Dacă originea secuilor este şi astăzi o temă de dezbatare pentru istorici,
fiind legată de îndelungatulul proces al marilor migraţii din spaţiul euroasiatic
din sec. IV- XIII, procesul de colonizare a acestora în Transilvania este mai
bine documentat. Aşezarea secuilor în Ardeal a fost simultană cu cucerirea
acestui teritoriu de către maghiari, proces derulat în sec. X-XIII pe direcţia
NV-SE şi în care secuii aveau rolul de grăniceri.
La sfârşitul procesului de cucerire, Ţinutul Secuiesc (Szekelyfold) din SE
Ardealului a fost organizat în secolele XIV-XV în scaune(szek), concept de
unitate administrativ-teritorială preluat probabil de la saşi şi folosit în
izvoarele scrise abia cu începere din sec. XIV.
Cele şapte scaune secuieşti au fost: Arieş, Ciuc, Kezd, Mureş, Orbai, Sepsi/Sf.Gheorghe, Tileagd (devenit
ulterior Odorhei). Ulterior, prin
contopirea scaunelor Kezdi, Sepsi şi Orbai s-a format scaunul Trei Scaune.
Fiecare scaun secuiesc era condus de judele scaunului sau al locului (lat. Judex sedis sau judex terrestris). Scaunele secuilor aveau în fruntea lor pe
comitele secuilor, funcţie care reprezenta a doua demnitate în voievodatul
Transilvaniei. Capitala tradiţională a ţinutului secuiesc era la Târgu Mureş, oraş regal denumit atunci Székelyvásárhely
("Târgul Secuiesc") sau, în latina medievală, "Novum Forum
Siculorum"("Noul loc al adunării secuilor"(1)
În opinia istoricului maghiar contemporan Jeno Szucs, începutul procesului
de maghiarizare a secuilor a fost timpuriu şi dacă au fost totuşi socotiţi un
neam aparte, acest fapt se explică prin organizarea socială şi obiceiurile specifice,
precum şi prin calitatea lor de „naţiune politică” în structura feudală târzie
a Transilvaniei (2) ca membri ai Unio
Trium Nationum din 1437.
De asemenea, mai mulţi cărturari umanişti din sec. XVI au menţionat
specificul acestui popor. Astfel, Nicolaus Olahus (Nicolae Românul), în opera
sa Hungaria (1536), identifica secuii
printre popoarele ’’diferite’’ de maghiari din regatul Ungariei, vorbind limbi
’’deosebite’’. Deşi la prima
vedere "limba, ca si toate obiceiurile" îi apropiau de unguri conform
sasului Georg Reicherstorffer (1500-1550), medicul italian Francesco della
Valle (?-1545) nu putea sa nu remarce că secuii "totusi sunt un neam
barbar", altceva "decat ungurii". Cunoscator al societăţii
ardelene, Anton Verancsics (1504-1578) sublinia că secuii "se deosebesc de
unguri în aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai; afara de
religie, şi nu se aseamana nicidecum, nici ca limba, cand vorbesc dupa chipul stramosilor".
Diverşi autori îi defineau ca un "neam de oameni crunţi" (P.
Ranzanus), "aspru şi aprig, ca şi născut pentru lupta" (Reicherstorffer),
"oameni crânceni şi războinici" (Istvan Brodarics), motiv al
rezistentenţei pentru păstrarea privilegiilor pe care regalitatea si marea
nobilime ungurească au fost obligate sa li le recunoasca permanent. Până târziu,
în epoca moderna, secuii s-au bucurat "de legi şi obiceiuri cu totul
deosebite de ale altora", împartindu-şi "între ei mostenirile si
slujbele pe triburi si spite de neam" (A. Possevino). Folositi exclusiv în
slujbe militare, şi-au păstrat calitatea de oameni liberi, traind "dupa legile
si moravurilor lor", în opinia lui Reichertorffer. Şi această continuitate
a unor caracteristici ale organizarii primare, gentilico-tribale, a reprezentat
un sprijin pentru păstrarea individualitatii secuilor fata de puternicul aliat
maghiar. Situatie de excepţie la care o contribuţie şi-a adus-o şi plasarea geopolitica
"la marginea", potrivit lui della Valle, teritoriilor controlate
politico-militar de regalitatea ungară.(3)
În secolul XVI istoria secuilor a fost marcată de mişcări sociale îndreptate
fie împotriva propriilor fruntaşi, cum a fost cazul în 1562, fie împotriva
principilor din familia Bathory, ca în anul 1575. Ca pedeapsă pentru aceste
revolte, li s-au suprimat vechile libertăţi. La adunarea naţională din 1558 din Turda s-au pus introdus taxe asupra
secuilor, ca urmare, în 1562 aceştia s-au răzvrătit împotriva principelui János
Zsigmond. Răscoala a fost înăbuşită în sânge şi la adunarea naţională din
acelaş an de la Sighişoara secuimea a fost declarată "domeniu liber al
regelui", cu aceasta începând procesul de destrămare a vechii organizări
secuieşti şi înglobarea treptată a secuimii în sistemul uniformizat al
principatului. Tot în sec. XVI, Reforma protestantă s-a impus şi în secuime,
mai ales la presiunea principelui, şi a câştigat teren în zona Odorheiului, Ciucul rămânând
fidel catolicismului. În 1567, principele a pornit împotriva secuilor din
scaunul Ciucului, pentru a-i convertească cu forţa. În sâmbăta Rusaliilor,
conduşi de preotul din Joseni, aceştia s-au opus şi au învins, de atunci apărând
tradiţia pelerinajului de Rusalii, chiar schimbat între timp – care este de
fapt şi comemorarea acestui eveniment. După moartea lui János Zsigmond secuii
ajunşi în pragul foametei din cauza dărilor exagerate s-au prezentat înarmaţi
la adunarea naţională din Teiuşi cerând abolirea taxelor, dar noul principe,
Báthori István le-a refuzat cererea. Ca urmare secuii din Ciuc şi Gheorgheni
s-au răzvrătit de câteva ori, dar rămaşi singuri n-au avut sorţi de izbândă.
Báthori Zsigmond, următorul principe al Transilvaniei, a atras secuii în
campaniile sale antiotomane, cu promiterea restaurării libertăţilor acestora.
Printre altele, secuii din scaunele Odorheiului şi Ciucului, care au ajuns
iobagi din cauza introducerii taxelor, au fost dezrobiţi .(4)
Când a preluat, în 1599, tronul principatului Transilvaniei de la ruda sa Zsigmond
Bathori, cardinalul Endre Bathori a intrat în relaţii strânse cu Poarta otomană
şi Ieremia Movilă, domnul Moldovei, adversar al lui Mihai Viteazul. Simţindu-se
încercuit, Mihai a intrat în octombrie acelaşi an în Transilvania cu armata sa,
fiind bine primit de secuii care, după cum spune Nicolae Bălcescu, ’’aveau o
ură fieroasă împotriva nobililor şi mai ales împotriva familiei
Bathoreştilor’’(5).
În consecinţă, apelul cardinalului la vitejii soldaţi secui cu promisiunea
restabilirii drepturilor tradiţionale a rămas fără rezultat. Cum spunea
Bălcescu: ’’ura săcuilor asupra lui Andrei era atât de mare, încât nici
ameninţările, nici făgăduielile nu-i putură îndupleca a lua armele în favorul
lui’’ (6).
Pe de altă parte, Mihai, după ce a intrat în Ardeal, a trimis pe căpitanii
secui aflaţi în slujba sa – Gheorghe Mako, Ioan Tamasfalvi, Ştefan Haraly şi
Ştefan Domos – să-i îndemne pe conaţionalii lor să i se alăture, promiţându-le
restabilirea vechilor libertăţi. Apelul său a fost primit cu entuziasm de
ţăranii secui, care i-au cerut permisiunea de a dărâma cetatea Varhegy,
construită de principele Janos Zsigmond (1540-1571) cu scopul de a controla
zonele secuieşti. Flăcările care au cuprins cetatea au devenit semnalul pentru
o revoltă spontană împotriva nobilimii, după cum ne spune Bălcescu:’’sfărâmând
şi arzând palaturile nobililor, ceilalţi săcui, în pilda lor, năvăliră cu atâta
furie asupra palaturilor celor mari, încât mai nici unul nu scăpă de omor (...)
Între aceste palate fură arse şi palatul şi posesiile lui Ion Boldi din
săcuime, pe care cu greşală spun unii că se arseră de Mihai Vodă.’’(7)
Apoi, la 28 octombrie Mihai obţine victoria de la Şelimbăr împotriva
cardinalului, succes la care şi-au adus contribuţia şi cei 1000 de secui din
armata sa. Ajuns stăpân al Transilvaniei, în numele împăratului Rudolf II
Habsburg, Mihai nu-şi uită promisiunea şi emite la 7 martie 1600 următorul act:
’’Noi, Mihai voievodul Ţării Româneşti, sfetnicul Maiestăţii sale împărăteşti
şi crăieşti, locţiitorul său în Ardeal şi căpitanul suprem al oştilor sale din
hotarele ţinuturilor împrejmuitoare şi supuse Ardealului:
Pentru pomenirea viitoare a lucrului, fericirea, rămânerea şi slobozirea
comunităţii creştine de obşte, dar mai ales grijile şi silinţele noastre pentru
ocrotirea acestei provincii, Ardealul, care este împrejmuit din toate părţile
de atâtea nevoi, primejdii şi duşmani, ne silesc ca noi să dăm credincioşilor
noştri secui (...), să le îngăduim şi să le păstrăm în toate articolele şi
clauzele lor, drepturile şi slobozeniile date, dăruite şi păstrate de regii de
odinioară ai Ungariei, anume regele Matei (8) de slăvită pomenire, părinţilor
şi strămoşilor noştri, ba vrem să se păstreze în veci şi de către alţi de toţi,
atât de cei de sub stăpânirea noastră, cât şi de cei de după noi.’’
Documentul se încheie astfel: ’’Mai îngăduim să lăsăm milostiv secuilor
socotiţi în acea slobozenie după obiceiul de odinioară, să poată lua sare
slobod pentru traiul şi casele lor, dar nu pentru vânzare, şi din ocnele găsite
în oricare din scaunele secuieşti şi din cele ce se vor găsi.
Dată în oraşul Braşov, ziua a şaptea a lunii după post în anul 1600.’’ (9)
După consumarea episodului Mihai Viteazul în istoria comunităţii secuieşti,
principii succesori din Ardeal secolului.XVII vor ţine seamă de vechile
libertăţi ale acestora.
(2) Jeno Szucs, Popoarele Ungariei
Medievale, http://adatbank.transindex.ro/inchtm.php?akod=1173
(3) Mircea Dogaru, Secuii http://gk.ro/sarmizegetusa/invaziile/turanicii/secuii.htm
(4) http://www.prefecturaharghita.ro/act/isto.htm
(5) N. Bălcescu, Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul, Editura Minerva,
Bucureşti, 1970, p.254.
(6) Ibidem, p.266.
(7) Ibidem, p.261.
(8) Corvin: 1458-1490
(9) Lola Stere-Chiriacu, Mihai Viteazul şi secuii, Magazin
istoric 10/1971, p.70-71..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu