Agricultura Marii Britanii în timpul marii crize economice mondiale din 1929-1933 (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
Acum în legătură cu porcinele...” aci urmau niște informații și o plîngere că agricultura nu era folosită cum se cuvine. ”Dacă oamenii și-ar da seama că toată carnea de pasăre, cartofii, aproape toate legumele, o mare parte din fructe și o cantitate de lactate superioară celei obținute azi de la fermele de vaci pot fi realmente produse în țară și dacă printr-o prohibire treptată a importurilor în aceste ramuri ar încuraja, ba chiar ar forța pe cultivatorii și crescătorii noștri să aprovizioneze piața internă, în zece ani am avea o agricultură intensivă și profitabilă, cu o ridicare minimă a costului de trai și o imensă economie a cheltuielilor de import. Vezi bine cît de novice sînt în politică. Cerealele și carnea constituie false indicii ale drumului pe care merg eu. Cerealele și carnea din dominioane*, iar restul (fructe și legume de climă caldă) din producție internă, constituie motto-ul meu.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell**, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 364.

NOTĂ M. T.
* Dominionul era o formă de autoguvernare internă acordată de Marea Britanie unor colonii importante: Canada (1867), Australia (1901), Noua Zeelandă (1907) și Uniunea Sud-Africană (1910). (http://www.ziarulevenimentul.ro/m/stiri/stiinta%20si%20tehnica/imperiul-britanic--21006.html)
**  ed. Miron  -  Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Societatea franceză postbelică (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar al unei mici firme pariziene, care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi se pensionează, meditând apoi asupra vechii şi noii lui vieţi.

<(...)
Am aruncat o privire rapidă peste articolele de politică internă şi  internaţională. Am aflat, încă o dată, că în ţară oamenii nu se înţelegeau, că nemulţumirea ţăranilor creştea, a muncitorilor de asemenea, la fel ca a personalului, a meşteşugarilor şi negustorilor. Se putea observa că poliţia se săturase şi ea, agenţii ameninţând că vor ocupa ministerele. Intelectualii erau înfuriaţi. Studenţii, de asemenea, pentru că nu voiau să lucreze sau pentru că nu era de lucru  pentru ei şi pentru că era posibil să nu-ţi găsească serviciu după terminarea studiilor grele, plicticoase, inutile sau dimpotrivă, atât de interesante şi indispensabile progresului umanităţii, încât trebuiau remunerate cu mult mai bine. Ei n-ar avea deci recunoaşterea pe care o meritau în această societate care nu valora, totuşi, nimic. În legătură cu acest subiect gândeam la fel, dar motivele mele nu erau aceleaşi cu ale lor: societatea nu poate fi fondată pe nici o morală, pe nici o religie, condiţia existenţială a omului este, în sine, social şi extrasocial, inadmisibilă. Nu citesc niciodată articolele teoretice pînă la capăt.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 52.