Genealogia unei familii nobiliare engleze din secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Marchiza de Steyne se trăgea din faimoasa și străvechea familie Caerlyon (1), marchiz (2) de Camelot (3), care și-au păstrat credința lor din bătrîni, chiar și după convertirea venerabilului druid (4), primul strămoș, al cărui arbore genealogic se întindea pînă dincolo de data descălecării regelui Brutus Pendragon (5). Pe ceilalți feciori i-a chemat - din vremuri imemoriale - Arthur, Uther și Caradoc. Capetele lor au căzut în nenumărate conspirații leale. Elizabeth (6) retează capul lui Arthur de pe vremea ei, care fusese șambelanul lui Filip (7) și al Mariei (8) și purtase scrisorile dintre regina Scoției (9) și unchii săi, ducii de Guise (10). Unul din cadeții casei fusese aghiotantul marelui duce de Guise și s-a distins în faimoasa conspirație din noaptea Sfîntului Bartolomeu (11). Tot timpul captivității Mariei Stuart, ilustra casă Camelot a uneltit pentru salvarea acesteia. Și a suferit mari pagube de pe urma furniturilor de armament împotriva spaniolilor în timpul Armadei (12), cît și de pe urma amenzilor și confiscărilor impuse de Elizabeth pentru vina de a fi dat azil unor preoți din înverșunata sectă antianglicană (13), și unor eretici papistași (14). Un apostat (15) de pe vremea lui Iacob I (16) fu pentru moment abătut de la religia strămoșilor lui de argumentele acestui mare teolog, iar averile familie se refăcură întrucîtva datorită slăbiciunii așa de oportune a acestuia. Dar contele de Camelot din timpul domniei lui Carol (17) se reîntoarse la vechea credință a familiei, iar el și urmașii lui continuară să lupte pentru credința aceasta și să se ruineze pentru ea atîta timp cît se găsea vreun Stuart care să conducă sau să pună la cale vreo răscoală.
Lady Mary Caerlyon fusese crescută într-o mănăstire pariziană. Nașă îi fusese dauphina (18) Marie-Antoinette (19). În plină strălucire a frumuseții sale, a fost măritată, vîndută- după cum se spunea - lordului (20) Gaunt, pe atunci la Paris și el, care cîștigase niște sume fabuloase de bani de la fratele numitei lady (21) la banchetele lui Philippe d`Orleans (22).  Faimosul duel al contelui de Gaunt cu contele de la Marche (23) din „Corpul mușchetarilor cenușii” (24) fu atribuit de către opinia publică pretențiilor acestui ofițer (fost paj și actual favorit al reginei) la mîna frumoasei lady Mary Caerlyon. Ea fu măritată cu lordul Gaunt pe cînd acesta mai zăcea încă din pricina rănilor primite și veni să locuiască și să fiugureze, pentru scurtă vreme, la strălucita curte a prințului de Wales (25). Fox (26) închinase de multe ori paharul în cinstea frumuseții ei. Morris și Sheridan (27) scriseseră nenumărate versuri pentru ea. Malmesbury îi făcuse cele mai înflăcărate complimente; Walpole (28) spusese că e o ființă încîntătoare; chiar și ducesa de Devonshire (29) însăși fusese aproape geloasă pe ea.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor (30), trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. capitolul, București, 1992, pp. 128-129.

NOTE M. T.
(1) Caerleon = Oraș din Țara Galilor, locuit din perioada preromană. (http://www.caerleon.net/history/index.htm)
(2) MARCHÍZ, marchizi, s. m. 1. Titlu purtat, în societatea medievală apuseană, de către conducătorul unui comitat de frontieră; conducător militar al unei mărci³. 2. Titlu de noblețe în unele țări din Europa Apuseană, superior aceluia de conte și inferior aceluia de duce. 3. Persoană care poartă unul dintre aceste titluri. – Din fr. marquis. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/marchiz)
(3) Camelot a fost castelul legendarului rege Arthur (sec. V-VI) care a condus rezistența britonilor romanizați împotriva invadatorilor anglo-saxoni. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/04/in-cautarea-regelui-arthur/)
(4) DRUÍD, druizi, s. m. Preot al vechilor celți din Galia și din insulele britanice. – Din fr. druide, lat. druidae. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/druid)(https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/druizii/)
(5) Brutus Pendragon = Primul rege legendar al Britaniei (sec. XII î. H.), descendent al lui Eneas din Troia, strămoșul romanilor. (https://the-great-pendragon.obsidianportal.com/wikis/logres)
(6) Elisabeta Tudor (1533-1603) = Fiica lui Henric VIII Tudor (1509-1547). Regină a Angliei ca Elisabeta I (1558-1603) (https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/elisabeta-i/)
(7) Filip Habsburg (1527-1598) = Fiul lui Carol I Habsburg (1516-1556). Rege al Spaniei ca Filip II (1556-1598). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/filip-al-ii-lea-al-spaniei-bra-ul-narmat-al-catolicismului-despot-f-r)
(8) Maria Tudor (1516-1558) = Regină a Angliei ca Maria I (1553-1558). Soția lui Filip II al Spaniei (1554-1558). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mary-cea-sangeroasa-prima-regina-angliei)
(9) Maria Stuart (1542-1587) = Fiica lui Iacob V și a Mariei de Guise. Regină a Scoției ca Maria I (1542-1587) și regină a Franței (1559-1560) ca soție a lui Francisc II Valois. Executată de Elisabeta I pentru conspirație. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/5033/33/)
(10) Guise = Importantă familie nobiliară în Franța secolului XVI. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/caterina-medici-drama-unei-femei-ambi-ioase)
(11) Episod din războiului dintre catolici și protestanți din Franța din a doua jumătate a secolului XVI. În noaptea de 23 spre 24 august 1572, protestanții din Paris au fost masacrați la ordinul regelui catolic Carol IX, la presiunile reginei-mame Caterina de Medicis. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/masacrul-noaptea-sf-ntului-bartolomeu)
(12) „Invincibila Armada” = Numele flotei trimise de regele Filip II al Spaniei ca să cucerească Anglia în 1588. A fost distrusă de furtunile Oceanului Atlantic și de tactica de hărțuire a flotei engleze. (http://www.bbc.co.uk/history/british/tudors/armada_gallery_05.shtml) 
(13) Biserica Anglicană = Biserica protestantă a Angliei, organizată după ruptura cu biserica catolică a regelui Henric VIII prin Actul de supremație din 1534. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/biserica-anglicana)
(14) PAPISTÁȘ, -Ă, papistași, -e, s. m. și f., adj. (Înv. și reg.) Catolic. – Din magh. pápista. 
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/papistasi)
(15) APOSTÁT, -Ă, apostați, -te, s. m. și f., adj. (Persoană) care a săvârșit o aposta­zie (1); p. ext. răzvrătit, rebel. – Din fr. apostat, lat. apostata. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/apostat)
(16) Iacob (James) Stuart (1566-1625) = Fiul Mariei I Stuart. Rege al Scoției ca Iacob VI (1567-1625) și rege al Angliei ca Iacob I (1603-1625), ca succesor al Elisabetei I. (http://documents.tips/documents/iacob-i-al-angliei.html) (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/10/impotriva-carui-rege-englez-s-a-indreptat-conspiratia-prafului-de-pusca-in-cadrul-careia-trebuia-aruncat-in-aer-parlamentul-englez/iacob-i-regele-angliei/) (http://www.adrianpopovici.eu/un-rege-antagonist-si-un-sincer-credincios-iacob-al-vi-lea-si-anastasie-crimca/)
(17) Carol Stuart (1600-1649) = Rege al Angliei ca Carol I (1625-1649). Executat în urma înfrângerii în războiul civil cu parlamentul. (https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/carol-i-stuart/) (http://www.historia.ro/tag/carol-i-stuart) (http://cultural.bzi.ro/cum-a-murit-carol-i-al-angliei-15976)
(18) DELFÍN², delfini, s. m. 1. Titlu feudal purtat de unii conți din Franța. 2. Titlu purtat de fiul cel mai mare al regilor Franței, moștenitorul prezumtiv al tronului (și suzeran al provinciei Dauphiné). – Din delfin¹ (după fr. dauphin). Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/delfin)
(19) Marie-Antoinette de Austria (1755-1793) = Fiica împărătesei Maria-Tereza Habsburg a Sfântului Imperiului  Romano-German (1740-1780). Căsătorită în 1770 cu delfinul Franței, viitorul Ludovic XVI Bourbon (1774-1792). Executată de regimul republican, ca și soțul ei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/maria-antoaneta-regina-exceselor) (http://www.istorie-pe-scurt.ro/executarea-mariei-antoaneta/) (http://www.romlit.ro/nefericirea_unei_regine)
(20) LORD, lorzi, s. m. (în Anglia) 1. (În Evul Mediu) Mare proprietar funciar; (în prezent) titlu nobiliar ereditar sau conferit de monarh; persoană care poartă acest titlu. 2. Membru al Camerei superioare a Parlamentului. Camera Lorzilor. 3. Termen care intră în componența titlului oficial purtat de unii înalți demnitari din Marea Britanie. – Din engl., fr. lord. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lord)
(21) LADY, lady, s. f. Titlu dat în Anglia soției unui lord sau a unui cavaler; p. ext. doamnă nobilă din Anglia. ♦ Epitet dat unei femei distinse, manierate. [Pr.: lédi] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lady)
(22) Louis Philippe d Orleans (1747-1793) = Membru al ramurii d Orleans a casei regale Bourbon a Franței. În pofida faptului că a simpatizat revoluția, fiind supranumit Egalite, a fost executat în timpul regimulu extremist al Marii Terori condus de iacobinul M. Robespierre. (http://www.theguardian.com/books/2008/nov/01/french-revolution-books)
(23) Louis de Bourbon, prince de Conti = Conte de la Marche în perioada 1776-1814. Moare fără urmași și titlul nobiliar al acestei regiuni din sudul Franței se stinge. (http://www.persee.fr/doc/bec_0373-6237_1881_num_42_1_447000)
(24) MUSCHETÁR, muschetari, s. m. Soldat infanterist înarmat cu muschetă în Evul Mediu; nobil care făcea parte din corpul de cavalerie în serviciu la curtea regilor Franței. [Var.: mușchetár s. m.] – Din fr. mousquetaire. Sursa: DEX '09 (2009) (24) (https://dexonline.ro/lexem/mu%C8%99chetar/36085) (http://www.lemondededartagnan.fr/SITE/ENG/mousquetaires_chap06.htm)
(25) Prinț de Wales = Titlul moștenitorului coroanei Angliei începând din 1284. Aici este vorba de George de Hanovra (1762-1820), viitorul rege George IV (1820-1830). (http://ziarullumina.ro/o-boala-regala-14725.html)
(26) Charles Fox (1749-1806) = Politician liberal (whig). De trei ori ministru externe. (https://transildania.wordpress.com/2010/03/22/istoria-partidului-liberal-britanic-i/)
(27) Richard Sheridan (1751 Dublin-1816 Londra) = Poet irlandez. Proprietar al Teatrului Regal din Londra. (http://www.imagi-nation.com/moonstruck/clsc99.html)
(28) Horace Walpole (1717-1797) = Conte de Oxford. Istoric, scriitor și parlamentar liberal englez. (http://www.npg.org.uk/collections/search/person.php?LinkID=mp03378)
(29) Georgiana Spencer (1757-1806) = Prima soție a celui de-al cincilea duce de Devonshire (1774-1806) și mama celui de-al șaselea duce de Devonshire. (http://www.imdb.com/title/tt0864761/)
(30) Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Liberali versus conservatori în Anglia în 1815 (THACKERAY 1848)

<
(...)
- Cea mai mare plăcere a mătușii mele, spuse domnul Crwaley, umplîndu-și paharul, e ca lumea să se simtă cît mai în largul ei, aici în casă. Ăsta e Castelul libertății, James, și nu-i poți face o bucurie mai mare domnișoarei Crawley decît aceea de a te purta după pofta inimii și a cere tot ce dorești. Eu știu că v-ați bătut joc de mine în tot timpul fiindcă sînt conservator. Domnișoara Crawley e destul de liberală, însă, ca să se împace cu orice fel de fantezie. Ea e republicană în principiu și disprețuiește tot ce are vreo legătură cu rangul sau cu titlul.
- Atunci de ce te însori cu fata unui conte*? întrebă James.
- Dragul meu prieten, adu-ți aminte că biata lady** Jane n-are nici o vină că e de neam mare, răspunse foarte curtenitor Pitt. N-are nici o importanță dacă-i o lady. Și în afară de asta, eu sînt conservator, știi doar!
- Oh, cît despre asta, zise Jim, nimic nu contează așa de mult ca sîngele de viță veche; nu, pe cinstea mea, nimic nu-i ca el! Eu nu sînt dintre radicalii voștri! Dar știu ce înseamnă să fii gentleman***, pe cinstea mea!
(...)
- Nu, dar să rămînă între noi, continuă Pitt din ce în ce mai mieros. Vorbeai despre sînge și avantajele personale pe care le trag oamenii de viță veche! Uite o sticlă proaspătă!
- Sîngele, ăsta e cuvîntul! își dete cu părerea James, sorbind cu lăcomie lichidul rubiniu. Nimic nu contează în afară de sînge, domnule, la cai, la cîini și la oameni. Ei bine, nu mai departe decît în ultimul trimestru, chiar înainte de-a mă întoarce la țară, adică, cred că tocmai înainte de a fi avut pojar,  ha, ha, ha... stăteam împreună cu Ringwood de la colegiul „Christchurch”****, Bob Ringwood, băiatul lordului***** Cinqbar, și ne sorbeam berea la „Clopotul din Blenheim”, cînd luntrașul din Banbury propuse să se ia la trîntă cu unul din noi pentru o cană de punch******. Eu nu eram în stare. Aveam brațul în eșarfă; și nici nu puteam să mi-o scot măcar... o bestie de iapă de-a mea căzuse cu mine cu vreo două zile mai înainte și credeam că-mi fracturasem brațul. Ei bine, domnule, eu nu-mi puteam pune mintea cu el, dar Bob își scoase numaidecît jacheta, rezistă în fața individului aceluia din Banbury timp de trei minute, și apoi din patru reprize îl dădu gata. Teribil cum a mai căzut la pămînt, domnule, și din ce pricină crezi? Sîngele, domnule, numai sîngele!

(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 359-360.

NOTE M. T.
* CÓNTE¹, conți, s. m. 1. (În Evul Mediu) Mare senior, conducător al unei provincii, cu funcții administrative și militare. 2. Titlu de noblețe ereditar, intermediar între viconte și marchiz (în Occident) sau între baron și prinț (în Rusia țaristă); persoană având acest titlu. – Din fr. comte. Sursa: DEX '09 (2009) 
** LADY, lady, s. f. Titlu dat în Anglia soției unui lord sau a unui cavaler; p. ext. doamnă nobilă din Anglia. ♦ Epitet dat unei femei distinse, manierate. [Pr.: lédi] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) 
*** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009)
**** Colegiul Christ Church a fost fondat în 1524 de cardinalul Wolsey. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
***** LORD, lorzi, s. m. (în Anglia) 1. (În Evul Mediu) Mare proprietar funciar; (în prezent) titlu nobiliar ereditar sau conferit de monarh; persoană care poartă acest titlu. 2. Membru al Camerei superioare a Parlamentului. Camera Lorzilor. 3. Termen care intră în componența titlului oficial purtat de unii înalți demnitari din Marea Britanie. – Din engl., fr. lord. Sursa: DEX '09 (2009) 
****** Băutură alcoolică sau non-alcoolică conținând suc de fructe, importată din India în secolul XVII. (http://www.etymonline.com/index.php?term=Punch)
******* Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

O veche familie nobilă din Anglia secolului XIX (THACKERAY 1862)

<
(...)
 Am avut pînă acum, o dată sau de două ori, ocazia să menționez un nobil conte și cu siguranță că nici un cititor serios nu va consimți ca domnia sa să treacă prin prezenta istorie, alături de mulțimea personajelor de rînd, fără ca noi să nu zăbovim asupra persoanei sale. Dacă numele de Burke sau Debrett vă sînt cît de cît familiare, atunci știți și că vechea familie Ringwood este de mult cunoscută pentru întinsele sale domenii și pentru fidelitatea față de coroana britanică.
În frămîntările care, din nefericire, au tulburat acest regat după detronarea ultimei case domnitoare, a fost implicată și familia Ringwood, alături de multe alte familii, dar la urcarea pe tron a Majestății Sale George al III lea (1), acestor divergențeli s-a pus capăt în chip fericit, iar monarhul nici c-a avut vreun supus mai loial și mai devotat decît sir John Ringwood, baronet de Wingate și Whipham Market. Prin influența lui, sir  John a trimis trei membri în Parlament, iar în vremurile periculoase și supărătoare ale războiului din America (2), această influență a fost exercitată neîntrerupt și atît de cordial în favoarea ordinii și coroanei, încît Majestatea sa a socotit nimerit să-l avanseze pe sir John la demnitatea de baron Ringwood. Fratele lui sir John, sir Francis Ringwood din Appleshaw, care a urmat magistratura, a fost și el investit cu titlul de baron la Curtea de Finanțe a Majestății sale. Primul baron, mort în 1786, l-a avut ca succesor pe cel mai mare dintre cei doi fii ai săi, John, al doilea baron și primul conte de Ringwood. Fratele domniei sale, onorabilul colonel Philip Ringwood a pierit pe cîmpul de luptă, acoperit de glorie, în fruntea regimentului său și pentru apărarea țării, în bătălia de la Busaco (3), 1810, lăsînd două fete, Louisa și Maria, care de atunci locuiau cu contele, unchiul lor.
Contele de Ringwood n-a avut decît un fiu, Charles, viconte de Cinqbars, care, din nefericire, s-a prăpădit în cel de-al douăzeci și doilea an al vieții, de tuberculoză. Așa că descendenții lui sir Francis Ringwood au devenit moștenitorii marilor moșii ale contelui, de la Wingate și Whipham Market, dar nu și ale titlurilor de noblețe conferite contelui și tatălui său.
Împreună cu lordul Ringwood locuiau cele două nepoate ale sale, fiicele răposatului său frate, colonelul Philip Ringwood, mort răposatului său frate, colonelul Philip Ringwood, mort în războiul din Spania*. Dintre ele, cea mai tînără, Louisa, era favorita lordului: și chiar dacă cele două tinere erau fiecare în posesia unei averi proprii considerabile, se spunea că unchiul lor avea să se îngrijească în continuare de ele, mai ales că nu era în relații prea bune cu vărul său, sir John din Shaw, care se alăturase partidului Whig, în vreme ce lordul era șeful partidului Tory (4).
Dintre cele două nepoate, cea mai mare, Maria, mai niciodată în favorurile unchiului ei, s-a măritat, în 1824, cu Talbot Twysden, Esq. (5), împuternicitul cu impozitele la „Powder and Pomatum Office”. Dar cea mai mică, Louisa, a atras asupra sa furia lordului prin fuga ei cu George Brand Firmin, Esq., doctor în medicină, un tînăr gentleman de la universitatea Cambridge, care veghease la căpătîiul lodului Cinqbars cînd acesta a murit la Neapole și adusese apoi corpul defunctului acasă, la castelul Wingate.
(...)

* Război național împotriva francezilor (1808-1814).
>

SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, Constanța, 1986, p. 50-52.

NOTE M.T.
(1) George III Hanovra (1738-1820) = Rege al Marii Britanii în perioada 1760-1820. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/GeorgeIII.aspx)
(2) Războiul de Independență al celor 13 colonii britanice din America de Nord a avut loc în perioada 1774-1783. (http://www.myrevolutionarywar.com/)
(3) In batalia de la Busaco, Portugalia, forțele britanice si portugheze, conduse de generalul britanic Wellington au înfrânt forțele franceze superioare conduse de mareșalul A. Massena. (http://www.britishbattles.com/peninsula/peninsula-busaco.htm)
(4) Whig a fost precursorul partidului liberal, iar Tory al celui conservator. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/641802/Whig-and-Tory)
(5) Esquire = Titlu acordat unui gentleman britanic (http://dictionary.reference.com/browse/esquire).

Necrologul contelui Ringwood in Anglia secolului XIX (THACKERAY 1862)

<
Primul și singurul conte de Ringwood se supuse soartei hărăzite atît lorzilor cît și oamenilor de rînd. Grăbindu-se spre magnifica lui reședință din Whipham Market, unde-și propusese să invite lume aleasă cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, Excelența sa părăsi Londra abia întremat după un atac de gută, boală a cărui victimă fusese timp de cîțiva ani. Pesemne că boal îi atinsese și stomacul și îl biruise fără veste. La Turreys Regum, la vreo cincizeci de kilometri de reședința lui somptuoasă, unde obișnuia să se ospăteze în călătoriile lui regești spre casă, încpură să-l chinuie dureri îngrozitoare, cărora însoțitorii lui nu le acordară atenția cuvenită, căci de cîte ori această maladie dureroasă nu-i dădea pace, răcnea din răsputeri, iar limbajul și comportarea îi erau deosebit de violente. Refuză cu furie să trimită după doctor la Turreys și insistă să-și continue călătoria spre casă. Se număra printre acei oameni de modă veche, care n-ar fi călătorit în ruptul capului pe calea ferată (deși averea i-ar fi sporit considerabil dacă ar fi lăsat să treacă o cale ferată pe proprietatea lui); caii lui erau întotdeauna pregătiți la Popper`s Tavern, un cătun singuratic, l aapropae treizeci de kilometri de casa lui princiară. Ajungînd la Popper`s, nu făcu nici un semn, nu rosti nici un cuvînt, fapt care-i alarmă pe servitori. Cînd aprinseră lămpile trăsurii și se uitară înăuntru, în cupeu, văzură că lordul, proprietar al atîtor mii de pogoane de pămînt și, după cum vorbea lumea, al unor imense bogății, murise. Călătoria de la Turreys fusese ultimul drum dintr-o viață prosperă și, dacă nu admirată, cel puțin notorie și plină de strălucire.
„Răposatul John George, conte și baron Ringwood și viconte Cinqbars, și-a făcut intrarea în societate în perioada critică de dinaintea Revoluției franceze* și și-a început cariera ca prieten și tovarăș al Prințului de Wales**. Cînd Majestatea sa s-a retras din partidul Whig***, lordul Ringwood a aderat la partidul Tory**** și a primit, ca răsplată a fidelității sale, titlul de conte. Dar cu ocazia investirii lordului Steyne cu titlul de marchiz, lordul Ringwood s-a certat o vreme cu prietenul și stăpînul lui, socotind că i se desconsideraseră serviciile, dat fiind că nu i se conferise acel titlu. În diverse ocazii, votă împotriva guvernului, obligîndu-i pe candidații propuși de el în Camera Comunelor***** să voteze pentru partidul Whig. Nu s-a mai împăcat cu Majestatea sa, răposatul George al IV******, despre care obișnuia să vorbească cu asprime. Totuși Reforma Sistemului Electoral******* îl trecu defintiv de partea partidului Tory, al cărui mmebru a și rămas, fiind un suporter, dacă nu elocvent, cel puțin vehement al acetui partid. Se spunea despre el că era un moșier liberal, atîta timp cît arendașii lui nu i se împotriveau. Unicul lui fiu a murit prematur, iar Excelența sa nu a fost, pare-se, în relații bune cu ruda și succesorul său, sir John Ringwood, baronet de Appleshaw. Titlul de baron există în această familie veche de pe vremea domniei regelui George I********, cînd sir John Ringwood a fost înnobilat, iar sir Francis, fratele lui, intendent la vistieria statului, a fost avansat la rangul de baronet de către primul nostru suveran din casa de Hanovra.”
Așa suna articolul pe care l-am citit împreună cu soția mea în dimineața din ajunul Crăciunului, în vreme ce copiii noștri împodobeau candelabrele și oglinzile cu vîsc, pentru apropiata sărbătoare.

(...)
>

SURSA
William Thackeray, Peripețíile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, București, 1986, p. 312-313.

NOTE M.T.
* 1789
** Printul mostenitor - viitorul George IV.
*** Liberal.
**** Conservator.
***** Camera inferioara a Parlamentului britanic.
****** George IV (1820-1830).
******* Reforma electorala din 1832 promovata de partidul Whig a anulat privilegiile localitatilor rurale medievale cu o populatie mica si a acordat drepturi noilor orase industriale cu o populatie mare. (http://www.crispedia.ro/Reforma_electorala_din_1832_din_Anglia)
******** George I (1714-1727). Ducatul protestant Hanovra era unul din cele 360 de state ale Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana (962-1806). (http://optdolari.blogspot.com/2011/03/politica-angliei-in-perioada-domniei.html)

Populația Transilvaniei văzută de un englez în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, face o călătorie de afaceri la contele Dracula, din provincia austro-ungară Transilvania. După ce călătorește cu trenul pînă la Bistrița, el merge cu diligența spre Pasul Bîrgăului, de unde urma să-l preia trăsura contelui și să-l ducă la castelul acestuia, situat în Carpații Orientali. Harker își notează în jurnal impresiile de drum.

<(...)
Din loc în loc, spărturi adânci în munte, în care văzusem, pe cînd soarele scăpăta, licărul alb al unei căderi de apă. Unul dintre tovarășii mei de drum mă apucă de braț, pe cînd tocmai ocoleam o măgură  și dădeam ochii cu un pisc înalt acoperit de zăpadă, ce părea, pe cînd apucam pe drumul său șerpuit, a ne sta drept în față:
-Privește! Isten szek - Tronul lui Dumnezeu (2), și se închină cu pioșenie.
Ne-am continuat drumul nesfîrșit, pe cînd soarele tot cobora în spatele nostru, iar umbrele serii începeau să ne cuprindă. Faptul că piscul de munte înzăpezit mai păstra lumina asfințitului și părea a se scălda într-o gingașă aură trandafirie accentua senzația de întunecime. Cînd și cînd, treceam pe lîngă cehi și slovaci, toți în straie pitorești, însă am remarcat cu neplăcere că cei mai mulți erau gușați. Pe marginea drumului erau multe troițe și cînd treceam pe lîngă ele, tovarășii mei se închinau. Din loc în loc întîlneam țărani și țărănci îngenunchiați în fața vreunui altar; nici nu întorceau capul spre noi, atît de adînciți în ruga lor, încît ai fi zis că nu mai au nici ochi, nici urechi pentru lumea din jur. Multe lucruri erau noi pentru mine, de pildă clăile de fîn în arbori, pîlcurile de mesteceni plîngători, cu trunchiurile lor albe lucind ca argintul printre verdele delicat al frunzelor. Din timp ne încrucișam cu cîte o căruță de poștă, obișnuita căruță țărănească, lungă, cu osie liberă, cioplită să facă față drumului plin de hîrtoape. Vedeai, firește, în căruțe, țărani, întorcîndu-se acasă, cehii în cojoace albe de oaie, slovacii în mindire colorate, aceștia din urmă purtîndu-și topoarele lungi ca pe lănci.
(...) Cînd și cînd, pantele deveneau atît de abrupte, încît cu toată graba vizitiului nostru caii erau siliți să meargă la pas. Aș fi vrut să mă dau jos și să merg pe lîngă ei, cum se obișnuiește la noi în asemenea împrejurări, însă vizitiul nici nu voi să audă.
-Nu, nu, spuse el, nu trebuie să mergi pe jos, pe aici cîinii sînt prea primejdioși. Și mai adăugă, pregătind evident o glumă sumbră, fiindcă privi roată, căutînd zîmbetul aprobator al celorlalți: De altfel n-ai să duci lipsă de treburi din astea, înainte de a te duce la culcare.
(...) De ambele părți, munți amenințători sugrumau drumul, gata să ne acopere; treceam prin pasul Bîrgăului. Pe rînd, mai mulți dintre tovarășii mei de drum îmi oferiseră daruri, pe care mi le întinseră cu o seriozitate ce înlătura posibilitatea unui refuz. Erau, desigur, felurite lucruri bizare, dar fiecare îmi era înfățișat cu o bunăvoință atît de firească, cu vorbe atît de bune, cu asemenea binecuvîntări și chiar cu acele mișcări fără noimă în care se citea teama, încît îmi reveniră în minte țăranii din fața hanului din Bistrița, închinîndu-se și făcînd semne de deochi. (...) Era limpede că-i stăpînea neliniștea, că se întîmplase sau așteptau să se întîmple ceva, însă cînd i-am întrebat în parte, nici unul nu mi-a dat nici cea mai vagă explicație. Starea de agitație se menținu o bucată de vreme.
(...)

(2) Scaunul (tronul) lui Dumnezeu (în lb. magh.)
>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 45-47.

Act semnat de regele Richard al III-lea, licitat

Business 24 28 martie 2013 

Marchizul de Rollebon (SARTRE 1938)

<

(…)
„Domnul de Rollebon.era foarte urât. Regina Maria-Antoaneta* îl numea de obicei <<scumpă maimuță>>. Și totuși le-a avut pe toate femeile de la curte, nu făcând pe caraghiosul ca Voisenon**, maimuțoiul, ci printr-un magnetism care le ducea pe frumoasele lui seduse la cele mai rele excese ale pasiunii. Urzește intrigi, joacă un rol destul de echivoc în afacerea Colierului*** și dispare în 1790, după ce întreținuse relații destul de strânse cu Mirabeau-Tonneau**** și cu Nerciat*****. Îl regăsim în Rusia, unde participă în oarecare măsură la asasinarea lui Pavel I******, și, de aici, călătorește în cele mai îndepărtate țări, în India, în China, în Turkestan. Trafichează, complotează, spionează. În 1813 se întoarce la Paris. În 1816, ajunge la maxima putere: e unicul confident al ducesei de Angouleme. Femeia aceasta bătrână, capricioasă și îndărătnică cu amintirile ei îngrozitoare din copilărie, se potolește și surîde cînd îl vede pe domnul de Rollebon. Prin ea devine un om puternic la curte. În martie 1820, se căsătorește cu domnișoara de Roquelaure, foarte frumoasă și în vîrstă de șaptesprezece ani; e în culmea onorurilor, la apogeul vieții. Șapte luni mai tîrziu, acuzat de trădare, e arestat, aruncat într-o temniță, unde moare după cinci ani fără să fi fost judecat.”

Am recitit cu melancolie această notiță de Germain Berger (1). Grație acestor cîtorva rînduri am aflat pentru prima oară de domnul de Rollebon. Cît mi s-a părut de seducător și cît de mult l-am iubit, imediat mai apoi, din aceste puține cuvinte! Pentru el, pentru acest om, am venit eu aici. Cînd m-am întors din călătorie, aș fi putut tot atît de bine să mă stabilesc la Paris sau la Marsilia. Dar majoritatea documentelor cu privire la lungile petreceri în Franța ale marchizului se află în biblioteca municipal din Bouville. Rollebon era castellan de Marommes. Înainte de război se mai afla încă în acest orășel unul din descendenții săi, un architect pe nume Rollebon-Campouyre și care, murind în 1912, a lăsat o importantă moștenire bibliotecii din Bouville: scrisorile marchizului, un fragment de jurnal, acte de tot felul. Nu le-am cercetat încă pe toate.

Sînt mulțumit că am regăsit aceste note. Sînt zece ani de când nu le mai recitisiem Scrisul meu s-a schimbat, după cîte mi se pare: scriam mai strîns. Cît de mult îl iubeam pe domnul de Rollebon în anul acela! Îmi aduc aminte de o seară – marți seara – lucrasem toată ziua la biblioteca Mazarine, tocmai ajunsesem să deduc, după corespondența din 1789-1790, felul magistral în care izbutise să-l păcălească pe Nerciat. Era noapte, mergeam pe bulevardul du Maine și în colțul străzii Gaite, îmi cumpărasem castanet. Cît eram de fericit! Rîdeam singur gândindu-mă la mutra pe care trebuie s-o fi făcut Nerciat, cînd s-a întors din Germania. Figura marchizului e asemeni acestei cerneli: a pălit mult de când mă ocup de ea.

Mai întîi, nu mai înțeleg nimic din purtarea lui începînd in 1801. Nu pentru că ar lipsi documentele: scrisori, fragmente de memorii, rapoarte secrete, arhive de poliție. Dimpotrivă, am aproape prea multe. Ceea ce lipsește din toate mărturiile e fermitatea, consistența. Nu se contrazic, desigur, dar nici nu se acordă; nu a aerul că privesc aceeași persoană. Și cu toate acestea, alți istorici lucrează pe baza unor informații de acest fel. Cum procedează oare? Sînt eu cumva mai scupulos sau mai puțin intelligent? De altminteri, pusă în felul acesta, chestiunea mă lasă cu totul rece. În fond, ce anume urmăresc eu? Nu știu nimic. Multă vreme, omul, Rollebon, m-a interesat mai mult decît cartea pe care o aveam de scris. Dar acum, omul… omul începe să mă plictisească. Mă atașez de carte, simt o nevoie din ce în ce mai puternică de a o scrie – s-ar zice, pe măsură ce îmbătrînesc.

Evident, putem admite că Rollebon a luat o  parte activă la asasinarea lui Pavel I, că a acceptat apoi o importantă misiune de spionaj în Orient pe socoteala țarului și că l-a trădat constant pe Alexandru în favoarea lui Napoleon. În același timp, a putut să întrețină o corespondență activă cu contele d’Artois și să-i ofere informații de mică importanță pentru a-l convinge că îi e credincios; nimic din toate acestea nu pare neverosimil; tot în vremea aceea, Fouche juca o comedie complex și periculoasă. Poate că marchizul facea pecont propriu comerț cu puști cu principatele asiatice.

Ei bine, da: o fi făcut toate acestea, dar nu există nici o dovadă; încep să cred că niciodată nu putem dovedi ceva. Sînt niște ipoteze cinstite și care dau seama de fapte, dar simt atât de bine că ele emană de la mine, că sunt pur și simplu un mod de-a-mi unifica cunoștințele. Nici o rază de lumină nu vine de la Rollebon. Lente, leneșe, morocănoase, faptele se acomodează rigurozității ordinei pe care vreau să le-o dau, dar care le rămâne exterioară. Am impresia că fac un lucru de pură imaginative. Și sunt sigur că niște personaje de roman ar fi părut mai adevărate, ar fi fost, în tot cazul, mai placate.

(…) Oare Rollebon a participat sau nu la asasinarea lui Pavel I? Asta e problema zilei: am ajuns aici și nu pot continua dacă nu am soluționat-o.

După Tcerchoff, Rollebon a  fost plătit de contele Pahlen. Cea mai mare parte a conjuraților, afirmă Tchercoff, s-ar fi mulțumit să-l detroneze pe țar și să-l închidă. (Alexandru pare să fi fost, într-adevăr, partizanul acestei soluții.) Dar Pahlen ar fi vrut s-o termine definitiv cu Pavel. Domnul Rollebon ar fi fost însărcinat să îndemne la asasinat pe fiecare dintre conjurați în parte.

„S-a dus în vizită la fiecare dintre ei și a mimat cu o forță incomparabilă, scena care urma să aibă loc. În felul acestaa sădit sau a dezvoltat în ei nebunia uciderii.”

Dar nu am încredere în Tchercoff. Tchercoff nu e un martor normal, ci un vrăjitor sadic și pe jumătate nebun: el interpretează totul în sens demonic. Întrucât mă privește, nu-l văd cîtuși de puțin pe domnul de Rollebon în rolul acesta melodramatic. Să fi mimat scena asasinării? Haida-de! Rollebon e un om rece, nu utiliza metode vulgare: nu lucrează pe față, insinuează, și metoda sa, palidă și lipsită de culoare, nu poate reuși decît cu oameni de aceeași factură, cu intriganți sensibili la argumente, cu oameni politici.

„Cînd vorbea, scrie doamna de Charrieres, Adhemar de Rollebon nu zugrăvea cîtuși de puțin, nu făcea gesturi, nu-și modifica intonația. Își ținea ochii pe jumătate închiși, și cu mare greutate puteai să-i zărești, între gene, marginea pupilei cenușii. De puțini ani am am ajuns să îndrăznesc a recunoaște față de mine însămi că mă plictisea într-un mod insuportabil. Vorbea cam așa cum scria abatele Mably.”

Și, omul acesta, grație talentului lui de mim... Dar atunci cum izbutea să le seducă oop femei? Și apoi mai e și povestea aceasta curioasă relatată de Segur și care mi se pare adevărată:

„În 1787, într-un han în apropiere de Moulins, trăgea să moară un bătrîn, prieten al lui Diderot, format de filozofi. Preoții din împrejurimi osteniseră: încercaseră zadarnic totul; omul refuza sfîntul maslu, era panteist. Domnul de Rollebon, care trecea pe acolo și nu credea în nimic, a pariat cu preotul din Moulins că în două ceasuri are să-l readucă pe bolnav la sentimente creștinești. Preotul a ținut pariul și a pierdut: domnul de Rollebona început să vorbească cu el la ora trei dimineața, la ora cinci bolnavul s-a spovedit și a murit la ora șapte. <<Sînteți un om atît de tare în arta disputei>>, l-a întrebat preotul, <<sînteți mai grozav decît oamenii nostril! >> <<Nu am disputat, răspunse domnul de Rollebon, l-am înspăimîntat cu  iadul.>>”

Acum, să fi luat parte efectivă la asasinat? În seara aceea, pe la orele opt, un ofițer prieten al său l-a condus pînă acasă. Dacă a plecat din nou ulterior, cum a putut traversa Petersburgul fără a fi oprit de poliție? Pavel, pe jumătate nebun, dăduse ordin să fie arestați, începînd de la orele nouă seara, toți trecătorii, cu excepția moașelor și a medicilor. Să credem absurd legendă după care Rollebon ar fi trebuit  să se deghizeze în moașă pentru a ajunge la palat? La urma urmei, era în stare de așa ceva. În orice caz, nu se afla la el acasă în noaptea asasinatului, asta pare dovedit.. Alexandru trebuie să-l fi bănuit serios, din moment ce unul din primele acte ale domniei salea  fost să-l îndepărteze pe marchiz sub vagul pretext al unei misiuni în Extremul Orient.

(…) am scris șase pagini, cu oarecare plăcere. Cu atât mai mult cu cât era vorba de niște considerații abstracte asupra domniei lui Pavel I. (…) Dar mă simțeam extrem de încântat demonstrând resorturile autocrației ruse.

Numai acest Rollebon mă irită. În cele mai mărunte chestiuni face pe misteriosul. Ce-o fi făcut în cursul lunii august a anului 1804? El vorbește de călătoria sa în termeni obscuri.

„Posteritatea va aprecia dacă eforturile mele, pe care nu succesul le putea răsplăti, nu meritau ceva mai bun decît o renegare brutală și umilințele pe care a trebuit să le îndur fără vorbă, cînd aveam în mine însumi cu ce să reduc la tăcere pe cei care-și băteau joc de mine și să-i fac să fie cuprinși de spaimă.”

Odată m-am lăsat indus în eroare: Rollebon se arăta plin de reticențe pompoase în legătură cu o scurtă călătorie pe care o făcuse la Bouville în 1790. Mi-am pierdut o lună ca să verific faptele și gesturile sale. În cele din urmă, a lăsat-o însărcinată p eo fată d e țăran de pe moșia sa. Oare nu cumva e pur și simplu un cabotin?

Mă simt foarte iritat împotriva acestui mic nerod atât de mincinos; poate să fie la mijloc oarecare ciudă, eram încîntat că i-a mințit pe alții, dar aș fi vrut să facă o excepție cu mine; credeam că ne-am putea înțelege de minune peste capetele tuturor acestor morți și că va ajunge să-mi spună, mie, adevărul! N-a spus nimic, absolut nimic; nici țarului Alexandru, nici lui Ludovic al XVIII lea pe care îi înșela. Pentru mine contează mult că Rollebon a fost un tip bine. Un ticălos, fără îndoială, dar cine nu e? Un ticălos mare sau unul mic? Nu prețuiesc îndeaujuns cercetările istorice, ca să-mi pierd vremea cu un mort căruia, dacă ar fi în viață, nu i-aș întinde mina. Ce știu despre el? Nimeni nu poate năzui la o viață mai frumoasă decît a sa, dar și-a realizat-o oare? Măcar dacă scrisorile lui n-ar fi așa de afectate… Ah! Ar fi trebuit să-i cunoaștem privirea, poate că avea un fel de fermecător de a-și înclina capul pe umăr, sau de a-și duce la nas cu un gest ironic indexul lui lung, sau, în sfîrșit, ar trebui să cunoaștem uneori, între două minciuni politicoase, o scurtă izbucnire de mînie pe care și-o reprima numaidecît. Dar a murit; rămîne de la el un Tratat de strategie și niște Reflecții asupra virtuții.

Dacă m-aș lăsa dus, l-aș imagina așa de bine: sub ironia lui strălucitoare care a făcut atîtea victim, e un om simplu, aproape naiv. Gîndește puțin, dar în orice ocazie, datorită unui har profund, face exact ce trebuie. Ticăloșia lui e candida, spontană, cu totul generoasă, tot atît de sinceră pe cît îi e iubirea de virtute. Și atunci cînd i-a trădat p e binefăcătorii și prietenii săi, se întoarce spre evenimente, cu gravitate, pentru a scoate din ele morala. Nicicînd nu s-a gîndit că ar avea cel mai mic drept asupra altora, nici alții asupra lui, darurile pe care i le face viața le consideră lipsite de justificare și gratuite. Se atașează puternic de orice lucru, dar se și detașează de el cu ușurință. Iar scrisorile, lucrările sale, nu le-a scris niciodată el însuși: a pus să le compună vreun scriitor public.

Numai că, dacăa fost să ajung aici, trebuie mai degrabă să scriu despre marchizul de Rollebon un roman.

(…) Și dintr-o dată, fără zgomot, domnul de Rollebon se întoarse în neantul său.

I-am luat în mînă scrisorile, le-am pipăit cu un soi de disperare:

„El, mi-am spus, e totuși cel care a trasat semnele astea unul după altul. S-a aplecat asupra acestei hîrtîi, și-a pus degetul pe foile astea, pentru a le împiedica să s emiște în timp ce scria.”

Prea tîrziu: cuvintele mele nu mai aveau nici un sens. Nu mai exista decît un vraf de file galbene pe care le strîngeam în mîini. Mai era și istoria asta încurcată: nepotul lui Rollebon asasinat în 1810 de poliția țarului, hîrtiile lui confiscate și transportate la Arhivele secrete, apoi, o sută zece ani mai tîrziu, depuse de Soviete, care preluaseră puterea, la Biblioteca de Stat de unde le fur eu în 1923. Dar toate astea nu aveau un aer verosimil și din furtul comis de mine însumi nu mai păstram nici o adevărată amintire. Pentru a explica prezența hîrtiilor în camera mea, nu mi-ar fi fost greu să găsesc o sută de alte istorii mai credibile: în fața acestor file zgrunțuroase, ele ar părea găunoase și ușoare ca niște bule. Decît să contez pe ele pentru a putea intra în legătură cu Rollebon, aș face mai bine să mă adresez numaidecît meselor de spiritism. Rollebon nu mai exista. Absolut deloc. Dacă mai rămîneau din el cîteva oase, ele existau pentru ele însele, cu totul independente, nu mai erau decît puțin fosfat și carbonat de calciu cu unele săruri și ceva apă.

Am făcut o ultimă încercare; mi-am repetat cuvintele doamnei de Genlis, prin care-l evoc – de obicei – pe marchiz: „chipul său mic și ridat, curat și net, complet ciupit de vărsat, în care era o deosebită maliție care sărea în ochi, oricîte eforturi ar fi făcut să și-o ascundă”.

Chipul lui mi-a apărut, cu docilitate, nasul ascuțit, obrajii albaștri, surîsul. Puteam să-i alcătuiesc trăsăturile după voie, poate chiar cu mai multă ușurință ca mai înainte. Numai că era doar o imagine în mine, o ficțiune.

(...) citesc mașinal pe foaia de hîrtie a blocului paragraful pe care l-am lăsat neterminat:

„În mod intenționat au fost răspîndite zvonurile cele mai sinistre. Domnul de Rollebon trebuie să se fi lăsat prins în aceste mașinații, pentru că la data de 13 septembrie scria nepotului său că și-a redactat testamentul.”

Marea afacere Rollebon a luat sfîrșit, asemeni unei mari pasiuni.

(...) Domnul de Rollebon era asociatul meu: avea nevoie de mine pentru a exista, iar eu aveam nevoie de el pentru a nu-mi resimți ființa. Eu furnizam materia brută, acea materie din care îmi rămînea să o revînd, cu care nu știam ce să fac: existența, existența mea. Întrucît îl privea, rolul lui era de a reprezenta. Stătea în fața mea și pusese stăpînire pe viața mea pentru a mi-o putea reprezenta pe a lui. Nu-mi mai dădeam seama dacă existam sau nu, nu mai existam în mine, ci în el; pentru el mîncam, pentru el respiram, toate mișcările mele își aveau sensul în afară, acolo, exact în fața mea, în el; încetasem de a-mi mai vedea mîna cu care trasam literele pe hîrtie,, nu mai vedeam nic măcar fraza pe care o scrisesem – ci, în spate, dincolo de hîrtie, îl vedeam pe marchiz, care pretinsese acest gest și a cărui existență se prelungea, era consolidată prin acest gest. Eu eram un simplu mijloc de a-l face să trăiască, el era rațiunea mea de a fi, mă eliberase de mine. Ce am să fac acum?

NOTĂ EDITOR

(1)Germain Berger, Mirabeau-Tonneau et ses amis, p. 406, nota 2; Ed. Champion, 1906

(...)
>

SURSA

Jean-Paul Sartre, Greața*******, trad. Al. George, editura Univers, București, 1990, pp. 30-33, 34-35, 84-86,131-133.

NOTE M. T.

*Maria Antoaneta = Maria Antonia de Habsburg-Lorena (1755 Austria – 1793 Franța) – Arhiducesă de Austria, s-a căsătorit cu viitorul rege Ludovic al XVI al Franței și a fost ghilotinată în timpul revoluției franceze, după soțul ei.

**Voisenon = Claude-Henri de Fusee, abate de Voisenon (1708-1775) – Scriitor francez, prieten cu filozoful Voltaire, academician din 1762, apropiat de diverse persoane de la curtea regelui Ludovic XV.

***Afacerea Colierului – Scandal de moravuri care a avu loc în 1780 la curtea regelui francez Ludovic XVI și care a afectat reputația reginei Maria-Antoaneta, fapt ce a contribuit în opinia unor istorici la izbucnirea revoluției în 1789.

****Mirabeau-Tonneau = Andre, viconte de Mirabeau, supranumit Tonneau / Butoiul (1754 Franța – 1792 Germania) – Scriitor și jurnalist, a susținut monarhia în timpul revoluției, fapt pentru care l-a adus în situația de a emigra.

*****Nerciat = Andre de Nerciat (1739 Franța – 1800 Italia) – Romancier libertin.

******Pavel I (1754-1801) – Țar al Rusiei în anii 1796-1801, fiu și successor al împărătesei Ecaterina cea Mare, a fost asasinat în urma unui complot de curte, succedându-i fiul său, Alexandru I.
******* R. Alexe, Greața, 23 iunie 2007 (http://www.bookblog.ro/integrala-de-autor/greata-2/)

Isaac Bshevis Singer - „Conacul” / 1967 (BOXALL 2006)

<
Coancul
Isaac Bashevis Singer

n. 1904 (Polonia), m. 1991 (SUA)
Prima ediție 1967
Premiul Nobel pentru Literatură 1978
Titlul original The Manor

O saga istorică (completată cu o continuare, Moșia) Conacul descrie evenimentele prin care trec un negustor polonez și familia sa, în „ascensiunea” lor pe scara socială, la sfârșitul secolului al XIX lea. Singer îl prezintă pe istețul său erou evreu, Calman Jakoby, negustor de grâne, căruia i s-a lăsat în administrare „conacul” din titlu - proprietatea unui fost conte polonez confiscată de țar, după rebeliunea poloneză eșuată, din 1863. Jakoby prosperă într-o vreme când evreii începeau să joace un rol activ în industria, comerțul, artele și societatea poloneză. Dilema lui Jakoby, însă, este cum să împace profitul de pe urma oportunității create de revoluția industrială, urbanizare și înflorirea afacerilor, cu necesitatea de a rămâne credincios adânc înrădăcinatelor tradiții și ritualuri religioase evreiești.
Spiritualul și socialul nu se împacă bine împreună pentru Calman, în acest mediu în plină modernizare, mai ales când este vorba și de statutul social la care aspiră Zelda, soția sa, precum și necesitatea de a-ți vedea măritate cele patru fiice. Măritișul și zestrea sînt totul - „Proprii copii s-au născut cu durere, dar nepoții sunt profit curat” -, iar măritișul fetelor nu este un lucru simplu și Calman este prins în multe situații care îl plasează între strictețea iudaismului și atracția diavolească a zeului ban, Mamon.
Scris între anii 1953-1955, în idiș, la fel ca majoritatae romanelor sale, a fost mai întâi publicat în serial în ziarul evreiesc Daily Forward, unde Singer lucra ca ziarist (împreună cu fratele său, romancierul Israel) după ce a emigrat din Polonia în Statele Unite, în anul 1935. JHa.
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. .

Boierul ialomițean Filip Lenș (GRIGORESCU 2009)

 Ștefan Grigorescu, Notițe istorice ialomițene, Editura Pro Transilvania, București, 2009, p. 124

Filip Lenş, descendent dintr-o familie cu origini florentine şi franceze, s-a născut în anul 1779 la Bucureşti, tatăl său fiind Jean-Baptiste Linche (românizat Lenş), conte venit din Marsilia, secretar particular al lui Al. Ipsilanti şi mare sluger al Ţării Româneşti. Filip Lenş a ocupat mai multe dregătorii în Muntenia, fiind, pe rând, cămăraş, clucer, mare vornic (director în Departamentul Treburilor Din Lăuntru), mare vistiernic şi mare logofăt al dreptăţii (ministru al justiţiei). În anul 1821, patriarhul ecumenic Antim l-a numit mare justiţiar al Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. A fost proprietar al unor întinse moşii din judeţul Ialomiţa, la Ţăndărei, Luciu şi Mărculeşti. A ctitorit biserica Sfinţii Voievozi din Ţăndărei (1839) şi biserica Sfântul Nicolae din Mărculeşti (1844-vezi foto), unde pisania îi aminteşte ca fiind ,,cavaler a mai multor ordine înpărăteşti şi dikeofilact Bisericii celei mari a Răsăritului”. A fost înmormântat în cavoul familiei Lenş, din Cimitirul Bellu.

Interviu cu ziaristul Franyo Z. (ARION 1979)

George Arion, Interviuri, I, Eminescu, București, 1979 (1976), 139-147.

-Aveați 13 ani cînd a început acest secol. (...) Ce aștepta întreaga omenire de al secolul XX?
-Popoarele își așteptau dezrobirea. Eliberarea națională și socială. De aceea, nu e de mirare că începutul acestui secol a fost marcat de o serie de răscoale și greve, de agravarea conflictelor dintre țărănime și moșierime, de intensificarea mișcării revoluționare. A crescut conștiința de clasă a muncitorimii. N-am să uit cum, în 1912, în urma unei acțiuni a contelui Ștefan Tisza, au fost dați afară din parlamentul ungar toți deputații de stînga. Muncitorii s-au adunat în fața parlamentului. A intervenit poliția călare. Un polițist a tăiat cu sabia mîna unui muncitor chiar în fața mea. În furia sa, mulțimea l-a zdrobit pe polițist. (...) Și oamenii nu așteptau de la secolul XX rezolvarea problemelor care  îi frămîntau, ci luptau și își dădeau chiar viața pentru înfăptuirea unei vieți mai drepte și mai bune.
-(...)
-(...) Începutul acestui secol, chiar dacă nu cunoștea liniștea, semăna totuși mai mult cu veacul anterior. Era mai echilibrat, cu mai multă încredere în valorile tradiționale, în valorile umaniste.
-Vă reamintesc un vers al lui Rilke: „Trăiesc acum cînd veacu-i pe sfîrșite”. Dumneavoastră ați străbătut 76 de ani din secolul XX. Prin ce credeți că se deosebește de cele anterioare?
-(...) Dar fenomenul esențial care s-a petrecut în acest răstimp socot că este răsturnarea dominației burgheziei și instaurarea puterii proletariatului  într-un mare număr de țări al eglobului.
-Cum ați trecut prin frămîntările acestui secol dvs., care sînteți un umanist?
-Tot ce am văzut că se face împotriva omului m-a determinat să fiu și mai dur în articolele mele. Am devenit și mai agresiv în scris, cu fiecare lovitură dată umanității în special de fasciști. (...)
-Este binecunoscută activitatea dvs. împotriva fascismului încă de la primele manifestări ale sale.
-Hitler a fost un monstru. Un demagog și un incult. Un dușman al valorilor culturale. Nici în ziua de azi nu pot pricepe cum de l-au urmat atîția germani în acțiunile sale demențiale și criminale.Cum de și-au lăsat călăuzite energia și puterea creatoare pe un făgaș antisocial și antidemocratic. L-am urît pe Hitler și pe acoliții lui cum nu am urît pe nimeni.
(...)
-(...) Ce v-a impresionat cel mai mult din istoria românilor?
-(...) Dar niciodată cele citite nu pot provoca o emoție asemănătoare cu cea provocată de o întâmplare la care ai participat direct. (...) În 1918, în decembrie, la Alba Iulia, am trăit emoția mulțimilor strînse acolo cînd s-a proclamat unirea Transilvaniei cu România. M- au impresionat jertfele date de români în al doilea război mondial, în care au luptat cu o abnegație și un curaj care nu se pot uita.
-Care credeți că este originalitatea românilor în context european?
-Poporul român a fost și este un catalizator al istoriei din această zonă a Europei. Acest rol l-a plătit scump, făcând multe sacrificii. Poporul român, în pofida conjuncturilor, n-a pornit niciodată la luptă împotriva altor popoare. (...) El n-a cerut teritorii de la alții, n-a amenințat. Unii au tras concluzia că el este senin, că poate oricine să-l calce în picioare. Da, poporul român este tolerant, însă să nu uităm că el știe să se și revolte. Și n-am să dau neapărat ca exemplu războaiele pentru eliberare națională. Am să-ți reamintesc de răscoala din 1907, cînd nu luptau două popoare, ci în cadrul aceleeași comunități luptau obiditul împotriva exploatatorului. (...)
-Locuiți de foarte mulți ani la Timișoara.. Deși ați trecut prin zeci de orașe ale lumii, la capătul fiecărei călătorii, tot aici vă întoarceți...
-Pentru că aici îmi sînt prietenii. (...) În alte părți, oamenii, oricît de amabili, oricît de politicoși ar fi, au o răceală care te îngheață. Se interesează de tine nu din inimă, ci pentru că așa cere o etichetă rigidă. dar te fac să simți în permanență că ei sînt mai presus de tine. Românii nu au acest spirit de dominație. Așa că eu mă întorc la Timișoara de fiecare dată nu pentru că aici pot să mă întîlnesc cu prietenii mei, scriitorii români, și pot să beau cu ei un pahar de țuică și pot să ascult lăutarii pînă în zori (...), ci pentru că aici sînt oamenii cu care mă înțeleg eu cel mai bine, pentru că aici este casa mea. Eu nu locuiesc la Timișoara, eu trăiesc aici.
-Traduceți din literatura română în limbile maghiară  și germană, traduceți din alte literaturi în românește. Sînteți ca un ambasador al prieteniei între popoare.
-Imperativul meu ca traducător, pe lîngă acela că orice tălmăcire trebuie să fie realizată la un înalt nivel estetic, e și acela de a contribui la apropierea între popoare. (...)
-Traducerea este și un act patriotic.
-Cu siguranță. (...)
-Sîntem noi cunoscuți în Europa?
-Dacă acțiunile politice ale țării noastre sînt binecunoscute, din păcate nu același lucru putem spune în legătură cu valorile noastre culturale. (...) Din păcate, de problema propagandei culturale se ocupă prea puțini funcționari și prea puțini specialiști. Consiliul Culturii și Educației Socialiste ar trebui să aibă mai mult interes în legătură cu modul în care sîntem noi cunoscuți în lume.
-(...) Ce este nou în România de azi? (...)
-De pildă, faptul că nu un mic grup se ocupă de probleme țării noastre, ci întreg poporul participă la procesul de edificare socialistă. (...)
-Niciodată prestigiul României nu a fost mai mare decît în acești ani...
-Pentru că în fruntea poporului se află un conducător care a știut să și știe să descopere tot ce e mai bun în ființa acestui popor și să-l mobilizeze pentru realizarea unor idealuri mărețe. Am colindat multe țări și m-am convins că despre președintele Nicolae Ceaușescu se vorbește cu admirație și respect, ca despre un important om politic al epocii noastre, al istoriei dintotdeauna a românilor, care continuă șirul de mari bărbați născuți pe aceste meleaguri, bărbați pentru care destinul poporului e mai presus decît viața lor.
-Sînteți un umanist, un om preocupat de destinul culturii, de modul cum se răfrînge ea în conștiințele oamenilor. (...)
-În socialism, cultura nu e un privilegiu, nu  e un drept moștenit, ci este un drept al fiecărui om. Cultura socialistă este cultura muncitorilor și țăranilor și nu e numai apanajul activiștilor din casele de cultură. (...) Am constatat că tineretul ar tot mai puțin timp liber. Acel timp pe care să-l cheltuiască nu alergînd după minge sau mergînd la dans, deși sînt lucruri folositoare și acestea. (...) E un lucru dureros pentru mine să văd că setea de lectură a unui copil nu poate fi potolită pentru cătot timpul are ceva de făcut pentru școală, fie teme (numeroase și din ce în ce mai dificile), fie că e chemat la tot felu de activități. (...) Astăzi punem accentul (nu numai noi) pe o mare specializare. Dar nu sînt de acord cu îngustarea orizontului cultural. Dezvoltarea tehnicii nu trebuie să ne facă să uităm fiecare trebuie să se autoperfecționeze, că sîntem oameni și că avem o condiție a noastră de care trebuie să fim demni. Într-un univers chiar suprasaturat de tehnică, cultura poate oferi sentimentul libertății.
-Sînteți un om pe care îl cunoaște Europa. Ați colindat multe orașe ale lumii, ați cunoscut oameni de valoare pentru cultura omenirii, ați fost primit de șefi de state. Ați fost încununat de premii prestigioase, printre care și Premiul Herder. Sînteți desigur mulțumit de destinul ce v-a fost hărăzit.
-Am luptat pentru socialism. Am suferit pentru el. Acum am șansa să-l cunosc nemijlocit. Sînt mîndru că am ales drumul socialismului încă din tinerețe. (...)
-Care a fost cea mai mare bucurie din viața dv.?
-Participarea la revoluția din 1918. (...) Și chiar dacă poate nu vrei să mă întrebi, am să-ți spun și care a fost cea mai mare durere din viața mea. Fiul meu Claudiu a fost ucis de hitleriști cu cîteva zile înainte de a se termina războiul. Multă vreme n-am știut împrej. în care s-a sfîrșit. Oriunde scriam, primeam același răspuns: „inconnu”. Profesorul universitar Bruno Snell a reușit să reconstituie totul. A aflat întîmplările de la ultimul om cu care a discutat Claudiu, urmărit de fasciști pentru că era fiul lui F. Z., gazetarul care scrisese împotriva lor sute de articole, a peregrinat prin mai multe țări din Europa către sfîrșitul războiului. Era în Franța cînd a auzit că România  a întors armele contra fasciștilor. (...) A pornit încoace împreună cu un prieten italian La un moment dat a ajuns într-o localitate situată lîngă granițele a 3 state: Germania, Franța, Elveția. Claudiu și celălalt băiat au trebuit să aștepte într-o cabană momentul favorabil pentru a trece în Elveția. De graniță îi despărțeau doar 300 m pe care trebuiau să-i străbată în fugă. (...) O patrulă germană a trecut pe la acea cabană și i-a legitimat. Hitleriștii, aflînd cine e fiul meu, i-au luat și i-au purtat prin mai multe închisori. Cînd sfîrșitul fascismului devenise iminent, hitleriștii i-au împușcat într-o pădure. Fiul meu a reușit să comunice cu un om din partea locului. De la acesta a aflat toată povestea B. S. și mi-a scris o scrisoare lungă pe care o purtam în servietă, de teamă să n-o găsească soția mea. (...)
-Dacă vi s-ar oferi privilegiul (...) să fiți auzit și înțeles de toți locuitorii acestei planete, ce ați dori să comunicați oamenilor?
-(...) Le-aș spune să fie atenți că tehnica aduce mult bine, dar, atunci cînd ea nu este controlată, poate să aducă și nenorociri. Aș vorbi oamenilor despre bucuria pe care ți-o poate provoca lectura, depre sentimentul de împlinire la care ajunge ființa umană prin cultură. Și le-aș mai spune că viitorul omenirii nu poate fi decît unul. (...) Poate fi o viață nu atît de comodă și nu atît de luxoasă cum ar dori cei trîndavi. Dar o viață mai liniștită, mai plină de fericire. Această cale fiind calea socialismului, a comunismului. Calea pe care cu strălucire merge țara mea, România.