În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar al unei mici firme pariziene, care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi se pensionează, meditând apoi asupra vechii şi noii lui vieţi.
<(...)
Am aruncat o privire rapidă peste articolele de politică internă şi internaţională. Am aflat, încă o dată, că în ţară oamenii nu se înţelegeau, că nemulţumirea ţăranilor creştea, a muncitorilor de asemenea, la fel ca a personalului, a meşteşugarilor şi negustorilor. Se putea observa că poliţia se săturase şi ea, agenţii ameninţând că vor ocupa ministerele. Intelectualii erau înfuriaţi. Studenţii, de asemenea, pentru că nu voiau să lucreze sau pentru că nu era de lucru pentru ei şi pentru că era posibil să nu-ţi găsească serviciu după terminarea studiilor grele, plicticoase, inutile sau dimpotrivă, atât de interesante şi indispensabile progresului umanităţii, încât trebuiau remunerate cu mult mai bine. Ei n-ar avea deci recunoaşterea pe care o meritau în această societate care nu valora, totuşi, nimic. În legătură cu acest subiect gândeam la fel, dar motivele mele nu erau aceleaşi cu ale lor: societatea nu poate fi fondată pe nici o morală, pe nici o religie, condiţia existenţială a omului este, în sine, social şi extrasocial, inadmisibilă. Nu citesc niciodată articolele teoretice pînă la capăt.
(...)>
SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 52.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu