a început războiul împotriva turcilor din propria sa iniţiativă şi că este stăpân liber al ţării şi al poporului său’’.

Preluând iniţiativa strategică, Ştefan a intrat în octombrie în Ţara Românească împreună cu comitele ardelean Istvan Bathory, instalând pe tron pe Vlad Ţepeş în locul lui Laiotă. Relaţiile dintre Ştefan şi Vlad au fost astfel descrise în scrisoarea lui G. Cavitello către principele Milanului: ’’şi au vrut supuşii ca amîndoi domnii să-şi jure împreună dragoste şi unire’’. După uciderea lui Vlad de către Laiotă la sfîrşitul anului, Ştefan va efectua o nouă expediţie în ţara vecină în noiembrie 1477, înlocuindu-l pe Laiotă cu Basarab cel Tînăr. În acelaşi an, la 8 mai, solul moldovean Ioan Ţamblac la Veneţia descria Moldova ca fiind ’’cetatea de apărare a Poloniei şi a Ungariei şi straja acestor două cetăţi’’, avertizând că dacă Ştefan nu va fi ajutat, Moldova va pieri sau va fi obligat să se supună otomanilor. Ca urmare, probabil în 1479, domnul a obţinut pacea cu sultanul, în schimbul unui tribut mărit la 6.000 de florini anual. În plus, în 1481 Mahomed II înnoia capitulaţia acordată în 1456 predecesorului lui Ştefan: ’’Nici el (domnul – n.n.), nici  avutul său şi nici ţara sa nu vor fi atacate de mine, nici de sangeacbeii mei şi nici de ceilalţi supuşi ai mei şi atîta timp cît din partea lui se vor vedea fapte drepte, el se va bucura din partea mea de aceeaşi bunăvoinţă împărătească a mea şi va fi ocrotit.’’

Basarab cel Tînăr a devenit ţinta unei expediţii moldo-transilvănene condusă de Ştefan în mai-iunie 1480. În anul următor, la 8 iulie,profitând de moartea lui Mahomed II în mai, Ştefan îl învinge pe Basarab cel Tînăr la Rîmnic, în pofida ajutorului beilor Ali şi Skender şi îl înlocuieşte pe tron în septembrie cu Vlad Călugărul. Pentru a întări graniţa sudică, domnul construieşte în 1482 pe Milcov cetatea Crăciuna (judeţul Vrancea). Pe de altă parte, noul sultan Baiazid II cucereşte prin surprindere cetăţile-port Chilia, la 14 iulie 1484, şi Cetatea Albă (azi în Ucraina), la 5 august 1484, cu ajutorul hanului tătar Mengli Ghirai. Într-o scrisoare trimisă imediat republicii Raguza (Dubrovnik, Croaţia), sultanul descria cele două cetăţi ca fiind ’’cheile’’ Moldovei şi ţărilor vecine. Pentru a primi ajutor în scopul recuperării celor două centre comerciale, Ştefan depune jurământ de vasalitate regelui Poloniei la 15 septembrie 1485, în localitatea poloneză de graniţă Colomeea, angajându-se să-l ajute împotriva tuturor duşmanilor, să nu încheie alianţe antipolone, să nu atace Polonia şi nu va face război şi pace fără acordul regelui. În acest timp, Ali, beilerbeiul Rumeliei, şi Vlad Călugărul invadează Moldova până la Suceava, pentr a instala un domn vasal Porţii. Întors în ţară cu ajutor polon, Ştefan îl învinge la 16 noiembrie, la Cătlăbuga, lângă Chilia, pe Bali bei Malcoci Oglu, paşa de Silistra, dar nu reuşeşte să elibereze portul dunărean. În anul următor, Bali bei atacă din nou Moldova, pentru a-l impune pe tron pe Hronoda, dar este învins la 6 martie la Şcheia, în ţinutul Romanului. Nemaifiind ajutat de  Veneţia, Ungaria şi Polonia, care încheiaseră pe rând pacea cu turcii, Ştefan obţine în 1486 sau 1489 pacea cu Imperiul Otoman, în schimbul unui tribut anual de 3.000 de ducaţi veneţieni. Din perspectiva umanistului italian Filippo Buonaccorsi-Callimachus (1437-1496), românii s-au înţeles cu turcii ’’prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători’’, cedând ’’nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii’’.

Conflictul cu Polonia în 1490-1499

Ioan Albert www.visittorun.pl

După ce Polonia recunoaşte în 1489 anexarea de către otomani a Chiliei şi Cetăţii Albe, relaţiile lui Ştefan cu vecinul din nord se deteriorează. În anul următor, domnul respinge cererea de ajutor militar a lui Ioan Albert, regele Poloniei, pentru ocuparea tronului Ungariei la moartea lui Matei Corvin, oferindu-l însă împăratului german Maximilian de Habsburg. De asemenea, în acelaşi an, ocupă regiunea frontalieră Pocuţia, subiectul unui vechi diferend cu Polonia, şi încheie alianţe antipolone cu Marele Cnezat al Moscovei şi Hanatul Crimeei. Ioan Albert a început pregătirile pentru invazia Moldovei încă din 1494, pe care o încadra într-un plan mai larg de înlăturare a dominţiei otomane în bazinul Mării Negre.

Bătălia de la Codrii Cosminului - www.infomm.ro

Dealtfel scopul anunţat al campaniei declanşate în august 1497 a fost cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe. Dar regele a schimbat drumul spre capitala Suceava, pe care a asedit-o până la 16 octombrie, când în ajutorul lui Ştefan au sosit trupe transilvănene şi turceşti. Nerespectând armistiţiul prin care se obliga să se retragă pe drumul pe care venise, Ioan Albert a fost învins de Ştefan la 26 octombrie la Codrii Cosminului (azi în regiunea Cernăuţi, Ucraina) (, unde au murit numeroşi nobili polonezi. Ca represalii, în iunie 1498, unităţi moldovene au asediat oraşele poloneze Trembowla, Buczacz, Podhajce şi Lvov. Ca urmare, Ioan Albert semnează pacea la Cracovia la 15 aprilie 1499 şi la Hîrlău la 12 iulie 1499, angajându-se să ajute pe domn împotriva duşmanilor şi nu le acorde azil acestora, în timp ce Ştefan se angaja să participe la războiul care urma să fie declanşat de Ungaria şi Polonia împotriva Porţii Otomane. 

Dar când vornicul (boier dregător în domeniul justiţiei) Boldur atacă Chilia şi Cetatea Albă, nu primeşte susţinerea militară poloneză în cadrul unei proiectate coaliţii europene antiotomane. În consecinţă, Ştefan trebuie să încheie pace definitivă cu Poarta în 1501, tributul şi unele servicii fiind confirmate de pacea otomano-maghiară din 1503.

În aprilie 1502, aflat în tabăra din Pocuţia, Ştefan reproşează solului polon că noul rege Alexandru nu a trimis delegaţia cerută de el în anul anterior pentru delimitarea graniţelor acestei provincii şi cere recunoaşterea stăpânirii acestei provincii dacă Polonia dorea să fie apărată împotriva tătarilor şi a altor ’’păgîni’’. În noiembrie reia cererea pe lângă starostele oraşului Liov (sudul Poloniei), avertizând că va apăra până la moarte această provincie ocupată cu aprobarea regelui maghiar. După un an solicitarea va fi prezentată din nou de o solie moldoveană regelui Alexandru, subliniindu-se că Pocuţia a aparţinut Moldovei ’’din vechime’’.

Între timp, aliat cu hanul tătar Mengli Ghirai din Crimeea, Ştefan învinge ultimele forţe ale Hoardei de Aur la 28 iunie 1502, pe râul Samara. Baiazid II solicitase hanului tătarilor de pe Volga să se aşeze în sudul Moldovei, deoarece ’’dacă tu vei avea în mîna ta Moldova, atunci drumul ne va fi deschis spre toate părţile lumii’’.

Armata lui Ştefan cel Mare

Cetăţile Moldovei www.neamt.ro

Izvoarele străine estimau efectivele armatei moldovene în timpul lui Ştefan cel Mare între 40.000 şi 60.000 de soldaţi. 

www.posta.md

www.posta.md

Forţa sa militară s-a bazat în acţiunile ofensive pe oastea de curteni şi cetele boiereşti de cavalerie, mica boierime devenind principalul sprijin politico-militar al lui Ştefan. În conflictele defensive a apelat şi  la ’’oastea cea mare’’, formată din ţărani pedestraşi, aplicînd tactica ’’pământului pârjolit’’ şi a hărţuirii inamicului până la atragerea în ambuscade în zone necunoscute. Momente semnificative în politica militară a domnului erau ceremoniile prin care ţăranii care se remarcau pe câmpul de luptă primeau de la Ştefan donaţii în pământ şi trecerea în rândul privilegiaţilor.

www.posta.md

În Sfatul Domnesc au fost promovaţi pârcălabii, care îndeplineau funcţia de comandanţi ai cetăţilor, centre ale puterii militare a Moldovei: Chilia Nouă, Chilia Veche, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Hotin, Soroca (pe Nistru, azi în Republica Moldova), Orhei (la 48 km de Chişinău, azi în Republica Moldova), Roman (judeţul Neamţ) şi Crăciuna.

Cronicarul Elia ben Elkana Capsali din insula grecească Creta aprecia astfel calităţile militare ale moldovenilor în epoca lui Ştefan cel Mare: ’’Ţara lui (Ştefan – n.n.) e mică şi are puţini locuitori, dar cu toţii sunt viteji, se adăpostesc  în munţi şi în vai cine ar avea îndrăneala să se lupte cu ei?’’.

Personalitatea lui Ştefan cel Mare

yufind.library.yale.edu

Ştefan a câştigat 34 din cele 36 de bătălii susţinute, tenacitatea sa fiind astfel de un cronicar moldovean: ’’şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-l căzut jos se ridica deasupra biruitorilor’’. Solul polon trimis în august 1504 succesorului lui Ştefan, fiul său Bogdan III, îl lăuda pe tatăl noului domn ca fiind ’’meşter în arta militară’’. Un alt polonez, istoricul umanist Martin Cromer (1512-1589), caracteriza astfel dimensiunea militară a personalităţii lui Ştefan cel Mare: ’’Fost-au bărbat ca acela, care pentru inima cea mare, înţelepciunea militărească, ştiinţa lucrurilor de război şi faptele cele norocoase asupra turcilor, polonilor şi tătarilor în veci să se pomenească.’’

VIDEO Film Documentar ''Ştefan cel Mare şi Sfânt'' www.crestinortodox.ro
VIDEO Film artistic ''Ştefan cel Mare'' 1974 2h 17min You Tube

Bibliografie selectivă Ş. Papacostea

Beldiceanu N., La campagne ottomane de 1484: ses preparatifs militaires et sa chronologie, ’’Revue des etudes roumaines’’, V-VI, 1960, pp. 67-77.

Idem, La conquete des cites marchandes de Kilia et de Cetatea Albă par Bayazid II, ’’Sudost-Forschungen’’, XXIII, 1964, pp. 36-90.

Brătianu Gh. I., Lupta de la Baia (după izvoare ungureşti), ’’Revista istorică’’, V, 1919, 11-12, pp. 216-244.

Costăchescu M., Arderea Tîrgului de Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele lui Ştefan cel Mare cu muntenii, Iaşi, 1935, XIII + 208 p.

Decei A., Tratatul de pace – sulhname – încheiat între sultanul Mehmed II şi Ştefan cel Mare în 1479, ’’Revista istorică română’’, XV, 1945, 4, pp. 465-494.

Duzinchievici Gh., Războiul moldo-polon din 1497. Critica izvoarelor, ’’Studii şi materiale de istorie medie’’, VIII, 1975, pp. 9-61.

Fischer Ed., Kozmin, ein Beitrag zur Geschichte des polnisch-moldauischen Konfliktes im Jahre 1497 (Mit einer  Kartenskizze), Czernowitz, 1903, 37 p.

Idem, Die Wehrmacht der Moldau zur Zeit Stephans des Grossen. Eine militarsich-historische Skizze, ’’Jahrbuch des Bukowinaer Landesmuseums’’, XIII-XIV, 1905-1906, pp. 29-44.

Gorka O., Bialograd i Kilia a wyprava r. 1497, Warszawa, 1937, 22 p.

Gorovei Şt., Autour de la paix moldo-turque de 1489, ’’Revue  roumaine d’histoire’’, XIII, 1974, 3, pp. 535-544.

Papacostea Ş., Un episode de la rivalite polono-hongroise au XV-e siecle: la campagne de Mathias Corvin en Moldavie (1467) a la lumiere d’une source inedite, ’’Revue roumaine d’histoire’’, VIII, 1969, nr. 6, pp. 967-969.

Papacostea Ş., De la Colomeea la Codrii Cosminului (Poziţia internaţională a Moldovei la sfârşitul secolului al XV lea), ’’Romanoslavica’’, XVII, 1970, pp. 525-533.

Papacostea Ş., La guerre ajournee: les relations polono-moldaves en 1478. Reflexions en marge d’un texte de Filippo Buonaccorsi Callimachus, ’’Revue roumaine d’histoire’’, XI, 1972, 1, pp. 3-21.

Papacostea Ş., La Moldavie etat tributaire de l’Empire Ottoman au XV-e siecle, ’’Revue roumaine d’histoire’’, XIII, 1974, 3, pp. 445-461.

Rezachievici C., Căpăţînă D., Campania lui Ştefan cel mare din 1497 împotriva regelui Ioan Albert, . Bătălia din Codrii Cosminului, ***, File din istoria militară a poporului român. Studii, III, Bucureşti, 1975, pp. 38-70.

Romstorfer K. A., Cetatea Suvcevei descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între 1895 şi 1904, Publicat în româneşte cu o notă istorică de Alex. Lepădatu, Bucureşti, 1913, lVI + 112 p.

Rosetti R., Studii asupra chipului cum se făptuia războiul de către Ştefan cel Mare. Memoriul I: Armamentul. Memoriiul II: Organizarea. Memoriul III: Principii tactice ale moldovenilor şi ale vecinilor, ’’Analele Academiei Române’’, Memoriile secţiunii istorice, seria a III a, t. IV, 1925, pp. 367-444; Memoriul IV: Fortificaţia sub tefan cel Mare. Atacul şi apărarea cetăţilor. Memoriul V: Strategia lui Ştefan cel Mare, ’’Analele Academiei Române’’, Memoriile secţiunii istorice, seria a III a, t. VI, 1927, pp. 1-71.

Tahsin G., Două documente tătăreşti referitoare la campania din 1476 a sultanului Mehmed al II lea în Moldova, ’’Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol’’, V, 1968, pp. 185-193.

Tahsin G., Quelques observations concernant la conclusion de lapaix entre la Moldavie et l’Empire ottoman (1486) et la delimitation de leur frontiere, ’’Revue romaine de l’histoire’’, XXII, 1983, 3, pp. 225-238.

SURSE

C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 303-306.

Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare. Domn al Moldovei (1457-1504), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1990, pp. 22-64.

Ion Calafeteanu (coordonator), Cristian Popişteanu (coordonator), Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 32-38.

„Despre prelații noștri „buni și harnici"” (GROSSU 2000)

 Sergiu Grossu, Despre prelații noștri „buni și harnici", „Cuvântul Românesc”, martie 2000

 

În perioada sărbătorilor Naşterii Domnului şi până la 30 ianuarie mă aflam la Bucureşti, preocupat să pun în mişcare „Centrul de cultură creştină Nicoleta-Valeria Grossu" şi publicarea revistei Areopagul Luminii, ca organ al asociaţiei mai sus amintite. La 25 decembrie, un profesor din Constanţa, prezentându-se drept „un om absolut independent", îmi scrie - bineînţeles cu o explozie de cuvinte exagerate - că, în urma citirii cărţii mele "În aşteptarea unui nou pământ", are sentimentul că sunt „un adevărat arhitect al construcţiei unui sistem creştinesc autentic". In ce mă priveşte, bănuiam că această „puternică mândrie şi admiraţie" nu era altceva decât expresia unei lecturi superficiale a meditaţiilor unui suflet de creştin ortodox, dornic să salute, într-un viitor cât mai apropiat, apariţia unui nou pământ românesc.

Iată de ce de la omul „mare şi nobil", am ajuns să devin numai la două săptămâni - când mi s-a trimis a doua scrisoare - un „visător incurabil, puţin totalitarist, cu fixaţii utopice". Iar pe o pagină întreagă a scrisorii din 7 ianuarie, corespondentul meu ocazional pleda călduros în favoarea avantajelor şi gratuităţilor de care a avut parte poporul român, „graţie" regimului comunist. Mai mult, nemulţumit probabil de „totalitarismul" afirmaţiilor mele (şi anume că „strategii comunişti au reuşit să transforme pe ierarhii ortodocşi, aleşi şi numiţi de ei, în nişte instrumente total supuse puterii ateiste"), îşi dă silinţa să mă asigure că „Teoctist e un prelat bun şi harnic"

Ce puteam să-i răspund, când în tot ce-am scris şi publicat până în prezent (începând cu „Calvarul României creştine" şi terminând cu articolul „Sfânta mare neruşinare", apărut în cotidianul România Liberă din toamna trecută) n-am făcut altceva decât să demonstrez - cu Evanghelia în mână - că patriarhul B.O.R., socotit „bun şi harnic", a fost, aşijderea celorlalţi ierarhi ortodocşi de teapa lui, şi rău şi leneş, deoarece nu a dat „Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu" ci, contrar comandamentelor divine, a dat Cezarului şi ce aparţinea lui Dumnezeu. Respectiv, a slugărit puterea comunistă, uitând de cuvintele Mântuitorului adresate Satanei, pe muntele ispitei: "Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (MATEI, 5. 10) (...).

Datorită acestei politici ecleziastice de ruşinos compromis (în „Amintirile" editate recent la Bucureşti, mitropolitul Antonie Plămădeală susţine, sus şi tare, că tot ce-a făcut în „aceşti ani" -adică în anii de colaborare cu Securitatea - „am făcut cu conştiinţa că fac în slujba Bisericii mele, chiar dacă unele din actele mele ar putea fi considerate compromisuri, şi compromisul e uneori, şi nu de puţine ori, mijlocul prin care se poate câştiga ceva", de unde -subliniază înţeleptul ierarh - şi vorba românească: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea!"), deci datorită, mai bine zis, politicii de înfrăţire cu dracul, „bunii" şi „harnicii" prelaţi ai bunului şi harnicului Sinod, care numai Sfânt nu este, n-au pregetat nici o clipă să-şi aplece genunchii înaintea Belialului marxist, rămânând imperturbabili la invectivele nelegiuite ale ziarelor comuniste, colaborând cu autorităţile poliţieneşti şi fără să se opună distrugerii nemiloase de biserici şi mănăstiri de o valoare istorică inestima­bilă.

Corespondentul meu din Constanţa mă vede şi „visător incurabil, cu fixaţii utopice", şi „totalitarist". De altfel, la fel de visător şi de utopic mă consideră chiar mulţi din intelectualii Exilului, cu toate că îmi apreciază cerbicia luptei mele creştine, în... „aşteptarea unui nou pământ românesc". În cazul acesta, Evanghelia însăşi este utopică, îndeosebi atunci când ne cere: ,fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt" (1 PETRU, 1. 16). Sau: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus" (1 IO AN, 2. 6). Eu unul am crezut, cred şi voi crede în „utopia" Sfintei Scripturi, până în ziua când voi fi gata să rostesc, împreună cu apostolul Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii" (2 TIMOTEI, 4, 7-8).

Dar de ce să fiu văzut „totalitarist"? Pentru că sunt prea aspru cu prelaţii „buni şi harnici" din Biserica noastră ortodoxă, învinuindu-i că, prin lipsa lor de activitate misionară, sate întregi trec la baptişti, la penticostali, la adventişi, la creştinii evanghelici? Sunt sigur că tuturor confesiunilor eterodoxe le convine din plin ca Biserica dominantă (Biserica din care fac parte şi pentru care mă străduiesc, din fragedă tinereţe, ca membru al mişcării ortodoxe „Oastea Domnului", să ajungă o Biserică vie, care să ardă pentru cauza lui Hristos, atât de absent din viaţa politică, socială, culturală şi chiar religioasă a României de ieri şi de azi), da, le convine ca această Biserică să aibă şi de aci înainte ca patriarh pe Teoctist, ţinând seama că pot profita din abundenţă de „bunătatea" şi „hărnicia" lui, pentru introducerea neoprotestantismului în România ortodoxă.

Socotindu-mă „totalitarist" şi scriindu-mi cu majuscule: nu urăsc pe nimeni, le acord iubirea mea, înseamnă că îmi aruncă, oarecum, învinovăţirea de a fi o fiinţă lipsită de iubire şi colcăind de ură faţă de un prelat „bun şi harnic", de care ar trebui să fiu mai mult decât mulţumit. Şi de data aceasta, Evanghelia mă ajută să ies din aşa zisa încurcătură: Unde este, atunci, iubirea lui Iisus faţă de fariseii şi cărturarii Ierusalimului, când îi face „călăuze oarbe", „nebuni şi orbi", „făţarnici", ba chiar „morminte văruite" (MATEI, 23. 13-33)? Faţă de „şerpi şi pui de vipere", faţă de toţi cei ce reprezintă Răul, nu poţi avea iubire, Cuvântul lui Dumnezeu obligându-ne să urâm Răul: fie el social, politic sau religios. Mântuitorul ne cere să iubim pe vrăjmaşii „noştri" (MATEI, 5. 44), nu pe vrăjmaşii lui Dumnezeu. Eu am şi iertat, am şi uitat până şi numele anchetatorilor mei, ai comandanţilor mei de lagăr. Iar soţia mea Nicole Valery-Grossu a publicat la Paris, în celebra editură „Pion", mărturia cutremurătoare „Benie sois-tu, prison" (Binecuvântată fii, închisoare), apărută în noiembrie 1997 şi în traducere românească, la Bucureşti, în care binecuvântează puşcăria şi iartă pe toţi prigonitorii şi călăii săi comunişti. Şi totuşi, odată ajunşi în lumea liberă, la Paris, a lucrat alături de mine, editând revista Catacombes, organizând conferinţe anticomuniste şi denunţând, de pe poziţia Evangheliei iertării, Răul universal care este şi va rămâne mereu comunismul, într-o perioadă în care ierarhii ortodocşi „buni şi harnici", alături de conducătorii slugarnici ai tuturor confesiunilor neoprotestante, acceptau comunismul şi-1 preamăreau în scrisul şi în grăirea lor, neglijând cu desăvârşire sfatul sfântului din Tars: „ Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El - în Hristos - ci să şi pătimiţi pentru El" (FILIPENI, 1.29).

Renaşterea României nu va avea loc - subliniam în prefaţa cărţii menţionate la începutul acestui articol - decât în momentul când sufletele terfelite de fărădelegi şi abandonuri nepermise ale prelaţilor ecleziastici, mai întâi, dar şi ale conducătorilor politici, îşi vor recunoaşte culpabilitatea înaintea lui Dumnezeu, strigând: Sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea Bisericii ortodoxe; sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea patriei mele!

Ajută-ne, Doamne, să putem asista la această indispensabilă înviere...

 

 

„Breviar tulcean” („TOMIS” 1996)

 O. V., Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, mai 1996

*

Salutăm apariția, la Măcin, a primului număr din „Mesagerul Măcinean”, periodic local de informație și cultură, care continuă, peste ani, activitatea ziarului „Gazeta Măcinului” (1930).

Am reținut, dintr-un sumar divers, „Mărturiile unui veteran”, „O idee veche ca neamul însuși”, Fundația „Armonia” (cadrul organizatoric pentru familiile etnic mixte din România), versuri de C. Buruiană, un interviu cu primarul orașului, Lucian Matei, precum și rubricile de larg interes cetățenesc și divertisment.

Sincere felicitări pentru această inițiativă, deschisă către dialog, implicare și responsabilitate, redactorilor Sorin Mureșanu, Baear Chiazim și Vladimir Ivanov (tehnoredactare computerizată), alături de tradiționala urare Vivat, Cresceat, Floreat!

*

Pe simezele Muzeului de Artă din Tulcea a avut loc vernisajul expoziției de grafică, pictură și obiecte (lemn pictat, metal, semințe, mărgele, ace gămălie, materiale diverse) semnată de Teodor Hrib.

Recunoscut ca un „sihastru” în sensul unicității și interiorizării actului de creație, laureat al Premiului UAP și participant la numeroase expoziții internaționale (Spania, Franța, Germania, Norvegia, Japonia, Iugoslavia, Brazilia), T. H. se prezintă iubitorilor de artă tulceni ca o personalitate deosebită în modalitățile de realizare a unor teme plastice.

Ne-au reținut interesul câteva titluri: „Unduire”, „Câmp semănat și miriște”, „Revărsare”, „Obiect inutil” etc.

„Efigii Măcinene” (ROȘCA 1994)

S. R., Efigii Măcinene, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

În excepționala organizare a Inspectoratului pentru Cultură al Județului Tulcea, a Consiliului Local și a Casei de Cultură, au avut loc la Măcin manifestările celei de a doua ediții a Zilelor Culturii, sub genericul „Efigii Măcinene”. Ca o dovadă a faptului că ediția din 1993 s-a bucurat de succes, oaspeți de marcă au onorat cu prezența lor această reuniune cultural-științifică, participând cu lucrări de înaltă ținută la simpozioanele organizate cu acest prilej. Astfel, eminentul profesor dr. Gheorghe Buzatu, prof. univ. Emil Eamandi, prof. Sorin Mureșanu și prof. Vasile Popa au prezentat tema „23 August-12 septembrie-25 octombrie 1944 în perspectivă istorică”, iar dr. Eugen Dijmărescu, vicepreședinte al Senatului României, a susținut tema „Reformă și tranziție - condiționări, limite, alternative”. Cele câteva lansări de carte, spectacolul oferit de Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, cu apreciatul actor George Motoi la „timonă”, întâlnirea cu scriitorul Ioan Lăcustă și concursurile de creație literară și plastică sunt tot atâtea repere ale acestei ediții, la care au participat scriitorii Sorin Roșca și Ovidiu Dunăreanu, preot lector univ. Nichita Runcan, prof. Ernesto Mihăilescu, sculptorul Stelian Bâscă, ing. Lucian Matei, primarul orașului Măcin și, nu în ultimul rând, Chiazim Baear, directorul Casei de Cultură Măcin. Felicitări și succes ediției 19965

„Metafora” (ȘTEFAN 1987)

Ioan Ștefan, Metafora, „Tomis”, Constanța, 1987

Cenaclul literar „Metafora” din Basarabi și-a reluat recent activitatea.

În prima ședință au citit Mona Zamfirescu - versuri și Costică Ciocodan - proză.

Vorbitorii, printre care Ion Dragomir, Aglaia Ilie, I. Ș., Violeta Simion, Marius Dunăroaia, Tudor Gheorghe, Cătălin Bisoc, Valeriu Matei și alții au apreciat că în versurile prezentate de M. Z. se întrevăd semnele unui talent autentic.

C. C., în proza prezentată, abordează o temă de actualitate - atmosfera dintr-un șantier al tineretului. I s-a recomandat mai multă atenție la eliminarea amănuntelor nesemnificative, cât și orientarea, pentru început, spre proza scurtă, unde talentul său poate fi mai convingător.

În final, membrii cenaclului Filofteia Dobre, V. M., V. S., M. D., I. D. au susținut în fața iubitorilor de literatură din localitate un recital de versuri închinate patriei și partidului.