Trezirea demonilor Rusiei („Tomis” 1990)

<
2. Trezirea demonilor Rusiei
Va merge Gorbaciov până la capăt? Moștenitorii țarilor vor fi oare tentați să salveze imperiul cu orice preț, chiar întorcînd spatele Europei și frîngînd elanul democratic?

LESZEK KOLAKOWSKI:
- Asistăm la cea de a patra tentativă de modernizare a Rusiei. Prima a fost cea a lui Petru cel Mare. A doua, cea a lui Alexandru al II lea, iar a treia, cea lui Lenin și Stalin. Încercarea de modernizare prin comunism s-a făcut cu mijloace barbare, fapt pe care însuși Lenin l-a recunoscut în mod expres: trebuie să ne modernizăm, să ne civilizăm, prin metode la fel de barbare ca cele ale lui Petru cel Mare, spunea el. Modernizarea întreprinsă de Alexandru al II lea a fost o modernizare de tip occidental: o mișcare lentă care s-a accelerat sub Nicolae al II lea și care, dacă n-ar fi fost revoluția, ar fi dus la un fel de monarhie constituțională. În schimb comunismul, într-un anumit sens, a reintrodus sclavia și șerbia, procedînd la o modernizare de tip barbar. Astăzi, acest proces a ajuns la un impas, iar conducătorii se străduie să salveze comunismul, sau cel puțin instituțiile sale de bază, să păstreze statutul mondial de mare putere al Uniunii Sovietice încercînd în același timp să modernizeze țara. E ceva ce seamănă cu cuadratura cercului. Imperiul se năruie dar nimeni nu știe ce va ieși de aici. Va fi Rusia europeană?

CORNELIUS CASTORIADIS:
- În Uniunea Sovietică se poate vedea că, în afară de transparență, glasnost nimic nu merge. Nu există perestroika, restructurare. Regimul nu e în stare să se reformeze, situația rămîne aceeași. Nu apare nici o idee nouă, nici un proiect, ci doar încercări de a inocula doze homeopatice de capitalism într-o economie și o societate incapabile să le asimileze. Gorbaciov și grupul său au pierdut inițiativa: ei aleargă în urma evenimentelor cu care sînt siliți să se acomodeze. Naționalitățile se trezesc, ceea ce e foarte normal pentru că U.R.S.S. a fost o închisoare a popoarelor și aceste popoare au dreptul să fie libere. În același timp, naționalismul se dezlănțuie în șovinism, ură etnică, rasială, religioasă fără ca regimul să poată găsi o soluție acestei probleme. Ce se petrece în Rusia însăși, în chiar ochiul ciclonului? Ce se va întîmpla dacă poporul va începe să miște? Aceasta e marea necunoscută.

BERNARD HENRI LEVY:
- Una din mizele partidei care se joacă în Uniunea Sovietică e legată de problema Europei.
În această dezbatere care scindează intelectualitatea rusă de azi, în polemicile purtate în marile ziare ale perestroicii, disputa politică izbucnită în jurul mișcării Pamiat și a straniilor sale apariții, ideea Europei, reintegrarea Rusiei în spațiul cultural european sau refuzul ei reprezintă o problemă majoră.
Numeroși intelectuali pe care i-am întîlnit  Uniunea Sovietică mi-au spus că problema comunismului era desigur esențială, dar că problema de a ști cine va cîștiga, moștenirea lui Pușkin sau cea lui Dostoievski era cel puțin la fel de importantă. Așadar Rusia aparține Europei sau nu? Într-un text în care își punea această întrebare, Milan Kundera era mai degrabă înclinat să răspundă negativ. El prevedea izbucnirea unei explozii antitotalitare în toate țările din Est cu excepția, spunea el, a Bulgariei și a Rusiei. Parțial, el s-a înșelat. Problema însă rămîne. Cît din Rusia aparține Europei? Acesta e subiectul unei dezbateri care se poartă la Moscova în legătură cu Soljenițîn: ce va spune acesta cînd se va întoarce în Rusia, care va fi părerea lui despre ideea europeană și în ce măsură se cuvin făcute referiri la aceasta. Dacă noi, occidentul, considerăm că avem de jucat un rol în această dezbatere. Noi trebuie să-i ajutăm pe moștenitorii lui Pușkin împotriva moștenitorilor lui Dostoievski.

WILLIAM PFAFF:
- În trecut, toate încercările de reformă în Rusia au eșuat sistematic ori s-au arătat a fi puțin concludente. „Occidentaliștii” au fost întotdeauna înfrînți. Gorbaciov se așează pe linia intelectualilor occidentali și țarilor reformatori, dar nici unul dintre predecesorii lui nu a putut da Rusiei acel guvern democratic, legal, deschis, pe care spune că-l dorește.
Ceea ce el intenționează să facă azi nu are nici un precedent în istoria Rusiei. Schimbarea pe care Gorbaciov și partizanii o propun are la bază un sistem care s-a soldat cu un eșec și s-a discreditat pe plan intelectual. Rupînd însă cu acest sistem, Gorbaciov și reformatorii s-ar trezi fără nici un punct de sprijin. Gorbaciov e pe cale de a desprinde Uniunea Sovietică de vechile puncte de sprijin. În istoria ei nu există nici un model de ordine socială bazată pe principii constituționale. Avem totuși temeiuri să credem că pînă la urmă în Rusia sovietică se va produce o ruptură a continuității istorice, asemănătoare cu cea pe care Rusia imperială a cunoscut-o în 1917.
>

SURSA
***, Cinci capcane pentru cealaltă Europa, „Tomis”, Constanța, ?.06.1990, p.?.

Isaac Bshevis Singer - „Conacul” / 1967 (BOXALL 2006)

<
Coancul
Isaac Bashevis Singer

n. 1904 (Polonia), m. 1991 (SUA)
Prima ediție 1967
Premiul Nobel pentru Literatură 1978
Titlul original The Manor

O saga istorică (completată cu o continuare, Moșia) Conacul descrie evenimentele prin care trec un negustor polonez și familia sa, în „ascensiunea” lor pe scara socială, la sfârșitul secolului al XIX lea. Singer îl prezintă pe istețul său erou evreu, Calman Jakoby, negustor de grâne, căruia i s-a lăsat în administrare „conacul” din titlu - proprietatea unui fost conte polonez confiscată de țar, după rebeliunea poloneză eșuată, din 1863. Jakoby prosperă într-o vreme când evreii începeau să joace un rol activ în industria, comerțul, artele și societatea poloneză. Dilema lui Jakoby, însă, este cum să împace profitul de pe urma oportunității create de revoluția industrială, urbanizare și înflorirea afacerilor, cu necesitatea de a rămâne credincios adânc înrădăcinatelor tradiții și ritualuri religioase evreiești.
Spiritualul și socialul nu se împacă bine împreună pentru Calman, în acest mediu în plină modernizare, mai ales când este vorba și de statutul social la care aspiră Zelda, soția sa, precum și necesitatea de a-ți vedea măritate cele patru fiice. Măritișul și zestrea sînt totul - „Proprii copii s-au născut cu durere, dar nepoții sunt profit curat” -, iar măritișul fetelor nu este un lucru simplu și Calman este prins în multe situații care îl plasează între strictețea iudaismului și atracția diavolească a zeului ban, Mamon.
Scris între anii 1953-1955, în idiș, la fel ca majoritatae romanelor sale, a fost mai întâi publicat în serial în ziarul evreiesc Daily Forward, unde Singer lucra ca ziarist (împreună cu fratele său, romancierul Israel) după ce a emigrat din Polonia în Statele Unite, în anul 1935. JHa.
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. .

„Studii internaționale” (CENTRUL DE STUDII INTERNAȚIONALE 2007)

 Centrul de Studii Internaționale, „Studii internaționale”, București, 7, 2002, 176 p.

3 Dorina Năstase & Mihai Mătieș, Viitorul suveranității naționale a României în perspectiva integrării europene
4 Introducere
6 1.Evoluția conceptului de suveranitate: de la pacea westfalică la secolul al XXI lea - un drum fără întoarcere
11 1.1.Suveranitatea politico-economică
19 1.2.Suveranitatea juridică
24 2.Perspectiva asupra suveranității statelor membre ale Uniunii Europene
24 2.1.Argumente și contrargumente din Franța, Marea Britanie și Germania
28 2.2.Spre o suveranitate europeană?
36 2.3.Deficitul democratic și problema suveranității în UE
39 3.Percepția suveranității în statele candidate
39 3.1.Suveranitatea regăsită?
40 3.2.Euroscepticism estic?
44 4.Suveranitatea României în perspectiva integrării europene
44 4.1.Concepțiile post-Decembriste
46 4.2.Influențele UE asupra suveranității politico-economice a României. Efectele politice ale globalizării și modernizării
51 4.2.1.Rezistențe culturale
53 4.2.2.Elementul religios. Bizanț după Bizanț sau modernitate contra teocrație?
56 4.2.3.Dimensiunea socială
60 4.3.Suveranitatea juridică în România
61 4.3.1.Influențele UE asupra juridicului
62 4.4.Contribuția politico-economică a României. Cum să-ți faci auzită vocea în UE?
66 Concluzii
68 Bibliografie

73 Corneliu Bjola, Orizonturi politice românești: suveranitate politică, integrare europeană și alegeri europene
74 1.Introducere
74 1.1.Obiectivele de cercetare
75 1.2.Premise de cercetare
76 1.3.Structură, perspectivă teoretică și practică, grup de audiență
77 2.Aspecte teoretice ale conceptului de suveranitate politică în contextul integrării europene
78 2.1.Relevanță teoretică și politică
80 2.2.Delimitări meta-teoretice
82 2.3.Modele de suveranitate ale integrării europene
86 2.4.Limite ale modelului state-centric de suveranitate
89 2.5.Suveranitate multi-etajată
91 3.Aspecte politice ale relației suveranitate-integrare europeană
92 3.1.Poziția oficială românească
95 3.2.Limitele poziției românești
96 3.3.Modelul actor-centric românesc de construcție europeană
97 3.3.1.Matricea competențelor UE
99 3.3.2.Coordonatele și tempoul reformei instituționale
102 3.4.Alegerile pentru Parlamentul European
102 3.4.1.Caracteristici și implicații politice
105 3.4.2.Pregătirea alegerilor europene în România
107 3.4.3.Implicații politice la nivel național
109 4.Concluzii
112 Bibliografie

117 Eva Forika & Bogdan Petrea, Suveranitate națională și/sau integrare europeană? Despre o cursă lungă cu mulți participanți mai vechi sau mai noi
118 În loc de introducere: Să pornim de la suveranitate
118 Ce este totuși suveranitatea?
119 Cum este percepută suveranitatea astăzi?
120 Să trecem la integrarea europeană
122 România față în față cu provocările europene
123 1.Dubla presiune asupra puterii de stat în statele comunitare, reflectarea ei în Constituțiile statelor membre
123 1.1.Procesul de integrare europeană și Constituțiile statelor-membre
123 1.1.1.Când s-a dat startul în cursa integrării europene... - scurtă retrospectivă
124 1.1.2.Regulile cursei și arbitrul ei: ordinea juridică comunitară și Curtea de Justiție a Comunităților Europene
131 1.1.3.Regulile concurenților în lumina regulilor cursei: experiența constituțională a statelor-membre
131 1.1.3.1Efectele pionieratului: controverse constituționale în Europa celor șase
138 1.1.3.2.Transferul de atribuții suverane în cunoștință de cauză: experiența statelor care au aderat la Comunitățile Europene
141 1.1.4.Noi reguli ale cursei? Dezbaterea asupra viitorului Europei
146 1.1.5.Concluzii despre o cursă cu reguli în schimbare
147 1.2.Regionalismul instituționalizat în Constituțiile statelor-membre
148 1.2.1.Despre un alt gen de potențiali participanți - definirea termenilor
150 1.2.2.Potențialii participanți mai mici și mai măricei: forme de regionalism național și transfrontalier în Europa celor 15
150 1.2.2.1.Despre „atestatul” celor mici: forme de regionalism național consacrate constituțional în statele comunitare
156 1.2.2.2.Prezentarea celor mai măricei: regionalismul transfrontalier în statele comunitare
157 1.2.3.Despre cursă și apariția noilor participanți: există o legătură între impulsul regional european și integrarea europeană?
161 1.2.4.Forța participanților și fenomenul apariției potențialilor noi participanți: efectele regionalismului asupra puterii suverane a statului
163 2.România și viitorul care prefigurează o dublă presiune asupra puterii de stat. Implicații constituționale
164 2.1.„Dacă vreau să intru în cursă trebuie să dau, dar mie-mimai rămâne ceva?” Cum va afecta aderarea României la UE suveranitatea națională a statului sa competențele ei suverane?
167 2.2.„Dacă voi intra în cursă va mai trebui să dau?” Efectele integrării europene asupra instituționalizării regionalismului  în România. Regionalizarea ar avea vreun efect asupra suveranității naționale?
173 2.3.„Să ne modificăm regulile interne?” Este necesară revizuirea Constituției în vederea aderării României la UE?
175 În loc de concluzii

Meiji (Mutsushito) (1852-1912)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 329

Meiji, unul dintre cei mai iubiți și mai eficienți împărați din istoria Japoniei, a întronat era industrială în țara sa, trezindu-i interesul față de cultura occidentală.
Născut la 3 noimbrie 1852, la Kyoto, Mutsushito era al doilea fiu al împăratului Komei. La desemnarea sa ca moștenitor, în iulie 1860, el a luat numele Meiji, iar în decembrie 1866 a urcat pe tron, fiind încoronat la 9 ianuarie 1867.
În ianuarie 1868, forțele ostile regimului militar Tokugawa l-au înlăturat de la putere pe Yoshinobu Tokugawa, ultimul shogun. Acest fapt i-a redat împărtului autoritatea politică supremă, punând capăt unei perioade de o mie de ani de conducere miliară feudală. În contrast cu tatăl său, M. a contribuit la introducerea obiceiurilor occidentale. La 6 aprilie 1868, a emis Carta Jurămînt, care dădea expresie atașamentului față de modernizare  și a mutat curtea din vechea capitală Kyoto la Edo, căreia i-a schimbat numele în Tokyo, „Capitala din Răsărit”.
În 1871, guvernul a înlocuit conducătorii provinciali autonomi cu conduceri centralizate ale prefecturilor care depindeau direct de Tokyo. Un an mai tîziu, guvernul a revizuit vechile politici agrare feudale, acordînd o mai mare mobilitate țăranilor, iar în 1873 a luat măsuri în domeniul educației și al serviciului militar. El a atenuat stresul social derivat din rigurosul sistem de clase sociale, desființînd clasa samurailor și anulînd muilte restricții, printre care și cele legate de slujbă și cu privire la caste. Guvernarea M. și-a consolidat puterea înăbușind prin forță revoltele locale din următorii trei ani.
Japonia a dobîndit un statut mai înalt în comunitate internațională odată cu transformarea conducerii imperiale în monarhie constituțională, deși menținea dreptul divin și inviolabilitatea coroanei. Guvernul M. a purtat cu succes războiul chino-japonez (1894-1895) și ruso-japonez (1904-1905), a anexat Coreea și Taiwanul și a menținut controlul asupra Manciuriei.
Guvernul M. a edificat statul japonez modern. Împăratul, deși o figură decorativă, a contribuit la succesele guvernului prin faptul că și-a dat asentimentul la programele acestuia. Iubit de supuși, a manifesta o reală preocupare pentru soarta lor, ceea ce i-a permis să atenueze opoziția față de numeroasele reforme ale guvernului său. Când s-a răspâțndit vestea despre boala sa în 1912, mii de oameni s-au adunat în fața palatului imperial  ca să se roage pentru el. A murit în 30 iulie a aceluiași an.
Referințe bibliografice complementare: Nobutaka Ike, The Beginnings of Political Democracy in Japan, John Hopkins University Press, Baltimore, 1950; Marius B. Jansen, Sakatomo Ryoma and the Meiji Restoration, Princeton University Press, princeton, 1961