Reacții europene proiberice la desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Totuși, dacă există astfel de europeni, mai există și altfel de europeni. Rasa neliniștiților, drojdie a necuratului, nu se stinge ușor, oricît și-ar da osteneala augurii s-o prevestească. Ea e cea care urmărește cu privirea trenul care trece și se întristează de dorul călătoriei pe care nu o va face, ea e cea care nu poate vedea în văzduh fără a simți un dor de zbor alcionic, ea e cea care, atunci când dispare un vas în zare, își smulge din suflet un suspin tremurat, doar el știa ce înseamnă să fii atît de departe. Așadar, una din aceste personaje nonconformiste și fără liniște a îndrăznit să scrie pentru prima dată cuvintele scandaloase, semn al unei evidente perversiuni, Nous aussi, nous sommes iberiques, a scris-o pe un colț de perete, cu teamă, ca unul care, neputînd încă să-și proclame dorința, nu mai suportă s-o ascundă. Fiindcă, după cum se poate citi, în limba franceză, s-ar putea considera că a fost în Franța, e cazul să spunem, Gîndeți fiecare ce vreți, ar fi putut fi la fel de bine să fie în Belgia sau în Luxemburg. Această declarație inaugurală s-a răspîndit cu iuțeală, a apărut pe fațadele marilor clădiri, pe frontoane, pe asfaltul străzilor, în vagoanele de metrou, pe poduri și viaducte, europenii fideli și conservatori protestau, Anarhiștii ăștia sînt nebuni, mereu e așa, se dă toată vina pe seama anarhiștilor.
Dar fraza a depășit hotarele, și după ce le-a depășit s-a constatat că apăruse și în alte țări, în germană Auch wir sind Iberisch, în engleză we are iberians too, în italiană Anche noi siamo iberici, și deodată a fost ca un praf de pușcă, ardea pretutindeni cu litere roșii, negre, verzi, galbene, violete, un foc ce părea de nestins, în olandeză și în flamandă Wij zijn ook Iberiers, în suedeză Vi ocksa ar iberiska, în finlandeză Me myoskin olemme iberialaisia, în norvegiană Vi ogsa er iberer, în daneză Ogsaa vi er iberiske, în grecește Eimaste iberoi ki emeis, în frigiană Ek Wv Binne Ibeariers, și mai departe, deși cu o timiditate evidentă, în poloneză My tez jestesmy iberyjczykami, în bulgară Nie sachto sme iberiytzi, în maghiară Mi is iberek vagyunk, în rusă Mi toje iberitsi, în română Și noi sîntem iberici, în slovacă Ai my sme ibercamia. Însă culmea, acmeea, cuvînt rar pe care nu-l vom folosi, a fost cînd pe zidurile Vaticanului, pe venerabilii pereți și coloanele bazilicii, pe soclul statuii Pieta a lui Michelangelo, pe cupolă, în enorme litere azurii pe caldarîmul Pieții Sfîntul Petru, exact aceeași frază a apărut în latină, nos quoque iberi summus, ca o sentință divină la pluralul majestății, un mane teckel fares (1), al noilor ere, iar papa, de la fereastra apartamentelor sale, înspăimîntat de-a binelea, făcea în spațiu semnul crucii, zadarnic, căci această cerneală e din cele tari, zece congregații la un loc n-ar dovedi-o, înarmate cu perii de sîrmă, leșie, piatră ponce și răzuitori, în plus cu ajutorul diluanților, vor avea aici de lucru pînă la următorul sinod.
Peste noapte, Europa s-a văzut acoperită cu asemenea inscripții. Ceea ce la început nu fusese pesemne decît o simplă și neputincioasă descărcare a unui visător, s-a răspîndit pînă a devenit strigăt, protest, manifestație pe stradă. Fenomenul a început prin a fi subestimat, exprimările sale au fost ținta batjocurilor. Dar nu după multă vreme autoritățile au început să se îngrijoreze în fața unui proces care de data aceasta nu putea fi atribuit unei manevre din exterior, fiind el însuși cîmp al acțiunilor subversive, și această împrejurare a scutit, cel puțin, truda de a cerceta ce exterior ar fi acela, identificat nominal. Devenise o modă să iasă contestatarii pe stradă cu inscripții pe rever, sau, și mai libertin, lipite pe piept și pe spate, pe picioare, pe toate părțile corpului și în toate acele limbi, pînă și în dialectele regionale, în diverse idiomuri, pînă la urmă și în esperanto, dar pe asta era greu s-o pricepi. O acțiune de contraofensivă decisă de guvernele europene s-a soldat cu organizarea unor dezbateri și mese rotunde la televiziune, cu participarea principală a celor care fugiseră din peninsulă cînd s-a produs ruptura și a devenit ireversibilă, nu cei car efuseseră acolo ca turiști și care, sărmanii, nu-și reveniseră încă din spaimă, ci acei provenind chiar de acolo, cei  care, în pofida strînselor legături de tradiție și cultură, de proprietate și putere, întorseseră spatele bramburelii geologice și aleseseră stabilitatea fizică a continentului. Aceste persoane au trasat cadrul sumbru al realităților iberice, au dat povețe, cu multă caritate și în deplină cunoștință de cauză, pentru turbulenții care în mod imprudent erau gata să pună în pericol identitate europeană, și au încheiat intervenția în dezbaterecu o frază definitivă, privind direct în ochii telespectatorilor într-o atitudine de mare franchețe, Faceți ca mine, alegeți Europa.
Efectul nu a fost deosebit de eficace, decît poate în protestele împotriva discriminării căreia îi căzuseră victime adepții peninsulei, care, dacă independența și pluralismul democratic nu ar fi fost cuvinte goale, ar fi trebuit să fie prezenți la televizor pentru a-și expune rațiunile, dacă le aveau. Precauția e de înțeles. Înarmați cu rațiunile pe care controversa despre rațiune le creează întotdeauna, tinerii, pentru că mai ales ei declanșau acțiunile cele mai spectaculoase, și-ar fi putut fundamenta cu mai multă convingere protestul, atît la școală, cît și pe stradă, și în familie, să nu uităm. Rămîne discutabil dacă tinerii, echipați cu rațiuni, ar fi lăsat deoparte rațiunea directă, care care s-ar isprăvi prin efortul împăciuitor al inteligenței, spre deoasebire de ce a fost convingere de la începutul secolelor. Rămîne de discutat, dar nu merită, pentru că între timp s-a aruncat cu pietre în clădirile televiziunii, s-au spart magazinele care vindeau televizoare în ciuda disperării comercianților care se tînguiau, Da` nu-i vina mea, inocența lor relativă nu-i ajuta la nimic, detunau lămpile ca niște petarde, cutiile erau aruncat claie peste grămadă pe străzi, li se dădea foc, rămîneau doar scrum. Venea poliția, încărca armele, se răspîndeau insurgenții, și acest joc de-a v-ați ascunselea a durat opt zile, pînă în cea în care sîntem, cînd din Figuera da Foz au plecat, în urma unu cîine, trei bărbați și femeia unuia din ei, căci asta era fără să fi fost încă, sau care nefiind încă asta era, cine are vreo știință despre acordurile și întîlnirile inimilor va înțelege ambiguitatea. În timp ce ei călătoresc înspre nord, Joaquim Sassa a și spus, Dacă trecem prin Porto ne oprim pe la mine, milioane de tineri de pe întreg continentul au ieșit la aceeași oră pe stradă, înarmați nu cu rațiuni, ci cu bastoane, cu lanțuri de bicicletă, cu căngi, cu cuțite, cu răngi, cu foarfeci, de parcă ar fi înnebunit de furie, dar și de frustrare și durere anticipată care-i făcea pe comercianți să geamă, Da` nu-i vina noastră.
După ce s-au înseninat spiritele, cîteva zile și săptămîni mai tîrziu, vor veni psihologii și sociologii să demonstreze că, la urma urmelor, acei tineri nu vroiau să fie de fapt iberici, ceea ce făceau, profitînd de un pretext oferit de împrejurări, era să dea frîu liber visului de neînfrînat care, durînd atît cît durează viața, are în general în tinerețe întîia sa răbufnire, sentimentală sau violentă, neputînd fi într-un anume fel e în celălalt fel. Între timp s-au dat bătălii de câmp, sau pe stradă și în piață, ca să fim mai exacți, au fost răniți cu duiumul, vreo trei-patru morți, cu toate că autoritățileau încercat să camufleze tristele cazuri în confuzia și contradicția știrilor, niciodată n-au ajuns să afle cu siguranță mamele din august cîți fii le-au dispărut, datorită simplului motiv că n-au știut să se organizeze, întotdeauna sînt cîteva care rămîn pe dinafară, erau ocupate să-și jelească nenorocirea, sau să aibă grijă de fiul care le rămăsese, sau dedesubtul soțului să mai facă un fiu, de asta pierd mamele întotdeauna. Gaze lacrimogene, tunuri cu apă, bastoane de cauciuc, scuturi și viziere, țevi de conducte, sulițe ad-hoc din gardurile parcurilor, iată cîteva din armele folosite de o parte și de alta, anumite noutăți cu efecte mai dureros persuasive au început să fie testate au început să fie testate de diverși polițiști, războaiele sînt ca nenorocirile, nu vin niciodată singure, primul experimentează, al doilea perfecționează, al treilea e pentru că merită, fiind fiecare pe rînd, în funcție de unde începe numărătoarea, al treilea, al doilea, primul. (...)

(1) Numărat, cîntătirit, împărțit (ebr.) - cuvinte sibilice scrise  cu litere de foc de o mînă nevăzută pe zidurile Babilonului, în timpul domniei lui Baltasar, prevestindu-i că zilele sînt numărate, că el cîntărește prea puțin în balanță, și că regatul îi va fi împărțit.
>

SURSA
Jose Saramago*, Pluta de piatră**, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 188-

NOTE M.T.
* Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Educația fizică în România precomunistă (GHIBU 1957)

În România, gimnastica a fost introdusă în învățământul secundar printr-un decret școlar din 1864, inclus în Colecția de legi, reguli, programe publicată de C. C. Lascăr și I. Biberi. Articolul 116 al acestui document oficial prevedea că „printre obiectele care se predau în licee se află și gimnastica”.
Primele informații despre organizarea lecțiilor de educație fizică se găsesc în programele analitice pentru licee publicate în 1907 și 1908.
În Programa școlilor de băieți (gimanzii și licee), publicată la București în 1908,  se prevedea că la lecție se execută seria de exerciții de ordine sau libere, seria de exerciții de suspensiune la aparate și seria de exerciții de sprijin la aparate. Ca aparate erau folosite bara fixă, paralele, inele, cal, frânghii, prăjini etc.
Pentru fete, programa școlilor medii publicată în 1909 prevedea că lecțiile de gimanstică suedeză includ seria mișcărilor de ordine și mers, seria exercițiilor pregătitoare și mișcări aplicative, adică jocuri. Aparatele folosite de fete erau scara fixă, banca, bârna.
În școala primară lecțiile de educație fizică erau organizate conform lucării lui D. Ionescu, Îndrumar pentru predarea gimnasticii în școlile primare și normale de fete și băieți, publicată la București în 1910. În sală se executau exerciții libere, exerciții de ordine și jocuri gimanstice, iar afară exerciții de ordine și jocuri gimanstice, exerciții libere și jocuri gimanstice, exerciții de ordine, libere și jocuri gimnastice într-o singură serie.
Același D. Ionescu publica în 1916 Metodica gimnasticii, conform căreia lecția cuprindea 7 serii de exerciții diverse: ordine, pregătitoare, libere, suspensiune, sprijin, jocuri, mers.
Evenimentul care a marcat dezvoltarea educației fizice în România precomunistă a fost înființarea la București în 1922 a Institutului Național de Educație Fizică. Prin ridicarea la un nivel superior a studierii acestui obiect de învățământ a început introducerea treptată în școli a sistemului de gimnastică suedeză.
Acest sistem, adoptat în multe țări, a fost inițiat de savantul suedez Pehr Ling (1776-1839). Teoria sa a fost descrisă în România de asistentul Virgil Roșală de la INEF, în lucrarea Sisteme și metode de educație fizică, publicată în 1933 la Oficiul Național de Educație Fizică din București. Ling împărțea mișcările în familii: brațe, picioare, cap, trunchi, suspensiuni, extensiuni, echilibru, mers, alergări, sărituri și voltije. El considera optim ca lecția să înceapă cu mișcări ușoare, să continuie cu cele grele și să se încheie tot cu mișcări ușoare, iar ordinea părților corpului implicate să fie picioare, brațe, cap și trunchi. Fiul lui P. Ling, Hjalmar Ling (1820-1886), a dezvoltat schema și metodica predării lecției.
Ideea de bază a gimnasticii suedeze era dezvoltarea armonică a tuturor părților corpului, fiecare exercițiu influențând o anumită parte a trupului. O mare importanță se acorda exercițiilor fără aparate, toate exercițiile executându-se după comandă și numărătoare. Sistemul de gimnastică suedez a fost influențat, ca și alte sisteme, de practica militară, respectiv prin ordine, formații, comenzi. În opinia cadrului didactic Emil Ghibu, trăsăturile pozitive ale schemei suedeze erau în număr de patru: predominanța exercițiilor analitice, ordinea strictă a succesiunii grupelor de exerciții, creșterea și scăderea treptată a efortului pe baza criteriul pulsului și alternarea exercițiilor după acțiunea lor. Ultimele două caracteristici au reprezentat pași înainte în metodica organizării lecțiilor de gimnastică. Trăsăturile negative ale sistemului scandinav erau: standardizarea lecțiilor care ducea la plictiseală, transformarea schemei în scop în sine, efectul biologic ca criteriu principal, acțiune superficială asupra omului.
Implementarea sistemului suedez în România a fost dependent de dotarea școlilor cu aparate corespunzătoare și de absolvirea primelor serii de la INES. Ca urmare, a existat o fază de tranziție până în 1928, când majoritatea liceelor și școlilor normale de băieți au fost dotate astfel încât din acest an schema nordică s-a impus ca metodă de predare a gimnasticii școlare. Conform Programei analitice din 1934, publicată la Tipografia Centrală din București, lecția de gimnastică din școlile medii pentru băieți și fete, avea 3 părți: introductivă (6 tipuri de mișcări), fundamentală (8 tipuri de mișcări) și finală. Cu această ocazie, s-au interzis exercițiile cu bastoane și măciuci și exercițiile la bară fixă și paralele.
Tot Virgil Roșală, devenit mai târziu profesor, a editat  în 1932, la București, și o lucrare teoretică, cu titlul Probleme de educație fizică.
În sfârșit D. Ionescu a publicat și o lucrare istorică în acest domeniu, Istoria gimnasticii și educației fizice la noi, apărută în 1939, la editura Revista Geniului din București.
Instaurarea regimului comunist în România în anii 1945-1947 a condus în 1949 la înlocuirea sistemului suedez cu cel sovietic, care, printre altele, prevedea ca fiecărei lecții să i se dea o temă concretă și renunțarea la curba standard a efortului.

SURSA
Emil Ghibu, Lecția de educație fizică, Editura tineretului, cultură fizică și sport, Buucrești, 1957, 34-48.