Identitatea americană (CUȚITARU 2005)

Codrin Liviu Cuțitaru, O (altă) identitate americană, „Însemnări ieșene”, Iași, II/2005, 1/ianuarie, 33-35.

I
Dimensiunea mitică a Vestului Sălbatic nu are, desigur, doar un conținut geografic sau pur peisagistic. Însăși istoria locului speculează cu bună știință fabulosul și legendarul, sprijinindu-se într-o manieră quasitotală pe ideea temporalității arhaice, sacre, primordiale sau ciclice, lucru nemaiîntâlnit nici măcar la popoarele milenare, cu vocație prin excelență mitologizantă, cum ar fi arabii, chinezii sau grecii. faptul rămâne cu atât mai verosimil cu cât toată lumea știe și afirmă „tinerețea” americanității, dinamismul și pragmatismul înaintării sale în istorie.
Într-un fel, nu cred că ar trebui să vedem aici un paradox, sau, oricum, unul insurmontabil. Mitizarea Vestului american nu este o creație propriu-zisă a celor identificați astăzi ca „americani”, ci , categoric, a celor care i-au precedat cronologic și etnopsihologic, numiți vag ironic „americanii nativi”, aborigenii cu alte cuvinte, faimoasele „piei roșii” din literatura/cinematografia western, de inspirație romantică și coloratură eroică.
Doi factori imprevizibili au dus la un fapt cultural unic pe mapamond, neglijat în mod surprinzător, aș îndrăzni să afirm, de către teoreticienii noului istoricism. Este vorba de spre suprapunerea fenomenologică și faptică a istoriei (realității) cu mitul (ficțiunea). Cele două elemente sunt genocidul și oralitatea. Civilizația vechilor indieni a fost distrusă aproape integral de către primele colonizatoare ale bătrânului continent, iar (lucru absolut uimitor) această civilizație suficient de sofisticată - mai ales în ramificațiile sale sudice, astăzi devenite America Latină - este întemeiată în mo  fundamental pe oralitate, luându-și majoritatea secretelor cu cine, în mormânt. partea cea mai complicată însă se leagă de urmările catastrofei culturale și istorice, conferind aura de unicitate a fenomenului deja menționat. Nici exterminarea nu a fost, în cele din urmă absolută, pentru a transforma cultura indienilor americani într-o Atlantidă modernă, dispărută abrupt și total din istorie, învăluită într-un impenetrabil mister, nici oralitatea nu s-a dovedit un canal de perpetuare etnopsihologică atât de fragil pentru a acoperi vârstele inițiale ale grupului în completă obscuritate. Din existența triburilor de aborigeni a supraviețuit numai atât și numai într-o asemenea măsură încât să inducă istoriei un sens mitologizant și, fapt singular în lume, o configurație mitologizată.
Centrul de greutate al civilizației indiene, în interiorul Americii de Nord, se află, desigur, pe spațiul desfășurării plane, infinite, ale Vestului Sălbatic (Arizona, New Mexico, Colorado, Texas, Nevada, California), comparabil prin simbolistica sa stâncoasă și aridă de „epocă a pietrei”, cu conținutul arhetipal al timpului sacru. Arheologii clasifică această cultură arhaică a deșertului în 3 grupuri principale, cu evoluții mai mault sau mi puțin complementare: colectivitatea Mogollon, numită după munții sudici ai Arizonei, comunitatea Hokoham, un cuvânt din dialectul Pima  care înseamnă „cei care au migrat” și grupul Anasazi, termen din limba Navajo, referindu-se la „cei bătrâni”. Dispunerea acestor seminții este una geografică. Dacă Mogollonii au preferat extinderea sudică, având legături indiscutabile cu marile civilizații precolumbiene (aztecii, incașii, mayașii) ale Americii Latine, Hohokamii s-au dezvoltat în interiorul vestic propriu-zis, ilustrând foarte timpuriu ideea migrației, iar Anasazii au urcat în N, spre Nevada de azi, dând naștere uneia dintre cele mai reprezentative culturi aborigene, Navajo. Existența acestor colectivități ca tare, nereprezentată științific într-un mod convingător, pare a întări o teorie modernă, enunțată la sfârșitul anilor 50 de M. Eliade. Mă gândesc, fără îndoială, la mitul eternei reîntoarceri. Întreaga istorie (legendă) a indienilor Vestului Sălbatic are o traiectorie ciclică, revigorând periodic un arhetip, un mit primordial al divizării și răspândirii în teritoriu.
Ideea reciclării mitice a istoriei prelungește chiar la nivelul mental  de reprezentare a realității, justificând o altă teorie modernă interesantă, aparținând altui român preocupat de arhetipuri, Vasile Lovinescu. El lega dorința comunităților arhaice de a se proiecta circular în spațialitatea unui mit ab origine cu spaima colectivă de imprevizibilitatea viitorului istoric. Opresiunea cronologiei dialectice este oprită prin devierea curgerii liniare a evenimențialului și conectării lui sferice la timpul sacru. De aceea, căpetenia absolută, eroul temporalității primare  nu moare niciodată, ci este doar ocultat, putând reveni/reînvia oricând și, implicit, readuce istoria la forma ei arhetipală, ideală. Liderul militar și spiritual devine, prin urmare, după Lovinescu, un monarh ascuns.
Urmașii Mogollonilor, din sudul Arizonei, eroizează (mitologizează) în acest fel chiar geografia. Infinitele arhitecturi naturale din stânci - unele de-a dreptul neverosimile prin echilibristica inefabilă, îndreptată împotriva oricărei legi fizice, pe care o sugerează - capătă pentru ei un conținut sacru, o variantă simbolică a arhetipului ocultat. Apașii din munții Chiricahua (sudul extrem al Arizonei) susțin că liderul invincibil, Chicose (căpetenia), monarhul ascuns cu alte cuvinte, doarme, așteptând momentul prielnic reciclării istoriei și emancipării etniei rămase în stagnare. Ei îți indică o formațiune uriașă de stânci, vizibilă plenar din vârful munților, ce ilustrează, dincolo de posibilitatea oricărui dubiu, pe Cochise dormind. Simpla contemplare a orizontului geografic poate însemna astfel reactivarea timpului sacru și conectarea la arhetip.
Cu ani în urmă, am privit eu însumi în zare, spre locul indicat, simbolic numit de arizonieni „Capul lui Cochise”, și, pentru o secundă, am înțeles sensul epifaniei joyceiene. Cu nas acvilin, bine desenat pe cerul senin, cu coamă lungă și subțire, specifică straturilor nobiliare de apași, un profil autentic de indian se contura pregnant și gigantic pe fundalul albastru. El sugera adormirea sau, mai precis, somnul extatic. Zâmbetul ascuțit, ușor ironic, din colțul buzelor trezea însă fiori de gheață.

II
Până la un punct, psihologia contemporană a nativului american sugerează comportamentul bizar al unui personaj din proza secolului trecut, numit Bartleby. Melville își plasează eroul pe celebra Wall Street new-yorkeză, ca funcționar mărunt în birourile unui avocat plin de succces, devenit, deloc întâmplător, narator al textului.
Mulți se vor mira de această comparație stranie, cu atât mai mult cu cât mă voi referi explicit la „psihologia contemporană” a indienilor americani, refuzând, prin urmare, în descrierea de față, surprinderea unor atribute cu caracter tradițional. Este vorba mai curând despre un „spirit” dobândit din confruntarea istorică cu sistemul și foarte puțin despre un fond genetic comunitar. Nu alta pare a fi situația copistului melvillian care, trebuie să recunosc, m-a tulburat fără răspuns vreme îndelungată înainte de a ajunge în spațiul nord-american.
Taciturn și impenetrabil, muncind într-un ritm debordant, asemenea unei mașinării sofisticate. Bartleby se blochează, la un moment dat, într-un negativism total (aparent fără obiect), cu o vădită tentă suicidală, atât psihologic, cât și social. El repetă la infinit fraza „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu” oricând este rugat să-și facă datoria, să vorbească despre sine, să-și explice problema, să-și părăsească biroul etc. Mulți critici au văzut aici un rafinat „om al preferințelor”, revoltat discret împotriva unui sistem opac cultural, dar opinia nu rezistă la o analiză atentă. Bartleby refuză fără discernământ, chiar încercările disperat generoase ale patronului său de a-l ajuta rămânând fără rezultat. Alții au descifrat în atitudinea criptică a personajului parabola conceptului marxist al alienării. Într-un sistem obtuz social, fundamentat pe acumularea economică necondiționată, individul se depersonalizează și, ulterior, dezumanizează, devenind o formă goală. Dar nici această interpretare nu se poate sprijini integral pe text, întrucât măcar un singur reprezentant al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care era chiar în centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația  crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci la cel al transformării morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediata ei apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unuia înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea epifanică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică păost-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost la un moment dat, amuzat, și mai apoi intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată tradițiilor feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Individul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplar.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc, te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic, abstract, aparent fără nici  o implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sfântul Franisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptmânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo, comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze. Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.