Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta maghiară. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta maghiară. Afișați toate postările

duminică, 18 martie 2018

Brașovul istoric (M.D.R.T. 2011)

Orașul Brașov este așezat în curbura Carpaților, în partea centrală a României, la 160 km nord de București. Fondat în secolul XIII de cavalerii teutoni*, a fost numit la început Kronstadt (orașul coroanei). Partea veche a orașului păstrează încă aerul său medieval, datorită străzilor strâmte, meterezelor și multelor biserici vechi.
Brașovul s-a dezvoltat ca centru comercial și meșteșugăresc în cursul secolului XIV. Era apărat de un zid lung de 3 km, gros de 2 m și înalt de 12 m.
S-au păstrat până azi doar partea nordică a zidului și o serie de porți și bastioane, inclusiv Bastionul Țesătorilor** (cel mai mare din oraș). Ca și în alte orașe transilvănene, în arhitectură s-au manifestat influențe românești, germane, maghiare și evreiești.

Piața Sfatului*** din inima orașului vechi era locul pentru târguri în Evul Mediu. Aici veneau negustori din provinciile românești, Ungaria și din alte părți ca să-și vândă mărfurile. Pitoreasca Casă a Sfatului****, construită în 1420, a servit inițial ca turn de observație. A fost reconstruită în forma actuală după mai multe incendii; din 1780 a fost folosită ca primărie și din 1950 găzduiește Muzeul Județean de Istorie. Catedrala ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului"***** atrage privirile turiștilor între clădirile din jurul pieții. (...)

Uriașa biserică evanghelică****** din centrul Brașovului a fost construită la sfârșitul secolului XIV. Numită inițial Biserica Sf. Maria, clădirea este cea mai mare biserică în stil gotic******* din sud-estul Europei și poate primi până la 5000 de persoane. În 1689, un puternic incendiu a devastat orașul. Zidurile bisericii au fost înnegrite de fum și de atunci a rămas cunoscută ca Biserica Neagră. Are o structură gotică cu trei etaje înalte și egale. Arcurile distruse în timpul incendiului au fost refăcute în stil baroc********. În interior se află cel mai greu clopot din România (șase tone), picturi murale în stilul Renașterii italiene********* și o orgă cu 4000 de tuburi. Din 1953 se susțin concerte de orgă.

Șcheii Brașovului este un vechi cartier românesc, plin de străzi înguste și pietruite, cu case cu acoperișuri roșii datînd din secolul XVII. Biserica ortodoxă "Sf. Nicolae", datând din 1292, a fost reconstruită în piatră în 1495 de către localnici cu ajutorul lui Neagoe Basarab**********, viitor domn al Țării Românești. Școala românească*********** din apropiere este un alt important centru spiritual și cultural. Importanța sa a crescut după sosirea lui Coresi************, un meșter tipograf care a început să publice cărți bisericești în română la mijlocul secolului XVI.

Poiana Brașov, ca mai mare stațiune pentru schi din România, este la doar 12 km de centrul Brașovului. Schiul s-a practicat aici din secolul XIX și primul concurs a fost organizat în 1906. Până în 1950 la Poiana Brașov existau doar câteva cabane. Cu toate acestea, aici s-au desfășurat în 1951 Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă************* și cu această ocazie au fost inaugurate un hotel și primul funicular, lung de peste 2000 m. (...)

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 14-15 (Brașov - The Hearth of the Country).

Note M. T.
* Ordo Teutonicus (OT) = Ordinul cavalerilor teutoni a fost un ordin călugăresc-militar catolic german înființat în 1190 la Acra (azi în Israel), în epoca cruciadelor (1196-1291
** Bastionul Țesătorilor = Turnul întreținut și apărat de breasla țesătorilor a fost construit în anii 1421-1436 și 1570-1573. (www.brasovistorie.ro(despre-muzeu/istoria-clădirilor/bastionul-tesatorilor)
*** (www.adevarul.ro/locale/brasov - 14 decembrie 2017 - Piața Sfatului, în imagini de arhivă)
**** Casa Sfatului = Menționată înte-un document din 23 decembrie 1420 al Adunării Districtului Țării Bârsei. (www.brasovistorie.ro/despre-muzeu/istoria-cladirilor/casa-sfatului)
***** Catedrala Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" = În sec. XIX, în Brașov exista doar o biserică ortodoxă greacă. La inițiativa protopopului Bartolomeu Băiulescu, în 1876 s-a ridicat o capelă românească și în 1896, prin subscripție, s-a construit catedrala. (www.biserici.org - Catedrala ortodoxă Adormirea Maicii Domnului)
****** Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (C. A.) = Sașii colonizați în sudul Transilvaniei de regii maghiari în secolul XII erau catolici. Din 1542, în rândurile lor se răspândește Reforma inițiată de teologul german Martin Luther în 1517, un rol important avându-l brașoveanul Johannes Honterus. În 1550, B. E. C. A. este recunoscută oficial în Principatul Transilvaniei, episcopul având sediul la Biertan. (www.evang.ro/ro/scurt-istoric)
******* gotic = Stil arhitectural dezvoltat în a doua jumătate a secolului XII din stilul romanic. Caracterizat prin ogive (arcuri ascuțite), a apărut în Franța și s-a răspândit la catedralele din Europa catolică. (www.creștinortodox.ro - 20.06.2012 - Stilul gotic)
******** barocco (italiană) = Perlă de formă asimetrică. Stil arhitectural apărut în a doua jumăateva sec. XVI în Italia și răspândit în lumea catolică, ca expresie artistică a Contrareformei. (istoria-artei.blogspot.ro - 1.05.2009 - Barocul)
********* stilul Renașterii italiene = Pictura a fost cea mai modernă artă a Renașterii, fiind cea mai puțin influențată de antichitatea greco-romană. S-a manifestat mai ales în republica italiană Florența,  condusă în secolele XV-XVI de familia de bancheri de Medici. Cei mai importanți pictori murali din acest oraș au fost Masaccio și Michelangelo. (www.renastereaartistica.xhost.ro/pictura.html)
********** Neagoe Basarab (cca 1481 - 1521) = Membru al puternicei familii boierești oltene a Craioveștilor, care i-a dat o educație aleasă. Din 1501, mare postelnic și apoi mare comis în Sfatul Domnesc. Și- a luat numele Basarab pentru a-și legitima urcarea pe tronul statului creat de această dinastie. (www.historia.ro - Neagoe Basarab, un început de domnie plin de peripeții)
*********** Instituția este menționată într-un document papal din 1399. Clădirea a fost construită în 1495 și reconstruită în 1760. (www.primascoalaromaneasca.ro)
************ Coresi (? Târgoviște - 1583 Brașov) = Diacon, traducător și tipograf român. Din 1556, a tradus din slavonă și a tipărit la Brașov multe cărți religioase în limba română. (www.biserica.org/whoswho/DTR/C/DiaconulCoresi.html)
************* În perioada 28 ianuarie - 7 februarie 1951 în Poiana Stalin (Poiana Brașov) s-a desfășurat a IX  a ediție a Universiadei de iarnă (J. M. U.). Au participat 415 studenți din 23 de țări comuniste și democrate. (www.agerpres.ro - 27 ianuarie 2016)

miercuri, 27 august 2014

Reacții europene proiberice la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Totuși, dacă există astfel de europeni, mai există și altfel de europeni. Rasa neliniștiților, drojdie a necuratului, nu se stinge ușor, oricît și-ar da osteneala augurii s-o prevestească. Ea e cea care urmărește cu privirea trenul care trece și se întristează de dorul călătoriei pe care nu o va face, ea e cea care nu poate vedea în văzduh fără a simți un dor de zbor alcionic, ea e cea care, atunci când dispare un vas în zare, își smulge din suflet un suspin tremurat, doar el știa ce înseamnă să fii atît de departe. Așadar, una din aceste personaje nonconformiste și fără liniște a îndrăznit să scrie pentru prima dată cuvintele scandaloase, semn al unei evidente perversiuni, Nous aussi, nous sommes iberiques, a scris-o pe un colț de perete, cu teamă, ca unul care, neputînd încă să-și proclame dorința, nu mai suportă s-o ascundă. Fiindcă, după cum se poate citi, în limba franceză, s-ar putea considera că a fost în Franța, e cazul să spunem, Gîndeți fiecare ce vreți, ar fi putut fi la fel de bine să fie în Belgia sau în Luxemburg. Această declarație inaugurală s-a răspîndit cu iuțeală, a apărut pe fațadele marilor clădiri, pe frontoane, pe asfaltul străzilor, în vagoanele de metrou, pe poduri și viaducte, europenii fideli și conservatori protestau, Anarhiștii ăștia sînt nebuni, mereu e așa, se dă toată vina pe seama anarhiștilor.
Dar fraza a depășit hotarele, și după ce le-a depășit s-a constatat că apăruse și în alte țări, în germană Auch wir sind Iberisch, în engleză we are iberians too, în italiană Anche noi siamo iberici, și deodată a fost ca un praf de pușcă, ardea pretutindeni cu litere roșii, negre, verzi, galbene, violete, un foc ce părea de nestins, în olandeză și în flamandă Wij zijn ook Iberiers, în suedeză Vi ocksa ar iberiska, în finlandeză Me myoskin olemme iberialaisia, în norvegiană Vi ogsa er iberer, în daneză Ogsaa vi er iberiske, în grecește Eimaste iberoi ki emeis, în frigiană Ek Wv Binne Ibeariers, și mai departe, deși cu o timiditate evidentă, în poloneză My tez jestesmy iberyjczykami, în bulgară Nie sachto sme iberiytzi, în maghiară Mi is iberek vagyunk, în rusă Mi toje iberitsi, în română Și noi sîntem iberici, în slovacă Ai my sme ibercamia. Însă culmea, acmeea, cuvînt rar pe care nu-l vom folosi, a fost cînd pe zidurile Vaticanului, pe venerabilii pereți și coloanele bazilicii, pe soclul statuii Pieta a lui Michelangelo, pe cupolă, în enorme litere azurii pe caldarîmul Pieții Sfîntul Petru, exact aceeași frază a apărut în latină, nos quoque iberi summus, ca o sentință divină la pluralul majestății, un mane teckel fares (1), al noilor ere, iar papa, de la fereastra apartamentelor sale, înspăimîntat de-a binelea, făcea în spațiu semnul crucii, zadarnic, căci această cerneală e din cele tari, zece congregații la un loc n-ar dovedi-o, înarmate cu perii de sîrmă, leșie, piatră ponce și răzuitori, în plus cu ajutorul diluanților, vor avea aici de lucru pînă la următorul sinod.
Peste noapte, Europa s-a văzut acoperită cu asemenea inscripții. Ceea ce la început nu fusese pesemne decît o simplă și neputincioasă descărcare a unui visător, s-a răspîndit pînă a devenit strigăt, protest, manifestație pe stradă. Fenomenul a început prin a fi subestimat, exprimările sale au fost ținta batjocurilor. Dar nu după multă vreme autoritățile au început să se îngrijoreze în fața unui proces care de data aceasta nu putea fi atribuit unei manevre din exterior, fiind el însuși cîmp al acțiunilor subversive, și această împrejurare a scutit, cel puțin, truda de a cerceta ce exterior ar fi acela, identificat nominal. Devenise o modă să iasă contestatarii pe stradă cu inscripții pe rever, sau, și mai libertin, lipite pe piept și pe spate, pe picioare, pe toate părțile corpului și în toate acele limbi, pînă și în dialectele regionale, în diverse idiomuri, pînă la urmă și în esperanto, dar pe asta era greu s-o pricepi. O acțiune de contraofensivă decisă de guvernele europene s-a soldat cu organizarea unor dezbateri și mese rotunde la televiziune, cu participarea principală a celor care fugiseră din peninsulă cînd s-a produs ruptura și a devenit ireversibilă, nu cei car efuseseră acolo ca turiști și care, sărmanii, nu-și reveniseră încă din spaimă, ci acei provenind chiar de acolo, cei  care, în pofida strînselor legături de tradiție și cultură, de proprietate și putere, întorseseră spatele bramburelii geologice și aleseseră stabilitatea fizică a continentului. Aceste persoane au trasat cadrul sumbru al realităților iberice, au dat povețe, cu multă caritate și în deplină cunoștință de cauză, pentru turbulenții care în mod imprudent erau gata să pună în pericol identitate europeană, și au încheiat intervenția în dezbaterecu o frază definitivă, privind direct în ochii telespectatorilor într-o atitudine de mare franchețe, Faceți ca mine, alegeți Europa.
Efectul nu a fost deosebit de eficace, decît poate în protestele împotriva discriminării căreia îi căzuseră victime adepții peninsulei, care, dacă independența și pluralismul democratic nu ar fi fost cuvinte goale, ar fi trebuit să fie prezenți la televizor pentru a-și expune rațiunile, dacă le aveau. Precauția e de înțeles. Înarmați cu rațiunile pe care controversa despre rațiune le creează întotdeauna, tinerii, pentru că mai ales ei declanșau acțiunile cele mai spectaculoase, și-ar fi putut fundamenta cu mai multă convingere protestul, atît la școală, cît și pe stradă, și în familie, să nu uităm. Rămîne discutabil dacă tinerii, echipați cu rațiuni, ar fi lăsat deoparte rațiunea directă, care care s-ar isprăvi prin efortul împăciuitor al inteligenței, spre deoasebire de ce a fost convingere de la începutul secolelor. Rămîne de discutat, dar nu merită, pentru că între timp s-a aruncat cu pietre în clădirile televiziunii, s-au spart magazinele care vindeau televizoare în ciuda disperării comercianților care se tînguiau, Da` nu-i vina mea, inocența lor relativă nu-i ajuta la nimic, detunau lămpile ca niște petarde, cutiile erau aruncat claie peste grămadă pe străzi, li se dădea foc, rămîneau doar scrum. Venea poliția, încărca armele, se răspîndeau insurgenții, și acest joc de-a v-ați ascunselea a durat opt zile, pînă în cea în care sîntem, cînd din Figuera da Foz au plecat, în urma unu cîine, trei bărbați și femeia unuia din ei, căci asta era fără să fi fost încă, sau care nefiind încă asta era, cine are vreo știință despre acordurile și întîlnirile inimilor va înțelege ambiguitatea. În timp ce ei călătoresc înspre nord, Joaquim Sassa a și spus, Dacă trecem prin Porto ne oprim pe la mine, milioane de tineri de pe întreg continentul au ieșit la aceeași oră pe stradă, înarmați nu cu rațiuni, ci cu bastoane, cu lanțuri de bicicletă, cu căngi, cu cuțite, cu răngi, cu foarfeci, de parcă ar fi înnebunit de furie, dar și de frustrare și durere anticipată care-i făcea pe comercianți să geamă, Da` nu-i vina noastră.
După ce s-au înseninat spiritele, cîteva zile și săptămîni mai tîrziu, vor veni psihologii și sociologii să demonstreze că, la urma urmelor, acei tineri nu vroiau să fie de fapt iberici, ceea ce făceau, profitînd de un pretext oferit de împrejurări, era să dea frîu liber visului de neînfrînat care, durînd atît cît durează viața, are în general în tinerețe întîia sa răbufnire, sentimentală sau violentă, neputînd fi într-un anume fel e în celălalt fel. Între timp s-au dat bătălii de câmp, sau pe stradă și în piață, ca să fim mai exacți, au fost răniți cu duiumul, vreo trei-patru morți, cu toate că autoritățileau încercat să camufleze tristele cazuri în confuzia și contradicția știrilor, niciodată n-au ajuns să afle cu siguranță mamele din august cîți fii le-au dispărut, datorită simplului motiv că n-au știut să se organizeze, întotdeauna sînt cîteva care rămîn pe dinafară, erau ocupate să-și jelească nenorocirea, sau să aibă grijă de fiul care le rămăsese, sau dedesubtul soțului să mai facă un fiu, de asta pierd mamele întotdeauna. Gaze lacrimogene, tunuri cu apă, bastoane de cauciuc, scuturi și viziere, țevi de conducte, sulițe ad-hoc din gardurile parcurilor, iată cîteva din armele folosite de o parte și de alta, anumite noutăți cu efecte mai dureros persuasive au început să fie testate au început să fie testate de diverși polițiști, războaiele sînt ca nenorocirile, nu vin niciodată singure, primul experimentează, al doilea perfecționează, al treilea e pentru că merită, fiind fiecare pe rînd, în funcție de unde începe numărătoarea, al treilea, al doilea, primul. (...)

(1) Numărat, cîntătirit, împărțit (ebr.) - cuvinte sibilice scrise  cu litere de foc de o mînă nevăzută pe zidurile Babilonului, în timpul domniei lui Baltasar, prevestindu-i că zilele sînt numărate, că el cîntărește prea puțin în balanță, și că regatul îi va fi împărțit.
>

SURSA
Jose Saramago*, Pluta de piatră**, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 188-

NOTE M.T.
* Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

luni, 17 iunie 2013

Populația Transilvaniei văzută de un englez în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, face o călătorie de afaceri la contele Dracula, din provincia austro-ungară Transilvania. După ce călătorește cu trenul pînă la Bistrița, el merge cu diligența spre Pasul Bîrgăului, de unde urma să-l preia trăsura contelui și să-l ducă la castelul acestuia, situat în Carpații Orientali. Harker își notează în jurnal impresiile de drum.

<(...)
Din loc în loc, spărturi adânci în munte, în care văzusem, pe cînd soarele scăpăta, licărul alb al unei căderi de apă. Unul dintre tovarășii mei de drum mă apucă de braț, pe cînd tocmai ocoleam o măgură  și dădeam ochii cu un pisc înalt acoperit de zăpadă, ce părea, pe cînd apucam pe drumul său șerpuit, a ne sta drept în față:
-Privește! Isten szek - Tronul lui Dumnezeu (2), și se închină cu pioșenie.
Ne-am continuat drumul nesfîrșit, pe cînd soarele tot cobora în spatele nostru, iar umbrele serii începeau să ne cuprindă. Faptul că piscul de munte înzăpezit mai păstra lumina asfințitului și părea a se scălda într-o gingașă aură trandafirie accentua senzația de întunecime. Cînd și cînd, treceam pe lîngă cehi și slovaci, toți în straie pitorești, însă am remarcat cu neplăcere că cei mai mulți erau gușați. Pe marginea drumului erau multe troițe și cînd treceam pe lîngă ele, tovarășii mei se închinau. Din loc în loc întîlneam țărani și țărănci îngenunchiați în fața vreunui altar; nici nu întorceau capul spre noi, atît de adînciți în ruga lor, încît ai fi zis că nu mai au nici ochi, nici urechi pentru lumea din jur. Multe lucruri erau noi pentru mine, de pildă clăile de fîn în arbori, pîlcurile de mesteceni plîngători, cu trunchiurile lor albe lucind ca argintul printre verdele delicat al frunzelor. Din timp ne încrucișam cu cîte o căruță de poștă, obișnuita căruță țărănească, lungă, cu osie liberă, cioplită să facă față drumului plin de hîrtoape. Vedeai, firește, în căruțe, țărani, întorcîndu-se acasă, cehii în cojoace albe de oaie, slovacii în mindire colorate, aceștia din urmă purtîndu-și topoarele lungi ca pe lănci.
(...) Cînd și cînd, pantele deveneau atît de abrupte, încît cu toată graba vizitiului nostru caii erau siliți să meargă la pas. Aș fi vrut să mă dau jos și să merg pe lîngă ei, cum se obișnuiește la noi în asemenea împrejurări, însă vizitiul nici nu voi să audă.
-Nu, nu, spuse el, nu trebuie să mergi pe jos, pe aici cîinii sînt prea primejdioși. Și mai adăugă, pregătind evident o glumă sumbră, fiindcă privi roată, căutînd zîmbetul aprobator al celorlalți: De altfel n-ai să duci lipsă de treburi din astea, înainte de a te duce la culcare.
(...) De ambele părți, munți amenințători sugrumau drumul, gata să ne acopere; treceam prin pasul Bîrgăului. Pe rînd, mai mulți dintre tovarășii mei de drum îmi oferiseră daruri, pe care mi le întinseră cu o seriozitate ce înlătura posibilitatea unui refuz. Erau, desigur, felurite lucruri bizare, dar fiecare îmi era înfățișat cu o bunăvoință atît de firească, cu vorbe atît de bune, cu asemenea binecuvîntări și chiar cu acele mișcări fără noimă în care se citea teama, încît îmi reveniră în minte țăranii din fața hanului din Bistrița, închinîndu-se și făcînd semne de deochi. (...) Era limpede că-i stăpînea neliniștea, că se întîmplase sau așteptau să se întîmple ceva, însă cînd i-am întrebat în parte, nici unul nu mi-a dat nici cea mai vagă explicație. Starea de agitație se menținu o bucată de vreme.
(...)

(2) Scaunul (tronul) lui Dumnezeu (în lb. magh.)
>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 45-47.

vineri, 19 februarie 1993

Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela (I, II, III, IV?)

(37) În înțelegerea și interpretarea știrilor furnizate de notarul anonim trebuie să ține seama de două elemente: a) Cronica lui Anonymus se bazează pe o cronică internă maghiară de curte, Gesta Ungarorum, scrisă probabil în timpul lui Ladislau cel Sfânt (59); b) în redactarea cronicii sale, Anonymus are permanent în vedere o situație actuală și compară relațiile contemporane cu cele ale trecutului.

Să analizăm primul element. La cronica din care s-a inspirat pare să facă aluzie notarul anonim în prologul său. Știri sigure despre ea ne furnizează cronicari apuseni. Primul este Odo de Deogilo (Deuil) care, însoțindu-și regele în cruciada II (1147), a aflat de această cronică din care se inspiră la descrierea Ungariei. Cronicarul francez afirmă: „Terra hec în tantum pabulosa este, ut dicuntur in ea pabula Iulii Caesaris extitere” (60). Un veac mai târiu, în 1237, dominicanul Ricardus scria despre călătoria confratelui Iulian la tătari în raportul Ungaria Magna: „Qui (sc. septem duces cum populis susi) cum multa regna pertranissent et destruxissent , tandemvenerunt in terram, que Ungaria dicitur, tunc vero dicebatur pascua Romanorum” (61). Spre deosebire de Odo, Ricardus nu vorbește de „pășunile lui Caesar”, ci despre „pascua Romanorum”. Credem că Ricardus este mai aproape de originalul cronicii maghiare și că Odo, în amintirea cuceririi Galiei de către Caesar, a înlocuit termenul cu unul care, în ochii francezilor, (...).

59. Homan Balint, [Gesta Ungarorum din epoca lui Ladislau cel Sfânt], Budapesta, 1925
Idem, La premiere periode de l historiographie hongroise, „Revue des etudes hongroises”, III, 1925, p. 1-40.
60. Odo de Deogilo, De Ludovici VII profectione in Oriente, „Monumenta Germaniae Historica Scripores”, XXVI, p. 60, 62.
61. (..) Ricardus își începe relația astfel (I,1): „Inventum fuit in Gestis Ungarorum Christianorum, quod...”, ceea ce a fost adus în legătură cu cronica lui Anonymus pentru a se dovedi că el nu poate fi notarul lui Bela II. Dar Ricardus se referă mai degrabă la cronica de curte a ungurilor, căci după ultimele cercetări ale lui Karsai Geza, Anonymus pare să fie totuși „Pavsa dictus magister”, notar al lui Bela IV și Ricardus nu putea deci să-i cunoacă cronica, Anonymus fiind contemporanului Ricardus. Referirea lui Ricardus dovedește o foarte largă răspândire a acestei cronici maghiare de curte, cunoscute anterior de lui Odo și după el lui Thomas de Spalato.