Privilegiile în Roma republicană, Roma imperială și regatul Franței (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Însăși istoria îmi confirmă principiul. Republica romană* a cucerit lumea datorită instaurării privilegiului senatorial. Senatul menținea neschimbată ideea puterii. Dar cînd cavalerii și „oamenii noi” au extins acțiunea guvernului lărgind patriciatul, cauza politică a fost pierdută. În ciuda lui Sylla, și după Cezar, Tiberiu a făurit imperiul roman**, sistem în care puterea, adunată în mîna unui singur om, a prelungit cu cîteva secole această stăpînire. Împăratul nu mai era la Roma când Cetatea eternă a căzut în mîinile barbarilor***. Cînd țara noastră a fost cucerită, francii****, care și-o împărțiseră, au născocit privilegiul feudal pentru a-și asigura posesiunile particulare. Cele o sută sau o mie de căpetenii care stăpîneau țara și-au făurit instituții pentru a-și apăra drepturile dobîndite prin cuceriri. Astfel, feudalismul a durat atît timp cît privilegiile au fost restrînse. Dar când oamenii acestei națiuni, veritabilă traducere a cuvîntului gentilomi,  în loc să fie cinci sute, au fost cincizeci de mii a izbucnit revoluția*****. Prea întinsă, acțiunea puterii lor era lipsită de energie, de vigoare și, de altfel, se găsea fără apărare împotriva influenței  pe care nu o prevăzuse, a banului și a gîndirii.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 153-154.

NOTE M.T.
* Roma republicană (509 î. H. - 27 î. H.) = (http://ubereuch.blogspot.ro/2013/10/roma-republicana.html)
** Roma imperială (27 î.H. - 476 d.H.) = (http://www.edusoft.ro/edusoft/imperiul-roman/)
*** După ce Roma a fost jefuită de vizigotul Alaric în 410 și de vandalul Genseric în 455, Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Ravenna, a fost desființat de mercenarii germanici în 476.
**** Francii au fost un popor germanic care s-au instalat în provincia romană Gallia în secolele IV-V. (http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/4e.htm)
***** 1789-1799 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-revolu-ia-francez-i-biseric-fenomenul-decre-tin-rii)

Stat versus terorism în Italia anilor ”70 (DE JONG 1985)

<
(...)

La vreo câteva ore după aceea fu din nou deranjată de oamenii puterii. Lucra în grădina de pe acoperiș și-și vârâse dopuri de vată în urechi, ca să se poată concentra mai bine. Elicopterul, care zbura deasupra orașului la mică altitudine, o zări abia când ajunse peste piazza Farnese. (...) Hanna sări în sus din fotoliu, o luă la fugă înspre chepeng și se retrase la mezanin. Reacția ei, evident, nu-i scăpase patrulei militare: elicopterul făcu o curbă și veni înapoi. Aparatul rămase suspendat vreo cinci minute deasupra grădinii de pe acoperiș: miltarii urmăriră cu binoclurile chepengul în care dispăruse în mare grabă o femei. Hanna Piccard rămase ascunsă în camera de baie până ce sunetul elicopterului se stinse. Cînd se întoarse în grădina de pe terasa acoperișului, și văzu că aproape toate petalele oleandrului fuseseră smulse de palele elicopertului, începu să plîngă.

-Ce paranoia, oftă Simonetti, după ce Hanna îi povesti  în timpul cinei, incidentul cu elicopterul; Leda îl întrebă ce înseamnă cuvântul „paranoia”.

-Este o boală psihică, îi explică Hanna. O persoană paranoidă trăiește într-o lume a aparențelor. Bolnavul este înclinat să creadă că e victima unui complot. Își construiște singur asemenea comploturi, dar de cele mai multe ori este inconștient. Descoperă pretutindeni indicii despre existența unui complot îndreptat împotriva sa. Trăiește într-o lume a iluziilor, dar altminteri se comportă absolut normal.

-E un semn de teamă, de neputință, adăugă Simonetti. În clipa de față am impresia că stimații noștri conducători se gândesc mult prea repede la comploturi. Un complot împotriva statului. De pildă răpirea de pe via Fani. Toată lumea a rămas țuț când a văzut cât de perfect a fost organizată această acțiune de luptă. E cu neputință ca o asemenea acțiune să fi fost opera unor italieni. Căci de astfel de treburi noi nu suntemm în stare. Atunci cine? Nemții, firește, nemții, asta a fost opera unor teroriști nemți.  Așa au scris și ziarele. Desigur, nu este decât o bănuială. – Simonetti tăcu.

- Continuă, - zise Hanna.

-Aldo Moro* a fost răpit și, pentru prima dată după ani de zile, taica-statul are o erecție.

- Las-o baltă. – zise Leda roșind.

-De frică, taica-statul are o formidabilă erecție, întocmai ca un spânzurat în lupta sa cu moartea. Zeci de mii de militari pornesc la treabă ca să arate ce este în stare să facă taica-statul la bătrânețe. Cât ai bate din palme prin Parlament zboară numeroase legi excepționale. Mii de apartamente, alese la ntâmplare, sînt violate și cercetate. Ieri am fost lipit de mașina mea, ca un răufăcător, și percheziționat. N-a mai lipsit decât să mă pună să-mi dau jos pantalonii, pentru ca autoritățile să vadă dacă în cutare loc nu ascund ceva suspect. Câte linii telefonice sunt ascultate în momentul de față? Să nu ne punem această întrebare.

-Andrea , tu reacționezi dând dovadă de aceeași exaltare ca și cel pe care îl iei peste picior, zise Hanna enervată. Pentru moment sunt de acord că acțiunile de căutare duc uneori la situații ridicole. Și în scurt timp va fi descoperită, fără îndoială, o ascunzătoare a Brigăzilor Roșii, confecționată de unul dintre serviciile secrete, pentru a i se putea anunța poporului o izbândă. N-au încotro. Nu pot să reacționeze altfel. Justiția trebuie ocrotită.

(...)

-Justiția care trebui e ocrotită, zise Simonetti. În primul rând, cei ce dețin puterea doresc bineînțeles să se ocrotească pe ei înșiși. Câțiva oportuniști inerți, implicați în zeci de mii de interese, simple mașini care toacă hârtie și scuipă hotărâri.

-Pot cel puțin să ia hotărâri.

-Și vor stabili într-o bună zi cine sunt barbarii în această societate. Barbarii. Pentru mai mult comoditate, el uită că societatea este un organism, un tot organic, și că lezarea căilor respiratorii este în cele din urmă o boală a întregului trup, căci trupul poate să se prăpădească din această cauză.

-Datorită acestor boli rămânem sănătoși, dădu replica Hanna replica.

-Barbarii. Cine sunt aici barbarii? Este un procedeu cât se poate de superficial. Și de ipocrit să spunem că teroriștii sunt barbari. Fiecare societate civilizată dă naștere propriilor ei barbari, așa cum femeile civilizate și nevrotice, în neînfrînata lor plictiseală și mizantropie, pot să prefere o adevărată brută ca tovarăș de pat...În închipuirea lor, firește, numai în închipuirea lor.

(...)

-Societatea în totalitatea ei este cea care produce sentimentele ce duc la revolta armată, la crimele politice, la falsul eroism. Bineînțeles că eu nu aprob toate acestea, așa cum crezi tu uneori, dar găsesc ă este stupid să-i judeci pe teroriști numai ca teroriști. Nu poți niciodată să reacționezi asupra altuia numai judecându-l. (...) Legile, iubitele tale legi, justiția, securitatea statului, detectoarele de minciuni, de la ministere, sateliții de spionaj care mișună în jurul pământului, aparatura de ascultare...la ce servesc toate astea? Ca să ne garanteze libertatea individuală?. Desigur. Dar ce fel de libertate e aia? Este o libertate aparentă, o libertate exterioară, care se exprimă prin bani, avere, prin drepturi și prin comportare. Ideile noastre cu privire la libertatea individuală sunt învechite, pentru că imaginea romantică a individului eliberat, a maimuței eliberate, este învechită. Dorul de libertate a devenit o nevroză, pe care o manipulează cu înaltă profesionalitate oamenii politici... Am dreptul să votez. Dar de ce să votez și să-mi dau întreaga încredere cuiva care își pune pe obraz o mască de îndată ce aparatul de filmat începe să înregistreze? Pe scurt, la ce avantaje pot să mă așteptdin partea cuiva care n-are nici un contact real cu realitatea? (...) Când este liber un om, Hanna? Cine poate spune despre sine că este cu adevărat liber? Sau începând de la o anumită vârstă nu ne mai putem târî mai departe decât stăpâniți de o cumplită plictiseală?

(...)
>

SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, pp.  172-175.

NOTĂ M.T.
* Aldo Moro = Premier creștin-democrat al Italiei, răpit și ucis în 1978 de organziația de extrtemă stângă Brigăzile Roșii. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/392584/Aldo-Moro)

DACII ÎN POEZIA LUI HORAȚIU (1991)

După victoria de la Actium (31 î.H). împotriva rivalului Marcus Antonius, Octavianus a rămas singurul factor politic decident în statul roman. Titlurile de Princeps senatus şi Augustus acordate de Senat în 27 .î.H. au marcat fondarea Principatului, noua formă de conducere a statului roman, care evoluase de la stadiul de oraş-stat la cel de imperiu. Până la moartea sa, în 14 d.H., Augustus va fi personalitatea dominantă a societăţii romane, punându-şi amprenta şi pe evoluţia culturii.

Cercetările româneşti din domeniul literaturii latine l-au vizat cu preponderenţă pe Publius Ovidius Naso, care şi-a petrecut sfârşitul vieţii în exil în cetatea Tomis (Constanţa) de la Pontus Euxinus (Marea Neagră). Pornind de la această constatare, conf . dr. Dan Sluşanschi de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, a abordat problema referinţelor privind pe daci în creatiile altor poeţi de la curtea lui Augustus.

Unul dintre aceşti poeţi a fost Quintus Flaccus Horatius (65 î.H.- 8 î.H.), important reprezentant al perioadei de apogeu a literaturii latine antice. Fiu de libert (sclav eliberat), el a studiat gramatica şi filozofia la Roma şi în Grecia. Opera sa de tinereţe, satirele dure din Epodele, i-au adus aprecierea confratelui său Vergilius (70 î.H. - 19 î.H.), cu ajutorul căruia pătrunde în cercul lui Mecena, consilierul lui Augustus şi protectorul oamenilor de cultură de la curtea imperială. Creaţiile sale de la maturitate, Satirae, Epistolae şi Ode (Carmina), reprezintă vocea poetică din societatea romană care exprima nevoia acesteia de moderaţie şi stabilitate după excesele celor 60 de ani de războaie civile.

Contextul relaţiilor daco-romane în momentul scrierii respectivelor poezii era marcat de alianţa dacilor cu Marcus Antonius în 31 î.H., campaniile din Moesia ale lui Crassus cel Tânăr în 29-27 î.H. şi campaniile la Dunărea de Mijloc ale lui Tiberius şi Drusus în 15 î.H.

Sluşanschi analizează unele pasaje din poeziile lui Horaţiu, mai puţin abordate până atunci, încercând să pătrundă dincolo de fapte, în zona mentalităţilor.

Primul pasaj în discuţie, în ordine cronologică, vizează o chestiune de detaliu. Aparţine cărţii a II a de Satirae, terminată în jurul anului 30 î.H., şi este tradus astfel de filolog: ’’Oricine îmi iese în cale mă consultă:<Dragă – căci tu se cade să ştii, fiindcă te afli mai aproape de zei-ai auzit cumva ceva despre daci?> <Nimica, zău><Cât ai să fii mereu de ironic! ><Dar toţi zeii să mă bată dacă (am auzit) ceva!>’’. Admis în cercurile imperiale, fiind deci ’’mai aproape de zei’’, poetul este chestionat de câte un amic, agitat şi interesat de zvonul unui recent atac dacic la Dunărea de mijloc. Aceasta nu însemna neapărat că dacii erau o prezenţă constantă în actualitatea zilei in Orasul Etern, ci mai curând era vorba de un raid de pradă în cursul căruia romanii capturaseră probabil pe dacii ce vor lupta în arenă la triumful lui Octavianus din 29 î.H. Cum dacii nu apucaseră să intervină în ajutorul lui Antonius in razboiul civil, este vorba deci de ecouri ale alianţei lor contra lui Octavianus şi de preocupările romanilor pentru securitate în viitor. Deci se degajă din acest pasaj o doză de necunoscut, de mister în ceea ce priveşte dacii, noua ameninţare pentru statul roman. Într-adevăr această menţiune despre daci survenea după cea din opera lui Caesar, care este prima.

Următoarele pasaje discutate prezintă ansamblul imaginii horaţiene despre teritoriile dacilor. Sunt practic liste cu duşmani ai Romei, fie înfrânţi, fie marcaţi de sediţiuni interne, între care se remarcă şi dacii danubieni.

Al doilea pasaj, din Carmen (3,8,17-24), se referă la înfrângerea regelui dac Cotiso de către Crassus cel Tânăr, probabil în 29 î.H.: ’’Grijile civile asupra cetăţii le lasă; a pierit trâmba dacului Cotiso;medul, sieşi vrăjmaş se află dezbinat de arme (aducătoare) de jale;vechiul duşman de pe ţărmul hispanic este rob, cantabrul îmblânzit sub lanţ târziu;sciţii, cu arcul destins, se gătesc acum să se retragă din câmpii’’. Aici Sluşanchi traduce cu termenul de ’’trâmbă’’ forţa militară a dacilor şi a barbarilor în general, spre deosebire de ’’armată’’, folosit în cazul Romei, cu sens de tactică superioară.

Pasajul trei face referinţă la daci intercalaţi între parţii din Orient şi egiptenii din Africa (aici etiopieni) Carmen, (3,6,9-16)(29 î.H.) : ’’De două ori Monaesses şi ceata lui Pacorus răpus-au două iureşuri de-ale noastre fără de auspicii şi strălucesc (de bucurie) de a fi adus pradă la subţirile lor colane. Oraşul, ocupat de răzmeriţe aproape că l-au nimicit dacul şi etiopianul, acesta temut pentru flota-i, (iar) acela mai bun pentru săgeţile-i (din arc) zvârlite.’’

Apoi urmează pasajul din Carmen (1, 35, 9,12) (26 î.H.), unde dacii sunt menţionaţi distinct faţă de alţi adversari ai Romei: ’’De tine se înfioară dacul cel aspru, de tine şi sciţii cei fugari, şi cetăţile şi neamurile şi Laţiul cel crâncen şi mamele regilor barbari şi tiranii (înveşmântaţi) în purpură.’’

În sfârşit, pasajul din Carmen (4, 15, 17-24) (13 î.H.), cand Pax romana devenise o realitate: ’’Caesar (Augustus) fiind străjerul statului, nici nesăbuinţa dintre cetăţeni, nici silnicia nu-i va încălca tihna, nici mânia, care bate (pe nicovală) săbii şi vrăjmăşeşte bietele oraşe. Nici cei ce beau din adâncul Danuviu nu vor sfărâma edictele Iuliene, nici geţii, nici serii şi viclenii perşi, nici cei născuţi aproape de fluviul Tanais.’’

Concluzia lui Sluşanschi este că în poezia lui Horaţiu dacii apar prezentaţi într-un ansamblu de popoare barbare care reprezentau vechi şi noi pericole la adresa întinsului stat roman, în faţa cărora romanii ar fi trebuit să uite de războaiele lor civile. Localizarea acestor neamuri barbare nu este precisă, excursul poetic mergând pe o treaptă ideologică superioară, în care riveranii Dunării de Jos sunt plasaţi mereu în fruntea listei inamicilor publici, care sunt popoare îndepărtate, aspre şi simple comparativ cu complexa civilizaţie romană. Acest slogan al ameninţării de la graniţe, în prim plan fiind cea dacică la Dunăre, este produsul ideologiei augustane, exprimată în poemele lui Horaţiu.

(*) Dan Sluşanschi, Contribuţii la studiul izvoarelor latine privitoare la ţinuturile carpato-danubiene. Poezia epocii augustane în Romano Dacica I Izvoarele istoriei antice a României, Bucureşti 1992, pp. 99-143

Biografia împăratului vietnamez Minh Mang (1792-1841) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Ming Mang, împăratul Vietnamului, și-a cîștigat o tristă reputație prin persecutarea misionarilor creștini.
Născut Chi Dam în 24 mai 1792, M. M. era al patrulea fiu al împăratului Gia Lang, dar a fost ales ca succesor din cauza antipatiei sale nedisimulate pentru europeni. El a adoptat numele de M. M. la urcarea pe tron, în 1821.
M. M. a fost un confucianist înflăcărat, fapt care a dominat politica sa mai mult ca orice alt aspect. El credea că toate celelalte religii, inclusiv budismul și taoismul, dar mai ales creștinismul, veneau în contradicție cu principiile de bază ale vieții culturale, politice și teologice vietnameze. După părerea lui, credința non-confucianistă reprezinta o amenințare directă la adresa esenței divine a împăratului și a nevoii de supunere absolută față de împărat.
Disprețul lui M. M. față de străini s-a manifestat mai întîi atunci cînd i-a trimis o scrisoare personală lui Ludovic al XVIII lea al Franței, declarînd în termeni lipsiți de echivoc că nu va îngădui nici un comerț între Franța și Vietnam. De asemenea, nu a fost de acord ca în guvern să fie înființat un oficiu care să se ocupe de afacerile externe, numindu-i pe europeni „barbari” și declarîndu-i nedemni de atenția guvernului său. Din dorința de a-i supraveghea pe misionarii francezi aflați în număr mare în sudul Vietnamului, el i-a chemat în capitala Hue, pretinzînd că avea nevoie de interpreți. M. M. a interzis intrarea tuturor misionarilor în 1825. Suspectîndu-i pe catolici de implicare în revolta condusă de Le Van Khoi în 1833 (lucru confirmat ulterior), M. M. a scos în afara legii propovăduirea creștinismului în țară. El i-a închis pe toți preoții, nu numai pe cei francezi, ci pe toți catolicii. Cîțiva misionari au evadat, dar unul dintre ei, reverendul Francois Gagelin, a fost capturat și adus la Hue înlănțuit ca un animal. Judecat pentru „predicarea religiei lui Isus”, el avea să fie executat prin strangulare în octombrie 1833. În următorii șapte ani, M. a mai omorît zece misionari cu o cruzime asemănătoare.
M. M. a făcut prea puțin pentru îmbunătățirea soartei poporului său. El nu a inițiat nici un program de lucrări publice și nici nu a introdus vreo reformă socială sau agrară. Sprijinul de care se bucura a început să se erodeze pe cînd el continua să-i îndepărteze pe străini, iar în clipa morții, în ianuarie 1841, avea motive întemeiate să se îndoiască de loialitatea propriului popor. Persecutarea creștinilor a reprezentat o cauză directă a invaziei franceze în Vietnam în 1858, ocupația străină prelungindu-se pînă în 1954, cînd francezii au fost învinși la Dien Bien Phu.
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, pp. 332-333/MINH MANG [Chi Dam] (1792-1841).

Trezirea demonilor Rusiei („Tomis” 1990)

<
2. Trezirea demonilor Rusiei
Va merge Gorbaciov până la capăt? Moștenitorii țarilor vor fi oare tentați să salveze imperiul cu orice preț, chiar întorcînd spatele Europei și frîngînd elanul democratic?

LESZEK KOLAKOWSKI:
- Asistăm la cea de a patra tentativă de modernizare a Rusiei. Prima a fost cea a lui Petru cel Mare. A doua, cea a lui Alexandru al II lea, iar a treia, cea lui Lenin și Stalin. Încercarea de modernizare prin comunism s-a făcut cu mijloace barbare, fapt pe care însuși Lenin l-a recunoscut în mod expres: trebuie să ne modernizăm, să ne civilizăm, prin metode la fel de barbare ca cele ale lui Petru cel Mare, spunea el. Modernizarea întreprinsă de Alexandru al II lea a fost o modernizare de tip occidental: o mișcare lentă care s-a accelerat sub Nicolae al II lea și care, dacă n-ar fi fost revoluția, ar fi dus la un fel de monarhie constituțională. În schimb comunismul, într-un anumit sens, a reintrodus sclavia și șerbia, procedînd la o modernizare de tip barbar. Astăzi, acest proces a ajuns la un impas, iar conducătorii se străduie să salveze comunismul, sau cel puțin instituțiile sale de bază, să păstreze statutul mondial de mare putere al Uniunii Sovietice încercînd în același timp să modernizeze țara. E ceva ce seamănă cu cuadratura cercului. Imperiul se năruie dar nimeni nu știe ce va ieși de aici. Va fi Rusia europeană?

CORNELIUS CASTORIADIS:
- În Uniunea Sovietică se poate vedea că, în afară de transparență, glasnost nimic nu merge. Nu există perestroika, restructurare. Regimul nu e în stare să se reformeze, situația rămîne aceeași. Nu apare nici o idee nouă, nici un proiect, ci doar încercări de a inocula doze homeopatice de capitalism într-o economie și o societate incapabile să le asimileze. Gorbaciov și grupul său au pierdut inițiativa: ei aleargă în urma evenimentelor cu care sînt siliți să se acomodeze. Naționalitățile se trezesc, ceea ce e foarte normal pentru că U.R.S.S. a fost o închisoare a popoarelor și aceste popoare au dreptul să fie libere. În același timp, naționalismul se dezlănțuie în șovinism, ură etnică, rasială, religioasă fără ca regimul să poată găsi o soluție acestei probleme. Ce se petrece în Rusia însăși, în chiar ochiul ciclonului? Ce se va întîmpla dacă poporul va începe să miște? Aceasta e marea necunoscută.

BERNARD HENRI LEVY:
- Una din mizele partidei care se joacă în Uniunea Sovietică e legată de problema Europei.
În această dezbatere care scindează intelectualitatea rusă de azi, în polemicile purtate în marile ziare ale perestroicii, disputa politică izbucnită în jurul mișcării Pamiat și a straniilor sale apariții, ideea Europei, reintegrarea Rusiei în spațiul cultural european sau refuzul ei reprezintă o problemă majoră.
Numeroși intelectuali pe care i-am întîlnit  Uniunea Sovietică mi-au spus că problema comunismului era desigur esențială, dar că problema de a ști cine va cîștiga, moștenirea lui Pușkin sau cea lui Dostoievski era cel puțin la fel de importantă. Așadar Rusia aparține Europei sau nu? Într-un text în care își punea această întrebare, Milan Kundera era mai degrabă înclinat să răspundă negativ. El prevedea izbucnirea unei explozii antitotalitare în toate țările din Est cu excepția, spunea el, a Bulgariei și a Rusiei. Parțial, el s-a înșelat. Problema însă rămîne. Cît din Rusia aparține Europei? Acesta e subiectul unei dezbateri care se poartă la Moscova în legătură cu Soljenițîn: ce va spune acesta cînd se va întoarce în Rusia, care va fi părerea lui despre ideea europeană și în ce măsură se cuvin făcute referiri la aceasta. Dacă noi, occidentul, considerăm că avem de jucat un rol în această dezbatere. Noi trebuie să-i ajutăm pe moștenitorii lui Pușkin împotriva moștenitorilor lui Dostoievski.

WILLIAM PFAFF:
- În trecut, toate încercările de reformă în Rusia au eșuat sistematic ori s-au arătat a fi puțin concludente. „Occidentaliștii” au fost întotdeauna înfrînți. Gorbaciov se așează pe linia intelectualilor occidentali și țarilor reformatori, dar nici unul dintre predecesorii lui nu a putut da Rusiei acel guvern democratic, legal, deschis, pe care spune că-l dorește.
Ceea ce el intenționează să facă azi nu are nici un precedent în istoria Rusiei. Schimbarea pe care Gorbaciov și partizanii o propun are la bază un sistem care s-a soldat cu un eșec și s-a discreditat pe plan intelectual. Rupînd însă cu acest sistem, Gorbaciov și reformatorii s-ar trezi fără nici un punct de sprijin. Gorbaciov e pe cale de a desprinde Uniunea Sovietică de vechile puncte de sprijin. În istoria ei nu există nici un model de ordine socială bazată pe principii constituționale. Avem totuși temeiuri să credem că pînă la urmă în Rusia sovietică se va produce o ruptură a continuității istorice, asemănătoare cu cea pe care Rusia imperială a cunoscut-o în 1917.
>

SURSA
***, Cinci capcane pentru cealaltă Europa, „Tomis”, Constanța, ?.06.1990, p.?.

Negustorii englezi și războiul împotriva Franței lui Napoleon (C. Bronte 1849)

Scriitoarea britanică Charlotte Bronte şi-a publicat romanul social ’’Shirley’’ în 1849, moment în care Marea Britanie se afla la apogeul puterii sale politice, economice şi militare. Acţiunea romanului se desfăşoară în anii 1811-1812, în Yorkshire, provincie din nordul Angliei. Revoluţia industrială fusese declanşată în Marea Britanie încă de la mijlocul secolului XVIII prin invenţii tehnice ce vor transforma meşteşugurile în industrie textilă, Albionul deţinând astfel primatul pe plan mondial.  Pasajul selectat descrie atitudinea de grup social a capitaliştilor (comercianţilor) britanici faţă de politica externă a ţării lor, aflată într-un lung război cu Franţa revoluționară și napoleoniană (1793-1802; 1803-1814/1815). Autoarea critică mentalitatea materialistă a negustorilor, ale cărei exagerări le subliniază, considerându-le de rău augur pentru ţară. Poziţia Charlottei Bronte în chestiunea politicii externe are la bază sentimentele romantice ale onoarei şi cavalerismului, precum şi abordarea creştină.

<Timpul trecu și primăvara prinse putere. Pământurile Angliei începură să se arate plăcut: cîmpurile erau verzi, colinele, proaspete și grădinile, spuzite de flori; dar în inima ei Anglia nu o ducea mai bine: săracii tot chinuiți erau, iar patronii lor hărțuiți; în anumite ramuri comerțul părea amenințat cu paralizie, fiindcă războiul continua; sîngele Angliei era risipit și avutul ei împrăștiat; și totul, se părea, pentru atingerea unor ținte fără noimă. Din cînd în cînd, ce-i drept, mai veneau vești despre unele succese în Peninsulă*, dar asta se întîmpla rar; între ele se scurgeau lungi răstimpuri în care nu se auzea nimic altceva decît sfidătoarele autofelicitări ale lui Bonaparte în legătură cu neîntreruptele sale triumfuri. Acei care aveau de suferit de pe urma rezultatelor războiului vedeau în toate astea numai o luptă obositoare - și credeau ei - lipsită de orice speranță împotriva a ceea ce temerile sau interesele îi făceau să socotească o forță de nebiruit, o luptă ce devenise insuportabilă: cereau pace în orice condiții; oameni ca Yorke sau Moore - și erau mii cei pe care războiul îi punea în această situație, adică să se zbată în pragul falimentului - cereau pace cu o stăruință dată de energia disperării. Organizau întruniri; țineau discursuri; alcătuiau petiții implorînd aceeași favoare; în ce condiții nici nu le păsa.
Toţi oamenii, luaţi separaţi, sunt mai mult sau mai puţin egoişti; dar luaţi în grupuri sunt într-o măsuri mult mai mare. Negustorul britanic nu este o excepţie de la această regulă; clasa mercantilă o ilustrează în chip izbitor. Această clasă fără îndoială că exagerează mult în dorinţa ei unică de a face bani; las deoparte orice considerent de ordin naţional în afara de a da comerţului Angliei (adică al lor) cea mai întinsă dezvoltare. Simţămintele cavalereşti, dezinteresarea, mândria faţă de propria lor onoare sunt mai mult decât moarte în inimile lor. O ţară condusă numai de ei ar face prea adeseori ruşinoase acte de supunere – nici pe departe din pricinile propovăduite de Christos, ci mai curând din acelea strecurate în suflet de Mammon. În vremea ultimului război, neguţătorii din Anglia ar fi fost gata să primească din partea franţujilor palme şi pe obrazul drept şi pe cel stâng. Şi-ar fi dat lui Napoleon mantăile, iar după aceea i-ar fi oferit politicoşi chiar şi haina şi nici vesta nu i-ar fi refuzat-o dacă ar fi fost puţin presaţi: ar fi implorat doar îngăduinţa de a-şi păstra pe ei doar celălalt articol de îmbrăcăminte, din pricina pungii aflate în buzunarul de acolo. N-ar fi lăsat să se vadă nici o sclipire de mândrie, nici de un gest de rezistenţă, până ce mâna banditului corsican n-ar fi înhăţat preaiubita pungă; abia pe urmă, poate, transformaţi în buldogi britanici, ar fi sărit în beregata tâlharului, şi acolo s-ar fi încleştat, acolo ar fi rămas atârnaţi – îndârjiţi, nesăţioşi, până ce comoara le-ar fi fost înapoiată. Când vorbesc împotriva războiului, negustorii britanici declară întotdeuana că îl urăsc fiindcă e o îndeletnicire sângeroasă şi barbară; auzindu-i vorbind ai putea crede că sunt deosebit de civilizaţi- extraoerdinar de generoşi şi îndatoritori faţă de semeni. Dar nu aşa stau lucrurile. Mulţi dintre ei sunt nemaipomenit de înguşti la minte şi reci la suflet, nu au simţăminte binevoitoare decât faţă de propria lor clasă – sunt distanţi, chiar duşmănoşi faţă de toate celelalte; spun despre ele că sunt inutile; par să le pună la îndoială până şi dreptul la existenţă; par să le fie ciudă până şi pentru aerul şi pe care ceilalţi îl respiră, şi să considere împrejurarea că şi aceştia mănâncă, beau şi locuiesc în case decente drept cu totul nejustificat. Habar nu au ce fac alţii atunci când ajută, desfată ori îi învaţă pe cei din acelaşi neam; nu-şi dau osteneala să întrebe; oricine nu se ocupă de afaceri este acuzat că mănâncă pâinea leneviei, sau că duce o existenţă nefolositoare. Îndură-se Domnul să treacă multă vreme până ce Anglia să ajungă într-adevăr o naţie de prăvăliaşi!
Am spus încă mai înainte că Moore nu era un patriot gata de sacrificiu de sine și am lămurit de asemenea ce anume împrejurări îl determinaseră să fie în chip deosebit înclinat să-și limiteze atenția și eforturile la prosperarea propriilor sale interese; iată de ce cînd s-a simțit pentru a doua oară împins în pragul ruinei, nimeni n-a luptat cu mai multă îndîrjire decît el împotriva acelor influențe ce l-ar fi putut da peste cap. Tot ce putea face pentru a stîrni în nord agitație împotriva războiului, a făcut, ba i-a mai instigat și pe alții ai căror bani și relațiile le dădeau o putere mai mare decît cea de care dispunea el. Uneori, ca într-o străfulgerare, simțera că cererile adresate de partidul lui către guvern sînt destul de întemeiate; cînd auzea că întreaga Europă amenințată de Bonaparte, că toată această Europă se înarmează pentru a-i sta împotrivă; cînd văzu Rusia amenințată și își dădu seama că această Rusie se ridică, furioasă și hotărîtă, să-și apere pămînturile înghețate, provinciile sălbatice locuite de șerbi, întunecatul despotism băștinaș de amenințarea, de jugul, de tirania  unui învingător străin, înțelese că Anglia, tărîm al libertății, nu-și mai poate împuternici fii să cedeze și să facă propuneri împăciuitoare acelui nedrept, hrăpăreț conducător francez. Cînd din timp în timp soseau vești despre mișcările acelui OM** ce reprezenta pe atunci Anglia în Peninsulă; despre înaintarea lui din succes în succes - acea înaintare atăt de bine chibzuită, dar atît de statornică, atît de prevăzătoare, dar atît de sigură, atît de „fără grabă”, dar și atît de „fără repaos”; cînd citea în coloanele ziarelor propriile depeșe ale lordului Wellington, documente scrise de Modestie după cum dicta Adevărul - Moore mărturisea în sinea lui că o anume forță întovărășește trupele britanice, o forță de acea esență prudentă, răbdătoare, autentică și fără trufie, care nu poate să nu aducă victoria de partea taberei în fruntea căreia se află, în cele din urmă. În cele din urmă! Dar această urmă, sfîrșitul, gîndea el, e încă departe; iar pînă atunci el, Moore, ca individ, avea să fie strivit, nădejdile lui făcute praf și pulbere: de el însuși trebuia să se îngrijească, speranțele lui trebuia să le slujească, numai astfel și-ar fi putut îndeplini destinul.
>

SURSE
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, Ed. Clip, Bucureşti, 1993, pp. 177-180.
Brontë, Shirley Charlotte – Introduction, http://www.enotes.com/nineteenth-century-criticism/bronte-shirley-charlotte


NOTE M.T.
*Peninsula=Peninsula Iberică, pe al cărui teritoriu se află Spania și Portugalia, ocupate între 1808 și 1814 de armatele împăratului francez Napoleon I Bonaparte
**OM=Ducele de Wellington, comandantul armatei britanice debarcate în Peninsula Iberică pentru a-i ajuta pe partizanii locali împotriva mareșalilor lui Napoleon. Succesele sale vor conduce la eliberarea celor două țări  și la invadarea Franței dinspre sud în 1814, contribuind astfel la înfrângerea și abdicarea lui Napoleon în aprilie 1814.