<
(...) Aldo Moro* fusese răpit dimineața, devreme, pentru
ca cele mai importante știri din perioada ei romană să fie cunoscute încă în
aceeași zi, din ziarele de dimineață. Dar ăsta era un lucru secundar. Pe Hanna
o dezgustau asasinatele Brigăzilor Roșii** și când în aceeași după-amiază
văzuse la televizor într-o fracțiune de secundă chipul Eleonorei Moro, care
fugea de camerele de luat vederi, o podidise plânsul, spre marea mirare a
câtorva colegi.
– E o rușine – exclamase ea.
– Era de așteptat să se întâmple ceva de felul ăsta.
-E o rușine!
Hanna Piccard ținea foarte mult la existența unor coduri
imuabile, cu toate că se putea lipsi de cele mai multe din ele, ca să lase
viața să-și urmeze cursul. Cu omorurile lor, cu atacurile lor cu bombe și cu
răpirile lor, teroriștii lor profanau cele mai fundamentale coduri ale
societății, fapt pentru care Hanna nu avea nici cea mai mică înțelegere.
(...)
La câteva zile după răpirea lui Aldo Moro apăru un prim
comunicat al Brigăzilor Roșii. Omul politic se afla, pare-se, într-o așa-numită
închisoare a poporului, unde urma să fie judecat pentru nelegiurile săvârșite
de el în slujba statului. Numai într-un fel putea să scape, în acest proces, de
o condamnare previzibilă: prin schimbarea lui contra tuturor teroriștilor
aflați în detenție. Așa s-ar pune capăt procesului de la Torino, unde
teroriștii, în timpul ședințelor, erau închiși, în sala de judecată, în cuști.
Răspunsul guvernului nu se lăsă mult timp așteptat: nu se
negociază cu teroriștii, deci, implicit, nu se negociază cu privire la viața
lui Aldo Moro. Dezbaterile în legătură cu acest punct de vedere al guvernului
ținură săptămâni de zile. Guvernul era neînduplecat. Cu vreo șase luni de zile
mai târziu, guvernul găsi că ar fi mai nimerit să folosească alte mijloace
pentru combaterea terorismului: teroriștilor prinși li se oferi libertatea și o
nouă identitate, în schimbul unor informații privitoare la organizația și la
ascunzătorile Brigăzilor Roșii. Dar în acele prime săptămâni, guvernul se
arătase neînduplecat în refuzul său de a
trata cu niște răufăcători.
Eleonora Moro lupta pentru un soț: într-o scrisoare
adresată ziarului Il Giorno protestă
împotriva punctului de vedere al guvernului. Acel punct de vedere fu îmblânzit:
se va face acum tot ce este juridicește posibil pentru a salva viața lui Aldo
Moro. Lumea se întreba ce conține această noțiune: tot ce este juridicește
posibil. Din închisoarea poporului, Aldo Moro adresă unor miniștri și unor
tovarăși de partid o serie de scrisori, în care cerea tratative: constituția nu
interzice asta, în alte țări asemenea tratative sunt uzuale și, în plus, un
asemenea mod de tratare a problemei corespunde idealurilor creștine și
umanitare ale partidului. Papa se oferi să mijlocească.
Teroriștii se folosiră de ziare pentrua manipula opinia
publică. De regulă, după fiecare anunț telefonic anonim, ziariștii se repezeau
la câte o ladă de gunoi, ca să pescuiască din ea noul comunicat și ultimele
noutăți. Din când în când ziarele primeau fotografii spălăcite ale lui Aldo
Moro, care dovedeau că mai e în viață. Aldo Moro poza, slăbit și nebărbierit,
ținând în mână un ziar din ajun, sub steaua în cinci colțuri înscrisă într-un
cerc: simbolul puterii de stat corupte și a așa-numitului complot al
companiilor supra-naționale.
Între timp autoritățile căutau cu înfrigurare
ascunzătorile răpitorilor. Zeci de mii de militari în vestoane antigloanțe fură
incluși în acțiunile de căutare. Pe autostrăzile Romei apărură posturi de
jandarmi, iar autovehiculele erau percheziționate dacă nu ascund arme. La Roma
mii de apartamente fură întoarse cu josu-n sus. Fură operate zeci de arestări
și acum oricine putea fi reținut trei luni fără proces. La țară, mulțime de
militari, în șiruri lungi, scotociră câmpiile ca niște vânători. Computerul
serviciului italian de securitate fu conectat cu cel vest-german. Comisarul-șef
al poliției din Paris îi făcu o vizită de lucru deznădăjduitului său coleg de
la Roma.
Străinii stabiliți la Roma stârniră brusc bănuieli. Hanna
Piccard fu convocată de organul de poliție însărcinată cu controlul străinilor,
ca să-și prezinte permisul de sejur și să dovedească astfel că ea este cea care
susține că este. Problema fu repede rezolvată, dar Hanna Piccard fusese
obligată acum pentru prima dată să-și prezinte autorizația de ședere în Italia,
și nu izbuti să nu socotească incidentul drept un semn rău.
(...)
-Aldo Moro a fost lăsat mască, zise Zuccarelli în cele
din urmă.
Simonetti dădu din cap afirmativ. Zaccagnini***, secretar de
partid al creștin-democraților, făcuse o manevră surprinzătoare: întocmise o
declarație, în care autenticitatea scrisorilor lui Moro era pusă la îndoială.
Scrisorile pe care Moro le adresase din închisoarea sa populară unotr tovarăși
de partid și unor miniștri nu puteau fi scrise de el, cu toate că stilul lor semăna
în mod izbitor cu al lui. Dar ceea ce scrisese, ...- nimeni nu-l știa așa.
Fuseseră găsiți cincizeci de prieteni ai lui Moro, dispuși să iscălească acea
declarație. Nimeni nu-l știa așa. Într-adevăr: două săptămâni de zile de captivitate
și de interogatorii, după ce săptămâni de zile fusese nevoit să afle din ziare
că guvernul nu este dispus să-l schimbe pe câțiva răufăcători, în acele
scrisori începu să răzbată într-adevăr oarecare deznădeje și amărăciune. Moro
se auto-acuza. Deveni înțepător. Poate că guvernul se temea că Moro va ajunge
să dezvăluie în scrisorile sale unele secrete politice, primejduind astfel
securitatea statului. Omul de stat fusese declarat iresponsabil. Și cine putea
să-l declare iresponsabil mai cu temei decât prietenii săi?
-Și nu se bărbierește, - exclamă Zuccarelli,
prefăcîndu-se indignat.
-Ce vrei să spui?
-Își amintești de plimbarea pe care am făcut-o noi doi în
ziua răpirii? (...)
- Am vorbit atunci verzi și uscate despre Moro, despre
locul în care e ascuns. Am presupus că se bărbierește. Mi s-a părut a fi un
amănunt nostim. Se bărbierea și, sub ochii dușmanilor lui, i se boțea masca.
(...) Dar el nu se bărbierește, după cum reiese din fotografiile publicate în
ziare.
-Poate că acolo nu mai simte nevoia, ca un colonel englez
în tranșee, sub focul de baraj al inamicului. E un semn de slăbicune. E gata să
piardă, e sfârșitul partidei. A slăbit cinci kilograme. Nervii i s-au tocit.
Involuntar, preia cuvinte din jargonul călăilor săi. (...)
- (...) Dar ăștia îl vor ucide. Sînt nevoiți, pentru că
prietenii lui l-au jertfit pe altarul statului. (...)
(...) Citi în trecere titlurile tipărite cu litere roșii
pe întreaga lățime a primei pagini: Moro
Ucciso. Alergă la un chioșc, cumpără
edițiile speciale scoase de două ziare, mai făcu vreo cîțiva pași, și se opri.
Atac barbar. Cadavrul lui Moro găsit într-o mașină, după
cincizeci și cinci de zile de captivitate. Gloanțe în inimă. O înfiorătoare
înscenare a Brigăzilor Roșii. La ora unu sună telefonul la 113: Moro a fost
eliberat. Oarecare optimism la cartierul-general al creștin-democraților. La
unu și jumătate alt telefon anonim: pe via
Caetani se află o mașină cu o bombă. Lîngă sediul de partid al
creștin-democraților, în apropiere de cel al comuniștilor, se află parcat un
Renault-4 roșu. Trecătorii au văzut în port-bagaj un om învelit în pături. Un
agent de poliție recunoaște în chipul bărbos al individului, pe cel al lui Aldo
Moro. Acesta e mort. Scene haotice la cartierul-general al
creștin-democraților. Porțiunea de oraș dintre
piazza Argentina și piazza Venezia este baricadată. O
mulțime imensă se adună în jurul cordonului de polițiști. Înalți dregători se
grăbesc spre locul sinistrului. Ministrul Cossiga**** și ministrul adjunct
Darida***** au identificat oficial cadavrul. Un preot este cufundat în rugăciuni
lîngă mașină. Apel la o grevă generală.
Suib titlurile roșii și negre ale ziarelor era reprodusă
o fotografie. Fotograful stătuse, pare-se, la o fereastră, într-o clădire de pe
via delle Botteghe, chiar peste drum
de îngusta via Caetani: fotografia
fusese luată de sus, cu un tele-obiectiv. În prim-plan, Leda văzu cefele celor
din jur, care se uitau la port-bagajul deschis al mașinii Renault-4. Mașina
ocupa cea mai mare parte a fotografiei. În port-bagaj zăcea un om. Niște pături
fuseseră date deoparte. O pată albă în golul întunecat: mîna dreaptă pe burtă. Capul
bărbatului căzu pe umărul lui stîng. Asta era tot. Nu era o fotografie
impresionantă. Impresionantă fusese cîndva fotografia cu membrii gărzii
personale împușcași, căzuți pe pavele de pe via
Fani. Dar Leda știa acum că Aldo
Moro era cel care zăcea acum ca un vagabond pătruns clandestin în mașină și
adormit acolo și că fusese ucis probabil numai cu cîteva ore înainte.
(...)
>
SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trd. H.R. Radian, ed.
Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp. 155-156, 170-172, 201-203,
265-266.
NOTE M.T.
*Aldo Moro (1916-1978) = Politician italian
creștin-democrat. De cinci ori premier. Asasinat de Brigăzile Roșii, după 54 de
zile de captivitate. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)
**Brigăzile Roșii = Organizație teroristă de extremă
stângă activă în Italia anilor 70-80.
(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/brigazile-rosii-fost-o-grupare-terorista-italia)
***benigno Zaccagnini (1912-1989) = Politician italian creștin-democrat. (http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/663/BENIGNO_ZACCAGNINI_home.html)
****Francesco Cossiga (1928-2010) = Politician italian creștin-democrat
. Prim-ministru și președinte al republicii. (http://www.theguardian.com/world/2010/aug/18/francesco-cossiga-obituary)
*****Clelio Darida = Politician italian creștin-democrat. Primar
al Romei și ministru. (http://netlibrary.net/articles/clelio_darida)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu