Aviația într-un posibil război între marile puteri interbelice (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Mă întreb uneori, continuă Hallorsen cînd ajunseră la rațe, dacă viteza e într-adevăr rentabilă. Ce zici, căpitane?
Hubert ridică din umeri.
- Oricum, orele pe care le risipești călătorind cu mașina în locul trenului sînt aproape egale la număr cu orele pe care le economisești.
- Asta cam așa-i, încuvință Hallorsen. Dar adevărata economie o realizezi zburînd.
- Înainte de a ne lăuda zborul, să așteptăm mai bine să vedem unde duce.
- Ai dreptate, căpitane, Ne îndreptăm direct spre iad. Următorul război va fi de foarte durată pentru cei care vor lua parte la el. Să presupunem că s-ar încăiera Franța cu Italia; pînă în două săptămîni n-ar mai exista nici Roma, nici Paris, nici Florența, nici Veneția, nici Lyon, nici Milano, nici Marsilia. Nu vor rămîne din ele decît niște deșerturi otrăvite. Și asta, poate, fără ca flotele și armatele să fi schimbat vreun foc.
- Da. Și toate guvernele o știu. Eu sînt ostaș, totuși nu înțeleg de ce mai cheltuiesc sute de milioane de lire cu soldații și marinarii, care, probabil, nu vor fi niciodată folosiți. Nu poți comanda oștiri și flotă cînd centrii nervoși au fost distruși. Cît ar mai putea funcționa Franța și Italia dacă marile lor orașe ar fi gazate? Cu siguranță că Anglia și Germania n-ar mai putea supraviețui nici o săptămînă.
- Unchiul dumitale custodele îmi spunea că, în ritmul în care înaintează omul, vom ajunge curînd la stadiul de pești.
- Cum asta?
- De ce nu? Simplu! Inversînd procesul evoluției: pești, reptile, păsări, mamifere. Acum redevenim păsări, iar rezultatul va fi că în curînd vom începe să ne tîrîm și să ne strecurăm, iar cînd atmosfera va deveni de nerespectat va trebui să ne refugiem în mare.
- De ce n-am putea noi, cu toți, să ajungem la interzicerea războaielor?
- Cum se poate interzice războiul? întrebă Jean. Țările n-au niciodată încredere una în cealaltă.
- Noi, americanii, am accepta. Dar poate că Senatul nostru nu.
- Senatul ăsta al vostru, mormăi Hubert, pare să fie o chestie cam înecăcioasă.
- De ce? Seamănă cu Camera Lorzilor de la voi înainte de a fi convocată în 1910.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I, (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 179-180.

Clubul englez în centrul universului în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Se întoarseră în St. James`s Street*.
- Strada aceasta, reluă el, este Mecca** bărbatului occidental, așa cum Rue de la Paix*** este Mecca femeii occidentale.
Își privi amuzat companionii. Ce perfecte specimene ale unui produs care stîrnea invidia și în același timp hazul tuturor celorlalte țări!
Peste toată întinderea Imperiului Britanic, oameni croiți mai mult sau mai puțin după această imagine execută treburile și joacă jocurile lumii britanice. Soarele nu apune niciodată asupra acestui tip; istoria a privit asupra acestui tip și a hotărît că va supraviețui. satira îl împunge la încheieturi și ricoșează dînd de o armură invizibilă. „Se plimbă liniștit de-a lungul zilelor Timpului, gîndi Sir Lawrence, prin toate locurile și străzile din lume, fără să exhibeze cine știe ce maniere, fără paradă de erudiție, de vigoare, sau de orice altceva, dar înzestrat cu convingerea irezistibilă că este ceea ce este”.
- Da, rosti el cu glas tare, în pragul ușii de la The Coffee House. Consider acest loc drept centrul geometric al universului. Alții pot să pretindă că centrul e Polul Nord, Roma, Montmartre - eu susțin că e Coffee House, cel mai vechi club din lume și, presupun, cel mai prost, dacă e să judecăm după standardurile geometrice.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 128-129.

NOTE M.T.
* St. James`s Street = Veche stradă centrală în Londra, renumită pentru cluburile de gentlemani.
** Mecca = Oraș în SV Arabiei Saudite. Locul de naștere al Profetului Muhammad. Unul din cele trei Locuri Sfinte ale Islamului, alături de orașul saudit Medina și Ierusalim. Pelerinajul la Mecca este una din cele cinci obligații ale credinciosului musulman. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/6733/30/)
*** Rue de la Paix = Renumită stradă comercilă din Paris, construită în 1806, la ordinul împăratului Napoleon I.
**** Montmartre = Cartier al Parisului din 1860, reședință a multor pictori din secolele XIX și XX. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9008/7/)

Italia Renașterii (B.T. ARGHEZI 1998)

<
Italia este o lume aparte în care s-a scris o întreagă istorie a civilizațiilor succesive de pe bătrânul continent. Cunoscând-o, poți înțeleg însăși evoluția politică, socială, artistică sau general umană a întregii Europe. Se poate afirma, fără exagerare, că Italia este nu numai puntea de legătură între continente, ci și între civilizațiile lumii.
Cotrobăind prin vechi depozite de carte ale unor instituții de sprijin social din orașul Lausanne (Galetas du Centre Social Protestant, Armee du Salut sau Caritas), am avut prilejul să descopăr adevărate comori documentare, între care și un volum legat în piele, de format mare, cu un titlu mai mult decât atrăgător: „Le visage d'Italie”. Apărut la editura pariziană Horizons de France, acest rarisim volum este o adevărată colecție de articole și imagini privind peisajul sentimental și geografic al provinciilor italiene, scrieri ieșite de sub condeiul unor mari personalități academice franceze, între care Gabriel Faure, Paul Bourget, Henry Bordeaux, Pierre Nolhac. Descriind nordul Italiei pînă în Sicilia, trecînd prin Lombardia*, Venetia, Toscana**, Roma sau Neapole și ajungând în Sardinia, volumul cuprinde admirabile și bine documentate pagini de literatură și istorie. Nervul literar, emoția artistică, dar și rigoarea documentării, dau lucrării valoare de unicat, iar fericitului posesor dorința de a cunoaște nemijlocit această lume excepțională. O lume care și-a construit de secole temelii de nezdruncinat în configurația europeană, începând cu perioadele pre-romane, atingând piscurile de mare artă și cultură ale Renașterii***, ca să ajungă în contemporaneitate la valori inestimabile ale spiritualității. O lume atît de diversă și totuși atât de unitară într-un spațiu comun.
Marile nume ale Renașterii italiene au devenit simboluri ale unei civilizații spirituale fără de care Europa n-ar fi putut supraviețui. Numai simpla enumerare a lor impune nemărginit respect pentru spațiu cultural de excepție care este Italia.
La Arezo, de pildă, în Toscana, s-a născut și a trăit Francisco Petrarca (1304-1374), primul mare umanist al Renașterii, poet, arheolog, istoric, cercetător de vechi manuscrise, căruia Veneția i-a consacrat o placă de amintire în vecinătatea Palatului Dogilor. Ca toscan, el a înțeles frământările epocii sale, asemeni genialului Michelangelo Buonaroti (1476-1564), pictor, sculptor, poet, arhitect născut în aceeași provincie. Se povestește că, mergând odată pe un viscol cumplit spre un monument al Florenței, Michelangelo a fost recunoscut de un cardinal, care l-ar fi întrebat încotro se îndreaptă pe un timp așa de rău. „La școală, i-a răspuns acesta, ca să încerc să mai învăț ceva...”
În Italia se intră pe drumurile europene ce vin dinspre Franța, Elveția, Austria și fosta Iugoslavie, trecând crestele munților, sau pe țărmurile Meditaranei sau Adriaticii, dacă ai călătorit pe mare dinspre Albania, Grecia, Spania sau nordul african. În trecut, traversarea Alpilor se făcea călare, pe jos și rareori cu un fel de poștalion. Era și vremea când exista și o veritabilă transhumanță, în sens dublu, pe spinare catârilor, prin trecători ascunse, prin care se practica inevitabila contrabandă. Uneori caravanele comerciale erau însoțite de trubaduri, care ofereau călătorilor ocazionali suspinul unei dulci melancolii, mai ales la plecarea din Italia.
Carrara, cu muntele ei alb de marmură, Pistoie, Pisa cu turnul ei dantelat, aplecat spre răsărit datorită greutății construcției și fragilității temeliei, Livorno, Florența, Fiesole, Arezzo, San Gemignano, Roma, Neapole, Montepulcino, sunt admirabile mărturii de artă și cultură de peste veacuri. Ceva mai departe se desprinde peste orizont insula Capri. Dar și insula Elba, unde a fost forțat Napoleon să-și petreacă exilul imperial*****; aici el a sădit un arbore chiar în fața casei în care a locuit...
La Neapole, unde Vezuviul încă fumegă și nu rareori aruncă spre cer jerbe de scântei, imaginația noastră încearcă reconstituirea nopții potopului de lavă și cenușă care a înghițit fermecătorul pe atunci Pompei******. Astăzi orașul este ca o înviere din moarte, un spectacol uluitor...
Coborînd din orașul mediteranean Genova, de unde pleacă vapoare spre sud și vest, străbatem „Cinque Terre”, o galerie foarte lungă, ca un tunel paralel cu coasta vestică a mării, care leagă câteva localități estivale. Foarte impresionantă, această cale subpământeană are din loc în loc un fel de ferestre spre mare, de fapt spărturi în stâncă destinate aerisirii și totodată, zone ceva mai largi de încrucișare a vehiculelor care s-ar avânta, fără respectarea semafoarelor, în acest mistere subterane!
>

SURSA
Baruțiu T. Arghezi, Chipurile Italiei, „Tomis”, Constanța, decembrie 1998, p. 14.

NOTĂ M.T.
* Lombardia = Regiune istorică din nordul Italiei, la granița cu Elveția, cu centrul la Milano. (http://www.google.ro/imgres?imgurl=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c1/Map_of_region_of_Lombardy,_Italy,_with_provinces-en.svg&imgrefurl=https://en.wikipedia.org/wiki/Lombardy&h=5262&w=5930&tbnid=PfwL8J9UqRkBQM:&docid=aXzaZY5BNfAJqM&ei=L5UJVv-9O8WWsgH1uoHQBg&tbm=isch&ved=0CCEQMygDMANqFQoTCL-RrcW7msgCFUWLLAoddV0Aag)
** Toscana = Regiune istorică în nord-vestul Italiei, cu litoral mediteranean, cu centrul la Florența. (http://adevarul.ro/life-style/travel/foto-toscana-locul-veti-indragosti-1_51b1ce5ec7b855ff566a1e07/index.html)
*** Renașterea a fost un curent cultural european din secolele XV-XVI, generat de redescoperirea antichității clasice greco-romane. (http://www.all-art.org/history214_contents_Renaissance.html)
***** După prima sa abdicare din aprilie 1814, provocată de înfrângerile din 1812-1814, împăratului francez Napoleon I i s-a permis să se retragă în insula Elba (Italia) din Mediterana. În martie 1815 se va întoarce prin surprindere în Franța pentru a relua puterea, fiind definitiv învins la 18 iunie 1815, fiind exilat în insula britanică Sf. Elena din Atlantic, unde va muri în 1821. (http://www.napoleonguide.com/elba.htm)
****** În anul 79, orașul roman Pompei a fost distrus de lava aruncată de erupția vulcanului Vezuviu. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/24/ziua-in-care-a-murit-un-oras-povestea-orasului-pompei/)

Un soldat veteran francez despre cucerirea Europei de către împăratul Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Atunci, văzîndu-se bine înscăunat pe tronu lui și stăpîn peste toate, încît Europa trebuia să-i ceară voie ca să-și facă nevoile, cum avea el patru frați și trei surori, ne spune cîndva, așa, într-o doară, la raport:
- Băieți, zice el, e drept ca părinții împăratului vostru să întindă mîna? Nu. Vreau ca ei să arate splendid, ca și mine! Așa că trebuie negreșit să cucerim un regat pentu fiecare dintre ei, încît francezu să fie pretutindeni stăpîn; toată lumea să tremure de frica soldațior gărzii mele și Franța să scuipe unde vrea și toți să-i spună, ca pe monedele noastre, Domnu cu tine!
- Am înțeles! răspunde oastea; sîntem gata să-ți pescuim regate cu baioneta.
A! da ce? era chip să pregeți? da de unde! dacă i-ar fi dat în minte să cucerim luna, ar fi trebuit să ne pregătim, să ne umplem ranițele și să ne cățărăm acolo. Norocu nostru că nu s-a gîndit. Regii, cum sînt deprinși cu dulceața tronului, se lasă greu; atunci, noi ăștia, trebuie să pornim. Mergem, înaintăm și tărăboiu încep din nou, mai ceva ca înainte. Și cîți oameni nu s-au prăpădit în anii aceia - și cîte pingele! Ne-am luptat cu-atîta înverșunare încît alții decît francezii ar fi obosit de mult. Da voi știți că francezu e născut filozof, așa că știe că mai curînd sau mai tîrziu tot trebuie să moară. Noi am muri cu toții fără crîcnim pentru plăcerea de a-l vedea pe împărat făcînd așa pe geografii. (Spunînd acestea, infanteristul trase un cerc cu piciorul pe solul hambarului.) Și spunea: Ăsta va fi un regat!” și făcea un regat. A! ce vremuri fericite! Coloneii se avansau generali cît ai bate din palme; generalii mareșali, mareșalii regi. Mai este unu, care trăiește ca să povestească Europei, deși e un gascon, care a trădat Franța ca să-și păstreze coroana*, căruia nu i-a crăpat obrazu de rușine pentru că vedeți, coroanele sînt de aur! Pe scurt, pontonierii care știau citi deveneau nobili. Eu, care vă vorbesc acu, am văzut la Paris unsprezece regi și o puzderie de prinți care roiau în jurul lui Napoleon ca razele de soare! Acuma voi știți că orice soldat avînd putința să se urce pe tron, dacă merita, un caporal din garda imperială era ca o curiozitate după care toți întorceau capul, că fiecare avea contribuția lui la victorie, care se trecea întocmai în livret. Și cîte bătălii n-au fost! Austerlitz**, unde armata a manevrat ca la paradă; Eylau***, unde Napoleon i-a înecat pe ruși într-un lac, parcă numai dintr-o suflare; Wagram****, unde am luptat trei zile în șir  fără să băgăm de seamă... Ce să vă mai spun: au fost bătălii cît sfinții din calendar. Atunci toți au avut prilej să se convingă că Napoleon avea în teacă adevărata spadă a lui Dumnezeu. Și soldatu se bucura de stima lui, că se știa iubit ca un copil și împăratu se interesa dacă are ce încălța, dacă are cămașă, dacă are manta, pîine, cartușe; deși își ține rangu, că doar asta-i era meseria, să domnească. Da oricine, un sergent și chiar un soldat putea să-i spună: „Împărate”, cum îmi spuneți voi mie: „Băiete”. Și ținea seama de ce-i vorbeau oamenii, se culca în zăpadă, la rînd cu noi; pe scurt, avea înfățișarea aproape a unui om natural. Eu ăsta, care mă vedeți, l-am văzut printre obuze, în fața mea, așa cum stați voi acum, da umblînd de colo pînă colo, privind prin binoclu, veșnic ocupat; atunci noi ne țineam deoparte, ca proștii. Nu știu cum le făcea toate, da cînd ne vorbea, apoi glasu lui parcă ne ardea măruntaiele; și ca să-i dovedim că sîntem copiii lui, și că nu ne putem supăra pe dînsu, treceam prin fața afurisitelor de tunuri care mugeau și scuipau regimente de obuze, fără să crîcnim. Pînă și cei ce trăgeau să moară se ridicau în capul oaselor ca să-l salute și să-i strige:
- Trăiască împăratu!
Era firesc? ați face voi asta pentru un om de rînd? Și uite așa, după ce le-am aranjat toate, împărăteasa Iozefina*****, care era de altminteri o femeie cumsecade, da avea un beteșug de nu-i  putea face copii, el a fost nevoit s-o lase, deși o iubea din tot sufletu. Da el dorea copii, că se gîndea la guvern. Aflînd de necazu ăsta, toate capetele încoronate din Europa s-au luat la harță, că fiecare voia să-i facă rost de o femeie. Da el s-a cununat, după cîte am auzit, cu o austriacă******, fiica cezarului, un om bătrîn  de care toți vorbeau, nu numai în țările noastre, unde se spune că a făcut și a dres, da în toată Europa. Și e adevărat că, uite, eu, ăsta care vă vorbesc acu, m-am dus pe Dunăre unde am văzut resturile unui pod construit de acel om, care se zice că era, la Roma, o rubedenie de-a lu Napoleon, care i-a dat împăratului nostru hîrtie la mînă să-l moștenească pentru fiu-său. Și așa, după cununia lui, care  a fost o sărbătoare pentru lumea întreagă, și cînd a scutit poporu de dări pe timp de zece ani, da pe care tot le-am plătit, că perceptorii n-au vrut să țină seamă, nevastă-sa a născut un prunc, care era regele Romei******; lucru care nu s-a mai văzut pe lume, că niciodată un copil nu s-a născut rege dacă tată-său era în viață. în ziua ceea, un balon a zburat de la Paris la Roma, ca să ducă vestea, și balonu a făcut drumu numa-ntr-o zi. Ei, acu să-l văz pe ăla care-o spune că astea-s lucruri firești! Nu, nu! Sînt lucruri scrise colo, sus. Să dea rîia-n cel care-o zice că n-a fost trimis chiar de Dumnezeu pentru slava Franței!
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson. ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 177- 180.

NOTĂ M.T.
* Jean Bernadotte (1763-1844) = Mareșal francez. A fost ales în 1810 succesor al regelui Suediei de către Statele Generale ale țării scandinave, cu acordul lui Napoleon. Dar refuză să participe la campania împăratului din Rusia din 1812, iar în 1813 se alătură coaliției antifranceze care îl înfrânge pe Napoleon. În 1818 devine rege al Suediei. (http://www.napoleon-series.org/research/biographies/marshals/c_bernadotte.html)
** Austerlitz = Localitate în Cehia, unde, la 2 decembrie 1805, Napoleon a obținut cea mai mare victorie a sa, împotriva împăraților Austriei și Rusiei. (http://www.napoleonguide.com/battle_austerlitz.htm)
*** Eylau = Localitate în Prusia, azi în enclava rusă Kaliningrad, unde, la 8 februarie 1807, Napoleon a obținut o victorie sângeroasă împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_eylau.htm)
**** Wagram = Localitate în Austria, unde, la 5-6 iulie 1809, Napoleon a obținut o victorie decisivă împotriva armatei austriece. (http://www.napoleonguide.com/battle_wagram.htm)
***** Josephine Beauharnais (1763-1814) = Prima soție a lui Napoleon, în perioada 1796-1809. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
****** Maria Louisa de Austria (1791-1847) = A doua soție a lui Napoleon, în perioada 1809-1814. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
******* Napoleon Francois Bonaparte (1811-1832) = Fiul legitim al lui Napoleon și al Mariei Louisa de Austria. După prima abdicare a lui Napoleon, din aprilie 1814, a plecat cu mama sa la Viena, unde a trăit ca duce de Reichstdat. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/7967/33/)

Material și spiritual în SUA în 1989 („Tomis” 1989)

<
(...)
Tulburătoare, vastitatea caleidoscopică a imensului spațiu nord american, străbătut de „Ogarul cenușiu”* de la nord spre sud - din New York și Washington pînă la Baton Rouge și New Orleans, și de aici, tăind în diagonală, statele din centru, spre Frisco**, apoi Los Angeles. Copleșitor contactul cu mai multe lumi atît de diferite și fără contact, căci ce legătură poate exista între siluetele avântate ale zgîrie norilor din Manhattan-  - simboluri ale forței monopolurilor americane și transnaționale - și cutiile de carton în care dorm cerșetorii și așa numiții „homeless” (cei fără locuință) reeditînd un  mod de viață ce amintește de întunecatul Ev Mediu, și asta în plin secol XX. Ce legătură să fie, între limuzinele imense și supraelegante, parcate în preajma hotelurilor de lux, și cozile șomerilor din fața oficiilor de plasare, sau între exorbitanța și splendoare a unui Trump Center*** - o copie modernizată a fîntînilor Romei - și periferia murdar-apăsătoare a Memphis-ului?...
Ai astfel revelația luptei pentru existență la proporții inimaginabile și realizezi că ideologia Far West****-ului - variantă deloc îndulcită a legilor junglei - transpare dincolo de formula de întîmpinare „Welcome to America” și amabilitatea profesională  a celui „May I help You?” aflat pe buzele tuturor.
Există un ce specific al Lumii Noi? Oricum e greu să decizi, în condițiile exploziei controlate a originalității cu orice preț, nu doar ca marcă comunitară, ci ca materie  primă a afacerii, care, în mod paradoxal, produce comportamentul standard, cultură standard, civilizație standard. Ea s-ar putea numi, totuși, judecînd după mulțimea drapelelor arborate pretutindeni, mîndria și mulțumirea de sine a Americii care acoperă, ca un zîmbet de reclamă, semnele de îngrijorare: competiție și fuziunea cu companiile japoneze, cancerul drogurilor, criminalitatea și pornografia, ciocnirile într albi și negri, impasul tinerei generații, spectrul dezastrului ecologic și perturbările climei care periclitează grav agricultura americană  și rezervele de hrană, iar, mai general, pierderea sensului umanist al culturii, într-o societate supertehnicizată, dominată categoric de calculator.
Orientată predilect spre confortul cotidian și valorile de contingență imediată, America își face, totuși, timp să întrețină zgomotul publicitar al manifestărilor artistice de elită, în deplină convergență cu preferința pentru eveniment, pentru performață, chiar pentru super performanță mai mult de ordin sportiv, decît ca sens și profunzime...
Din viața spirituală a marilor orașe, dar și a așezărilor aflate departe de magistralele comerciale și informaționale, nu lipsesc astfel concertul simfonic, spectacolul de operă și balet, concertul coral. Să nu uităm, că asemeni „Columbiei”, acționează o puzderie de firme de gen care-și dispută întîietatea în ordinea atracției și organizării impecabile, ceea ce nu înseamnă că, automat, publicul american este foarte instruit, motivațiile sale fiind, de altfel dirijate cu abilitate - mai mult de ordin psiho-social (prestigiu, întîlnirea și comunicarea cu ceilalți - un fel de club al melomanilor - stare de relax, sau de excepție etc), decît pur muzical.
(...)
>

SURSA
dr. Ana Maria Munteanu, „Tomis”, Constanța, mai 1989.

NOTE M.T.
* Ogarul cenușiu = Celebră rețea de transporturi cu autocarul în DUA. (https://lumeacalume.wordpress.com/2012/04/13/america-ogarului-cenusiu/)
** Frisco = San Francisco.
*** Zgîrie-nori de 68 de etaje construit și deținut în New York de miliardarul american Donald Trump. (http://www.in-arch.net/NYC/nyc4.html#79)
**** Far West = Vestul Îndepărtat / Vestul Sălbatic în SUA în secolul XIX.

Cele mai mari secrete ale României. Adevăruri care ne-au fost ascunse de-a lungul anilor

”REALITATEA.NET”, București, 5 iunie 2015

Privilegiile în Roma republicană, Roma imperială și regatul Franței (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Însăși istoria îmi confirmă principiul. Republica romană* a cucerit lumea datorită instaurării privilegiului senatorial. Senatul menținea neschimbată ideea puterii. Dar cînd cavalerii și „oamenii noi” au extins acțiunea guvernului lărgind patriciatul, cauza politică a fost pierdută. În ciuda lui Sylla, și după Cezar, Tiberiu a făurit imperiul roman**, sistem în care puterea, adunată în mîna unui singur om, a prelungit cu cîteva secole această stăpînire. Împăratul nu mai era la Roma când Cetatea eternă a căzut în mîinile barbarilor***. Cînd țara noastră a fost cucerită, francii****, care și-o împărțiseră, au născocit privilegiul feudal pentru a-și asigura posesiunile particulare. Cele o sută sau o mie de căpetenii care stăpîneau țara și-au făurit instituții pentru a-și apăra drepturile dobîndite prin cuceriri. Astfel, feudalismul a durat atît timp cît privilegiile au fost restrînse. Dar când oamenii acestei națiuni, veritabilă traducere a cuvîntului gentilomi,  în loc să fie cinci sute, au fost cincizeci de mii a izbucnit revoluția*****. Prea întinsă, acțiunea puterii lor era lipsită de energie, de vigoare și, de altfel, se găsea fără apărare împotriva influenței  pe care nu o prevăzuse, a banului și a gîndirii.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 153-154.

NOTE M.T.
* Roma republicană (509 î. H. - 27 î. H.) = (http://ubereuch.blogspot.ro/2013/10/roma-republicana.html)
** Roma imperială (27 î.H. - 476 d.H.) = (http://www.edusoft.ro/edusoft/imperiul-roman/)
*** După ce Roma a fost jefuită de vizigotul Alaric în 410 și de vandalul Genseric în 455, Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Ravenna, a fost desființat de mercenarii germanici în 476.
**** Francii au fost un popor germanic care s-au instalat în provincia romană Gallia în secolele IV-V. (http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/4e.htm)
***** 1789-1799 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-revolu-ia-francez-i-biseric-fenomenul-decre-tin-rii)

Aristocrație și burghezie versus comunism (SERGHI 1958)

<
(...)
„ (...) Oare copilul* ăsta își dă seama de sacrificiile mele**? Știe cît m-am zbătut ca să-l primească la liceu? Cum s-o fi zvonit că sîntem moșieri***? A trebuit să dovedească, pledînd zile în șir, că moșia a fost în realitate un proces pentru o moștenire la care ar fi avut dreptul străbunica lui Victor, apoi fiicele ei****. Artemiza a renunțat, Clemansa***** a cîștigat procesul în ultima zi a lui '47. Ghinion!****** Dar nu-i nimic, vremurile se schimbă, și moșia, care nu a fost a bunicii, nici a Clemansei, nici a mea, va fi a lui Victor. Degeaba rîde Mișa cu poftă și-și izbește fruntea: << Asta moșie, fetițo, uite moșia mea!  Inteligența, talentul, munca, astea-s moșii! Pune-l pe Victor să-nvețe. Nu-i băga în cap gărgăuni. Nae Mîndru, bunică-tu, a vîndut lumînări în Piața de Flori, bomboane pentru colivă și o aristocrată scăpătată l-a luat fiindcă avea bani. Asta a fost revoluția burgheză. Burghezia pornită de la opinci a vrut să aibă blazoane*******. Cererea a fost așa de mare că au început să se importe blazoanele din Fanar******** și de la Roma. >>”
(...)
>

SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele, ed. III., ed. Pontus, 1991, p. 166-167.

NOTE M.T.
* Victor
** Elena, mama lui Victor.
*** Persoanele cu origini sociale „nesănătoase”, adică boierești și bugheze, nu erau admise de noul regimul comunist în structurile sociale.
**** Artemiza și Clemansa,
***** Mama Elenei
****** La 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost forțat să abdice de către guvernul comunist, încheindu-se partea politică a comunizării României.
******* Blazon = Ansamblu de semne convenționale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraș, a unei familii nobile, a unei bresle etc.; armoarii. – Din fr. blason. 
Sursa: DEX '09 (2009) ******** Fanar = Cartier al Constantinopolului, unde, după cucerirea de către sultanul  otoman  Mehmed II în 1453, s-au retras aristocrația și patriahia greacă. În perioada 1711-1821 au fost numiți de către sultani ca domni ai Moldovei și Țării Românești dintre rezidenții acestui cartier. (http://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/ist_ro_025abs1.html)

Asasinarea premierului italian A. Moro de către răpitorii din Brigăzile Roșii în 1978 (JONG 1985)

< 

(...) Aldo Moro* fusese răpit dimineața, devreme, pentru ca cele mai importante știri din perioada ei romană să fie cunoscute încă în aceeași zi, din ziarele de dimineață. Dar ăsta era un lucru secundar. Pe Hanna o dezgustau asasinatele Brigăzilor Roșii** și când în aceeași după-amiază văzuse la televizor într-o fracțiune de secundă chipul Eleonorei Moro, care fugea de camerele de luat vederi, o podidise plânsul, spre marea mirare a câtorva colegi.

– E o rușine – exclamase ea.

– Era de așteptat să se întâmple ceva de felul ăsta.

-E o rușine!

Hanna Piccard ținea foarte mult la existența unor coduri imuabile, cu toate că se putea lipsi de cele mai multe din ele, ca să lase viața să-și urmeze cursul. Cu omorurile lor, cu atacurile lor cu bombe și cu răpirile lor, teroriștii lor profanau cele mai fundamentale coduri ale societății, fapt pentru care Hanna nu avea nici cea mai mică înțelegere.

(...)

La câteva zile după răpirea lui Aldo Moro apăru un prim comunicat al Brigăzilor Roșii. Omul politic se afla, pare-se, într-o așa-numită închisoare a poporului, unde urma să fie judecat pentru nelegiurile săvârșite de el în slujba statului. Numai într-un fel putea să scape, în acest proces, de o condamnare previzibilă: prin schimbarea lui contra tuturor teroriștilor aflați în detenție. Așa s-ar pune capăt procesului de la Torino, unde teroriștii, în timpul ședințelor, erau închiși, în sala de judecată, în cuști.

Răspunsul guvernului nu se lăsă mult timp așteptat: nu se negociază cu teroriștii, deci, implicit, nu se negociază cu privire la viața lui Aldo Moro. Dezbaterile în legătură cu acest punct de vedere al guvernului ținură săptămâni de zile. Guvernul era neînduplecat. Cu vreo șase luni de zile mai târziu, guvernul găsi că ar fi mai nimerit să folosească alte mijloace pentru combaterea terorismului: teroriștilor prinși li se oferi libertatea și o nouă identitate, în schimbul unor informații privitoare la organizația și la ascunzătorile Brigăzilor Roșii. Dar în acele prime săptămâni, guvernul se arătase neînduplecat în refuzul său de  a trata cu niște răufăcători.

Eleonora Moro lupta pentru un soț: într-o scrisoare adresată ziarului Il Giorno protestă împotriva punctului de vedere al guvernului. Acel punct de vedere fu îmblânzit: se va face acum tot ce este juridicește posibil pentru a salva viața lui Aldo Moro. Lumea se întreba ce conține această noțiune: tot ce este juridicește posibil. Din închisoarea poporului, Aldo Moro adresă unor miniștri și unor tovarăși de partid o serie de scrisori, în care cerea tratative: constituția nu interzice asta, în alte țări asemenea tratative sunt uzuale și, în plus, un asemenea mod de tratare a problemei corespunde idealurilor creștine și umanitare ale partidului. Papa se oferi să mijlocească.

Teroriștii se folosiră de ziare pentrua manipula opinia publică. De regulă, după fiecare anunț telefonic anonim, ziariștii se repezeau la câte o ladă de gunoi, ca să pescuiască din ea noul comunicat și ultimele noutăți. Din când în când ziarele primeau fotografii spălăcite ale lui Aldo Moro, care dovedeau că mai e în viață. Aldo Moro poza, slăbit și nebărbierit, ținând în mână un ziar din ajun, sub steaua în cinci colțuri înscrisă într-un cerc: simbolul puterii de stat corupte și a așa-numitului complot al companiilor supra-naționale.

Între timp autoritățile căutau cu înfrigurare ascunzătorile răpitorilor. Zeci de mii de militari în vestoane antigloanțe fură incluși în acțiunile de căutare. Pe autostrăzile Romei apărură posturi de jandarmi, iar autovehiculele erau percheziționate dacă nu ascund arme. La Roma mii de apartamente fură întoarse cu josu-n sus. Fură operate zeci de arestări și acum oricine putea fi reținut trei luni fără proces. La țară, mulțime de militari, în șiruri lungi, scotociră câmpiile ca niște vânători. Computerul serviciului italian de securitate fu conectat cu cel vest-german. Comisarul-șef al poliției din Paris îi făcu o vizită de lucru deznădăjduitului său coleg de la Roma.

Străinii stabiliți la Roma stârniră brusc bănuieli. Hanna Piccard fu convocată de organul de poliție însărcinată cu controlul străinilor, ca să-și prezinte permisul de sejur și să dovedească astfel că ea este cea care susține că este. Problema fu repede rezolvată, dar Hanna Piccard fusese obligată acum pentru prima dată să-și prezinte autorizația de ședere în Italia, și nu izbuti să nu socotească incidentul drept un semn rău.

(...)

-Aldo Moro a fost lăsat mască, zise Zuccarelli în cele din urmă.

Simonetti dădu din cap afirmativ. Zaccagnini***, secretar de partid al creștin-democraților, făcuse o manevră surprinzătoare: întocmise o declarație, în care autenticitatea scrisorilor lui Moro era pusă la îndoială. Scrisorile pe care Moro le adresase din închisoarea sa populară unotr tovarăși de partid și unor miniștri nu puteau fi scrise de el, cu toate că stilul lor semăna în mod izbitor cu al lui. Dar ceea ce scrisese, ...- nimeni nu-l știa așa. Fuseseră găsiți cincizeci de prieteni ai lui Moro, dispuși să iscălească acea declarație. Nimeni nu-l știa așa. Într-adevăr: două săptămâni de zile de captivitate și de interogatorii, după ce săptămâni de zile fusese nevoit să afle din ziare că guvernul nu este dispus să-l schimbe pe câțiva răufăcători, în acele scrisori începu să răzbată într-adevăr oarecare deznădeje și amărăciune. Moro se auto-acuza. Deveni înțepător. Poate că guvernul se temea că Moro va ajunge să dezvăluie în scrisorile sale unele secrete politice, primejduind astfel securitatea statului. Omul de stat fusese declarat iresponsabil. Și cine putea să-l declare iresponsabil mai cu temei decât prietenii săi?

-Și nu se bărbierește, - exclamă Zuccarelli, prefăcîndu-se indignat.

-Ce vrei să spui?

-Își amintești de plimbarea pe care am făcut-o noi doi în ziua răpirii? (...)

- Am vorbit atunci verzi și uscate despre Moro, despre locul în care e ascuns. Am presupus că se bărbierește. Mi s-a părut a fi un amănunt nostim. Se bărbierea și, sub ochii dușmanilor lui, i se boțea masca. (...) Dar el nu se bărbierește, după cum reiese din fotografiile publicate în ziare.

-Poate că acolo nu mai simte nevoia, ca un colonel englez în tranșee, sub focul de baraj al inamicului. E un semn de slăbicune. E gata să piardă, e sfârșitul partidei. A slăbit cinci kilograme. Nervii i s-au tocit. Involuntar, preia cuvinte din jargonul călăilor săi. (...)

- (...) Dar ăștia îl vor ucide. Sînt nevoiți, pentru că prietenii lui l-au jertfit pe altarul statului. (...)

(...) Citi în trecere titlurile tipărite cu litere roșii pe întreaga lățime a primei pagini: Moro Ucciso.  Alergă la un chioșc, cumpără edițiile speciale scoase de două ziare, mai făcu vreo cîțiva pași, și se opri.

Atac barbar. Cadavrul lui Moro găsit într-o mașină, după cincizeci și cinci de zile de captivitate. Gloanțe în inimă. O înfiorătoare înscenare a Brigăzilor Roșii. La ora unu sună telefonul la 113: Moro a fost eliberat. Oarecare optimism la cartierul-general al creștin-democraților. La unu și jumătate alt telefon anonim: pe via Caetani se află o mașină cu o bombă. Lîngă sediul de partid al creștin-democraților, în apropiere de cel al comuniștilor, se află parcat un Renault-4 roșu. Trecătorii au văzut în port-bagaj un om învelit în pături. Un agent de poliție recunoaște în chipul bărbos al individului, pe cel al lui Aldo Moro. Acesta e mort. Scene haotice la cartierul-general al creștin-democraților. Porțiunea de oraș dintre  piazza Argentina și piazza Venezia este baricadată. O mulțime imensă se adună în jurul cordonului de polițiști. Înalți dregători se grăbesc spre locul sinistrului. Ministrul Cossiga**** și ministrul adjunct Darida***** au identificat oficial cadavrul. Un preot este cufundat în rugăciuni lîngă mașină.  Apel la o grevă generală.

Suib titlurile roșii și negre ale ziarelor era reprodusă o fotografie. Fotograful stătuse, pare-se, la o fereastră, într-o clădire de pe via delle Botteghe, chiar peste drum de îngusta via Caetani: fotografia fusese luată de sus, cu un tele-obiectiv. În prim-plan, Leda văzu cefele celor din jur, care se uitau la port-bagajul deschis al mașinii Renault-4. Mașina ocupa cea mai mare parte a fotografiei. În port-bagaj zăcea un om. Niște pături fuseseră date deoparte. O pată albă în golul întunecat: mîna dreaptă pe burtă. Capul bărbatului căzu pe umărul lui stîng. Asta era tot. Nu era o fotografie impresionantă. Impresionantă fusese cîndva fotografia cu membrii gărzii personale împușcași, căzuți pe pavele de pe via Fani.  Dar Leda știa acum că Aldo Moro era cel care zăcea acum ca un vagabond pătruns clandestin în mașină și adormit acolo și că fusese ucis probabil numai cu cîteva ore înainte.

(...)

> 

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trd. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp. 155-156, 170-172, 201-203, 265-266.

NOTE M.T.

*Aldo Moro (1916-1978) = Politician italian creștin-democrat. De cinci ori premier. Asasinat de Brigăzile Roșii, după 54 de zile de captivitate. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)

**Brigăzile Roșii = Organizație teroristă de extremă stângă activă în Italia anilor 70-80. 

(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/brigazile-rosii-fost-o-grupare-terorista-italia)

***benigno Zaccagnini (1912-1989) = Politician italian creștin-democrat. (http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/663/BENIGNO_ZACCAGNINI_home.html)

****Francesco Cossiga (1928-2010) = Politician italian creștin-democrat . Prim-ministru și președinte al republicii. (http://www.theguardian.com/world/2010/aug/18/francesco-cossiga-obituary)

*****Clelio Darida = Politician italian creștin-democrat. Primar al Romei și ministru. (http://netlibrary.net/articles/clelio_darida)

Răpirea premierului italian creștin-democrat Aldo Moro de către Brigăzile Roșii în 1978 (DE JONG 1985)

<

(…) Leda  se rezema de un zid din curtea interioară a școlii, decorat cu lozinci politice, și se uita la motivul decorativ foliaceu de pe brățara ei de argint, când Joey Kurhajec îi spuse că Aldo Moro a fost răpit de niște membri ai Brigăzilor Roșii, cu o oră în urmă, la mai puțin de un kilometru depărtare de școală, pe via Fani. Cinci membri ai gărzii personale a lui Aldo Moro fuseseră împușcați mortal. Lena dădu din cap.

-A fost răpit – exclamă Joey încă o dată.

– Aldo Moro?

– Da, Aldo Moro. Acum s-a dus naibii totul. Ai să vezi.

– Nu cumva ne este dat să avem și o revoluție?

Dar Leda n-avea să uite niciodată capul plecat al băiatului care, în mijlocul elevilor îmbulziți în jurul lui, ținea ridicat, cu un gest solemn, un radio cu tranzistori. Leda auzi crâmpeie ale unui buletin de știri. Aldo Moro, șaizeci și unu de ani, de patru ori prim-ministru, președinte al partidului creștin-democrat, a fost răpit azi dimineață pe via Fani, în cartierul Monte Mario. Patru membri ai gărzii sale personale și un șofer au fost uciși de gloanțe trase cu arme semi-automate. Moor era în drum spre clădirea Parlamentului, după ce se rugase ca de obicei, într-o capelă. Pe via Fani căzuse într-o capcană. Răpitorii folosiseră trei automobile și o motocicletă; câțiva dintre ei purtau uniforme ale companiei de navigație aeriană Alitalia. În același timp, rețeaua telefonică, în cartierul Monte Mario, încetase să funcționeze, din motive încă neelucidate. Scene dramatice în clădirea Parlamentului. Se vorbea despre un atentat împotriva democrației și despre starea de asediu. La Roma și în multe alte localități din țară, toate activitățile fuseseră suspendate. În cele din urmă, automobiliștii fuseseră avertizați că cele mai multe stații de benzină fuseseră închise.

(...)

Leda fu prima care nu mai putu să suporte seriozitatea. Își consolidă reputația când îndrăzni să se întrebe cu glas tare dacă poporul avea să-i ducă lipsa, lui Aldo Moro, bărbatul care ll televiziune făcea întotdeauna impresia că e mort de oboseală, care nici nu confirma, nici nu infirma, și-și plictisea toți auditorii cu argumentele sale prolixe. (...)

Pe via Fani, Leda își închipui că este figurantă într-un film, împreună cu carabinierii, care formaseră un cordon. Se strecură în spatele lor, îndreptându-și privirea iscoditoarea printre cei din jur, dar porțiunea de stradă pe care o vedea nu mai amintea nimic de moartea a cinci oameni. Fotografii se repeziseră spre camerele lor obscure, cadavrele fuseseră evacuate. Dar toți așteptau, și așteptau, și manifestau un enigmatic interes pentru cei care se aflau în interiorul cordonului. Buchetele de flori de lângă bordura trotuarului, Leda nu avea să le vadă decât în dimineața următoare, într-o fotografie dintr-un ziar. Așadar, teroriștii izbutiră să-și parcheze într-un cartier  închis ermetic automobilul , pe a cărui pardoseală îl ghemuiseră pe Moro între banchete.

(...) Joey cuteză să iasă încă o dată pe stradă și se întoarse cu ediția specială a unui ziar. Titlurile exprimau amploarea dramei. La o oră după ce fusese pe via Fani, Leda îi văzu pe membrii uciși ai gărzii personale, întinși pe caldarâm.Unul din ei mai ținea în mână un ziar, și Leda izbuti, cu ajutorul unei lupe, să afle că numa cu câteva clipe înainte de moarte, omul acela citea La Repubblica.

(...)

Roma făcea în acea zi o impresie dezolantă. Cei mai mulți locuitori, după ce aflaseră de răpire, se retrăseseră în casele lor. Toți se temeau de o lovitură de stat a dreptei, ca reacție la această acțiune teroristă a extremei stângi. La vitrinele multor magazine și baruri fuseseră coborâte obloanele. Pe străzile și în piețele unde de obicei se înghesuiau mii de turisme și de autobuze, nu mai circulau decât taxiuri. Părea că locuitorii Romei fugiseră, ca niște animale care au adulmecat semnele prevestitoare ale unui cataclism.

(...)

Știau și ei că în mașina în care se deplasa Aldo Moro atunci când un glonte fărâmase parbrizul și-l ucisese pe șofer, era albastră; și că în mașină se aflau cinci genți, dintre care una era plină ochi cu medicamente. Amănunte noi nu se comunicaseră. (...) Ceea ce aștepta publicul acum era prima veste din partea răpitorilor.

(...) În fața Primăriei de peste drum apăruseră parapete făcute din saci de nisip, peste care se aflau acum și capetele somnoroase ale unor militari. (...)

- Bineînțeles, răspunse Zuccarelli, zîmbind. - A informat-o pe Madonna cu privire la această catastrofă națională (...) Dar unde e Aldo Moro? Unde îl țin ascuns? Ce zici? Am impresia că nu departe de aici. Poate că am trecut și noi pe lângă ascunzișul și închisoarea lui.

Simonetti luă loc pe balustradă și se gîndi cîteva clipe.

-La Roma, da, îl țin ascuns la Roma – zise el. Un oraș mare oferă cele mai bune ascunzișuri. La țară, oamenii se observă mult mai mult unii pe alții; orice necunoscut bate la ochi. Un apartament în cartierele mărginașe, acolo anonimitatea este asigurată mai bine ca oriunde. În plus, teroriștii sunt adevărate animale urbane.

(...)

>

SURSA

Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp.  148-152.

„Vasili Kelsiev” („CĂLĂTORI STRĂINI ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL XIX” 2015)

 Institutul de Istorie „N. Iorga” / Daniela Bușă (ed.), Călători străini în Țările Române în secolul XIX, serie nouă, vol. IX (1867-1871), Editura Academiei Române, București, 2015, p. 39

Nu deținem date biografice despre călătorul rus Vasili Kelsiev, care, în 1867, (probabil vara), se afla pe teritoriul românesc venind din Galiția austriacă. Potrivit celor afirmate în introducerea volumului de însemnări de călătorie, V. K. era corespondent al ziarului „Golos” (Glasul), publicație de orientare clericală, care a apărut la Moscova în ultimele patru decenii ale secolului XIX. Într-un context în care Rusia făcea prima încercare, timidă, de denunțare a clauzelor Tratatului de pace de la Paris din martie 1856, informațiile conținute în notele de drum ale lui V. K., referitoare la două zone aflate la frontierele de SV ale Imperiului Rus privind starea de spirit a populației, mentalitatea, căile de comunicație, sistemul de supraveghere a teritoriului, nu aveau cum să nu trezească interesul autorităților militare, dar și al diplomației ruse. K. sosea în România după o ședere de două luni în Galiția, unde contactele cu autoritățile locale nu au fost dintre cele mai armonioase, fiind privit cu suspiciune și chiar reținut o săptămână în arestul poliției din Lvov, sub o culpă imaginară. Textul relației sale de călătorie privește numai situația din fosta capitală a Moldovei, iar faptul că alte localități nu au fost menționate ne determină să credem că șederea lui s-a limitat la Iași. Din acest punct de vedere, interesul celor consemnate de voiajorul rus rezidă în veridicitatea imaginii pe care acesta o proiectează asupra urbei de pe Bahlui, care, la nici un deceniu de la înfăptuirea Unirii Principatelor, resimțea acut pierderea statutului politic. Pături largi ale populației erau nemulțumite nu numai de mutarea capitalei la București, dar și de o serie de neajunsuri ulterioare deciziei. Cei mai afectați păreau a fi funcționarii publici, desconsiderați, prost plătiți și aflați la cheremul autorităților executive de pe malul Dâmboviței.  Această stare de lucruri ne ajută să înțelegem contextul socio-politic în care, în același oraș, cu numai un an în urmă (3/15 aprilie 1866), avusese o mișcare separatistă , cu participare redusă, înăbușită de guvern. Un punct de maxim interes în relația călătorului rus îl constituie descrierea vizitei la Iași a principelui Carol de Hohenzollern și, în special, a spectacolului de gală organizat de autoritățile locale în onoarea tânărului suveran. Din însemnările lui K. transpar două elemente: primul este accentuarea și sublinierea permanentă a rolului mesianic al Rusiei ca  „a treia Romă”, protectoare a populațiilor creștine din SE european, aflate sub dominație otomană, explicabil dacă avem în vedere recrudescența mișcării panslaviste în Rusia și dorința de eliminare a otomanilor din Balcani. Al doilea element este critica cultului catolic și al promotorilor acestuia, V. K. punând într-o lumină avantajoasă pe slujitorii ortodoxiei răsăritene, al cărei rol spiritual trebuia să devină mai activ în rândul popoarelor din zonă.

DACII ÎN POEZIA LUI HORAȚIU (1991)

După victoria de la Actium (31 î.H). împotriva rivalului Marcus Antonius, Octavianus a rămas singurul factor politic decident în statul roman. Titlurile de Princeps senatus şi Augustus acordate de Senat în 27 .î.H. au marcat fondarea Principatului, noua formă de conducere a statului roman, care evoluase de la stadiul de oraş-stat la cel de imperiu. Până la moartea sa, în 14 d.H., Augustus va fi personalitatea dominantă a societăţii romane, punându-şi amprenta şi pe evoluţia culturii.

Cercetările româneşti din domeniul literaturii latine l-au vizat cu preponderenţă pe Publius Ovidius Naso, care şi-a petrecut sfârşitul vieţii în exil în cetatea Tomis (Constanţa) de la Pontus Euxinus (Marea Neagră). Pornind de la această constatare, conf . dr. Dan Sluşanschi de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, a abordat problema referinţelor privind pe daci în creatiile altor poeţi de la curtea lui Augustus.

Unul dintre aceşti poeţi a fost Quintus Flaccus Horatius (65 î.H.- 8 î.H.), important reprezentant al perioadei de apogeu a literaturii latine antice. Fiu de libert (sclav eliberat), el a studiat gramatica şi filozofia la Roma şi în Grecia. Opera sa de tinereţe, satirele dure din Epodele, i-au adus aprecierea confratelui său Vergilius (70 î.H. - 19 î.H.), cu ajutorul căruia pătrunde în cercul lui Mecena, consilierul lui Augustus şi protectorul oamenilor de cultură de la curtea imperială. Creaţiile sale de la maturitate, Satirae, Epistolae şi Ode (Carmina), reprezintă vocea poetică din societatea romană care exprima nevoia acesteia de moderaţie şi stabilitate după excesele celor 60 de ani de războaie civile.

Contextul relaţiilor daco-romane în momentul scrierii respectivelor poezii era marcat de alianţa dacilor cu Marcus Antonius în 31 î.H., campaniile din Moesia ale lui Crassus cel Tânăr în 29-27 î.H. şi campaniile la Dunărea de Mijloc ale lui Tiberius şi Drusus în 15 î.H.

Sluşanschi analizează unele pasaje din poeziile lui Horaţiu, mai puţin abordate până atunci, încercând să pătrundă dincolo de fapte, în zona mentalităţilor.

Primul pasaj în discuţie, în ordine cronologică, vizează o chestiune de detaliu. Aparţine cărţii a II a de Satirae, terminată în jurul anului 30 î.H., şi este tradus astfel de filolog: ’’Oricine îmi iese în cale mă consultă:<Dragă – căci tu se cade să ştii, fiindcă te afli mai aproape de zei-ai auzit cumva ceva despre daci?> <Nimica, zău><Cât ai să fii mereu de ironic! ><Dar toţi zeii să mă bată dacă (am auzit) ceva!>’’. Admis în cercurile imperiale, fiind deci ’’mai aproape de zei’’, poetul este chestionat de câte un amic, agitat şi interesat de zvonul unui recent atac dacic la Dunărea de mijloc. Aceasta nu însemna neapărat că dacii erau o prezenţă constantă în actualitatea zilei in Orasul Etern, ci mai curând era vorba de un raid de pradă în cursul căruia romanii capturaseră probabil pe dacii ce vor lupta în arenă la triumful lui Octavianus din 29 î.H. Cum dacii nu apucaseră să intervină în ajutorul lui Antonius in razboiul civil, este vorba deci de ecouri ale alianţei lor contra lui Octavianus şi de preocupările romanilor pentru securitate în viitor. Deci se degajă din acest pasaj o doză de necunoscut, de mister în ceea ce priveşte dacii, noua ameninţare pentru statul roman. Într-adevăr această menţiune despre daci survenea după cea din opera lui Caesar, care este prima.

Următoarele pasaje discutate prezintă ansamblul imaginii horaţiene despre teritoriile dacilor. Sunt practic liste cu duşmani ai Romei, fie înfrânţi, fie marcaţi de sediţiuni interne, între care se remarcă şi dacii danubieni.

Al doilea pasaj, din Carmen (3,8,17-24), se referă la înfrângerea regelui dac Cotiso de către Crassus cel Tânăr, probabil în 29 î.H.: ’’Grijile civile asupra cetăţii le lasă; a pierit trâmba dacului Cotiso;medul, sieşi vrăjmaş se află dezbinat de arme (aducătoare) de jale;vechiul duşman de pe ţărmul hispanic este rob, cantabrul îmblânzit sub lanţ târziu;sciţii, cu arcul destins, se gătesc acum să se retragă din câmpii’’. Aici Sluşanchi traduce cu termenul de ’’trâmbă’’ forţa militară a dacilor şi a barbarilor în general, spre deosebire de ’’armată’’, folosit în cazul Romei, cu sens de tactică superioară.

Pasajul trei face referinţă la daci intercalaţi între parţii din Orient şi egiptenii din Africa (aici etiopieni) Carmen, (3,6,9-16)(29 î.H.) : ’’De două ori Monaesses şi ceata lui Pacorus răpus-au două iureşuri de-ale noastre fără de auspicii şi strălucesc (de bucurie) de a fi adus pradă la subţirile lor colane. Oraşul, ocupat de răzmeriţe aproape că l-au nimicit dacul şi etiopianul, acesta temut pentru flota-i, (iar) acela mai bun pentru săgeţile-i (din arc) zvârlite.’’

Apoi urmează pasajul din Carmen (1, 35, 9,12) (26 î.H.), unde dacii sunt menţionaţi distinct faţă de alţi adversari ai Romei: ’’De tine se înfioară dacul cel aspru, de tine şi sciţii cei fugari, şi cetăţile şi neamurile şi Laţiul cel crâncen şi mamele regilor barbari şi tiranii (înveşmântaţi) în purpură.’’

În sfârşit, pasajul din Carmen (4, 15, 17-24) (13 î.H.), cand Pax romana devenise o realitate: ’’Caesar (Augustus) fiind străjerul statului, nici nesăbuinţa dintre cetăţeni, nici silnicia nu-i va încălca tihna, nici mânia, care bate (pe nicovală) săbii şi vrăjmăşeşte bietele oraşe. Nici cei ce beau din adâncul Danuviu nu vor sfărâma edictele Iuliene, nici geţii, nici serii şi viclenii perşi, nici cei născuţi aproape de fluviul Tanais.’’

Concluzia lui Sluşanschi este că în poezia lui Horaţiu dacii apar prezentaţi într-un ansamblu de popoare barbare care reprezentau vechi şi noi pericole la adresa întinsului stat roman, în faţa cărora romanii ar fi trebuit să uite de războaiele lor civile. Localizarea acestor neamuri barbare nu este precisă, excursul poetic mergând pe o treaptă ideologică superioară, în care riveranii Dunării de Jos sunt plasaţi mereu în fruntea listei inamicilor publici, care sunt popoare îndepărtate, aspre şi simple comparativ cu complexa civilizaţie romană. Acest slogan al ameninţării de la graniţe, în prim plan fiind cea dacică la Dunăre, este produsul ideologiei augustane, exprimată în poemele lui Horaţiu.

(*) Dan Sluşanschi, Contribuţii la studiul izvoarelor latine privitoare la ţinuturile carpato-danubiene. Poezia epocii augustane în Romano Dacica I Izvoarele istoriei antice a României, Bucureşti 1992, pp. 99-143

PERSONAJE ISTORICE DIN VECHIUL TESTAMENT

Carte sacră a poporului evreu, Vechiul Testament este în acelaşi timp şi un izvor scris pentru istoria antică a acestuia. De asemenea, într-o mai mică măsură este şi un izvor  pentru istoria altor popoare din Orientul Apropiat. Informaţiile referitoare la acestea privesc biografia unor suverani egipteni, tirieni, asirieni, babilonieni, persani, macedoneni, spartani, elenistici şi parţi, precum şi un consul roman. Reciproc, aceste date, menţionate şi în alte izvoare scrise ale istoriei acestor popoare, verifică cronologia istoriei antice a poporului evreu.

Faraoni egipteni

Egiptul  precreştin şi preislamic este probabil cea mai citată ţară străină din Orientul antic în Vechiul Testament. Prima sa menţiune este legată de călătoria lui Avram acolo pentru a scăpa de foametea din Canaan (Palestina). Cu această ocazie este amintit şi monarhul egiptean, în calitate de rege, titlul său de Faraon apărând, practic, ca un nume propriu (Facerea 12).

Conform tradiţiei, primul conducător al Egiptului a fost Menes sau Narmer, care în jurul anului 3100 î. H. uneşte Egiptul de Jos (Delta Nilului) cu Egiptul de Sus (cursul mijlociu al fluviului), inaugurând prima dinastie şi epoca Regatului Timpuriu. Cuvântul ’’faraon’’, preluat apoi de europeni în greaca veche a Vechiului Testament, este pronunţia evreiască a egipteanului ’’Per-aa’’, care iniţial însemna ’’Marea casă’’, cu referire la palatul regal. Cuvântul a început să fie folosit pentru  a-l desemna pe monarh începând aproximativ cu anul 1450 î.H., la sfârşitul domniei lui Tutmosis (1504/1479-1450 î. H.) din dinastia XVIII (1570-1320 î.H.), considerat cel mai important faraon al Regatului Nou (1570-1085 î.H.), epocă de apogeu a Egiptului faraonic. Dar pentru că acesta era doar unul dintre termenii folosiţi pentru titulatura monarhului egiptean, el va intra în uzajul comun, în mod paradoxal, doar cu câteva secole mai târziu, când a fost preluat de străini. De asemenea, în mod surprinzător, numele Ramses, purtat de nu mai puţin de 11 faraoni din dinastiile XIX (1320-1200 î.H) şi XX (1200-1085 î. H.), este menţionat doar ca fiind numele celui mai bun ţinut din Egipt, unde vor fi colonizaţi evreii (Facerea 47). Izvoarele scrise pentru numele faraonilor sunt aşa numitele liste ale regilor şi o istorie a Egiptului scrisă de preotul Manetho, ambele din timpul Regatului Nou, amendate însă de descoperirile arheologice moderne.

Tot un faraon neprecizat îl numeşte pe Iosif ca prim demnitar al statului (Facerea 41).

De asemenea, un altul este tatăl soţiei regelui evreu Solomon (III Regi 7;8). Tot în timpul lui Solomon (965-928 î. H.) este menţionat un Faraon care îi acordă azil politic unui prinţ din familia Idumeilor din Edom (la sud de Marea Moartă) (III Regi 11). Aceşti faraoni sunt probabil din dinastia XXI (Tanită: 1085-947/945 î. H.), pentru care nu există o cronologie precisă, ultimii, contemporani cu Solomon, fiind Psusennes II.(959-945 î. H.) în nord şi Psusennes III (969-945 î. H.) în sud. Despre Psusennes II inscripţiile de pe monumente menţionează doar faptul că a domnit.

Cercetători americani ai Bibliei presupun că faraonul (’’Noul Rege’’) din epoca sclaviei evreilor în Egipt (Ieşirea 1) este Seti I (1318-1304 î. H. /1294-1279 î. H.), al doilea faraon a celei de a XIX a dinastii (1320-1200 î. H./1295-1285 î.H.). Fiu şi urmaş al lui Ramses I, el restaurează dominaţia egipteană în Asia, ameninţată de hitiţi (Turcia), şi respinge invazia libienilor în Delta Nilului.În domeniul artei, impune relieful la Teba şi Karnak. Un obelisc (Flaminius) realizat pentru templul din Heliopolis se află azi în Piazza del Popolo din Roma. Îi succede fiul său Ramses II.

Aceiaşi cercetători avansează numele lui Ramses II (1304-1236 î.H/1279-1213 î. H.).ca fiind faraonul care a încercat să-i oprească la Marea Roşie pe evreii care se salvau din Egipt (Ieşirea 1-14). În timpul domniei acestui faraon, la începutul căreia va domni alături de tatăl său, Egiptul atinge apogeul expansiunii şi dezvoltării sale. Consolidează frontierele vestice prin campanii în Libia şi sudice prin campanii în Nubia (Sudan). Se confruntă cu politica expansionistă a hitiţilor în Asia, pe care, în anul 5 al domniei, îi va înfrunta în marea bătălie de la Kadeş, de pe fluviul Oronte. Rezultatul va fi nedecis, dar propaganda egipteană o va prezenta ca pe o mare victorie, aşa cum va proceda cu întrega sa domnie, fapt ce-i determină pe istorici să fie mai rezervaţi cu bilanţul militar al domniei sale.Apoi, în anul 21 al domniei va încheia un tratat de pace cu hitiţii, prin care stabilea zonele de influenţă în Siria. Păstrat în limbile egipteană şi akkadiană (Mesopotamia/Irak), textul acestui tratat este primul cunoscut din istoria diplomaţiei. Îngrijorat de ascensiunea Asiriei, va întări relaţiile cu hitiţii printr-o căsătorie cu o prinţesă din acest neam, în anul 34  al domniei. În plan cultural-propagandistic se remarcă prin construcţii grandioase, dar cu minusuri în rafinament, precum templele de la Abu Simbel, al lui Amon de la Luxor şi cel funerar din Teba, marea colonadă de la Karnak, Ramaseumul.Îi succede Merneptah.

Un faraon nenominalizat îşi mărită fata, Bitia, cu Mered, un descendent al lui Iuda, unul din cei 12 fii ai lui Iacov (IV Regi 4).

În sfârşit, regele asirian Senacherib (705-681 î. H) îl avertizează pe regele Iezechia al Iudeii (727-698 î. H.) că sprijinul faraonului este ca o trestie frântă (IV Regi 18). În acest context, faraonul respectiv poate fi Bochoris (718-702 î. H.) sau Nechao I (702-663 î. H.) din dinastia XXIV (Memfită), care au domnit în nordul Egiptului, încercând să se opună expansiunii etiopiene din sud.

Primul faraon nominalizat este Şişac, cu ocazia expediţiei sale de cucerire a Ierusalimului, când a şi jefuit Templul construit de regele Solomon şi visteria regală (III Regi 14). Şişac (denumirea ebraică) sau Şeşonc I (947-925/924 î.H.) este primul faraon din cei 10 ai celei de a XXII a dinastii (Bubastă sau Libiană: 947-920 î. H.), care face parte din epoca Regatului Tîrziu (1085-343 î.H.), de decădere a Egiptului faraonic. Şeşonc I era şeful tribului libian Mesueş, cu baza în colonia militară de la Bubastis din Delta Nilului, libieni care trăiau de mai  multe generaţii în Egipt, unde deţineau poziţii influente în stat. El l-a înlăturat de la putere pe faraonul Psusennes II, socrul său şi ultimul din dinastia XXI (Tanită:1085-945 î. H.). El s-a bazat în conducerea statului egiptean pe războinici libieni, îndeosebi pe numeroşii săi fii. Profită de moartea lui Solomon în 928 î.H şi împărţirea în două a statului evreiesc pentru a ataca în 926/925 î. H. Iudeea (sud), ce avea capitala la Ierusalim şi era condusă de Rehoboam. Apoi atacă şi celălalt regat evreiesc, Israelul din nord, capturându-l pe regele Jeroboam. S-a oprit la Meggido, punct terminus şi pentru marele său înaintaş, Tutmosis III, unde a ridicat un monument în cinstea victoriei, în stilul predecesorilor săi. De asemenea, îşi inscripţionează victoria pe zidurile templului lui Amon de la Teba (azi Luxor). Se remarcă ca şi constructor la Teba şi în noua capitală de la Bubastis. Fiul său Iuput, în calitate de mare preot al lui Amon, ridică Portalul Babastit în faţa celei de a doua coloane de la Karnak. Pe peretele sudic al acestia există un relief cu Şeşonk victorios prin graţia zeului Amon şi o listă de oraşe cucerite în Palestina. Unii egiptologi consideră că a fost înmormântat cu strămoşii săi în grupul de morminte regale de la Tanis (nord), alţii că a fost îngropat în oraşul natal Bubastis. Îi succede fiul său Osorkon I.

Următorul faraon nominalizat este So, căruia regele Osea al Israelului (733-724 î.H.) îi trimite robi, evitând să-i plătească birul regelui asirian Şalmanasar V (727-722 î. H.) (IV Regi 17). Istorici americani îl identifică cu Osorkon IV (750-720 î. H./735-712 î. H.), ultimul din dinastia XXII (Bubastă sau Libiană:947-720 î.H.). Şalmanaşar ocupă Samaria şi deportează evrei în Asiria. De asemenea, regele asirian Sargon II îl va ameninţa pe Osea, dar darul bogat trimis acestuia va conduce la renunţarea întreprinderii unei expediţii.

Faraonul Neco este amintit în legătură cu o luptă cu asirienii la Eufrat şi cu uciderea la Meggido a regelui Iosia (639-609 î. H.) al Iudeii, detronarea lui Ioahaz (609 î. H.), întronarea lui Ioiachim (608-598 î. H.) şi impunerea plăţii unei sume în argint şi aur de către acesta din urmă (IV Regi 23, II Paralipomena 35). Neco sau Nechao  sau Niku (609-593 î.H.) este al doilea faraon cu acest nume şi este al doilea faraon al dinastiei XXVI (Saită: 663-525 î. H.). Este fiul lui Psametic I (663-609 î. H.), fondatorul dinastiei XXVI, şi nepot al lui Neco I (702-663 î. H.), ultimul din dinastia XXIV. Încearcă să profite de decăderea imperiului Asiriei şi învinge şi ucide la Meggido în 609 î. H. pe Iosia, urmărind să cucerească Palestina şi Siria. Dar înfrângerea suferită în 605 î. H., în faţa regelui Nabucodonosor II al Babilonului la Karkemiş pe fluviul Eufrat, îl obligă să renunţe la expansiune. El stimulează comerţul cu oraşele greceşti, construieşte o flotă de trireme, trimite pe la 600 î. H. o expediţie maritimă fenciană să înconjoare Africa şi începe un canal între Nil şi Marea Roşie, terminat de regele persan Darius I (522-486 î.H.). Îi succede la tron fiul său Psametic II (593-588 î. H.).

Ultimul faron nominalizat este Hofra, a cărui înfrângere este profeţită de proorocul Ieremia când îi mustră pe evreii din Egipt (Ieremia 44). Unii savanţi consideră că Hofra este Apries (nume grecesc) sau Uahibre sau Uapfris (588-566 î. H./589-570 î.H.), fiul şi succesorul lui Psametic II din dinastia XXVI (Saită). Numele său de naştere era Wah-ib-re (Inima lui Ra este mereu aceeaşi), iar cel de monarh Haa-ib-re (Bucuroasă este mereu inima lui Ra). Herodot pretinde că soţia sa se numea Nitetis. Ca toţi faraonii construieşte mult: templele de la Tell Atrib, în oaza Baharia, Memfis şi Sais. El continuă politica antibabiloniană a tatălui său, încurajându-l pe regele Sedechia al Iudeii (595-586 î.H.) să se răscoale împotriva acestuia.Câştigă o bătălie navală împotriva oraşului port fenician Tir şi ocupă oraşul port fenician Sidon, supunând pentru puţin timp Fenicia (Liban). Vestigii materiale descoperite la Arvad, Tir şi Sidon dezvăluie influenţa sa pe coasta siriano-libaneză. Încearcă să distragă atenţia armatei babiloniene care asedia Ierusalimul, dar nu va putea împiedica cucerirea oraşului.În acest context o scrisoare a regelui din Aschelon, scrisă în limba aramaică şi descoperită în Egipt, îl informa despre înaintarea babilonienilor de-a lungul coastei şi-i cerea ajutor. În final, comandantul armatei sale, Ahmosis sau Amasis, se revoltă împotriva sa şi după ce îl învinge îl obligă să accepte o monarhie dualistă. Dar după numai doi ani Ahmosis (569-526 î. H) îl înfrânge definitiv şi îl ucide.

Rege al Tirului

Hiram, rege al Tirului, este menţionat ca prieten al regelui evreu David şi apoi al fiului şi succesorului acestuia, Solomon. El îi trimite lui Solomon lemn de cedru şi de chiparos pentru ca acesta să construiască Templul din Ierusalim,primind în schimb grâu şi ulei de măsline (III Regi 5). De asemenea, cei doi regi trimit o expediţie comună în ţara Orfir pentru a aduce aur (III Regi 9). În timpul domniei lui Hiram (969-936 î.H.), Tirul, port la Marea Mediterană întemeiat la începutul mileniului II î. H., devine cel mai important oraş al Feniciei (’’Ţara purpurei’’)(Liban). El a devansat astfel politic şi economic Sidonul, care era metropola sa, şi Biblos, autoproclamându-se ’’rege al Tirului şi al Feniciei’’, dar acest statut va căpăta consistenţă de-abia în timpul domniei fiului său. Această ascensiune s-a realizat pe fondul slăbirii Egiptului, a înfrângerii filistinilor de către regele evreu David şi a apariţiei statului evreu, cu care a întreţinut bune relaţii. A promovat atât comerţul pe uscat, cît şi cel maritim, realizat cu o puternică flotă. Istoricul evreu romanizat Flavius Josephus (sec.I d. H.) subliniază în lucrările sale Arheologia evreiască şi Împotriva lui Apion că expediţiile maritime tiriano-ebraice s-au încheiat cu succes. În timpul domniei sale Tirul devine un centru regional de tranzacţie a metalelor, cupru şi aur. După domnia sa, în timpul căreia comerţul a fost controlat de stat, comerţul tirian va cunoaşte un proces de implicare a particularilor.

Hiram i-a succedat la putere tatălui său Abi Baal şi a fost urmat de fiul său Baal User şi de fiul acestuia, fiind singura familie care s-a menţinut la putere în oraşul-stat.

S-a remarcat ca un constructor, realizând cisterne pentru captarea şi reţinerea apei de ploaie, un dig pentru a uni cele două insule cu continentul, un şantier naval, palatul regal. Templele închinate zeilor Melkart (masculin) şi Astarte (feminin) vor fi subiecte pentru istoricul grec Herodot (sec. V î. H.) şi obiect de adoraţie pentru cuceritorul Alexandru Macedon (sec. IV î. H). De asemenea, tradiţia îl creditează tot pe Hiram ca artizan al Eurychorosului (’’Marea Piaţă’’).

La Hanawayh, în sudul Libanului, ministerul turismului a marcat un loc, încare potrivit tradiţiei, s-ar afla mormântul lui Hiram.

Hiram este subiect implicit a două lucrări ştiinţifice: Maria Eugenia Aubet, The Phoenicians and the West, Cambridge University Press, 1997, 348 pp; Martha Sharp Joukowsky, Kendall/Hunt Publishing Co, 1992, 188 pp.

Tot în III Regi este menţionat un Hiram, meşter înlucratul aramei, care lucrează la construcţia Templuliu lui Solomon şi la care face referire masoneria.

Rege al Edomului

Edomul era o regiune antică situată între regatul evreiesc al Iudeii şi Marea Roşie, fiind locuită de descendenţii lui Esau, primul fiu al lui Isaac. Hadad Idumeul, de neam regesc din Edom, se confruntă cu regele evreu David şi se refugiază în Egipt. După moartea lui David, el încearcă să-i răscoale pe compatrioţii săi împotriva lui Solomon, dar este învins şi fuge în Siria (III Regi 11). El este menţionat şi de istoricul evreu romanizat Flavius Josephus (sec. I d. H.) în Arheologia evreiască (VIII, 7,6). A fost fiul lui Bedad şi a avut capitala la Avith, fiind urmat la tron de Samlah din Masrekah. A domnit într-o perioadă în care succesiunea nu era ereditară.

Regi asirieni

Asiria este menţionată prima dată ca fiind delimitată de fluviul Tigru (Irak) (Facerea 2, 14). Primul rege asirian menţionat, din punct de vedere cronologic, este Tiglatfalasar, care duce în robie pe Beera din tribul evreiesc al lui Ruben şi-i strămută pe aceştia(I Paralipomena 5). Beera este menţionat înainte de Saul, primul rege al evreilor (1020-1004 î. H.), ca urmare acest Tiglatfalasar este foarte probabil Tiglat-palasar I (1115-1076 î.H.). În timpul domniei sale, din epoca Regatului Ssirian Mijlociu (1392-911 î. H), statul asirian se întinde la Golful Persic  la Marea Mediterană, devenind principala putere din Orientul Apropiat. Acest statut îl avusese regatul asirian în timpul domniei lui Tikulti-Ninurta I ( 1244-1207 î. H.) şi va fi pierdut din nou pentru două secole după moartea lui Tiglat-palasar I.În plan intern, el reformează administraţia şi dezvoltă agricultura şi pomicultura. Pasiunea sa pentru vânătoare este sugerată de numeroase basoreliefuri.

Suveranul asirian Ful este identificat de traducătorul român al Bibliei cu Tiglatfalasar III, care ia bir de la regele Israelului, Menahem, cucereşte cetăţi de la sucesorul acestuia Pecah şi strămută pe locuitorii acestora în Asiria (IV Regi 15). De asemenea, Tiglatfalasar III ucide pe regele Siriei, care îl ameninţa pe regele Ahaz al Israelului, faptă plătită de acesta din urmă cu aurul şi argintul din Templu (IV Regi 16).Tiglatfalasar III sau Tiglat-Palasar III (746-727 î. H.) este un rege al epocii Regatului Asirian Nou (911-605 î. H), care preia puterea în urma unei răscoale izbucnită în oraşul Kalah împotriva regelui Aşur-Nirari V. Sub domnia sa, statul asirian atinge maxima sa întindere teritorială şi reformele administrative, fiscale şi militare întăresc puterea centrală în interior. Expediţiile militare se încheie cu distrugerea totală a adversarilor, suveranii acestora fiind înlocuiţi cu guvernatori asirieni. Slăbind sistematic puterea militară a regatului Urartu, el recucereşte Fenicia, Siria şi Palestina şi împinge graniţele sudice ale imperiul său până la frontierele Egiptului. De asemenea, în 729 î.H. devine, sub numele de Pulu I, regele Babilonului.

Succesorul său este fiul său, Şalmanasar V (727-722 î.H.), care îl ia prizonier pe regele Osea al Israelului, cucereşte cetăţi evreieşti şi strămută pe locuitorii acestora în Asiria, deoarece Osea nu plătise tributul în fiecare an (IV Regi 17, Tobit 1). El continuă politica de expansiune a tatălui său şi se proclamă rege al Babilonului sub numele de Ululai.Este asasinat la asediul Samarei (capitala regatul evreiesc nordic Israel) de viitorul rege Sargon II.

Regele Sargon este contemporan cu proroocul Isaia(Isaia 20). Cum Sargon I a domnit undeva în perioada 1866-1830 î. H., acest Sargon este probabil Sargon II (722-705 î. H.). În plan intern anulează taxele impuse de Tiglat-palasar III pentru a-şi apropia clerul şi comercianţii, iar în 713 î. H. începe construirea unei noi capitale la Dar-Şarrukin. După un asediu de trei ani cucereşte Samaria, capitala Israelului, pe care-l transformă în provincie asiriană.Încercarea din 721 î. H. de a cuceri Babilonul, sprijinit de Elam, nu reuşeşte. Apoi în cursul reprimării unei revolte în Siria învinge o armată egipteană la Rafia, în 720 î. H. Ulterior supune pe hitiţi în Asia Mică şi pe mezi (Iran). Campania distrugătoare din 714 î. H. împotriva regatului Urartu se termină cu moartea regelui şi mari capturi de război. Babilonul este recucerit în 710 î. H, dar se limitează la titlul de guvernator al oraşului. Moare în timpul unei expediţii în Persia, succedându-i fiul său Senaherib.

Regele Senaherib al Asiriei cucereşte cetăţi ale regatului Iudeii, al cărui suveran, Iezechia, îl învinge prin rugăciune pe Senaherib (IV Regi 18, IV Regi 19, Isaia 36,37, Tobit 1). Senaherib sau Sennacherib(705-681 î. H.) este fiul şi succesorul lui Sargon II, fiind o personalitate extravagantă printre suveranii asirieni. Abandonează Dur Şarukkin (Horsabad,la 15 km de Ninive), capitala construită de tatăl său, pe care nu-l menţionează nicăieri în inscripţii, şi-şi stabileşte reşedinţa la Ninive, a cărei decădere este menţionată în profeţia lui Naum din Vechiul Testament (Naum 3). Se confruntă în 703 î. H cu o răscoală a Babilonului, susţinut de aramei şi elamiţi, şi cu cea a Feniciei şi Iudeii  în 701 î.H. Pentru campania împotriva Elamului va construi o flotă. În timpul recuceririi Babilonului în 689 î. H. va jefui şi distruge din temelii templele oraşului, fapt considerat un sacrilegiu chiar şi de către asirienii obişnuiţi cu astfel de brutalităţi. Moare asasinat în templul zeului Ninurta de către doi dintre fii săi, succedându-i fiul său Esarhaddon.

Regele asirian Asarhadon este amintit ca fiind cel care a colonizat străini în regatul cucerit al Iudeii (I Ezdra 4, Tobit 1). În timpul domniei lui Asarhadon sau Essarhaddon sau Aşarhaddon (681/680-669 î. H.) a avut loc cucerirea temporară a Egiptului faraonic, fapt ce a marcat maxima expansiune teritorială a imperiului asirian. În comparaţie cu tatăl său va duce o politică de apropiere faţă de aristocraţia laică şi religioasă a Babilonului, permiţând reconstrucţia templelor distruse din marele oraş mesopotamian. A reprimat o revoltă a oraşelor siriene aliate cu porturile feniciene Tir şi Sidon, apoi cucereşte în 671 î. H. Memfis, capitala Egiptului, alungându-l pe faronul Taharka. Se aliază cu regele scit Partatu pentru a respinge primele atacuri ale cimerienilor la graniţele nordice ale imperiului. Moare în timpul unei expediţii în Egipt..

Regele Asurbanipal a strămutat elamiţi şi alte popoare în Samaria şi alte cetăţi evreieşti (IEzdra 4). Asurbanipal sau Aşurbanipal (669-626 î. H.) este fiul şi succesorul lui Asarhadon.Este, probabil, singurul suveran asirian cu preocupări culturale. El este întemeietorul marii bilblioteci din Ninive, alcătuită din 20.000 de tăbliţe din lut cu texte literare, religioase şi ştiinţifice, descoperite în 1854. Expediţiile militare sunt conduse de generalii săi, el nepărăsind capitala Ninive în lunga sa domnie. Cu toate că reprimă revoltele din 668 şi 664 î.H. ale egiptenilor, faraonul Psametic I reuşeşte în 655 î. H. să elibereze ţara de sub ocupaţia asiriană. În 648 î. H., după 4 ani de lupte, este reprimată răscoala Babilonului, condusă de fratele său Samaş-sum-ukin. Mai multe expediţii duse împotriva Elamului au ca rezultat în 646 î. H. cucerirea capitalei sale, Susa, şi transformarea ţării în provincie asiriană. Asurbanipal este regele asirian de la care au rămas cele mai multe izvoare epigrafice, dar existenţa lor încetează după 640 î. H. Se presupune că un război civil declanşat de fii săi în 635 î. H., care are loc în paralel cu invazii ale sciţilor, cimerienilor, babilonienilor şi mezilor au dus la decăderea şi dispariţia imperiului asirian până în 605 î. H.

Rege al Babilonului

Oraşul Babilon a fost fondat în mileniul III î. H în centrul Mesopotamiei (’’Ţara dintre fluvii’’/Irak) şi a cărui putere a crescut la prăbuşirea imperiului asirian la sfârşitul sec. VII î. H. Regele Nabucodonosor II al Babilonului este menţionat ca fiind cuceritorul cel care a cucerit oraşul Ierusalim, capitala regatului evreiesc al Iudeii, a distrus Templul din oraş şi a dus în robie pe evrei în ţara sa (IV Regi 24, 25).

Nabucodonosor II (605-562 î. H.) este un suveran al perioadei Noului Regat babilonian (625-605 î. H), când acest stat a atins apogeul strălucirii sale şi a devenit marea putere a Orientului Apropiat. El a succedat tatălui său Nabopalasar (625-605), de origine chaldeană. Nabucodonosor cucereşte Siria şi Palestina, respingând tentativele Egiptului de a se impune în regiune prin victoria de la Karkemiş (605 î. H.) şi campaniile din 601 î. H. şi 568-567 î. H. Cucereşte Iudeea în 597 î. H. şi distruge Ierusalimul răsculat în 586 î. H., după un asediu de 18 luni. Apoi în 574 î. H., după un asediu de 13 ani, cucereşte şi oraşul port Tir, cel mai important oraş fenician (Liban). Este un mare constructor, ridicând ziguratul Entemenaki, prototip al legenadarului Turn Babel. În timpul domniei sale se dezvoltă şi oraşele mesopotamiene Sippar, Uruk şi Nippur, iar la graniţele orientale construieşte un lanţ de fortificaţii împotriva ameninţării mezilor (Iran). I-a succedat fiul său, Amel-Marduk (562-560 î. H.)

În Vechiul Testament este menţionat un fiu al său Belşaţar (Baruh 1), dar un personaj cu acest nume este cunoscut ca fiu al uzurpatorului Nabonid (556-539 î. H), ultimul suveran bailonian dinaintea cuceririi persane.

Regi persani

Puterea perşilor (vechi iranieni) de neam indoeuroepan se ridică pe fondul decăderii puterii regatului mezilor (tot Iran) şi al Noului Babilon.

Primul rege persan menţionat în Vechiul Testament este Cirus, care, după cucerirea Babilonului, acordă libertate evreilor strămutaţi aici după distrugerea Ierusalimului în 586 î. H. şi permite reconstruirea Templului din acest oraş (II Paralipomena 36, I Ezdra 1). Este vorba de Cirus II cel Mare (559-529 î. H.), fiul lui Cambise I (600-559 î. H.) din familia regală a Ahemenizilor, vasală începând cu 700 î. H. regatului mezilor. În alianţă cu regele babilonian Nabonid înfrânge pe ultimul rege med Astiage, cucerind capitala acestuia, Ectabana, în 550 î. H. El transformă Media în provincie persană, dar mezii vor păstra poziţii influente în noul imperiu persan. În 547 î. H. înfrânge şi ia prizonier pe Cresus, regele Lidiei (Asia Mică), transformând ulterior şi restul Asiei Mici în provincie persană. Prin intermediul cetăţilor gereceşti de pe litoralul Asiei Mici imperiul persan intră în contact cu civilizaţia greacă. Cucereşte între 545-539 î. H. vaste regiuni din Asia Centrală: Margiana, Bactriana, Sogdiana, Drangiana, Arachosia şi Gedrosia, statul persan ajungând să se învecineze cu India pe fluviul Indus. Prezentându-se ca apărător al preoţilor zeului Marduk, învinge pe prinţul Belşaţar, fiul lui Nabonid şi cucereşte fără luptă Babilonul în 539 î. H. În acest moment, Persia Ahemenidă devine cel mai puternic stat al Orientului, cu capitala la Pasargades. Este tolerant faţă de religiile popoarelor supuse şi permite evreilor deportaţi în Babilon să revină la Ierusualim, sursele greceşti târzii prezentându-l ca un suveran ideal. Moare într-o luptă cu masageţii la graniţele estice ale imperiului, succedându-i fiul său Cambise II (529-522 î. H.)

Apoi regii Ahaşveroş şi Artaxerxe sunt menţionaţi separat după Cirus şi înaintea lui Darius ca fiind cei cărora li se adresează plângeri de către străinii strămutaţi în Iudeea în scopul de a nu permite evreilor să reconstruiască Ierusalimul şi Templul (I Ezdra 4). Totuşi, aşa cum este redactat textul paragrafelor 6 şi 7, este posibil şi ca cei doi regi să fie unul şi acelaşi. Dar în succesiunea regilor perşi, între Cirus II şi Darius I (522-486 î. H.) sunt doar Cambises II şi uzurpatorul Bardia /Smerdis/Gaumata. Regi cu numele de Artaxerxe au domnit în perioadele (465-424 î. H.), (404-359 î.H) şi (359-338 î. H.)

Darius este prezentat în Vechiul Testament ca fiind regele în timpul căruia s-a reconstruit Ierusalimul şi Templul (I Ezdra 4-6). Fiul al guvernatorului Parţiei, Histaspe, Darius I (522-486 î. H) a fost comandant militar al regelui Cambises II (529-522 î. H). Îl înlătură cu ajutorul aristocraţiei pe uzurpatorul Bardia (522 î. H.) şi se căsătoreşte cu Atossa, fiica lui Cirus cel Mare. Reprimă răscoale în Susiana, Babilonia, Media, Armenia, Arachosia şi restabileşte astfel unitatea imperiului, conform inscripţiei pusă de el la Bihustun. În 517 î. H.cucereşte şi Punjabul (Pakistan). Reformează administraţia, împărţind imperiul în 20 de provincii numite satrapii (cu excepţia Persidei). Construieşte un sistem de drumuri între centru şi provincii, pe care instituie primul sistem poştal cu curieri. Emite o monedă de aur: dareicul, unificând sistemul financiar printr-un impozit anual. Respectarea specificului etno-religios al popoarelor supuse este concomitentă cu o dezvoltare a culturii. Organizarea imperiului realizată de el se va păstra până la cucerirea lui Alexandru Macedon (334-331î.H.), fiind dezvoltată de urmaşii elenistici ai acestuia pînă la cucerirea romană în sec. I î:H.Cu ocazia expediţiei sale împotriva sciţilor din stepele nord pontice în 514-513 î. H este amintită pentru prima dată în istorie existenţa geţilor în Dobrogea, conform lucrării istoricului grec Herodot, Istorii (sec. V î. H.). Răscoala cetăţilor greceşti de pe litoralul Asiei Mici (500-495 î. H) este reprimată prin victoria de la Sardes şi distrugerea Miletului. Este inaugurată astfel epoca ’’războaielor medice’’ dintre oraşele-stat greceşti şi Persia, care va dura pe parcurusul sec. V. Î. H. În anul 492 î. H. comandantul Mardonius conduce o expediţie în Balcani, transformând Tracia în satrapie şi aducînd regatul Macedoniei în stare de dependenţă politică. O nouă expediţie are loc în 490 î. H. pentru a pedepsi Atena, care ajutase răscoala oraşelor greceşti din Asia Mică, şi a-l readuce la putere pe tiranul Hippias. Armata persană comandată de Datis şi Artafernes, debarcă la Maraton, la 40 km de Atena, unde este înfrântă de strategul Miltiades, în pofida inferiorităţii numerice a hopliţilor (infanterişti) atenieni. O răscoală în Egipt îl împiedică pe Darius I să trimită o nouă expediţie în Grecia. Îi succede fiul său, Xerxe. Epoca lui Darius I cel Mare a fost una de apogeu a imperiului persan.

Jewish Enciclopedy consideră că Ahaşveroş din Ester, I Ezdra 4 şi Daniel 9 sunt unul şi acelaşi rege, respectiv Xerxe I (486-465 î. H), născut pela 520 î. H. Reprimă răscoalele Egiptului (486 î. H) şi Babilonului (482 î. H). În 481 reia proiectul grecesc al tatălui său şi trece Helespontul (Bosforul) pe un pod de vase. După victoria navală de la Cap Artemison, cea terestră de la Termopile împotriva spartanilor regelui Leonida  şi cucerirea Atenei, suferă o gravă înfrângere navală la Salamina în faţa flotei ateniene a lui Temistocle (480 î.). Ca urmare se întoarce la Sardes (Asia Mică), iar în anul următor armata sa e învinsă de greci la Plateea pe uscat şi la Mikale pe mare. Aceste înfrângeri marchează sfârşitul planurilor persane de cucerire a Greciei, dar viziunile sale grandioase sunt simbolizate de construcţiile din capitala Persepolis.Sfârşitul domniei este marcat de intrigi de curte, fiind ucis de nobilul Artabanos într-o lovitură de palat.

În I Ezdra 7 este menţionat un nou rege Artaxerxe, după Darius, în timpul căruia evreii din Babilon conduşi de Ezdra s-au întors la Ierusalim. De asemenea un Artaxerxe este menţionat în evenimente legate de trimiterea demnitarului său evreu Neemia în Iudeea, ce au avu loc în anul douăzeci şi respectiv, treizeci şi doi de domnie a sa (Neemia 1-2 şi 13).Artaxerxe I Makrocheir (464-424 î. H.) este fiul şi succesorul lui Xerxe I şi al prineţesei Amestris. El preia puterea ca urmare a unei lovituri de palat, soldate cu moartea tatălui său. Reprimă în 463-462 î. H. o revoltă în Egipt. Încheie în 449 î. H. pacea cu oraşele greceşti (’’pacea lui Calias’’), prin care i se recunoaşte dominaţia asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul Asiei Mici şi acordă azil politic atenianului Temistocle, învingătorul în bătălia navală de la Salamina (480 î. H). Domnia sa marchează începutul decăderii Persiei Ahemenide.

Un Darius Medul este menţionat ca fiind fiul lui Ahaşveroeş (Artaxerxe în traducere românească) şi care ajunge la domnie la 62 de ani, ca succesor al regelui babilonian Belşaţar şi predeccesor al lu Cirus (Daniel 6 şi9). Dar aceste confuzii se explică, potrivit Jewish Enciclopedia, prin faptul că autorul cărţii Daniel nu  are cunoştinţe solide despre istoria persană.

În sfârşit un rege Darius al perşilor şi mezilor este menţionat ca fiind înfrânt de Alexandru Macedon şia cărui domnie este preluată de acesta din urmă (I Macabei 1). Este vorba de ultimul rege Ahemenid, Darius III Codomanul (336-330 î. H.). Născut la 380 î. H. ca fiu al satrapului Arsames, unul din fraţii regelui Artaxerxe II Mnemon (404-358 î. H). Domnia i-a datorat-o influentului vizir (prim-ministru) Bagoas care îi înlăturase pe regii Artaxerxe III Ochos (359-338 î. H.) şi Arses (338-336 î.H.). Cu toate acestea, Darius îl va elimina la rândul său pe Bagoas. În pofida superiorităţii numerice pierde în faţa lui regelui Alexandru Macedon bătăliile de la Issos (333 î. H.) şi Gaugamela (331 î. H). Este ucis de satrapul Bessos, moartea lui marcând sfârşitul Persiei antice.

Regi macedoneni

Macedonia este numită în Vechiul Testament ca ’’ţara Chitim’’, primul rege menţionat fiind Filip ca tată al lui Alexandru (I Macabei 1). Este vorba de Filip II din dinastia Argeazilor (sec. VII î. H.-323 î. H.), care a trăit în perioada (382-336 î.) şi a domnit între 359-336 î.H..Fiul al regelui Amintas III (393-370 î. H.) a preluat puterea ca regent al nepotului minor Amintas în perioada 359-355 î. H. În 368-365 î. H. a fost ostatec în oraşul grecesc Teba, în perioada de hegemonie a acestui oraş în lumea greacă. El a reorganizat armata după modelul teban şi a consoliodat statul în plan intern. Impresionat de cultura greacă l-a numit pe celebrul filosof Aristotel ca profesor al fiului său Alexandru. Dar acest fapt nu l-a împiedicat să devină hegemonul lumii greceşti, după victoria de la Cheroneea (338 î.), în care s-a remarcat Alexandru. În calitatea sa de protector al oraşelor-stat din Grecia a pregătit o mare expediţie împotriva imperiului persan, pentru a răzbuna umilinţele din timpul ’’războaielor medice’’ din sec. V î. H. Dar Filip este asasinat la Aigai, la nunta fiicei sale Cleopatra cu Alexandru, regele Epirului (sudul Albaniei şi nordul Greciei). De această crimă este suspectată soţia sa repudiată Olimpia din Epir, mama lui Alexandru Macedon.

Alexandru Macedon este prezentat ca învingător al lui Darius şi ca prim împărat grec, cuceritor al multor ţări, pe care le-a împărţit pe patul de moarte demnitarilor săi (I Macabei 1). Alexandru III Megas (’’cel Mare’’ a trăit între 356-323 î. H.) şi a domnit între (336-323 î. H.). Tradiţia spune că s-a născut în noaptea în care a fost incendiat vestitul templu al zeiţei Artemisa din oraşul grec Efes din Asia Mică persană. A moştenit de la tatăl său peninsula balcanică ca bază de plecare în marea expediţie a de cucerire a Asiei, în care va parcurge 20.000 km fără să cunoască înfrângerea. Ca urmare va constitui cel mai mare imperiu de până atunci,întins pe trei continente şi mărginit de marea Adriatică, Dunărea, munţii Caucaz, munţii Hinducuş (Asia centrală), Oceanul Indian şi deşertul Nubiei (Sudan). Iată cum sintetizează istoricul român Horia C. Matei diversele încercări de descifrare a resorturilor acestui uluitor destin: ’’barbar aspru şi rezistent, dar în egală măsură grec rafinat, voinţă de fier neabătută, temperament vulcanic,pasionat, capabil de nebănuită tandreţe, minte visătoare, dar acţiune lucidă şi pragmatică, imaginaţie înflăcărată, dar decizii ghidate de cea mai rece raţiune de stat, inegalabil geniu strategic şi tactic înpregătirea confruntărilor,anihilat de angajarea iraţională în luptă prin care pierdea complet controlul asupra conducerii ulterioare a bătăliei, curaj nebun, generozitate extravagantă,prietenie copleşitoare şi izbucniri nestăpânite duse până la crimă,spirit enciclopedic şi raţionalist, capabil să urmeze drumurile dictate de raţiune, dar şi cele ale iluminărilor, viziunilor abisale şi mistice.’’ În cele dinurmă în 326 î. H. în India, revolta soldaţilor macedoneni, foarte loiali până atunci, îl obligă să renunţe la continuarea expediţeiei şi în 324 î. H. ajunge la Susa, capitala Persiei.Aici organizează nunta a 10.000 de macedoneni cu autohtone, marcând fuziunea celor două popoare în cadrul noului stat, el însuşi căsătorindu-se cu o fiică a lui Darius, Stateira. Ultimul an de domnie este marcat de probleme interne ale vastului imperiu. În iunie 323 î. H. moare bolnav la Babilon,oraş pe care dorea să-l transforme în noua sa capitală, dar fără a desemna un succesor. Îm scurt timp viaţa şi faptele sale au devenit subiect pentru scriitori din Orient şi Occident, unul dintre aceştia fiind romanul Quintus Curtius Rufus, care a redactat în sec. I d.H. Historiae Alexandri Magni.

Următorii regi macedoneni citaţi în Vechiul Testament sunt Filip şi Perseu, despre care se spune că au făcut parte dintre adversarii învinşi ai romanilor în ascensiune (I Macabei 8). Filip V a trăit între anii 229-179 î.H. şi a domnit în perioada 229-179 î.H, făcând parte din dinastia elenistică a Antigonizilor (276-168 î. H.). Fiu al lui Demetrios II (239-229 î. H.), la începutul domniei se află sub tutela lui Apelles şi Aratos din Sykon. Ia parte la ’’Războiul aliaţilor’’ (220-217 î. H.), de partea Ligii Elenice împotriva Ligii Etoliene, care erau structuri politice ale oraşelor-stat greceşti. Dinastul Demetrios din Faros (Illirya/Croaţia) este învins de romani şi se refugiază la curtea lui Filip din Pella, convingându-l pe acesta să încheie o alianţă cu generalul cartaginez Hannibal pentru a-i alunga pe romani din Illirya. Prin urmare are loc primul război macedonean (215-205 î. H.), în care diplomaţia romană va reuşi să atragă de partea sa Liga Etoliană, regatul Pergamului (Asia Mică), Sparta şi Messina. Astfel, Filip nu va mai putea să-l ajute pe Hannibal, care lupta în Italia din 218 î.H, încheind pacea de la Phoinike pe baza statu-quo-ului. Apoi va ameninţa Pergamul şi Rodosul, care vor cere ajutor Romei. Începe al doilea război macedonean (200-197 î. H.), în care Filip va fi învins la Kynoskephalai (Tesalia) în 197 î. H. de consulul roman T. Quintius Flaminius, eveniment considerat ’’jena monarhiei macedonene’’. Prin pacea care a încheiat acest război, Macedonia renunţa la cuceririle din Grecia, Tracia şi Asia Mică, la flota de război şi era obligată să plătească despăgubiri de război de 1000 de talanţi. În ultimii ani ai domniei Filip adoptă măsuri pentru consolidarea statului în vederea confruntării decisive cu Roma. Militar şi politician dinamic, el nu a reuşit totuşi apropierea oraşelor greceşti, ca urmare a cruzimii şi versatilităţii sale.

Îi succede fiul său Perseu, care a trăit între 212-165 î.H şia domnit între 179-168 î.H. Continuă politica antiromană a tatălui său, urmărind consolidarea puterii macedonene. Încercând să evite izolarea diplomatică, se căsătoreşte cu Laodice, fiica regelui Seleucos IV din Siria elenistică, iar sora sa soţia regelui Prusias al Bitiniei (Asia Mică). Dar Pergamul adversar al Macedoniei instigă Roma să declanşeze cel de-al treilea război macedonean (171-168 î.H.), în care Filip luptă pe trei fronturi: în Tracia (Bulgaria) împotriva Pergamului, în NV împotriva tribului dardanilor şi în V şi S contra Romei. După ce la început a repurtat victorii în Balcani (171-170 î.H.), Perseu este învins în lupta de la Pydna (168 î. H.) de romanii conduşi de Lucius Aemilius Paullus. Învingătorul îl duce în cortegiul său triumfal prin Roma, murind apoi la Alba Fucens, unde era ţinut prizonier. Regatul Macedoniei este împărţit în patru zone independente, iar după reprimarea revoltei antiromane a lui Andriskos (149 î. H), Macedonia este transformată în provincie romană.

Regi ai Egiptului elenistic

După moartea marelui cuceritor macedonean în 323 î. H., comandanţii săi (diadohii) eşuează în încercarea de a menţine unitatea imperiului şi îl împart în cele din urmă, fiecare promovând cultura greacă în regatul său. Egiptul revine lui Ptolemeu Lagos, a cărui dinastie va conduce statul egiptean elenistic pînă la cucerirea romană în 30 î. H.

Unul din urmaşii lui Ptolemeu I este menţionat ca făcând o campanie victorioasă în  nord, cucerind cetatea regelui de acolo şi luând idolii şi vasele din aur şi argint (Daniel 9, 7-9). Jewish Encyclopedia îl identifică cu Ptolemeu III Euergetes (Binefăcătorul), care a trăit între 284-221 î. H. şi a domnit între 246 î. H.-221 î. H. A fost fiul şi succesorul lui Ptolemeu II Philadelphos (Cel care îşi iubeşte fraţii/greacă). Se căsătoreşte în 246 î. H. cu Berenice II, readucând astfel Cirenaica (estul Libiei) sub stăpânire egipteană. Încheie victorios al treilea război sirian (246-241 î. H.) cu regatul elenistic al Seleucizilor, anexând teritorii în Siria şi Asia Mică. Se opune hegemoniei macedonene în Grecia, susţinând susţinând Liga Aheeană, Sparta şi Liga Etoliană. Domnia sa marchează apogeul expansiunii politico-teritoriale a Egiptului Lagid. În politica internă, promovează centralizarea statului şi susţine cultura, Alexandria fondată de Alexandru cel Mare devenind centrul cultural al lumii elenistice.

Un rege din miazăzi este menţionat ca fiind învingător al fiului celui din miazănoapte (Daniel 11, 10-12). Jewish Enciclopedia consideră că acest rege din miazăzi este Ptolemeu IV învingător în bătălia de la Rafia împotriva lui Antioh cel Mare Seleucidul (217 î.H.). Ptolemeu IV Philopator (Cel care îşi iubeşte tatăl) este nominalizat ca fiind protagonist al acetui eveniment în III Macabei 1, 1-7. El a fost fiul lui Ptolemeu III şi al Berenicei II şi a trăit între 244-205 î.H. A fost succesorul tatălui său şi a domnit între 221-205 î.H., fiind sub influenţa consilierilor Sosibios şi Agatocles. Lupta de la Rafia a încheiat cel de al patrulea război sirian (220-217 î.H.), succesul datorându-se importantelor contingente de autohtoni egipteni. Pe de altă parte populaţiile supuse se răscoală, revolta condusă de Harmachis şi Anclunachis fiind reprimată de-abia în 184 î. H.Domnia sa marchează începutul crizei Egiptului Lagid.

Tot despre confruntările dintre un rege de la miazăzi şi unul de la miazănoapte este vorba în Daniel 11: 14-17, International Standard Bible Encyclopedia identificându-l pe cel de la miazăzi cu Ptolemeu V Epiphanes (Vestitul). Este fiul lui Ptolemeu IV şi al Arsinoe III. A trăit între 210-180 î. H. Şi a succedat la tron tatălui său, domnind între 205-180 î. H. Fiind copil la preluarea puterii, a fost sub influenţa atotputernicilor sfetnici Sosibios, Agatocles, Tlepolemos şi Aristomenes. Înţelegerea dintre Seleucizii din miazănoapte şi Macedonia (205 î. H) a fost fatală pentru Egipt, care a pierdut în cursul celui de-al cincilea război sirian (201-195 î. H) teritoriile din Siria, Fenicia (Liban) şi Asia Mică (Turcia). Întreţine relaţii strânse cu Roma republicană şi cu Ligile Aheeană şi Etoliană, coaliţii ale oraşelor din Grecia. Reprimă în 184 î. H. revolta lui Harmachis şi Anclunachis, începută în veremea tatălui său.

O altă dispută între regii din miazăzi şi miazănoapte este citată în Daniel 11: 25-30, precum şi  în I Macabei 1:18; 10:51 şi în II Macabei 1:10;4:21.International Standard Bible Encyclopedia apreciază că regele din miazăzi este Ptolemeu VI Philometor (Cel care îşi iubeşte mama). El a avut două domnii: 180-164 î. H. şi 163-145 î.H. În 164 î. H. este alungat de Ptolemeu VIII şi se refugiază la Roma. Diplomaţia romană va împărţi statul egiptean celor doi: Ptolemeu VI rămâne cu Egiptul şi Cipru, iar Ptolemeu VIII primeşte Cirenaica. Astfel, Roma devine arbitrul politic al lumii elenistice. În 155 î. H. evreii refugiaţi din regatul Seleucid sunt primiţi în capitala Alexandria, într-un cartier propriu. În 145-144 î.H. a domnit şi Ptolemeu VII. La moartea lui Ptolemeu VI în 145 î.H., Ptolemeu VIII reunifică statul.

Regi elenistici Seleucizi

Seleucos a fost unul dintre comandanţii militari ai Alexandru Macedon care la moartea marelui cuceritor (323 î. H) şi-au împărţit uriaşul imperiu al acestuia. Lui Seleucos i-a revenit un teritoriu mare ce includea Persia (Iranul), Mesopotamia (Irakul), Asia Mică (Turcia) şi Siria, aceasta din urmă fiind centrul puterii regatului. Proclamarea sa ca rege în 312 î.H. a fost desemnată în istorie ca începutul unei ere cronologice. Urmaşii săi, care apar în vechiul Testament şi ca regi din miazănoapte, se vor confrunta în şase ’’războaie siriene’’ cu urmaşii lui Ptolemeu Lagos, căruia i-a revenit Egiptul, pentru supremaţia în Orientul Apropiat.

Primul rege Seleucid menţionat în Biblie este Antioh III, ca tată al lui Antioh Epiphanes (I Macabei 1) şi ca învins de puterea în creştere a Romei (I Macabei 8). Supranumit Megas (cel Mare), Antioh III a trăit între 242-187 î. H.şi a domnit între 223-187 î. H., fiind fiul lui Seleucos II (246-226 î. H.). La începutul domniei reprimă revoltele viceregilor Mediei (Iran) şi Asiei Mici. În cel de al patrulea război macedonean debutează cu victorii, dar înfrângerea de la Rafia (217 î. H) încheie nefavorabil acest conflict (220-217 î. H). Între 212 şi 205 efectuează o mare campanie în est, cunoscută sub numele de ’’Anabasis’’, în urma căreia şi-a căpătat supranumele şi teritoriile Armeniei, partiei, Bactriei, Gandarei şi arabilor din Gerrha. După încheierea unui acord cu Filip V al Macedoniei de împărţire a posesiunilor egiptene, Antioh III ocupă la sfârşitul victorios al celui cincilea război sirian (201-195 î.H.) Siria S, Fenicia (Liban) şi S Asiei Mici. Astfel regatul Seleucid devine cel mai puternic regat elenistic şi încearcă supunerea Traciei (Balcani), fapt ce provoacă reacţia Pergamului (Asia Mică), Rodosului (insulă în Marea Egee) şi a Ligii Aheene (alianţă a unor oraşe din Grecia). Acestea cer ajutor Romei şi refuzul lui Antioh III de a accepta solicitarea romană de a acorda libertatea oraşelor greceşti de pe coasta Asiei Mici declanşează războiul cu Roma. Liga Etoliană (coaliţie de oraşe din Grecia) îl desemnează strateg autocrator pe Antioh, care debarcă în Grecia, având ca şi consilier pe Hannibal, refugiat la curtea sa după înfrângerea Cartaginei de către Roma. Înfrânt însă la Termopile (191 î. H), Antioh se retrage în Asia Mică, unde va fi înfrânt în bătăliile navale de la Corycos (191 î.) şi Side (190 î.H). În aceste condiţii, romanii conduşi de L. Cornelius Scipios Asiaticus şi fratele acestuia Publius, învingătorul lui Hannibal, reuşesc să debarce în Asia Mică. Victoria romanilor la Myonesos, lângă Efes, duce la încheirea păcii de la Apameia (188 î.h), prin care Antioh pierde teritorii în Asia Mică şi plăteşte despăgubiri de război de 15.000 talanţi. Antioh III cel Mare a fost cel mai important membru al dinastiei Seleucide, după fondatorul acesteia.

Următorul rege Seleucid prezent în Vechiul Testament este Antioh IV Epiphanes, care învinge pe egipteni şi le invadează ţara, apoi a jefuit Templul din Ierusalim (I Macabei 1). Ca urmare, evreii conduşi de Iuda Macabeul, fiul preotului Matatia, se revoltă împotriva stăpânirii seleucide, obţinând succese (I Macabei 2-4). La moartea sa îi succede fiul său, Antioh Eupator (I Macabei 6). Antioh IV a trăit între 215-163 î. H. şi a domnit între 175-163 î.H.. În 189 î. H., după înfrângerea tatălui său în faţa roamnilor, a fost trimis ostatec la Roma.La moartea regelui Seleucos în 175 î. H. revine în Asia Mică şi cucereşte puterea cu ajutorul lui Eumene II, regele Pergamului. În cursul celui de-al şaselea răboi sirian (170-168 î.H) cucereşte capitala Egiptului, Memfis, unde se proclamă regent al nepotului său minor, Ptolemeu VI. Ultimatumul dur al senatului roman prezentat de C. Popilius Laenas îl forţează să se retragă umilit din această ţară. Este iniţiatorul unei energice politici de elenizare, construind multe oraşe.În acest context interzice în 167 î.H. cultul lui Iahve şi ridică un altar în cinstea lui Zeus la Ierusalim, eveniment care va conduce la izbucnirea în anul următor a revoltei evreieşti.

Antioh Eupator, fiul lui Antioh IV, este nominalizat ca murind de o boală gravă (I Macabei 6). Antioh V Eupator (Născut dintr-un tată ilustru) a trăit între 173-162 î.H. şi a deţinut puterea între 164-162 î.H. Domnia sa a marcat începutul crizei regatului Seleucid, de care a profitat regatul parţiei (Iran). S-a aflat sub regenţa lui Lisias, care momentan a reuşit pacificarea evreilor răsculaţi, dar au fost asasinaţi de succesorul Demetrios I.

Demetrios I, fiul lui Seleucos IV, este protagonistul conflictelor cu minorul său predecesor Antioh IV, cu evreii şi cu succesorul său Alexandru (I Macabei 7 şi următoarele, II Macabei 14,1). A fost supranumit Soter (Salvatorul) pentru că i-a eliberat pe babilonieni de sub tirania lui Timarchus, susţinut de Roma. El a domnit între 162-150 î.H, murind în bătălia decisivă cu Alexandru.Este menţionat în lucrările istoricilor antici Polybius, Appian, Diodor Sicilianul şi Flavius Josephus.

Alexandru, fiul lui Antioh Epiphanes, apare în I Macabei 10-11 şi despre el vorbeşte istoricul evreu romanizat Flavius Josephus. Data sa de naştere nu este cunoscută, domnia sa fiind înregistrată între 150-145 î.H. Flavius Josephus îl prezintă şi sub numele de Balas, care poate fi forma grecizată a unui nume aramaic. S-a căsătorit în 150 î.H. cu fiica lui Ptolemeu VI Philometor al Egiptului. Moare în luptă cu succesorul său Demetrios II

Demetrios, fiul lui Demetrios I Soter, a fost trimis ostatec la Roma de tatăl său. Fiind ajutat chiar de socrul lui Alexandru Balas,  îl învinge şi ucide pe acesta din urmă (I Macabei 10 şi următoarele). După această luptă ia numele de Nikator (Învingătorul), domnind între 145-140 î.H. şi 129-125 î.H. Înfrânt în 140 î.H. de regele part Mitridate I, pierde Mesopotamia în favoarea acestuia şi domnia în favoarea lui Antioh VI Epiphanes şi apoi Antioh VII Eurgetes. Pentru momentul reluării puterii istoricii au două variante: o victorie a fratelui său mai tînăr Alexandru Sidetes împotriva parţilor sau sprijinul part. În a doua domnie luptă cu Ptolemeu Eurgetes al Egiptului, fiind forţat să se retragă din Egipt şi apoi învins la Damasc. Pentru moartea sunt de asemenea două variante: asasinat la instigarea primei soţii, Cleopatra, ca răzbunare pentru faptul că în timpul captivităţii din Parţia se căsătorise cu o fiică a lui Mitridate, sau moare în lupta cu egiptenii care îl sprijineau pe uzurpatorul Alexandru Zabinas.După domnia sa regatul Seleucid se limitează la Siria. Este citat în lucrările istoricilor antici Flavius Josephus, Justinus şi Diodor din Sicilia.

Antioh cel Tânăr, fiul lui Alexandru, este adus la putere de Trifon, comandant al lui Alexandru, şi-l învinge Demetrios II (I Macabei 11), iar apoi este ucis de Trifon (I Macabei 13). Antioh VI Epifanes domneşte simultan cu Demetrios II între 146/145-142 î. H., în regiunea capitalei Antiohia. Ca şi predecesorul său, domneşte nominal, fiind tutelat de Trifon.

Rege part

Un Arsacis rege al perşilor este amintit ca find cel care îl învinge şi-l ia prizonier pe Demetrios II Seleucidul (I Macabei 14). De asemenea, el este unul dintre regii cărora Roma le trimite scrisori prin care îi avertiza în privinţa persecuţiei evreilor (I Macabei 15). Istoricul evreu Flavius Josephus spune că Demetrios s-a căsătorit cu o fiică a sa şi a murit în captivitate. Este evident că nu este vorba de un rege al perşilor, ci al parţilor tot de neam iranian, care şi-au constituit un stat pe la 250 î. H. în Persia prin Arsacis I, pe fondul decăderii Seleucizilor. Jewish Encyclopedia îl identifică pe acest Arsacis din Vechiul Testament ca fiind Mitridate I (171-138 î.H.). Succesor al lui Phraates I, el cucereşte Media (Iran) în 160 î. H. şi Mesopotamia (Irak) cu cetatea Seleucia de pe fluviul Tigru în 141 î. H. Ca urmare îşi ia titlul de ’’Mare rege’’ (basileos magas), fiind primul rege part care bate monedă cu chipul său. Astfel el transformă Parţia în mare putere a Orientului Mijlociu, stat care va intra în dispută cu Roma în secolul următor.

Regi ai Pergamului

Regele Eumene primeşte teritorii ale Regatului Seleucid ca urmare a înfrângerii lui Antioh III cel Mare de către romani (I Macabei). Este vorba de Eumenes II Soter al Pergamului (NV Asiei Mici), stat care se desprinsese din Regatul Seleucid în 283 î.H. A trăit între 221-159 î. H., fiind fiul lui Attalos I.I-a succedat tatălui său, în timpul domniei sale (197-159 î.H.), Pergamul atinge apogeul puterii.Alianţa cu Roma este elementul de bază al politicii sale externe. Participă la victoria romanilor în cel de-al treilea război macedonean (171-168 î.). În plan intern, construieşte altarul lui Zeus din Pergam, oraş care devine un centru al lumii elenistice. Îi succede Attalos II.

Un Atalus este citat printre cei care au primit de la romani scrisori în care îi preveneau asupra tratamentului aplicat evreilor, fiind contemporan cu Seleucidul Demetrios II (I Macabei). Este vorba de regele Attalos II al Pergamului, care a domnit între 159 -138 î.H. Supranumit Philadelphos (Cel care îşi iubeşte fratele) a susţinut domnia fratelui său Eumene II, căruia i-a succedat. A continuat alianţa cu romanii, pe care i-a susţinut în conflictul cu Seleucizii.

Rege al Spartei

Un Arie rege al Spartei este amintit ca având relaţii diplomatice cu marele preot evreu Onia (I Macabei 12). Sparta era condusă de un tandem de doi regi din familiile Ageazilor şi Europontizilor. Din familia Ageazilor au făcut parte doi rege cu numele Areos: primul a domnit între 309-265 î. H., iar al doilea între 262-254 î.H. Cum Onias I a deţinut funcţia de mare preot la sfârşitul sec. IV î.H. şi înc. sec. III î.H.,iar următorul cu acest nume a deţinut funcţia la începutul sec. II î.H., este foarte probabil ca cei doi lideri care au încheiat presupusul tratat să fie Areos I şi Onias I. Areos I a trăit între 312 î.H. şi 265 î.H. Bun comandant, duce o politică împotriva tendinţelor de restabilire a hegemoniei macedonene în Grecia, luptând cu succes împotriva regelui Antigonos Gonatas în 281-280 î.H. Respinge invazia lui Pyrrus, regele Epirului, în peninsula Pelopones şi conduce forţele peloponesiace în Războiul Cremonediac (267-261 î.H.). Moare într-o luptă din cursul acestui război, când a încercat să susţină Atena împotriva lui Antigonos. În plan intern, duce o politică de întărire a puterii regale, introducând ceremonialul monarhilor elenistici şi bate monedă de argint cu propriul chip.

Rege al Cappadociei

Un Arriarathes este nominalizat printre suveranii elenistici care primesc o scrisoare de la romani în privinţa atitudinii faţă de evrei (I Macabei 15). Este vorba probabil de regele Arriarathes V al Cappadociei. Regiune din centrul Asiei Mici, Cappadocia îşi cîştigă independenţa faţă de regatul elenistic al Seleucizilor la mijlocul sec. III î.H. Încă din timpul domniei tatălui şi predecesorului său Arriarates IV ţara devenise regat clientelar al Romei, în urma înfrângerii militare. Arriarathes V, numit şi Mithridates şi supranumit Eusebes Philopator, a avut două domnii: 162-158 î.H. şi 156-130 î.H., fiind  întrerupt de presupusul său frate şi pretendent Orofernes (158-157 î.H). El continuă promovarea elenismului în ţară şi politica filoromană. La solicitarea romanilor, participă la reprimarea revoltei din Pergam (vestul Asiei Mici) condusă de Aristonicos şi moare în luptă. Îi succede fiul său, Arriarathes VI Epiphanes Philopator.

Consul roman

Consulul roman Lucius trimite o scrisoare mai multor suverani elenistici (Cappadocia, Pergam, Egipt) pentru a susţine cauza evreilor (I Macabei 15). Cei doi consuli aleşi anual, ca prim consul şi al doilea consul, reprezentau puterea executivă a republicii romane. Este dificil de identificat având la dispoziţie doar prenumele, care era comun la Roma. Richard R. Losch, autor al cărţii All the people in the Bible (2008), avansează ca unul din cei doi candidaţi probabili pe Lucius Caecilius Mettelus Calvus, care a deţinut funcţia în 142 î.H..Problema care se ridică este că scrisoarea este inclusă în capitolul 15 din cartea întâi a Macabeilor, fapt ce ar data-o în 139, adică dacă documentul ar fi fost scris de Mettelus ar fi trebuit să se afle în capitiolul 14. Calvus a fost membru al familieie Caecilia, fiind fiul lui Quintus Caecilius Metellus şi fratele lui Quintus Caecilius Metellus Macedonicus. A ocupat succesiv funcţiile de pretor, consul, guvernator al Hispaniei în 142 î.H. (unde a luptat fără succes împotriva rebelului Viriathus), proconsul al Galiei Cisalpine în 141 î.H., legat în 140-139 î.H., în această perioadă făcând parte din ambasada trimisă în ţări din Orientul Apropiat. Copii săi au fost Lucius Caecilius Metellus Dalmaticus, Quintus Caecilius Metellus Numidicus şi Caecilia Metella, soţia lui Lucius Licinius Lucullus. Referinţe despre Calvus găsim la Iustin (XXXVIII 8, 8), istoric roman din perioada imperiului,deci cel puţin un secol după Calvus.

Al doilea candidat este Cnaeus Calpurnius Piso, care a deţinut funcţia în 139 î.H. şi care, în alte izvoare, apare şi ca Lucius Calpurnius Piso. Membru al marii familii Calpurnia care a început să se remarce în politica şi societatea romană în sec. III î.H. Despre el găsim referinţe în Factorum ac Dictorum Memorabilium (libri IX, i. 3. § 2), lucrarea lui Valerius Maximus (sf. Sec. I î.H.-înc. Sec. I d.H.), care a strâns în ea circa 1000 de povestiri despre viaţa vechilor romani.

SURSE

Biblia, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prefericitului Părinte Teoctist,  Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999

Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Horia C. Matei, Civilizaţia lumii antice. Mic dicţionar biografic, Editura Eminescu, Colecţia Clepsidra, Bucureşti, 1983.

Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

Jimmy Dunn, The Kings (Pharaohs) of Ancient Egypt, http://www.touregypt.net/featurestories/pharaohs.htm

Marie Parsons, Royal Titles for Kings of Egypt, http://www.touregypt.net/featurestories/titles.htm

Jimmy Dunn, Sheshonq I, Founder of Egypt's 22nd Dynasty, http://www.touregypt.net/featurestories/sheshonq1.htm

King of Egypt (Pharaoh) http://bibleresources.americanbible.org/bible-resources/bible-resource-center/people-and-nations/king-egypt-pharaoh

Jimmy Dunn, Apries, the 4th Ruler of Egypt's 26th Dynasty http://www.touregypt.net/featurestories/apries.htm

Apiladey ApilSin, King Hiram of Tyre, November 11 , 2007, http://www.ancientsites.com/aw/Article/422256

Richard Gottheil ,  M. Seligsohn , EDOX, IDUMEA  http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=45&letter=E 

List of rulers of Edom, http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_rulers_of_Edom

Richard Gottheil,   Eduard Meye, ARTAXERXES I.,   http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1827&letter=A

Richard Gottheil   Eduard Meyer   http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=62&letter=D

Richard Gottheil   Samuel Krauss,  PTOLEMY III, http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=587&letter=P

Richard Gottheil   Samuel Krauss,   PTOLEMY IV, http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=588&letter=P

PTOLEMY http://www.bible-history.com/isbe/P/PTOLEMY/

C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983

Louis Ginzberg , ANTIOCHUS V., EUPATOR, http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1590&letter=A

Louis Ginzberg, ALEXANDER BALAS, King of Syria

http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1136&letter=A

Louis Ginzberg ,  ANTIOCHUS VI. http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1591&letter=A

Richard Gottheil   Samuel Krauss  , ONIAS , http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=73&letter=O

Richard R. Losch, All the people in the Bible: an a-z guide , http://books.google.ro/books?id=j9db9kGwG3MC&pg=PA262&lpg=PA262&dq=Lucius+consul+roman+Maccabees&source=bl&ots=it7hJV08FL&sig=_l9ef3cB0d9rKMGmxPdlSmniilI&hl=ro&ei=OuWdTc2tDIXusgbZxd2sBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CBYQ6AEwAA#v=onepage&q=Lucius%20consul%20roman%20Maccabees&f=false

Lucius Caecilius Metellus Calvus, http://en.wikipedia.org/wiki/Lucius_Caecilius_Metellus_Calvus