Educația fizică în România precomunistă (GHIBU 1957)

În România, gimnastica a fost introdusă în învățământul secundar printr-un decret școlar din 1864, inclus în Colecția de legi, reguli, programe publicată de C. C. Lascăr și I. Biberi. Articolul 116 al acestui document oficial prevedea că „printre obiectele care se predau în licee se află și gimnastica”.
Primele informații despre organizarea lecțiilor de educație fizică se găsesc în programele analitice pentru licee publicate în 1907 și 1908.
În Programa școlilor de băieți (gimanzii și licee), publicată la București în 1908,  se prevedea că la lecție se execută seria de exerciții de ordine sau libere, seria de exerciții de suspensiune la aparate și seria de exerciții de sprijin la aparate. Ca aparate erau folosite bara fixă, paralele, inele, cal, frânghii, prăjini etc.
Pentru fete, programa școlilor medii publicată în 1909 prevedea că lecțiile de gimanstică suedeză includ seria mișcărilor de ordine și mers, seria exercițiilor pregătitoare și mișcări aplicative, adică jocuri. Aparatele folosite de fete erau scara fixă, banca, bârna.
În școala primară lecțiile de educație fizică erau organizate conform lucării lui D. Ionescu, Îndrumar pentru predarea gimnasticii în școlile primare și normale de fete și băieți, publicată la București în 1910. În sală se executau exerciții libere, exerciții de ordine și jocuri gimanstice, iar afară exerciții de ordine și jocuri gimanstice, exerciții libere și jocuri gimanstice, exerciții de ordine, libere și jocuri gimnastice într-o singură serie.
Același D. Ionescu publica în 1916 Metodica gimnasticii, conform căreia lecția cuprindea 7 serii de exerciții diverse: ordine, pregătitoare, libere, suspensiune, sprijin, jocuri, mers.
Evenimentul care a marcat dezvoltarea educației fizice în România precomunistă a fost înființarea la București în 1922 a Institutului Național de Educație Fizică. Prin ridicarea la un nivel superior a studierii acestui obiect de învățământ a început introducerea treptată în școli a sistemului de gimnastică suedeză.
Acest sistem, adoptat în multe țări, a fost inițiat de savantul suedez Pehr Ling (1776-1839). Teoria sa a fost descrisă în România de asistentul Virgil Roșală de la INEF, în lucrarea Sisteme și metode de educație fizică, publicată în 1933 la Oficiul Național de Educație Fizică din București. Ling împărțea mișcările în familii: brațe, picioare, cap, trunchi, suspensiuni, extensiuni, echilibru, mers, alergări, sărituri și voltije. El considera optim ca lecția să înceapă cu mișcări ușoare, să continuie cu cele grele și să se încheie tot cu mișcări ușoare, iar ordinea părților corpului implicate să fie picioare, brațe, cap și trunchi. Fiul lui P. Ling, Hjalmar Ling (1820-1886), a dezvoltat schema și metodica predării lecției.
Ideea de bază a gimnasticii suedeze era dezvoltarea armonică a tuturor părților corpului, fiecare exercițiu influențând o anumită parte a trupului. O mare importanță se acorda exercițiilor fără aparate, toate exercițiile executându-se după comandă și numărătoare. Sistemul de gimnastică suedez a fost influențat, ca și alte sisteme, de practica militară, respectiv prin ordine, formații, comenzi. În opinia cadrului didactic Emil Ghibu, trăsăturile pozitive ale schemei suedeze erau în număr de patru: predominanța exercițiilor analitice, ordinea strictă a succesiunii grupelor de exerciții, creșterea și scăderea treptată a efortului pe baza criteriul pulsului și alternarea exercițiilor după acțiunea lor. Ultimele două caracteristici au reprezentat pași înainte în metodica organizării lecțiilor de gimnastică. Trăsăturile negative ale sistemului scandinav erau: standardizarea lecțiilor care ducea la plictiseală, transformarea schemei în scop în sine, efectul biologic ca criteriu principal, acțiune superficială asupra omului.
Implementarea sistemului suedez în România a fost dependent de dotarea școlilor cu aparate corespunzătoare și de absolvirea primelor serii de la INES. Ca urmare, a existat o fază de tranziție până în 1928, când majoritatea liceelor și școlilor normale de băieți au fost dotate astfel încât din acest an schema nordică s-a impus ca metodă de predare a gimnasticii școlare. Conform Programei analitice din 1934, publicată la Tipografia Centrală din București, lecția de gimnastică din școlile medii pentru băieți și fete, avea 3 părți: introductivă (6 tipuri de mișcări), fundamentală (8 tipuri de mișcări) și finală. Cu această ocazie, s-au interzis exercițiile cu bastoane și măciuci și exercițiile la bară fixă și paralele.
Tot Virgil Roșală, devenit mai târziu profesor, a editat  în 1932, la București, și o lucrare teoretică, cu titlul Probleme de educație fizică.
În sfârșit D. Ionescu a publicat și o lucrare istorică în acest domeniu, Istoria gimnasticii și educației fizice la noi, apărută în 1939, la editura Revista Geniului din București.
Instaurarea regimului comunist în România în anii 1945-1947 a condus în 1949 la înlocuirea sistemului suedez cu cel sovietic, care, printre altele, prevedea ca fiecărei lecții să i se dea o temă concretă și renunțarea la curba standard a efortului.

SURSA
Emil Ghibu, Lecția de educație fizică, Editura tineretului, cultură fizică și sport, Buucrești, 1957, 34-48.

„Suferințele din Ardeal” (STOICA 1917)

Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ed. IV, Vicovia, Bacău, 2008, 446 p. 

Prefaţa autorului

Întâia ediţie a acestei cărţi apăruse în Bucureşti cu puţină vreme înainte de intrarea României în război. în câteva săptămâni fu aproape complet epuizată, în Septembrie 1916 mi se cerea să scot o a doua ediţie. Pe atunci însă eram cu puşca în mână în jurul Sibiului, apoi în munţi, pe Surul, pe Gorganul, la curmătura Coţilor şi la Măgura Racoviţii de Argeş alături de eroii Regimentului 1 Grăniceri. Ceva mai târziu zăceam în spital cu trupul sfâşiat, slăbit de multa pierdere de sânge, şi cu schijă de oţel în plămânul stâng, lângă inimă. Cum să mă fi gândit în acele zile la publicare de cărţi?

Tămăduindu-mă la începutul verii trecute, fui trimis de Guvernul şi Marele Cartier General Român aici în America, unde mă străduiesc să-mi fac datoria conform îndrumărilor ce mi s-au dat. Şi am nădejdea că, nu peste multă vreme voi continua îndeplinirea acestei datorii iarăşi cu puşca în mână, de data asta pe frontul Franţei, alături de o ceată de voinici de ai noştri, dovedind în faţa lumii cu fapte şi cu jertfa propriului nostru sânge adâncul dor de libertate şi dezrobire al Românilor de sub ocârmuirea austriacă şi ungurească.

Pun acum această carte la îndemâna Românilor americani, la îndemâna ostaşilor sau viitorilor ostaşi, actualilor sau viitorilor mei camarazi, şi la îndemâna celor care rămân dorind biruinţă şi sănătate celor ce pleacă. Vor vedea dintr-însa că atât casa domnitoare din Viena, cât şi neamul unguresc, ne-au prigonit întotdeauna cu înverşunare că veacuri de-a rândul suprema lor ţintă a fost, cum este şi astăzi, desfiinţarea noastră şi că o împăcare între Români şi Unguri e cu neputinţă, câtă vreme dăinuiesc actualele graniţe ale Ungariei…

În aranjarea materialului istoric şi social am căutat o astfel de grupare, care să uşureze cât se poate de mult priceperea frământărilor din diferitele veacuri. Conform dezvoltării noastre politice am deosebit 7 epoci în luptele noastre cu ungurismul:

I. De la venirea Ungurilor până la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul şi părţile lui ungurene se despart de restul Ungariei, transformându-se în principat;

II. 1526-1599, de la întemeierea principatului până la cucerirea lui de către Mihai Vodă Viteazul;

III. 1599-1691, de la uciderea lui Mihai Viteazul până la înlăturarea principilor şi sosirea stăpânirii Habsburgilor în Ardeal;

IV. 1691-1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluţia lui Horia;

V. 1784-1848, de la revoluţia lui Horia până la revoluţia din 1848;

VI. 1848-1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluţionari până la împăcarea lor cu împăratul;

VII. 1867-1914, de la ajungerea noastră iarăşi sub biciul şovinismului unguresc până la izbucnirea uriaşului război de astăzi.

Am consultat aproape tot ce s-a scris la noi şi la vecinii noştri asupra chestiunii române din monarhia habsburgică, în deosebi scrierile lui A. Bunea, Eudoxiu Hurmuzachi, E. Brote, Aurel Popovici, ale d-lor R. W. Seton Watson („Racial problems în Hungary”, „Corruption and Refonn în Hungar”), N. Iorga (mai ales admirabila „Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie”), T. Păcăţeanu („Cartea de Aur”), Dr. Onisifor Ghibu („Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria”), I. Slavici („Die Rumaenen în Ungarn”, „Ardealul”) etc, ale istoricilor saşi Fr. Teusch, A. Schuller şi O. Wittslock („Geschcichte der Siebenbuerger Sachsen”, „Hundert Jahre saechsischer Kaempfe „), „Memoriile” lui Iosif Şterca Şuluţiu, ale lui I. Puşcariu şi studiile distinşilor istorici ardeleni Dr. Ion Lupaş şi Dr. Silviu Dragomir. Am adăugat la sfârşit o listă a unor isprăvuri de ale justiţiei şi administraţiei ungureşti. Nu fac nici un comentariu: faptele grăiesc ele destul de lămurit.

Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.

                                                                                                Vasile Stoica

Washington D. C., 1 Noiembrie 1917