„Dunărea de Jos” (CENTRUL CULTURAL „DUNĂREA DE JOS” 2015)

Consiliul Județului Galați & Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, „Dunărea de Jos”, Galați, nr. 166, decembrie 2015

2 Agenda Centrului Cultural - Târgul de Sfântul Andrei

2 Agenda Centrului Cultural - Galați ,orașul scrie, orașul citește

3 Agenda Centrului Cultural - Ipostaze etnografice

3 Agenda Centrului Cultural - Valori autentice ale culturii tradiționale din zona Galațiului

4 Agenda Centrului Cultural - Salonul național de fotografie

5 Vali Alexandru, interviu cu Bogdan Stanoevici

8 Nicolae Bacalbașa, Lumina ei abia cum luci vederii noastre

10 Florin Constantin Pavlovici, Câinii și caii

14 Doru Novacovici, Lagăru „Grădina”

15 Alexandru Mihalcea, Opinii despre literatura închisorii politice

16 Octavian Dănilă, Ion Caraion, poetul damnat

18 Stelian Neagoe, Profet în propria-i țară

21 Vasile V. Popa, Vasile Voiculescu și Vasile Gh. Popa

23 Octavia Mihalcea, Spectacolul condiției umane

24 Ion N. Oprea, Amintiri de ieri, de azi, dintotdeauna

26 Șt. I. Mureșanu, Antropologie a singurătății

28 Dumitru Anghel, Poeții în cetate - antologie lirică

30 Stela Iorga, Proză: Generăleasa

31 Violeta Ionescu, Inimă de câine

32 Gabriel Badea Păun, Arhitecți de neuitat - Edmond Van Saanen-Algi

35 Radu Negrescu Suțu, In memoriam Leon Ghica

38 Constantin Tănase, Proză: Îngerul gri

39 Lavinia Coman, Concerte de excepție la Ateneul Român

40 Ioan Gh. Tofan, Medic de bord

42 Radu Moțoc, In memoriam Alexei Rău

44 C. Stoica, Dicționar Artiști Plastici Gălățeni 104

46 C. Stoica, Morphocroma: Gheorghe Suciu

48 E. Mihalcea, Proiecte POP - interviuri

50 Acad. C. Gh. Marinescu, Dialoguri 50+1

51 I. Necula, Orașul suspendat

Cifrele  derby-ului! Şase  repere  pentru  Steaua - Dinamo »  De  la  Angelo  Niculescu  şi  pînă  la  Andrei  Cristea

GSP 1 martie 2014

Revoluţie franceză la televizor (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1907 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. În timp ce meditează la vechea şi noua sa viaţă, în oraş încep şi escaladează confruntări armate periodice, care se apropie de clădirea în care locuia şi restaurantul unde îşi lua masa de obicei.

<(...)
N-am mai rezistat. Am profitat de un moment de acalmie ca să ies.
-Grăbiţi-vă, mi-a strigat portăreasa. S-au oprit ca să prînzească, dar vor încep din nou, acum şi pe strada noastră trag asupra a tot ce mişcă. Nu traversaţi. Opriţi-vă la micul dumneavoastră restaurant şi întoarceţi-vă repede.
M-am îndreptat într-acolo grăbindu-mă puţin, am ocolit colţul străzii, am ajuns pe bulevard, am intrat restaurant care, din fericire, era deschis.
-Intraţi repede, mi-a strigat chelneriţa. Geamurile erau ciuruite, se vedeau mari crăpături.
-Da, zise ea, cei dinăuntru au tras asupra celor de afară şi cei de afară au tras asupra clienţilor noştri. Aveau cap de corp cu sos vinegretă.
-Plecaţi?
-Patronul n-a vrut să se pună în slujba Revoluţiei. Nu mai are anii. Şi apoi, nu e sigur de victorie. Aşa că şi-a atras ura lor.
-Dacă ar fi fost adevăraţi revoluţionari, zise patronul, care îşi făcu apariţia, le-aş fi dat poate o mînă de ajutor. În realitate, sînt reacţionari.
-Şi ceilalţi, adversarii?
-Sînt toţi reacţionari. Sînt două bande de reacţionari. Unii sînt plătiţi de laponi şi ceilalţi de turci.
Trupe înarmate treceau pe sub ferestre. Cîte unii de pe stradă ne arătau pumnul. Alţii se strîmtau. Alţii loveau în geamuri, ameninţînd să le spargă. Chelneriţa îmi mută tacîmurile spre mijlocul sălii.
-Uitaţi-vă ce mutre de turci au, zise patronul.
-Nu fiţi rasist, am spus eu. Apoi am tăcut, înghiţindu-mi saliva.
-Eu sînt rasistă, zise chelneriţa, pentru că îmi plac toate rasele.
-Nici nu există rase, zise patronul.
-Atunci nu-mi place nici una, răspunse chelneriţa, în afară de galbeni.
-Galbenii sînt toţi trădători, zise patronul. Cînd munceam în uzină ei erau spărgătorii de grevă. În tot cazul nu mă voi amesteca în această revoluţie de periferie. Ne vom instala în centru. Acolo e linişte.
Intră cineva. Avea o pălărie melon, ghetre şi mustăţi.
-Am traversat teritoriul insurgenţilor ca să vin în cartierul vostru. Am vrut să văd dacă întreprinderea  mea n-a ars. Într-adevăr, în centrul oraşul, dincolo de piaţa mare, la un kilometru, e linişte. Străzile sînt liniştite. E mult mult mai puţin trafic. Oamenii rămîn însă. Stau în faţa televizoarelor, privesc Revoluţia.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 106-108.

Revoluţie de tip francez (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la  o mică firmă pariziană care primeşţte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. Apoi meditează la vechea şi noua sa viaţă, dar în oraş încep confruntări armate ce se apropie de restaurantul de cartier în care îşi lua masa de obicei.

<(...)
Ceva se schimbase. M-am întrebat dacă într-adevăr este acelaşi restaurant. Da, era acelaşi. Acum foarte multe persoane stăteau la masă, cu carabina sprijinită de scaun. (...) Aproape toţi înarmaţi, atît clienţii obişnuiţi, cît şi ceilalţi.
-Dumnezeule, toţi trebuie să ne apărăm, îmi spuse chelneriţa văzându-mi chipul înspăimîntat.
(...) Cu greu recunoşteam clienţii pe care îi văzusem în fiecare zi. Nu mai aveau aceeaşi înfăţişare. Ceva esenţial se schimbase. (...)
Frînturi de conversaţie îmi ajungeau la ureche:
''Luptă de clasă'', ''măcelarul din Piaţa Roşie'', ''cuţitul între dinţi'', ''bogaţii'', ''săracii'', ''proletariatul'', ''antirevoluţionarism primar'', ''dictatură'', ''da, dar în libertate'', ''liber consimţită'', ''cîntecul zilelor de mîine'', ''zorii însinguraţi'', ''va fi o nouă noapte a Sf. Bartolomeu''*, ''asta va fi plătită cu sînge şi în sînge'', ''admiteţi că au vrut-o, cu corupţia lor'', ''porcii ăştia de burghezi'', ''muncitorii sînt săraci pentru că sînt cu toţii alcoolici'', ''şi drogul atunci'', ''colectivism'', '''individualism'', ''totalitarism'', ''societatea de consum'', ''cei ce sug sîngele poporului'', ''nişte vînduţi cu toţii'', ''conducătorii noştri''.
Brusc, un om înalt, slab, cu un aer furios, se ridică, bătu tare cu pumnul în masă, zbierînd cu o voce înspăimîntătoare:
-Şi fraternitatea! Nu trebuie să uităm fraternitatea!
(...) Omul se aşeză din nou. Discuţiile au fost reluate: ''paharul s-a umplut pînă-n vînt'', ''trei pătrimi din omenire trăieşte în mizerie'', ''dacă asta poate fi numită viaţă'', ''mor de foame'', ''noi sîntem privilegiaţi''.
''Nu sîntem privilegiaţi în raport cu privilegiaţii noştri'', ''prea mulţi privilegiaţi''. ''Jos privilegiaţii!'' ''Ceva trebuie să se schimbe.'' ''Oamenii rămîn aceiaşi'' ''Revoluţiile trec.'' ''Evoluţie sau revoluţie?''
''Totul are un sfîrşit. Totul are un început''.
''Asta-i cuadratura cercului.''
''Numai tinereţea are suficient entuziasm pentru...''
''Tinerii sînt mai lucizi decît noi?''
''Experienţa bătrînilor.''
''Tinerii sînt nişte ticăloşi.''
''Bătrînii sînt ticăloşi.''
''Există tineri ticăloşi şi bătrîni ticăloşi.''
''Cînd eşti ticălos, eşti ticălos pe toată viaţa.''
''Nu-i vom lăsa s-o facă.''
''Revoluţie de diverstisment.''
''Nu se poate, vedeţi, metroul, slujba, plodul, somnul''.
''Bucuria, vedeţi, putem trăi în bucurie.''
Eram frapat de nivelul ridicat al discuţiei. De preocupările interesante ale tuturor acestor persoane care pînă azi mi se păreau că dorm. (...) Un individ foarte gras, un soi de gigant, o bruftului că nu servea destul de repede. (...)
-Sînteţi comercianţi. Nişte exploatatori în fond.
-Exploatarea omulu de către om, am auzit.
Un freamăt de mînie îşi făcu loc parcă loc în sală.
-Eu sînt o muncitoare, a răspuns chelneriţa. Îmi cîştig viaţa cu sudoarea frunţii, în timp ce voi nu faceţi decît să vorbiţi, toate astea nu sînt decît vorbe.
-Tîrfă, îi strigă în faţă individul voinic chelneriţei.
N-am putut să suport asta. Tot eroismul din mine s-a trezit. M-am ridicat.
-Domnule nu ţi-e ruşine?
-Burghez murdar, mi-a ripostat individul, roşu de mînie. (...)
Am primit în faţă o lovitură de pumn, care m-a trimis pe scaunul meu. Chelneriţa, revoltată, îi dădu două palme teribile individului, care se aşeză pipăindu-şi falca. Apoi veni spre mine cu un prosop şi îmi şterse sîngele ce-mi curgea din nas.
(...) Dar în restaurant nervozitatea creştea. În timp ce beam paharul de rachiu pe care mi l-a oferit chelneriţa şi îmi ţineam batista la nas, în stradă se auziră pîrîituri de rafale şi deodată, ca la un ordin, oamenii îţi luară carabinele şi se ridicară:
-Plata, plata! strigau disperaţi chelneriţa şi patronul.
Unii le-au aruncat bancnotele în cap:
-Banii voştri murdari.
Alţii au ridicat din umeri fără să plătească. Alţii nici măcar n-au ridicat din umeri. Au ieşit îmbrîncindu-se.
-La arme, cetăţeni! striga mulţimea, îi vom învinge, îi vom învinge pe boşi.
S-au bulucit în stradă, în direcţia pieţei celei mari, spre dreapta. S-au întîlnit cu o mulţime înarmată cu carabine şi măciuci. Strada era plină de lume, indivizio care strigau, înjurau, cîntau. (...) Se auziră împuşcături. Strada se goli. În depărtare se mai auzeau înjurături şi cîntece. Pe şosea zăceau doi agenţi de circulaţie şi o bătrînă.
(...)>


SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, pp. 100-102.

NOTA M.T.
*În noaptea Sfântului Bartolomeu, respectiv 24 august 1572, are loc un episod al războiului religios din Franţa secolului XVII: în urma intrigilor reginei mame Caterina de Medicis, regele Carol IX ordonă partizanilor săi catolici masacrarea cîtorva mii de protestanţi din Paris.

Revoluţie în Franţa şi în Rusia (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. El meditează la vechea şi noua sa viaţă de singuratic, dar în oraş încep confruntări armate care se apropie de cartierul său.

<(...)
Într-o zi, spre amiază, pe cînd mă pregăteam să merg la restaurant, am văzut de la fereastră un om mînjit de sînge urmărit de trei poliţişti. Au dispărut cu toţii după colţul străzii. De data asta s-au deschis ferestrele vecinilor de alături şi ale celor din faţă. Au apărut capete. (...) Niciodată nu se văzuse un asemenea lucru pe strada noastră, deşi tot timpul era foarte circulată.
-E un hoţ, zise pensionarul.
-Poate e un revoluţionar, zise rusul alb*.
-Oh, nu vedeţi decît revoluţionari peste tot! Aici nu e ca la dumneavoastră, aici e Franţa.
-Şi la voi au fost revoluţii, răspunse rusul alb.
-Da, în '89**, zise pensionarul, dar asta-i de multă vreme. La noi, se-nţelege, nu va începe iar.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 94.

NOTE M.T.
*După reuşita loviturii de stat comuniste de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 din Petersburg, în Rusia a început un război civil între revoluţionarii ''roşii'' (comunişti) şi contrarevoluţionarii ''albi''. După înfrângerea din 1921, mulţi dintre''albi'' au emigrat în Europa.
**La 14 iulie 1789, populaţia răsculată din Paris a luat cu asalt fortăreaţa-închisoare Bastilia, moment considerat începutul revoluţiei franceze, care va culmina cu abolirea regalităţii şi proclamarea republicii la 20 septembrie 1792. Schimbări de regim politic într-un context mai mult sau mai puţin violent au avut loc în Franţa şi în 1793, 1794, 1799, 1804, 1814, 1815, 1830, 1848, 1852, 1870, 1940, 1944, 1958.

Revoluţie în Franţa postbelică (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), în exil în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Dar în oraş încep confruntări armate pe scară largă care se apropie de cartierul şi restaurantul unde îşi ia masa de obicei.

<(...)
Într-o zi la ora unu, cînd tocmai luam masa la restaurant, am văzut un altul, care venea cu carabina în bandulieră. Cea mai mare parte a clienţilor de-abia l-au băgat în seamă şi au continuat să prânzească. Alţii, cîţiva, l-au înconjurat la tejghea. El a cerut un anason. Ceilalţi la fel. Venea de la luptă. Vorbea tare. Era privit şi ascultat cu respect. Îşi expunea motivele participării sale, motive care mi se păreau justificate. Nici eu nu eram de acord cu lumea. Vorbea despre societate. Gesticula mult. Era aţîţat şi se înfierbânta pe măsura ce vorbea. Ceilalţi, cinci bărbaţi şi o femeie, dădeau din cap în semn de aprobare. Femeia, scundă, slabă, plină de nerv, negricioasă, spunea că trebuie să se termine odată.
-Din fericire mai există încă bărbaţi, striga ea, întorcându-se spre cei care şedeau la mese şi care nu păreau s-o audă sau se prefăceau că n-o aud.
În micul grup care îl înconjura erau doi muncitori cu salopete. Ceilalţi doi erau probabil mici funcţionari de vîrstă mijlocie. Unul dintre ei se bătuse într-o ţară pe care mă gîndeam că aş putea s-o identific cu Sardinia. Ultimul, un bătrînel cu barbişon alb, fusese în tinereţe anarhist. El n-ar trebui ca lucrurile să fie lăsate aşa:
-Pe vremea mea, adăugă el, încă de pe vremea mea...
-Într-adevăr, întărea omul cu carabina, acum ori niciodată...
-Îi vom face să înţeleagă.
-Lucrurile trebuie să se schimbe, zise unul dintre cei doi muncitori bînd dintr-o singură înghiţură restul băuturii de anason.
Patronul oferi un rînd, pe care ceilalţi îl acceptară.
-Situaţia asta nu mai poate dura, exclamă luptătorul.
Şi eu nu gîndeam că nu mai poate dura.
-Cu băieţi ca voi..., zise unul dintre cei doi funcţionari.
-Trebuie să se meargă până la capăt, rosti anarhistul. Ah, dacă aş avea vîrsta voastră!
-O ţară de trîntori... continuă luptătorul.
-Sîntem sătui pînă-n gît de ei, zise femeia.
-Ah, aşa-i, au rostit toţi în cor... Nu merită decît dispreţ.
-Dispreţul nu e suficent.
-Trebuie să terminăm, zise altul.
-Vor fi eliminaţi, zise luptătorul, va fi mai bine pentru toţi,
-Ai dreptate.
-Noi vom fi drepţi, mai adăugă luptătorul. Justiţia e aspră, îşi vor da seama de asta.
-Toţi cei care se lăfăie în dezmăţ şi nedreptate.
-Sînt inconştienţi.
-Nu mai inconştienţi decît ăştia.
Luptătorul se întoarse spre mesele noastre. Am avut impresia că mă viza pe mine în mod deosebit. El deschise gura. Nu ştiam unde să mă ascund. Apoi l-am auzit:
-Toate astea te fac să-ţi fie foame. Am un gol în stomac.
Bătrînul cu barbişon i-a propus să ia masa la restaurant împreună cu el şi cu celelalte cinci persoane care îl înconjurau. Întorcîndu-se spre grup, luptătorul refuză:
-Mi-ar fi făcut plăcere, zise el, dar nevastă-mea mă aşteaptă cu masa. Nu vreau s-o fac să se neliniştească. Şi apoi aş vrea să mă odihnesc puţin. La ora trei trebuie să mă întorc la baricada mea.
El strigă mîna să salute şi strigă:
-Jos sticleţii!
-Jos sticleţii, i se răspunse, apoi lupătorul se îndreptă spre uşă, urmărit de privirile micului grup. L-am văzut în stradă, prin geam. Mergea cu o figură încrîncenată.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacaecscu, ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 90-92.

Revoluţia Franceză în secolul XX (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942 în Franţa, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte o moştenire neaşteptată şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Măcinat de gânduri pleacă din restaurantul unde îşi lua masa de obicei şi ajunge în piaţa mare, unde au loc confruntări pe scară largă caracterizate de o violenţă pe care forţele de ordine nu o pot controla.

<(...)
Am reuşit să urc pe treptele statuii care se afla în mijlocul pieţii. De acolo am strigat:
-Ascultaţi, ascultaţi, sînt arbitrul vostru. Lucrurile se pot aranja, puteţi să vă rezolvaţi treburile. Altfel. Să discutăm împreună. Totul poate fi rezolvat prieteneşte.
-Nici unul dintre combatanţi nu mi s-a alăturat. Continuau să se prăbuşească în jurul meu. Le-am mai strigat:
-Totul se poate rezolva prin bună înţelegere. Alegeţi delegaţi! Daţi instrucţiuni delegaţilor. Văd, înţeleg, înţeleg mai ales că nu vreţi să vă înţelegeţi. De ce sînteţi aşa de grăbiţi?
Vorbeam în gol. Era un amestec de plin şi gol. Eu vorbeam în gol. Sau într-un prea plin.
-Şi eu sînt un om la fel ca voi. Vorbesc la fel ca voi...
Nu vorbeam aceeaşi limbă. (...) Un singur poliţist m-a întrebat:
-Ce faci acolo?
Apoi s-a întors la ocupaţia lui: să spargă capete. Am coborît din nou în mijlocul lor şi i-am apucat pe unii de mînecă:
-Sînteţi nebuni, am spus, dacă nu, spuneţi-mni ce vreţi. Voi aranja lucrurile.
Se desprinseră imediat. Unul dintre ei îmi spuse:
-Dumneata eşti nebun, nu înţelegi că luptăm pentru drepturile noastre?
-Pentru libertatea noastră, spuse un altul.
I-am întrebat despre ce drepturi e vorba. I-am întrebat ce fel de libertate cereau. Nici unul nu mi-a răspuns. Şi s-au întors să spargă capete.
Era plin de sticlă şi de sînge. Totul devenea din ce în ce mai violent. (...) Îmi frîngeam mîinile, singur, în mulţime.
-E totuşi foarte simplu. Ar fi putut fi foarte simplu.
Altul a strigat:
- Dacă ar fi fost simplu nu ar fi atît de complicat.
Cei care se prăbuşeau cu ţeasta spartă aveau un aer deplin fericit. Cei care spărgeau capul altora, un aer victorios şi mulţumit. Apoi, şi acestora li se spărgea capul.
În cele din urmă, un individ îndesat se apropie de mine şi îmi spuse:
-Se pare că nu înţelegeţi că e vorba de un război civil.
După care se reîntoarse la bătăuşii lui.
Ăsta era deci războiul civil. M-a auzit strigîndu-i încă:
-Asta înseamnă că vreţi să ucideţi.
-Asta înseamnă că nu mai putem.
-Atunci schimbaţi instituţiile. Dar asta nu va fi de ajuns pentru noi.
Am mai strigat:
-Schimbaţi instituţiile, dar asta nu va fi de ajuns. Toate instituţiile şi toate societăţile sînt rău întocmite. Citiţi ziarele. Există instituţii bune? Există societăţi bune? Războiul e o sărbătoare, sărbătoarea pe care o doriţi... Ştiţi, am mai strigat, că în Mexic singurele cîntece vesele sînt cîntecele revoluţionare? Revoluţii în favoarea unora, revoluţii în favoarea altora, tot felul de revoluţii. Revoluţii pentru, revoluţii contra, nu asta contează. Numai să ucizi sau să fii ucis. (...) Ucizi şi te las ucis ca să dovedeşti că viaţa există! (...) M-am uitat în jurul meu şi am observat că lîngă mine nu era nimeni. (...)
Un bătrîn se apropie de mine şi îmi spune:
-Ceea ce aţi crezut că vedeţi s-a petrecut acum aproape două secole. Această piaţă se numeşte întrtr-adevăr Piaţa Revoluţiei. A uneia viitoare, a uneia apropiate, a uneia probabile. Întoarceţi-vă acasă. Totul se sfîrşeşte aşa. Există acum alte instituţii împotriva cărora vom lupta. Nu azi. Poate mîine. Poate ieri. Am aavut un strămoş care s-a bătut şi a avut capul spart, un alt strămoş s-a bătut, de asemenea, chiar în acest loc. N-a murit decît mult mai tîrziu. A murit în casa lui. Acasă. Se zice că l-ar fi otrăvit nevastă-sa. Nu luptînd pentru instituţii, pentru politică.
(...)>

Moartea violentă în lumea secolului XX (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), aflat în exil în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă.

<(...)
În cele din urmă m-am întins pe canapeaua mea cu ziarul pe care tot ea mi-l adusese. Un tată îşi omorîse, cu lovituri de secure, nevasta şi fiul, în timp ce aceştia dormeau. O femeie îşi omorîse, cu revolverul, soţul şi fiica tot în timp ce aceştia dormeau. Doi îndrăgostiţi se sinuciseseră într-o cameră de hotel. Un ţăran de şaizeci de ani îşi omorîse cu un foc de carabină vecinul de cincizeci de ani, care era braconier. Fusese, în sfîrşit, găsit în Sena cadavrul umflat al tinerei dispărute. Un francez, căsătorit cu o japoneză, care îl părăsise pentru un neamţ, îşi făcuse harakiri. Un sinucigaş, deschizând robinetul de gaz ca să se sinucidă, nu murise, dar făcuse să sară în aer casa, de sub dărîmăturile căreia fusese scos teafăr, în timp ce vecinii săi, o pereche de pensionari şi nepotul lor muriseră striviţi. Pe undeva mai era război. Într-o bătălie se înregistraseră zece mii de morţi şi cincisprezece mii de răniţi. În America, un avion explodase în zbor, un altul, în Asia, fusese cuprins de flăcări în timp ce ateriza. Undeva au fost luaţi ostateci. Şi în altă parte fuseseră luaţi ostateci, de data asta răpirea fiind înfăptuită de elemente de dreapta, pe când autorii celeilalte erau de extremă stîngă. Răscoale în Africa; obţinând decolonizarea şi independenţa naţională, triburile se omorau între ele, aşa cum făcuseră înainte de colonizare. Independenţa naţională le permitea să-şi regăsescă vechile obiceiuri. Evident, era dezolant. Lumea va pieri pentru că nu mai există oxigen. Astronauţii se întorc de pe Lună. O nouă filozofie a dorinţei predică înmulţirea carnavalurilor. Vaticanul îndeamnă la iubire şi milă între oameni. O asociaţie internaţională, având sediul la Yokohama, cere oamenilor să se ucidă între ei cu bucurie. E o chestie interesantă. Dar se pare, şi cred, că nu e decît o farsă. Oamenii nu se pot ucide aşa, cu bucurie. Pentru a te ucide reciproc este absolută nevoie de forţa mîniei. De la începutul războiului civil, într-o ţară îndepărtată, se înregistraseră un milion de morţi. Adversarii sînt ajutaţi în luptă de trei mari imperii rivale, care le dau arme.
Societatea de protecţie a animalelor doreşte să înceteze masacrul puilor de focă. Un tînăr îşi ucide tatăl pentru că era burghez. Un sat întreg, dintr-o ţară aflată în război civil - bărbaţi, femei, copii, bătrîni - este pustiit cu aruncătoarele de flăcări ale compatrioţilor pentru că secta religioasă la care aderaseră cei aflaţi în sat le interzicea să participe la război şi să fie de partea unora sau altora dintre combatanţi.
Toate astea te decepţionează. Mereu acelaşi lucru, e cumplit de plictisitor. Dat fiindcă oamenii oricum vor muri cu toţii, ce importanţă mai are dacă sînt omorîţi mai devreme? Dar, în fine, cu toate că în fiecare zi lucrurile se petrec la fel, întîmplările astea menţin spiritul treaz.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 57-59.

Sport şi război în epoca modernă (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar de la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă.

<(...)
Mi-am reluat ziarul, nu citesc niciodată pagina sportivă. Aceste echipe care se aruncă unele împotriva altora ilustrează de minune faptul că mingea e aceea care contează, şi cînd echipele mai mari, cum sînt naţiunile, se aruncă unele asupra altora sau cînd se războiesc clasele sociale nu o fac din raţiuni economice, din motive patriotice, pentru dreptate sau libertate, ci pur şi simplu pentru conflictul în sine, pentru nevoia de a se război. Dar eu nu sînt specialist în sociologia confruntărilor. Şi apoi, nu mă interesează dacă se războiesc sau nu.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, Albatros, 1982, Bucureşti, 53-54.

Societatea franceză postbelică (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar al unei mici firme pariziene, care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi se pensionează, meditând apoi asupra vechii şi noii lui vieţi.

<(...)
Am aruncat o privire rapidă peste articolele de politică internă şi  internaţională. Am aflat, încă o dată, că în ţară oamenii nu se înţelegeau, că nemulţumirea ţăranilor creştea, a muncitorilor de asemenea, la fel ca a personalului, a meşteşugarilor şi negustorilor. Se putea observa că poliţia se săturase şi ea, agenţii ameninţând că vor ocupa ministerele. Intelectualii erau înfuriaţi. Studenţii, de asemenea, pentru că nu voiau să lucreze sau pentru că nu era de lucru  pentru ei şi pentru că era posibil să nu-ţi găsească serviciu după terminarea studiilor grele, plicticoase, inutile sau dimpotrivă, atât de interesante şi indispensabile progresului umanităţii, încât trebuiau remunerate cu mult mai bine. Ei n-ar avea deci recunoaşterea pe care o meritau în această societate care nu valora, totuşi, nimic. În legătură cu acest subiect gândeam la fel, dar motivele mele nu erau aceleaşi cu ale lor: societatea nu poate fi fondată pe nici o morală, pe nici o religie, condiţia existenţială a omului este, în sine, social şi extrasocial, inadmisibilă. Nu citesc niciodată articolele teoretice pînă la capăt.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 52.

''The posterity of Mircea Eliade'' (ZAVATI GARDNER 2005)

NOTĂ M.T.: Traducere din limba engleză de M.T.

<<
Mircea Eliade* face parte din acea galerie specială de erudiţi români, binecunoscuţi şi apreciaţi dincolo de graniţele ţării. El face parte din foarte puţin norocoasa elită intelectuală a generaţiei sale. Dacă sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial** l-ar fi găsit în România, Mircea Eliade ar fi sfârşit în mod sigur încarcerat într-una din puşcăriile comuniste sau la tăiat stuf*** sau la muncă forţată în lagărul de muncă al Canalului Dunăre-Marea Neagră****, care, supranumit ''Canalul Morţii'', a costat peste 100.000 de vieţi.
Opera lui Mircea Eliade este binecunoscută cercetătorilor istoriei religiilor, prin a sa ISTORIE A CREDINŢELOR ŞI IDEILOR RELIGIOASE*****, în două volume (1976-1978), care tratează mituri şi credinţe religioase, or prin a sa ENCICLOPEDIE A RELIGIILOR, schiţată la Chicago, în timpul ultimilor săi ani de viaţă. La Universitatea din Chicago el a deţinut diverse poziţii academice începând cu 1956 şi a fost numit profesor şi coordonator al Catedrei de Istorie a Religiilor în 1985.
El a urmat cursurile Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1925-1928), care i-au marcat educaţia intelectuală şi drumul în viaţă. Călătoria în Italia, unde şi-a pregătit teza de licenţă universitară: FILOSOFIA ITALIANĂ DE LA MARSILIO FICINO****** LA GIORDANO BRUNO*******, i-a deschis noi orizonturi.
Personalitatea complexă a lui Mircea Eliade a fost modelată în circumstanţe extreme, determinată de schimbarea balenţei de putere şi uimitoarea ascensiune a fascismului în Europa. Ideile extremei drepte s-au răspândit în întreaga Europă a epocii şi tânărul Mircea Eliade le-a absorbit ca un burete. Europa epocii a fost târâtă în marea tragedie a celui de Al Doilea Război Mondial********, care a fost o confruntare pe viaţă şi pe moarte.
Mircea Eliade a fost premiat cu o bursă de studiu în India, unde s-a aflat de la sfârşitul lui 1928 până în 1932. După ce a obţinut doctoratul în 1932, a fost numit asistent la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti în 1933. PROBLEMA RĂULUI ÎN FILOSOFIA INDIANĂ a fost tema cursului său inaugural.
În acelaşi timp, Mircea Eliade a fost un deschizător de drumuri prin studiile sale ştiinţifice despre filozofia şi religiile indiene, publicate la Roma şi Bucureşti.
Mircea Eliade apare ca o personalitate controversată, care a trăit în anii săi de formare intelectuală într-o foarte întunecată perioadă a istoriei umanităţii. Generaţia de intelectuali contemporani cu Mircea Eliade a urmat şi a fost captivată de charismaticul profesor universitar Nae Ionescu*********. El a fost profesor de filozofie şi logică la Universitatea din Bucureşti. şi publicist la ziarul CUVÂNTUL**********, care a format şi a atras mulţi tineri promiţători ai epocii către extrema dreaptă. Mircea Eliade a fost un membru al generaţiei sale. Din cauza opiniilor sale privind Mişcarea Legionară, în 1938 a fost întemniţat şi interogat de poliţia bucureşteană în legătură cu participarea sa la mişcarea fascistă. Ca urmare, a fost internat în lagărul de la Miercurea Ciuc. Nae Ionescu, care continua să influenţeze tânăra elită a epocii, fusese deja internat acolo în martie.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Mircea Eliade a fost numit ataşat cultural la Londra (1940) şi apoi consilier cultural la Lisabona (1941-1944). 1945 l-a găsit la Paris, unde a ţinut un curs liber de istorie a religiilor la ECOLE PRATIQUES DES HAUTES ETUDES***********. El a participat activ la conferinţe şi congrese în Italia, Germania şi Suedia.
Studiile sale: ŞAMANISMUL ŞI TEHNICILE ARHAICE ALE EXTAZULUI (1951)************, IMAGINI ŞI SIMBOLURI (1952)*************, YOGA (1954) l-au transformat într-o personalitate a domeniului. Universitatea din Chicago l-a solicitat ca visiting professor (1956-1957).
În următorii ani multe instituţii academice l-au omagiat. Mircea Eliade a devenit o celebritate menţionată cu veneraţie în cercurile intelectuale şi academice.
Mircea Eliade a avut o ascensiune meteorică în lumea universitară. Înclinaţiile sale politice din tinereţe i-au umbrit fără îndoială imaginea. Afilierea sa la Mişcarea Legionară************** înainte de plecarea în Occident  nu poate fi scoasă din CV-ul său. A fost Mircea Eliade scriitorul o nouă definiţie pentru om, vis-a-vis de istorie? El a căutat-o în ape foarte tulburi!
În tinereţea sa, poate şi-a căutat propria identitate? A trecut Mircea Eliade printr-o criză a valorilor? A fost descurajat şi deziluzionat în căutarea explicării locului omului în istorie? A suferit o profundă criză de identitate, pentru care a încercat diverse remedii?
Dezbaterea ÎMPOTRIVA lui Mircea Eliade cu cărţi gen: CIORAN, ELIADE, IONESCO. UITAREA FASCISMULUI de Alexandra Laignel-Lavastine*************** (2002) şi MIRCEA ELIADE, PRIZONIERUL ISTORIEI de Florin Ţurcanu**************** (2003) accentuează afilierea scriitorului la Mişcarea Legionară, în timp ce dezbaterea PRO Mircea Eliade cu FOŞTI PRIETENI ŞI ÎNTÂMPLĂRI UITATE de Marc Linscott Ricketts***************** (2003), abordează evoluţia scriitorului din alte puncte de vedere, cum ar fi semnificaţia valorii operei sale.
Se pare că Andre Gide****************** şi James Joyce******************* l-au influenţat pe Mircea Eliade în proza sa. Proza sa modernă a creat o atmosferă anxioasă a deznădejdii. Personajele sale sunt pierdute în lumea înconjurătoare. Experienţa personajelor se dezvăluie ca într-un Reality TV show. De exemplu, în LUMINA CE SE STINGE (1934), autorul este în căutarea propriei sale identităţi.
În ÎNCERCAREA LABIRINTULUI********************, viaţa este un labirint al semnelor, pe care omul le descoperă în timpul călătoriei sale prin iniţieri.
În romanele sale de introspecţie: ISABEL ŞI APELE DIAVOLULUI, MAITREY, ÎNTOARCEREA DIN RAI, HULIGANII*********************, Mircea Eliade studiază complet aspectul libertăţii individului, dincolo de norme şi convenţii morale.
Câteva din scrierile sale literare sale îşi au rădăcinile în folclorul românesc: DOMNIŞOARA CHRISTINA, ŞARPELE********************** sau tradiţiile indiene, pe care le-a studiat continuu în cursul vieţii sale: SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER, NOPŢILE LA SERAMPORE***********************.
Actuale sunt scrierile în format de jurnal sau de memorii: ŞANTIER, ROMANUL ADOLESCENTULUI MIOP, MEMORII, JURNAL ( publicate în 1935, 1988, 1991 şi 1993).
Nu trebui uitate excepţionalele scrieri estetice ale lui Mircea Eliade: SOLILOCVII, COMENTARII LA LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE************************.
Mircea Eliade a trăit o dilemă complexă, agonizând între omul biblic pentru care suferinţa are sens şi omul modern care şi-a pierdut acest sens (conform lui Nietzische*************************).
Mircea Eliade continuă să existe, dincolo de mormânt, prin opera sa. Complexa sa personalitate creativă continuă să fascineze şi să determine realizarea multor alte studii.
Lucrările lui Mircea Eliade pot fi găsite pe rafturile bibliotecilor universitare sau pot fi cumpărate din marile librării sau pe Internet în Regatul Unit. Mediul academic sau specialiştii interesaţi consideră încă relevante: FĂURARI ŞI ALCHIMIŞTI (1962), CĂUTAREA (1969), OCULTISM, VRĂJITORIE ŞI MODE CULTURALE (1976), O ISTORIE A IDEILOR RELIGIOASE (1978), MODELE ÎN COMPARAREA RELIGIILOR (1979), AUTOBIOGRAFIE (1981), COLOANA FĂRĂ SFÂRŞIT (1984), ENCICLOPEDIA RELIGIILOR (1986), JURNAL (1990), AŞTEPTÂND ZORII (1991), GHIDUL CONCIS HARPER COLLINS AL RELIGIILOR LUMII (2000)**************************, coautorii ultimei fiind Ioan P. Culianu*************************** şi Hillary S. Wiesner****************************.
>>

SURSA
Mariana Zavati Gardner*****************************, The Posterity of Mircea Eliade, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, 82-83.

NOTE M.T.
* Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA ) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/184589/Mircea-Eliade)
**Al Doilea Război Mondial (1939-1945)
*** Lagărele din Delta Dunării: Bacu 4, Grindu, Periprava (http://stiri.tvr.ro/ioan-ficior-al-doilea-tortionar-pentru-care-este-ceruta-urmarirea-penala-pentru-genocid_35037.html) (http://brasov100la100.ro/octav-bjoza-a-trait-patru-ani-de-detentie-in-lagare-si-inchisori-comuniste)
**** Canalul Dunăre-Marea Neagră: 14 lagăre (1950-1953) (http://adevarul.ro/locale/constanta/canalul-dunare-marea-neagra-lagarul-munca-fortata-7_514af31000f5182b8537e8ab/index.html) (http://www.telegrafonline.ro/1339966800/articol/202693/sfintii_romani_cinstiti_la_manastirea_de_la_galesu.html)
***** În limba franceză.
****** Marsilio Ficino (1433 Florenţa/Italia - 1499 Florenţa) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/206014/Marsilio-Ficino)
******* Giordano Bruno (1548 Nola/Italia - 1600 Roma/Italia) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/82258/Giordano-Bruno)
******** Al Doilea Război Mondial (1939-1945)
********* Nae Ionescu (1890 Brăila - 1940 Bucureşti) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nae-ionescu-un-personaj-controversat)
********** ''Cuvântul'' (http://www.miscarea.net/w/?p=2606)
*********** ECOLE PRATIQUES DES HAUTES ETUDES (http://www.ephe.sorbonne.fr/)
************ În limba franceză.
************* În limba franceză.
************** Mişcarea Legionară (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-stiut-miscarea-legionara)
*************** Alexandra Laignel-Lavastine (http://convorbiri-literare.dntis.ro/PAPUCnov3.html)
**************** Florin Ţurcanu (1967 - ) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Florin_%C8%9Aurcanu_(istoric))
***************** Marc Linscott Ricketts (http://maclinscottricketts.blogspot.ro/)
****************** Andre Gide (1869 Paris/Franţa - 1951 Paris/Franţa) (http://www.andregide.org/)
******************* James Joyce (1882 Dublin/Irlanda[Marea Britanie] - 1941 Berna/Elveţia ) (http://jamesjoyce.ie/)
******************** ÎNCERCAREA LABIRINTULUI: ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
********************* ISABEL ŞI APELE DIAVOLULUI: 1929; MAITREY: 1933; ÎNTOARCEREA DIN RAI: 1934; HULIGANII: 1935 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
********************** DOMNIŞOARA CHRISTINA: 1936; ŞARPELE: 1937 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
*********************** SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER: 1940; NOPŢILE LA SERAMPORE: 1940 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
************************ SOLILOCVII: 1932; COMENTARII LA LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE: 1943  (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade)
************************* Friederich Nietzische (1844 Rocken/Prusia - 1900 Weimar/Germania) (http://www.iep.utm.edu/nietzsch/)
************************** În limmba: engleză, engleză, engleză, engleză, engleză, engleză, franceză, engleză, engleză, engleză, engleză.
***************************  Ioan P. Culianu (1950 Iaşi/România - 1991 Chicago/SUA) (http://www.icr.ro/praga/anti-comunism-personalitati/ianuarie-ioan-petru-culianu.html)
****************************  Hillary S. Wiesner (http://mihneamaruta.ro/2011/05/29/interviu-ileana-petre-culianu-nu-era-din-lumea-noastra/)
***************************** Mariana Zavati Gardner (1952 Bacău/România - ) (http://www.bacauexpres.ro/poeta-bacauana-mariana-zavati-gardner-omagiata-in-revista-plumb.html)

O scrisoare a lui M. Eliade către N. Ionescu din 1926 (HANDOCA 2005)

<
Am publicat peste 1200 de scrisori emise de Mircea Eliade* în perioada 1923-1986. Nu de mult Editura Humanitas a încheiat tipărirea celui de-al treilea volum (ultimul) din monumentalul Corpus epistolar, intitulat Europa, Asia, America, apărut tot sub îngrijirea mea. În acest context nu-mi închipuiam că voi reuşi să găsesc şi alte epistole inedite, avându-l ca expeditor pe marele nostru scriitor. Şansa mi-a surâs însă recent, descoperind ciornele a trei scrisori, pe care le prezint, reproducându-le şi în facsimil.
(...)
Scrioarea către Nae Ionescu** a fost scrisă la sfârşitul verii anului 1926. Student în primul an la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, tânărul publicist e impresionat: ''N-am să uit niciodată prima lecţie de metafizică la care am asistat. Anunţase un curs despre ''Faust*** şi probleme salvării''. Amfiteatrul ''Titu Maiorescu****'' era arhiplin şi am găsit cu greu un loc în fund, tocmai în ultima bancă. A intrat un bărbat un bărbat brun, palid, cu sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobosit de sclipitori; când îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă. Şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi subţiri, nervoase. Când vorbea,mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanţele, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare''... (Memorii, ediţia a II a, Editura Humanitas, p. 107-107).
Magistrul i-a propus studentului său să devină colaborator la Cuvântul*****. Acesta îi promisese câteva texte despre Hasdeu******, Papini******* şi despre câţiva scriitori români contemporani. Eliade îşi justifica amânarea debutului prin scrisoarea transcrisă alăturat. Perioada de ezitare a începutului de colaborare la Cuvântul nu e amintită în memorialistică.
Ciudat este că toate misivele către Nae Ionescu s-au pierdut... Din cele ale magistrului către învăţăcel am publicat două texte fără relevanţă prea mare în volumul II din Mircea Eliade şi corespondenţii săi (Ed. Minerva, p. 244-245).
(...)

[Către Nae Ionescu]
Aceste câteva cuvinte vi le scriu ca nu cumva să rămâneţi cu neprietenească [lectură incertă] impresie despre mine. M-aţi rugat - iar eu am primit cu dragă inimă să scriu note şi articole la ''Cuvântul''. Iar până acum nu m-am ţinut de cuvânt. Nu am avut nici prilejul să trec pe la Redacţie, după cum făgăduisem. A fost o pricină unică: examenele. În timpul cât le-am pregătit nu am putut lucra ceva pentru ''Cuvântul'', acum de asemenea nu pot. Trebuie să mă odihnesc, iar în orele de studiu va trebui să le pregătesc mai mult lucrări ce se vor tipări la toamnă. Mă vedeţi publicând la Ad[evărul] lit[erar]********. Să nu vă mire. Am mare nevoie de cărţi şi Ad. lit. plăteşte bine articolele.
Sfârşind rândurile acestea de explicare, amintesc că făgăduinţa mea rămâne şi cum voi puţin timp liber, voi veni la Cuvântul.

>

SURSA
Mircea Handoca, Mircea Eliade inedit, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-60.

NOTE M. T.
*Mircea Eliade (1907 Bucureşti - 1986 Chicago/SUA) (http://www.westminster.edu/staff/brennie/eliade/mebio.htm)
**Nae Ionescu (1890 Brăila - 1940 Bucureşti) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nae-ionescu-un-personaj-controversat)
***Faust (http://www.bookblog.ro/altele/faust/)
****Titu Maiorescu (1840 Craiova - 1917 Bucureşti) (http://www.istoria.md/articol/544/Titu_Maiorescu,_biografie)
*****''Cuvântul'' (http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-01-20/cuvantul-lui-nae-ionescu.html)
******Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 Crisitneştii Hotinului/Basarabia[Rusia ţaristă] - 1907 Câmpina/România) (http://www.muzeulhasdeu.ro/index.php?meniu=13)
*******Giovanni Papini (1881 Florenţa - 1956 Florenţa) (http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Giovanni+Papini)
********''Adevărul literar'' (http://adevarul.ro/cultura/arte/ieri-azi-literarul-filele-vremii-1_50ad43207c42d5a66391cc21/index.html)

''Mircea Eliade: Phantastische Geschichten'' (CATANOY 1979)

La 71 de ani, Mircea Eliade, eminent savant (predă istoria religiilor la Universitatea din Chicago), eseist şi romancier, rămâne unul din cei mai evoluaţi din punct de vedere metafizic scriitori contemporani.  Cele aproape 20 de volume de literatură, scrise în română, incluzând romane şi povestiri fantastice, le-a populat cu personaje simbolice. Numele lor au fost schimbate de la o carte la alta, dar ele au rămas fixate în căutarea înţelegerii existenţei lor. Pentru cititiorii care nu au citit lucrările ştiinţifice ale lui Eliade, monologurile şi comentariile personajelor sale dematerializate par un minunat şi inteligent curs de istorie a religiilor sau de filozofie (cititorule caută în cărţile tale: Hinduism, Yoga, Taoism, Rig-Veda, Chronicum Laurissense breve, Platon, Nietzsche, Jung etcaetera).
Măiestria lui Eliade este demonstrată în mod repetat în vasta colecţie de povestiri fantastice scrise între 1945 şi 1971. Ca de obicei, el se orientează cu încredere prin lumea misterelor pe care o cunoaşte atât de bine, manipulând cu abilitate renumita sa tehnică: problema ''timpului'', vizualizată ca o complexă reţea de plane în care evenimentele spaţiale au loc paralel cu sau independent unul de altul; ''sindromul faustian'' (drama cunoaşterii); prezenţa ''fiinţelor mitice''; ''drumul morţii' şi ecoul şi legătura ''alegoriilor'' în schimbări du-te-vino.
Leana şi Adrian, din povestirea În curte la Dionis de exemplu, sunt variante eliadeşti ale lui Orfeu şi Euridice, care ajung în mod surprinzător la momentul morţii, deoarece nimeni nu înţelege mesajul orfic scris în sunetul cântecului lui Dionis, al cărui mister rămâne subtextul pentru toate actele cunoaşterii, iubirii şi înţelegerii. În Makranthropus (Gigantul) Cucoanes devine o victimă a anomaliei glandei sale pineale, care-i transformă corpul într-o monstruoasă excrescenţă (poate o variaţiune gotică a Sânului lui Roth). Altă povestire, Adio, împărtăşeşte din intepretările esoterice şi teologice ale condiţiei umane după moartea lui Dumnezeu.
Celelalte povestiri sunt şi mai iraţionale, aproape imposibil de rezumat în câteva cuvinte. În plus, ele sunt pline de poveşti-intrigă secundare în interiorul povestirii - îndemnând cititorul să se concentreze asupra multiplelor referinţe simbolice: o fundătură întortocheată din care nu există ieşire. Totuşi, Eliade merită să fie apărat. Stilul său este clar şi nesofisticat, şerpuind ca un râu silenţios. Limbajul este clasic şi cuvintele înseamnă mai mult decât o acoperire sau un cadru. Deşi scenariul său metafizic are afinităţi cu Borges, Eliade este greu de încadrat. Rareori el lasă extravaganţa barocă să-i umbrească viziunea asupra lumii. Aceasta este o viziune eclectică în care nevoia cunoaşterii absolute îi transformă pe toţi cititorii în ontologişti de facto.
Sună bizar, dar scrierile literare ale lui Eliade sunt mai puţin cunoscute în Europa (excelenta traducere a lui Silberman în Germania; versiunea Guillermou în Franţa) decât în Statele Unite. De ce editurile anglo-americane continuă să ignore scrierile sale beletristice rămâne o enigmă. Cred că este timpul să se admită că Eliade nu este doar un guru cu o gândire polivalentă, dar este de asemenea şi o strălucită personalitate literară ca şi confraţii săi Ionescu sau Cioran.
(''World Literature Today'', fostul ''Book Abroad'', primăvara 1979)

SURSA
Nicolas Catanoy, Mircea Eliade: Phantastische Geschichten, Edith Silberman, tr. Frankfurt a. M. Insel., 1978, ''Origini'', Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 26-27

NOTĂ M. T.
Traducere din engleză de M. T.

Educația fizică în România precomunistă (GHIBU 1957)

În România, gimnastica a fost introdusă în învățământul secundar printr-un decret școlar din 1864, inclus în Colecția de legi, reguli, programe publicată de C. C. Lascăr și I. Biberi. Articolul 116 al acestui document oficial prevedea că „printre obiectele care se predau în licee se află și gimnastica”.
Primele informații despre organizarea lecțiilor de educație fizică se găsesc în programele analitice pentru licee publicate în 1907 și 1908.
În Programa școlilor de băieți (gimanzii și licee), publicată la București în 1908,  se prevedea că la lecție se execută seria de exerciții de ordine sau libere, seria de exerciții de suspensiune la aparate și seria de exerciții de sprijin la aparate. Ca aparate erau folosite bara fixă, paralele, inele, cal, frânghii, prăjini etc.
Pentru fete, programa școlilor medii publicată în 1909 prevedea că lecțiile de gimanstică suedeză includ seria mișcărilor de ordine și mers, seria exercițiilor pregătitoare și mișcări aplicative, adică jocuri. Aparatele folosite de fete erau scara fixă, banca, bârna.
În școala primară lecțiile de educație fizică erau organizate conform lucării lui D. Ionescu, Îndrumar pentru predarea gimnasticii în școlile primare și normale de fete și băieți, publicată la București în 1910. În sală se executau exerciții libere, exerciții de ordine și jocuri gimanstice, iar afară exerciții de ordine și jocuri gimanstice, exerciții libere și jocuri gimanstice, exerciții de ordine, libere și jocuri gimnastice într-o singură serie.
Același D. Ionescu publica în 1916 Metodica gimnasticii, conform căreia lecția cuprindea 7 serii de exerciții diverse: ordine, pregătitoare, libere, suspensiune, sprijin, jocuri, mers.
Evenimentul care a marcat dezvoltarea educației fizice în România precomunistă a fost înființarea la București în 1922 a Institutului Național de Educație Fizică. Prin ridicarea la un nivel superior a studierii acestui obiect de învățământ a început introducerea treptată în școli a sistemului de gimnastică suedeză.
Acest sistem, adoptat în multe țări, a fost inițiat de savantul suedez Pehr Ling (1776-1839). Teoria sa a fost descrisă în România de asistentul Virgil Roșală de la INEF, în lucrarea Sisteme și metode de educație fizică, publicată în 1933 la Oficiul Național de Educație Fizică din București. Ling împărțea mișcările în familii: brațe, picioare, cap, trunchi, suspensiuni, extensiuni, echilibru, mers, alergări, sărituri și voltije. El considera optim ca lecția să înceapă cu mișcări ușoare, să continuie cu cele grele și să se încheie tot cu mișcări ușoare, iar ordinea părților corpului implicate să fie picioare, brațe, cap și trunchi. Fiul lui P. Ling, Hjalmar Ling (1820-1886), a dezvoltat schema și metodica predării lecției.
Ideea de bază a gimnasticii suedeze era dezvoltarea armonică a tuturor părților corpului, fiecare exercițiu influențând o anumită parte a trupului. O mare importanță se acorda exercițiilor fără aparate, toate exercițiile executându-se după comandă și numărătoare. Sistemul de gimnastică suedez a fost influențat, ca și alte sisteme, de practica militară, respectiv prin ordine, formații, comenzi. În opinia cadrului didactic Emil Ghibu, trăsăturile pozitive ale schemei suedeze erau în număr de patru: predominanța exercițiilor analitice, ordinea strictă a succesiunii grupelor de exerciții, creșterea și scăderea treptată a efortului pe baza criteriul pulsului și alternarea exercițiilor după acțiunea lor. Ultimele două caracteristici au reprezentat pași înainte în metodica organizării lecțiilor de gimnastică. Trăsăturile negative ale sistemului scandinav erau: standardizarea lecțiilor care ducea la plictiseală, transformarea schemei în scop în sine, efectul biologic ca criteriu principal, acțiune superficială asupra omului.
Implementarea sistemului suedez în România a fost dependent de dotarea școlilor cu aparate corespunzătoare și de absolvirea primelor serii de la INES. Ca urmare, a existat o fază de tranziție până în 1928, când majoritatea liceelor și școlilor normale de băieți au fost dotate astfel încât din acest an schema nordică s-a impus ca metodă de predare a gimnasticii școlare. Conform Programei analitice din 1934, publicată la Tipografia Centrală din București, lecția de gimnastică din școlile medii pentru băieți și fete, avea 3 părți: introductivă (6 tipuri de mișcări), fundamentală (8 tipuri de mișcări) și finală. Cu această ocazie, s-au interzis exercițiile cu bastoane și măciuci și exercițiile la bară fixă și paralele.
Tot Virgil Roșală, devenit mai târziu profesor, a editat  în 1932, la București, și o lucrare teoretică, cu titlul Probleme de educație fizică.
În sfârșit D. Ionescu a publicat și o lucrare istorică în acest domeniu, Istoria gimnasticii și educației fizice la noi, apărută în 1939, la editura Revista Geniului din București.
Instaurarea regimului comunist în România în anii 1945-1947 a condus în 1949 la înlocuirea sistemului suedez cu cel sovietic, care, printre altele, prevedea ca fiecărei lecții să i se dea o temă concretă și renunțarea la curba standard a efortului.

SURSA
Emil Ghibu, Lecția de educație fizică, Editura tineretului, cultură fizică și sport, Buucrești, 1957, 34-48.

Astăzi, la Curtea Brâncovenească

Conferinţa „Ortodoxia în Occident“

Cuget Liber 30 iulie 2013

Restaurantul „Dorna” din Constanța în 1972 („Litoral” 1972)

<
Dacă ați întîrziat mai mult timp în piața centrală a orașului, piața „Griviței”, vă facem și recomandarea de a poposi pentru cîtva timp la restaurantul cu autoservire „Dorna”, pentru a gusta cîte ceva din variatele sortimentele de mîncăruri prezentate ca într-o adevărată expoziție de artă culinară. La restaurantul „Dorna” cu 10 lei puteți servi două feluri de mîncare și o prăjitură, ne spune șeful unității, Ionescu Iancu. Și încă un amănunt: restaurantul „Dorna” se deschide la 5,30 dimineața.
>

SURSA
***, „Dorna”, „Litoral”, Constanța, ?.?.1972, p.?.

Liga Națiunilor și alianțele regionale (GHIȚULEASA)

 prof. Catalin Ghituleasa, Liga Natiunilor si aliantele regionale, Liceul Teoretic ,,C- tin Brancoveanu", Dabuleni

            Dupa Primul Razboi Mondial, Marile Puteri invingatoare intrunite in cadrul Conferintei de Pace de la Paris au decis, printre altele, infiintarea unei Societati (Ligi) a Natiunilor, in vederea crearii unui climat de pace si securitate in Europa si in lume.
            Initiatorul acestui proiect cu radacini mai vechi a fost presedintele american Woodrow Wilson, acesta punand in practica ideile altor doi presedinti americani, intre care se remarca cele ale lui Theodore Roosevelt.
            Constituit in mod oficial la Geneva, la 20 noiembrie 1919, acest organism international - la care au aderat in prima instanta 42 de state - avea ca principal obiectiv mentinerea statu- quo-ului teritorial in Europa si in lume, asa cum fusese el stabilit prin Tratatele de Pace de la Paris- Versailles din 1919- 1920. Mijloacele propuse in vederea actionarii in acest sens erau exclusiv cele diplomatice( cele coercitive nefiind accepate, acesta reprezentand de altfel si punctul slab al Ligii , a carei ineficienta se va regasi in izbucnirea celui de- Al Doilea Razboi Mondial)avand la baza cooperarea si incheierea intre natiuni a unor tratate sub egida Societatii Natiunilor.
             Din multitudinea de tratate inregistrate in cadrul Secretariatului Ligii Natiunilor - toate incheiate in spiritul dreptului international - mi- am oprit atentia asupra aliantelor regionale initiate de Romania in deceniile trei si patru ale secolului XX, tara noastra fiind timp de un deceniu si jumatate o voce auzita si respectata la Liga Natiunilor, gratie unor personalitati diplomatice de exceptie precum Nicolae Titulescu sau Take Ionescu.
             Recunoasterea in cadrul Sistemului Versailles a statului national unitar  a determinat Romania sa actioneze permanent in perioada interbelica - indiferent de guvernele sau de regimul politic - pentru respectarea Tratatelor de Pace incheiate in 1919- 1920. Combaterea revizionismului si revansismului - manifestate in special de catre Ungaria - s-a concretizat prin infiintarea, in 1921, a primei aliante regionale cu caracter defensiv din Europa - Mica Intelegere (sau Mica Antanta, cum a mai fost denumita).
               Un rol major in constituirea acestui pact regional i- a revenit stralucitului diplomat, orator si om politic - Take Ionescu. Ministru de Externe al Romaniei intre 1920- 1921 si prim - ministru intre 1921- 1922, Take Ionescu a militat si a reusit sa puna bazele unui sistem de aliante mutuale intre cei trei membri( Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia) care va combate pana la destramarea sa in 1938 orice tendinta de revizuire a Tratatelor de la Paris in centrul si sud- estul Europei.
               A doua alianta regionala incheiata in spiritul Ligii Natiunilor a luat fiinta la mijlocul deceniului al patrulea, pe fondul ascensiunii regimurilor revizioniste si revansarde, in special Germaniei naziste ( la 30 ianuarie 1933 Hitler devine cancelar al Germaniei). In urma demersurilor intreprinse in mod stralucit de catre Nicolae Titulescu, titanul diplomatiei internationale, se constituia la Atena, la 9 februarie 1934, Intelegerea Balcanica. Forul balcanic, cuprinzand Romania, Grecia, Cehoslovacia si Iugoslavia (invitand si Bulgaria sa adere, conditionand insa renuntarea din partea acesteia a oricarei amenintari revizioniste in regiune, fapt ce a facut imposibila cooptarea acesteia in alianta) a reprezentat una din ultimele tentative de combatere a presiunilor si amenintarilor statelor ce doreau revizuirea Tratatelor de la Paris- Versailles.
             Indepartat de catre Carol al II- lea  la 29 august 1936 din functia de Ministru de Externe al Romaniei (la presiunile lui Hitler), Nicolae Titulescu isi va vedea naruite eforturile depuse in cadrul Ligii Natiunilor - al carei Presedinte a fost ales de doua ori consecutiv (1930 si 1931), fapt unic in istoria Ligii! - in crearea unei lumi a pacii, cooperarii si triumfului dreptului international.
             Desi s- au destramat la sfarsitul deceniului al patrulea, in zorii declansarii celui de- Al Doilea Razboi Mondial - interesele contradictorii ale Marilor Puteri triumfand inca o data-  cele doua aliante au meritul de a fi actionat pana la sfarsit in total acord cu prevederile forului sub a carei egida se infiintasera.
            Mai mult, concluzia care se desprinde rezida in faptul ca statele mici si mijlocii (printre care si Romania)- DACA ACTIONEAZA CONCERTAT- pot sa determine Marile Puteri sa tina cont de interesele lor. 
            Invatamintele sunt multiple, situatia internationala de la inceputul secolului al XXI- lea facand trimitere la rolul diplomatiei si colaborarii regionale, continentale si mondiale in crearea unei lumi a pacii si a securitatii .
       

Bibliografie
   
     BACON, Walter, M., Jr, ,, Nicolae Titulescu si politica  externa a Romaniei ( 1933- 1934)", Institutul European, Iasi, 1999
      IDEM, ,,Nicolae Titulescu", Institutul European, Iasi, 1999
      BUZATU, Gheorghe, CIRSTEA, Marusia, ,, Europa in balanta fortelor( 1919- 1939)", vol I, Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2007
      NANU C. , Frederic, ,, Politica externa a Romaniei(1918 -1933)", Iasi, Institutul European, 1993
      VLAD, Constantin, ,, Diplomatia secolului XX", Fundatia Europeana Titulescu, Bucuresti, 2006
   
                                          

„SSI se opune ocupației” (ZIDARU 2003)

 Marian Zidaru, SSI se opune ocupației - ?, ?, Ovidius University Press, Constanța, 2003

(...)

Celălalt agent trimis la Constanța a fost Demetrian Gheorghe, conspirat Dorogan. Acest agent făcea parte din Agentura I a Secției II Contrainformații. El declară că în ziua de 17 noiembrie i s-a ordonat de către șeful său direct Victor Ionescu să se prezinte în biroul lui Traian Borcescu din strada Ionescu Gion. Acolo se mai aflau agentul principal Constantin Calafeteanu, împreună cu 3-4 agenți. Șeful secției, Traian Borcescu, le-a explicat că scopul misiunii era deplasarea în diferite localități din Moldova și Dobrogea pentru a culege informații despre trupele sovietice ce se aflau în trecere prin țară (natura lor, dotare etc), despre starea de spirit a populației în legătură cu evenimentele din acea perioadă, din cine sunt formate autoritățile locale, dacă se făceau deportări de oameni politici, situația însămânțărilor etc. De asemenea, de a culege informații despre PCR și a celorlalte organizații pro-comuniste. Borcescu a citit instrucțiuni ce cuprindeau 14 puncte ce trebuiau urmărite de agenți în timpul misiunii. Agenții erau obligați să memoreze aceste instrucțiuni. Nu le era permis să ia cu ei nimic scris. După terminarea instructajului, agenții au primit cele două legitimații de acoperire de la ziarul „Universul” și Misiunea Militară Americană. Borcescu i-a avertizat că legitimația de la „Universul” putea fi folosită în toate situațiile, în timp ce legitimația americană se folosea numai în situații deosebite. Demetrian a primit de la Borcescu 100.000 de lei. După instructaj, Demetrian a raportat lui Ionescu despre misiune și a început pregătirile pentru executarea ei. A doua zi a plecat la Constanța, unde părinții săi aveau o casă. În casă locuia un chiriaș pe nume Ovezea, pe care Demetrian l-a rugat să-i pună la dispoziție o cameră. La Constanța a stat 6 zile, timp în care a luat legătura cu persoane cunoscute din oraș de la care a cules informații. A mers în piață și a stat de vorbă cu țăranii care vindeau legume, de la care a cules informații despre situația însămânțărilor, starea de spirit a țărănimii în legătură cu evenimentele. Demetrian a cules informații despre trupele sovietice care treceau prin Constanța (natura, dotare, dacă staționau sau erau în trecere etc), precum și informații despre activitatea PCR și a organizațiilor pro-comuniste. A mai cules informații despre culoarea politică a autorităților locale și despre deportările de oameni politici.

După ce a cules informațiile s-a înapoiat la București, a întocmit un raport informativ scris, pe care l-a predat personal lt. col. Borcescu. Odată cu raportul, au fost predate cele două legitimații de acoperire (...).

„Memoriile mandarinului valah” de P. Pandrea (1905-1968) (RUSU 2000)

Titus Rusu, Memoriile mandarinului valah, „Tomis”, Constanța, octombrie 2000.


Recent am citit „Memoriile mandarinului valah” (Albatros, București, 2000). Cartea fost primită cu interes  nu numai de cititorii de literatură memorialistică, ci și de presă. Publicațiile literare i-au acordat spații ample. Face parte din familia jurnalelor intime ale lui N. Steinhardt, Celia Voinescu, I. D. Sârbu și Mihail Sebastian, apărute în ultimii ani.
Marele avocat și scriitor Petre Pandrea a intrat în ultimele decenii într-un con de umbră. Volumul de memorii l-a adus în actualitate. A trăit între 1905-1968 și a avut o viață zbuciumată. Înainte de a muri scris premonitoriu: „În anul 2000, vor veni biografii care vor cerceta enigmatica figură a lui P. Pandrea, avocat, scriitor, jurnalist, sociolog, economist, moralist și filosof. Biografia lui va fi mai simbolică decât opera, fiindcă ideile de umanism au fost pecetluite cu patru arestări burghezo-moșierești pentru PCR și cu șapte arestări PCR în epoca 1946-1964, cu avertismente, sfaturi, propuneri de posturi de ministru plenipotențiar la Paris, Bruxelles, universitar și academician, toate respinse pentrru a-și păstra autonomia și lupta pentru umanismul judiciar.
Sub burghezie a salvat de la moarte, gratuit, o mie de comuniști, antifasciști, muncitori și israeliți. Numai prin procesul Medias, judecat în mai 1941 la Curtea Marțială Craiova, au fost 300 de inși încadrați la moarte și eliberați în numele umanismului judiciar.
Sub dictatura proletariatului, problema s-a repetat. Huliganismul de dreapta a fost înlocuit de huliganismul judiciar de stânga. Au fugit avocații de la datorie, așa cum au fugit și sub cele trei dictaturi burghezo-moșierești. Acei avocați au abdicat de la funcția de apărător, au devenit acuzatori, codoși de securitate plătiți și anexe ale procuraturii.
A onorat profesia de avocat cu probitate și onoare. A fost arestat în 1948. A stat 4 ani și 7 luni în lagăr. Eliberat, a reintrat în barou, de la 11 mai 1952 la 23 octombrie 1958, pledând în marile procese ale epocii, cu viziera ridicată și în altercații cu ministerul public al internelor. A fost rearestat în 1958. A fost condamnat 15 ani pentru „agitație”.
Pandrea a urmat Liceul militar „Mănăstirea Dealul”, unde l-a avut profesor pe Nae Ionescu, care i-a îndrumat lecturile. Au rămas prieteni până la moartea filosofului.
În 1926, a absolvit Facultatea de Drept din București, obținând și titlul de doctor. Între 1926-1933, a continuat studii de drept și filosofie la Berlin, Heidelberg, Munchen, Paris, Roma, Viena, Praga și Budapesta.
Între 1928-1932, în timp ce era student, a fost atașat al Ambasadei Române la Berlin. La Paris, s- a împrietenit cu Brâncuși, despre care va scrie mai târziu o carte. În 1933 a scris volumul Germania hitleristă, în care a intyit evoluția regimului nazist (cartea a fost republicată în 1975, la editura Minerva).
A practicat o avocatură performantă, sub patru dictaturi: carlistă, legionară, antonesciană și comunistă. Ne-au interesat paginile privind „huliganismul judiciar” în comunism.
A fost victima represiunii comuniste. Paginile despre justiție și detenție ne introduc într-o lume de groază, în care oamenii erau supuși unei opresiuni și falsificări fără precedent, care a depșit ceea ce au imaginat Kafka, Huxley și Orwell în romanele lor.
Interesantă mi se pare observația privind provenineța juriștilor propulsați în dregătorii înalte, care s-au pus în serviciul ocupantului sovietic și al partidului comunist. „Elitele” s-au recrutat dintre absolvenții Liceului Internat din Iași și al Facultății de Drept din Iași. „Magistrații recrutați din această pepinieră de carieriști erau capabili de cele mai mari infamii pentru un galon în plus”. Alexandru Voitinovici  (Al. Voitin în literatură) a fost procuror general al RPR și președinte al Tribunalului Suprem, Adrian Dimitriu a fost președintele Tribunalului Militar București și ministrul justiției, șeful delegației române la ONU și profesor universitar, Emilian Nucescu a fost președinte al Tribunalului Suprem și ambasador, Ion Filip (excelent jurist) a fost ministru adjunct al justiției și procuror general adjunct, Gh. Nedelschi judecător la Tribunalul Suprem și profesor universitar  (s-a sinucis aruncându-se de pe blocul din fața Fcaultății de Drept). La aceștia se adaugă și alte funcții mărunte. Se discuta că au fost recomandați de Alexandru Bârlădeanu, care-i știa din liceu și din facultate. Timp de două decenii, pe ei s-a bazat politica judiciară a regimului comunist.
Imediat ce a ieșit din prima detenție comunistă (1948-1952), Pandrea a început să scrie jurnalul. . România se schimba fundamental, i se părea de nerecunoscut: „Privesc, mă minunez și notez cu melancolie.  Aceasta este țara mea”. Evocă și anii petrecuți în închisoarea de la Ocnele, unde, în fața administrației a afirmat: „Pe creier și pe suflet nu-mi puteți pune lanțuri și nici cătușe și nu posedați lacătul la care să puteți păstra voi cheia.” Pandrea fost ales președintele Academiei de sub pământ  de la Ocnele Mari, unde, printre alții, Petre Țuțea a ținut o conferință de 16 ore.
Și situația din avocatură se schimbase. Nu mai era libertate de expresie. Alfons Nachtigal, „privighetoarea avocaților bucureșteni”, în apărarea medicilor de la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” , judecați pentru mită și foloase necuvenite, a afirmat că procesul este o înscenare asemănătoare  cu cea lui Beria în procesul „Halatelor albe” de la Moscova. Nachtigal a fost exclus din avocatură, neținându-se seama că a apărat militanți comuniști în perioada ilegalității și că a fost închis. De teama unor represalii, colegii l-au părăsit. Doar Pandrea i-a fost alături și a intervenit în favoarea lui I. G. Maurer  („Jean”), Avram Bunaciu și Petru Groza.
Obsesiv, ca un leitmotiv, în paginile cărții apare fenomenul  Vladimirești. Pandrea a fost apărătorul mănăstirii Vladimirești, „grădina Maicii Domnului”, în procesul cu Episcopia Bzăului și Patriarhia. S-au mai implicat în dispută poetul Sandu Tudor  de la mănăstirea Rarău (avea să moară în închisoare) și Andrei Scrima, bibliotecarul și creierul Patriarhiei. Mai târziu, conflictului i s-a dat o coloratură  politică și au intervenit miliția și securitatea. Tribunalul Militar Galați a pronunțat pedepse înfiorătoare. Procurorul militar care a participat la proces mi-a relatat situații care nu rezultă din dosar și din cartea lui Pandrea. Fenomenul Vladimirești ar putea constitui subiectul unei cărți fascinante. Și rude apropiate ale lui Pandrea au fost supuse represiunii. Lucrețiu Pătrășcanu a fost fratele soției sale.
Încheiem cu un vechi adagiu: „Lex injusta non est lex”.

„Mircea Streinul și „Junimea literară” din Cernăuți” (HAVRILIUC 199?)

 Nicolae Havriliuc, Mircea Streinul și „Junimea literară” din Cernăuți, „Tomis”, Constanța, 199?

Întâile activități literare ale lui Mircea Streinul din cadrul Societății culturale liceale „Steluța” (condusă de prof. Arcadie Dugan), de la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți, ca și redactarea revistei școlare „Caietul celor 4” (împreună cu Neculai Roșca, Nicolae Pavlovici și Teodor Plop) din 1928, îl recomandă printre tinerii talentați, deciși să lupte pentru afirmarea cuvântului și gândului românesc în Bucovina. După ce profesorul de istorie Isidor Pochmarski îi evidențiază talentul de prozator, Mircea Streinu, prin intermediul Nicolae Tcaciuc-Albu (considerat un prim mentor spiritual), este prezentat revistei literare „Junimea literară” condusă de Ion I. Nestor, rectorul Universității din Cernăuți și distinsă figură a vieții politice liberale din Bucovina. Universitarul cernăuțean, din dorința de a înscrie frământările culturale ale bucovinenilor pe un făgaș de creație românească, va oferi, stimulând talentele, paginile revistei „Junimea literare” tinerilor condeieri dornici de afirmare. În aceste împrejurări are loc debutul lui Mircea Streinu cu fragmentul de proză Van Paloș, dedicat amintirii tatălui său (nr. 5-8, mai-august 1929), preotul Gavril Streinul, mort în 1922. În același număr vor publica Dragoș Vitencu, Traian Chelariu, Iulian Vesper. Publicarea lui Mircea Streinu în prestigioasa revistă „Junimea literară” pregătește un început de drum literar și anunță un nume ce trebuie luat în atenție. Nu întâmplător, între noiembrie 1929 și februarie 1930, ele devine colaborator permanent la pagina de literatură și artă a cotidianului „Tribuna”. În 1930, „Junimea literară” (nr. 5-8, mai august) îi publică o nouă proză Din carnetul domnului Boja (scrisă împreună cu N. Pavlovici). Textul impresionează prin plastica imaginii. În cadru pătrunde un personaj ce asistă la o scenă bănuită de adulter. Natura se află în consonanță cu stările sufletești. Povestirea va fi reluată peste ani și introdusă în romanul Prăvălia diavolului. Investit cu atribuțiile redactorului în 1931, Mircea Streinul poate fi întâlnit frecvent în paginile „Junimii literare”. Îi apar în acel an poeziile (unele semnate cu pseudonimul Andrei Pajeră) Frângerea pâinii (gesturi umane decupate dintr-un tablou biblic), Rânduri pe o margine de carte, Isus binecuvântând stelele (imaginarul poetic întreținut de expresia lirică gândiristă), poemul în proză Odaia înserată (amintirea copilăriei apare ca o icoană), Poveste la han (descriptivul fixând un peisaj nocturn), Pâclă (scrisă împreună cu Ion Roșca, povestirea surprinde zbuciumul sufletesc al personajului la despărțire de ființa iubită) și așa numitele dări de seamă. Impresiile, cu unele note critice, începute în „Tribuna” vor fi continuate în paginile „Junimii literare”, când prezintă autorii: Teodor Scorțescu - Popi (admiră nuvela pentru „zugrăvirea moravurilor”, Mihail Sadoveanu - Baltagul (remarcă peisajul și dragostea sadoveniană), C. Narly - Ispite și biruinți (notează eleganta discreție a poetului), Hugo Marti - Intermezzo românesc (subliniază străduința scriitorului elvețian de a schimba percepția lumească despre România, văzută un loc al răului), Simion Reli - Din trecutul unui oraș - Siret (situează autorul între erudiție și putere de evocare). Deși anul 1932 îi aduce o schimbare în viața de jurnalist - numirea în funcția de redactor-șef la ziarul „Glasul Bucovinei” - Mircea Streinu va desfășura o activitate redacțională la „Junimea literară” prin corelare și completare reciprocă. Acum îi apar poeziile Catrene, ciclul Spuneri de moarte (în cadrul primei antologii a tinerei literaturi bucovinene, inițiată de Ion I. Nistor), proza Vacanțe (evocare a copilăriei cu tristețile și bucuriile ei). La rubrica de prezentare a cărții, Mircea Streinul: Ion Pillat - Caietul verde (admiră iscusința poetului de a uni „fiorul clasicismului helen cu flamura ortodoxismului); Gh. N. Dumitrescu-Bistrița - Cântece patriotice școlare (lauda osârdia autorului părinte de a cultiva în sufletul copiilor dragostea pentru muzică); Al. Robot - Copilul minune (acuză agramatismul autorului pe fondul unei mai vechi dispute). Împreună cu Gh. Antonescu recenzează revistelor: „Cuget moldovenesc”, „Datina”, „Discobolul”, „Grai moldovenesc”, „Îndrumarea”, „Răboj”, „Boabe de grâu”, „Cele trei Crișuri”, „Convorbiri literare”, „Azi”, „Adevărul literar și artistic”, „Făt Frumos” etc, În 1933 textele semnate de Mircea Streinul în „Junimea literară” sunt poezii, recenzii de carte și de reviste literare. Publică poeziile Soliloqui, Exegeză, Recunoaștere. Îl recomandă pe Georg Kaiser cu Papiermuhle. Recenziile de reviste („Pană literară”, „Îndrumarea”, „Viață literară”, „Societatea de mâine”) este urmată de numeroase informații despre editura „Iconar”. (Se anunță instituirea unui premiu de două mii de lei de către colecția „Iconar” pentru cel mai bun manuscris.) La rubrica „Vitrina cărții”, Mircea Streinul face obișnuitul tur de orizont recomandând cititorilor câțiva dintre autori și cărțile lor: Mircea Eliade - Întoarcerea din rai, D. D. Roșca - Existența tragică, Al. O. Teodoreanu - Tămâie și otravă, Eugen Ionescu - Nu, Ioan Georgescu - Cântece din umbră, Emil Gulian - Duh de basm, M. Celarianu - Polca pe furate, Gherghinescu Vania - Amvonul de azur, N. Cantonieru - Întâmplări omenești etc.

Cunoscând îndeaproape universul spiritual al generației tinere de condeieri bucovineni, M. Streinul va încerca, sub titlul „Indice” (nr. 10-12, 1933, nr. 1-4, 1934), să surprindă, într-un portret de grup, câteva aspecte distincte ale tinerilor creatori, considerând că Bucovina deține „un loc important în mișcarea literară românească”. În sprijinul acestei afirmații, Streinul are în vedere poeți și critici literari - Eugen Jebeleanu, Petre Manoliu, Șerban Cioculescu, Perpessicius, Ov. Papadima, N. Roșu - ce au scris despre fenomenul literar din Bucovina. Această schiță de istorie literară (văzută ca un exercițiu pentru antologia Poeți tineri bucovineni, 1938, sau pentru capitolul „Literatura bucovineană” din Istoria literaturii române, scrisă împreună cu Dan. C. Pantazescu în 1941) face „un sumar al literaturii tinerilor scriitori bucovineni” din unghiul creatorului, dar în atenția „criticului din Capitală”. Autorii din sumar sunt împărțiți în trei grupe. Din primul eșalon fac parte: N. Tcaciuc-Albu, Iulian Vesper, George Drumur, Ion Roșca, Neculai Roșca, Teofil Lianu, Ghedeon Coca; urmează „alți lirici bucovineni realizați”: Dragoș Vitencu, Tudor Ulmanu, Barbu Slușanschi, E. Ar. Zaharia, Procopie Miliște, Vasile I. Posteucă, Aspazia Munte, George Nimigeanu. La „promisiuni pentru viitor” sunt cuprinși Ionel Crețeanu, Arcadenie Cerneanu, Aurel Putneanu, Mircea Grunichievici, Cristofor Vitencu, Nela Ropceanu, Sextil Dascăl. Dintre prozatori îi menționează pe Oltea I. Nistor (Spre Orient), Traian Chelariu (nuvele), Gheorghe Antonescu (Compromis), Neculai Pavel și Mihai Cazacu. În același număr, Mircea Streinul, semnând „Viața culturală la Cernăuți”, comentează evenimentele culturale din prima jumătate a anului 1934: aniversarea celor treizeci de ani de la înființarea revistei „Junimea literară”, expoziția de carte bucovineană deschisă la Universitate, activitatea Teatrului Național sub direcția lui Leca Morariu, șezători și concerte ale societăților muzicale „Armonia” și „Tudor Flondor”, activitatea societăților studențești „Junimea”, „Dacia”, „Arboroasa” și a societății școlare „Steluța”.

Începând cu nr. 7-14/1934, Traian Chelaru, întors de la studii din Paris și Roma, preia postul de secretar de redacție al „Junimii literare”, înlocuindu-l pe Mircea Streinul din colectivul de redactori al revistei. În cuprinsul numărului, Streinul semnează proza autobiografică Stan a început să lupte cu stelele (evocarea timpului copilăriei aduce în prim plan moartea tatălui, transfigurat prin învățătorul Axinte Ionescu). Redacția „Junimea literară”, în 1935, îl privește pe Streinul cu rezerve. În paginile revistei, el apare între „tolerat”, când i se recunosc meritele literare, și „exclus”, când i se aplică rețeta de tânăr rebel. Nr. 1/1935 tipărește, alături de cele două poezii ale sale, Clar trist, sufletele și Aproape de somn, un comentariu al lui Traian Chelariu la volumul Itinerar cu anexe în vis. Reproducem din comentariu câteva aspecte: „... trebuie să subliniez că lirica streiniană este cea mai reprezentativă a noilor necesități și tendințe estetice în Bucovina actuală. (...) Cei ce vor veni după Mircea Streinul îi vor datora, în Bucovina, norocul de a se fi putut folosi de o utilă experiență tematică și tehnică. (...) Nici un viitor istoric al literaturii bucovinene nu va putea trece peste poezia <iconaristă> (...) iar de <iconarism> nu poate fi vorba dacă nu e vorba și de Mircea Streinul.” În pagina „Cărți și reviste”, Mircea Streinul face scurte aprecieri la câteva apariții din „lotul ales al poeziei din 1934”: Inimi sub săbii (E. Jebeleanu), Cloșca cu puii de aur (D. Vrânceanu), Romanțe pentru mai târziu (I. Minulescu), Memnon (H. Stamatu), Cartea țării (A. Maniu), comentând, totodată, și activitatea editurilor „Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II”, „Ciornei”, „Adevărul”, „Cartea Românească”, . Recenzează revistele „R. F. R.”, „Convorbiri literare”, „Gândirea”, „Pagini literare”, „Friza”, „Lanuri” etc. Absent în nr. 2, 3-4/1935, Mircea Streinul reapare cu o epigramă (Poetului manuscris tradus în nemțește - semnată Mircea Iconaru) în nr. 5-7/1935. Traian Chelariu, în același număr, recenzează revista „Icoana” (nr. 1) apărută în septembrie 1935 (în tipografia lui V. Blondovschi din Rădăuți), fără a face vreo referire la Mircea Streinul. Recenzia pertinentă și la obiect maschează o formă de amărăciune a lui T. Chelariu în fața neînțelegerilor care sapă la „temelia unirii” literare bucovinene. Stârnește nedumerirea că o publicație tipărită în septembrie să fie recenzată într-un număr al „Junimii literare” din mai-iunie. Explicația decalajului trebuie căutată în întârzierea apariției „Junimii literare”. E posibil ca  nr. 5-7/1935 să fi apărut prin octombrie sau noiembrie 1935. Și tot printre nedumeriri trebuie trecută publicarea unui alt text poetic „Apocalipsa” (ca semn al unei continuități ce nu se cădea întreruptă) în nr. 8-9 (august-septembrie 1935, cu pseudonimul Mircea Iconaru), când Mircea Streinul era tot mai preocupat de refacerea mișcării literare tinere și canalizarea forțelor creatoare pe făgașul deschis de revista „Icoana” (al cărei secretar de redacție a fost până la dispariția ei, din ianuarie 1938)