<
În vreme ce ținea strîns biata mînă subțire, începu să vorbească rar, cu voce joasă, folosind dialectul gujerati* cu multă grijă, astfel încît femeia care cunoștea numai limbajul castei ei să fie în stare să o înțeleagă. Așa se lupta Miss Macdaid ori de cîte ori pacienții ei erau osîndiți să moară de holeră sau de ciumă, dar acum o mîna o forță aparte, lăuntrică. Femeia aceasta trebuia să trăiască. Voința și vitalitatea lui Miss Macdaid vor învinge apatia lăuzei, o vor face să renunțe la dorința ei de a muri. (...)
- Ai un băiat minunat, frumos ca luna, puternic, iute ca leoparzii și isteț ca elefantul cel mare al Maharajahului**. Nu uita bucuria pe care ai s-o faci bărbatului tău dăruindu-i un fiu atât de minunat. După ce perioada se purificare se va termina, va așeza ghirlande pe umerii tăi și îți va împodobi părul negru cu florile roții ale cotonierului mătăsos. Și printre toți acei gandhies din neamul tău vei fi cea mai onorată și mai onorabilă dintre soții. Haide, deschide ochii tăi negri și uită-te la fiul tău care-ți va aduce cinste, glorie și bogății.
Nu avea importanță că băiatul era numai piele și osul și mai urît decît cea mai urîtă maimuță sacră, ori că bărbatul ei avea să fie gelos și s-o rupă în bătăi peste o lună sau două. N-avea nicio importanță că praznicul se va reduce la puțin orez cu șofran și la cîteva prăjituri de orez îndulcit, spurcate de muște. Nu avea importanță că ghirlandele vor fi împletite din mușcate ofilite și din iasomie veștejită și că florile de cotonier mătăsos vor atîrna muiate de căldură. Nu avea importanță nici faptul că acest copil, numai pielea și osul, odată ajuns la maturitate, o va sili - cum era obiceiul - să își radă capul de femeie văduvă, să și-l acopere cu cenușă și să trudească din greu, ca o sclavă, pentru propria lui soție. Lăuza trebuia să trăiască. Pentru aceasta renunțase Miss Macdaid la toate bucuriile, plăcerile și suferințele încercate de celelalte femei. Pentru aceasta se înapoiase în Orientul imens, viermuitor. Femeia trebuia să trăiască!
- Știi ce înseamnă să ai un băiat frumos? rosti ea. Să vezi că toți cei din neamul tău se închină până la pămînt cînd treci pe stradă, și că tatăl bărbatului tău îți va aduce toate onorurile. Tobele vor bate. Țiterele vor cînta și întregul sat va dănțui și se va veseli.
(...)
La un moment dat femeia deschise încet ochii imenși, băgați în fundul capului și se uită la Miss Macdaid parcă de la o mare distanță. Buzele ei se mișcară puțin, iar Miss Macdaid știu că femeia încerca să surîdă, că surîdea pentru prima dată într-o viață în care avusese parte numai de mizerie și de foame. Apoi buzele obosite ale femeii se mișcară și, deși nici un murmur nu scăpă printre ele, Miss Macdaid își dădu seama că rostea în urîtul ei dialect cuvîntul magic: ”Fiul meu!” (...) Miss Macdaid își zise triumfătoare: „Am cîștigat. Acum se va lupta ca să trăiască.”
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 450-452.
NOTE M. T.
* Gujerati = Limbă indo-ariană din familia limbilor indo-europene. Azi este una din limbile oficiale în India, unde este vorbită de 46 milioane de persoane, multe în statul federal Gujarat de la granița cu Pakistanul. (https://www.britannica.com/topic/Gujarati-language)
** MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
Se afișează postările cu eticheta sacră. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sacră. Afișați toate postările
miercuri, 6 iulie 2016
miercuri, 1 ianuarie 2014
Identitatea americană (CUȚITARU 2005)
Codrin Liviu Cuțitaru, O (altă) identitate americană, „Însemnări ieșene”, Iași, II/2005, 1/ianuarie, 33-35.
I
Dimensiunea mitică a Vestului Sălbatic nu are, desigur, doar un conținut geografic sau pur peisagistic. Însăși istoria locului speculează cu bună știință fabulosul și legendarul, sprijinindu-se într-o manieră quasitotală pe ideea temporalității arhaice, sacre, primordiale sau ciclice, lucru nemaiîntâlnit nici măcar la popoarele milenare, cu vocație prin excelență mitologizantă, cum ar fi arabii, chinezii sau grecii. faptul rămâne cu atât mai verosimil cu cât toată lumea știe și afirmă „tinerețea” americanității, dinamismul și pragmatismul înaintării sale în istorie.
Într-un fel, nu cred că ar trebui să vedem aici un paradox, sau, oricum, unul insurmontabil. Mitizarea Vestului american nu este o creație propriu-zisă a celor identificați astăzi ca „americani”, ci , categoric, a celor care i-au precedat cronologic și etnopsihologic, numiți vag ironic „americanii nativi”, aborigenii cu alte cuvinte, faimoasele „piei roșii” din literatura/cinematografia western, de inspirație romantică și coloratură eroică.
Doi factori imprevizibili au dus la un fapt cultural unic pe mapamond, neglijat în mod surprinzător, aș îndrăzni să afirm, de către teoreticienii noului istoricism. Este vorba de spre suprapunerea fenomenologică și faptică a istoriei (realității) cu mitul (ficțiunea). Cele două elemente sunt genocidul și oralitatea. Civilizația vechilor indieni a fost distrusă aproape integral de către primele colonizatoare ale bătrânului continent, iar (lucru absolut uimitor) această civilizație suficient de sofisticată - mai ales în ramificațiile sale sudice, astăzi devenite America Latină - este întemeiată în mo fundamental pe oralitate, luându-și majoritatea secretelor cu cine, în mormânt. partea cea mai complicată însă se leagă de urmările catastrofei culturale și istorice, conferind aura de unicitate a fenomenului deja menționat. Nici exterminarea nu a fost, în cele din urmă absolută, pentru a transforma cultura indienilor americani într-o Atlantidă modernă, dispărută abrupt și total din istorie, învăluită într-un impenetrabil mister, nici oralitatea nu s-a dovedit un canal de perpetuare etnopsihologică atât de fragil pentru a acoperi vârstele inițiale ale grupului în completă obscuritate. Din existența triburilor de aborigeni a supraviețuit numai atât și numai într-o asemenea măsură încât să inducă istoriei un sens mitologizant și, fapt singular în lume, o configurație mitologizată.
Centrul de greutate al civilizației indiene, în interiorul Americii de Nord, se află, desigur, pe spațiul desfășurării plane, infinite, ale Vestului Sălbatic (Arizona, New Mexico, Colorado, Texas, Nevada, California), comparabil prin simbolistica sa stâncoasă și aridă de „epocă a pietrei”, cu conținutul arhetipal al timpului sacru. Arheologii clasifică această cultură arhaică a deșertului în 3 grupuri principale, cu evoluții mai mault sau mi puțin complementare: colectivitatea Mogollon, numită după munții sudici ai Arizonei, comunitatea Hokoham, un cuvânt din dialectul Pima care înseamnă „cei care au migrat” și grupul Anasazi, termen din limba Navajo, referindu-se la „cei bătrâni”. Dispunerea acestor seminții este una geografică. Dacă Mogollonii au preferat extinderea sudică, având legături indiscutabile cu marile civilizații precolumbiene (aztecii, incașii, mayașii) ale Americii Latine, Hohokamii s-au dezvoltat în interiorul vestic propriu-zis, ilustrând foarte timpuriu ideea migrației, iar Anasazii au urcat în N, spre Nevada de azi, dând naștere uneia dintre cele mai reprezentative culturi aborigene, Navajo. Existența acestor colectivități ca tare, nereprezentată științific într-un mod convingător, pare a întări o teorie modernă, enunțată la sfârșitul anilor 50 de M. Eliade. Mă gândesc, fără îndoială, la mitul eternei reîntoarceri. Întreaga istorie (legendă) a indienilor Vestului Sălbatic are o traiectorie ciclică, revigorând periodic un arhetip, un mit primordial al divizării și răspândirii în teritoriu.
Ideea reciclării mitice a istoriei prelungește chiar la nivelul mental de reprezentare a realității, justificând o altă teorie modernă interesantă, aparținând altui român preocupat de arhetipuri, Vasile Lovinescu. El lega dorința comunităților arhaice de a se proiecta circular în spațialitatea unui mit ab origine cu spaima colectivă de imprevizibilitatea viitorului istoric. Opresiunea cronologiei dialectice este oprită prin devierea curgerii liniare a evenimențialului și conectării lui sferice la timpul sacru. De aceea, căpetenia absolută, eroul temporalității primare nu moare niciodată, ci este doar ocultat, putând reveni/reînvia oricând și, implicit, readuce istoria la forma ei arhetipală, ideală. Liderul militar și spiritual devine, prin urmare, după Lovinescu, un monarh ascuns.
Urmașii Mogollonilor, din sudul Arizonei, eroizează (mitologizează) în acest fel chiar geografia. Infinitele arhitecturi naturale din stânci - unele de-a dreptul neverosimile prin echilibristica inefabilă, îndreptată împotriva oricărei legi fizice, pe care o sugerează - capătă pentru ei un conținut sacru, o variantă simbolică a arhetipului ocultat. Apașii din munții Chiricahua (sudul extrem al Arizonei) susțin că liderul invincibil, Chicose (căpetenia), monarhul ascuns cu alte cuvinte, doarme, așteptând momentul prielnic reciclării istoriei și emancipării etniei rămase în stagnare. Ei îți indică o formațiune uriașă de stânci, vizibilă plenar din vârful munților, ce ilustrează, dincolo de posibilitatea oricărui dubiu, pe Cochise dormind. Simpla contemplare a orizontului geografic poate însemna astfel reactivarea timpului sacru și conectarea la arhetip.
Cu ani în urmă, am privit eu însumi în zare, spre locul indicat, simbolic numit de arizonieni „Capul lui Cochise”, și, pentru o secundă, am înțeles sensul epifaniei joyceiene. Cu nas acvilin, bine desenat pe cerul senin, cu coamă lungă și subțire, specifică straturilor nobiliare de apași, un profil autentic de indian se contura pregnant și gigantic pe fundalul albastru. El sugera adormirea sau, mai precis, somnul extatic. Zâmbetul ascuțit, ușor ironic, din colțul buzelor trezea însă fiori de gheață.
II
Până la un punct, psihologia contemporană a nativului american sugerează comportamentul bizar al unui personaj din proza secolului trecut, numit Bartleby. Melville își plasează eroul pe celebra Wall Street new-yorkeză, ca funcționar mărunt în birourile unui avocat plin de succces, devenit, deloc întâmplător, narator al textului.
Mulți se vor mira de această comparație stranie, cu atât mai mult cu cât mă voi referi explicit la „psihologia contemporană” a indienilor americani, refuzând, prin urmare, în descrierea de față, surprinderea unor atribute cu caracter tradițional. Este vorba mai curând despre un „spirit” dobândit din confruntarea istorică cu sistemul și foarte puțin despre un fond genetic comunitar. Nu alta pare a fi situația copistului melvillian care, trebuie să recunosc, m-a tulburat fără răspuns vreme îndelungată înainte de a ajunge în spațiul nord-american.
Taciturn și impenetrabil, muncind într-un ritm debordant, asemenea unei mașinării sofisticate. Bartleby se blochează, la un moment dat, într-un negativism total (aparent fără obiect), cu o vădită tentă suicidală, atât psihologic, cât și social. El repetă la infinit fraza „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu” oricând este rugat să-și facă datoria, să vorbească despre sine, să-și explice problema, să-și părăsească biroul etc. Mulți critici au văzut aici un rafinat „om al preferințelor”, revoltat discret împotriva unui sistem opac cultural, dar opinia nu rezistă la o analiză atentă. Bartleby refuză fără discernământ, chiar încercările disperat generoase ale patronului său de a-l ajuta rămânând fără rezultat. Alții au descifrat în atitudinea criptică a personajului parabola conceptului marxist al alienării. Într-un sistem obtuz social, fundamentat pe acumularea economică necondiționată, individul se depersonalizează și, ulterior, dezumanizează, devenind o formă goală. Dar nici această interpretare nu se poate sprijini integral pe text, întrucât măcar un singur reprezentant al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care era chiar în centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci la cel al transformării morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediata ei apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unuia înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea epifanică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică păost-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost la un moment dat, amuzat, și mai apoi intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată tradițiilor feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Individul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplar.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc, te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic, abstract, aparent fără nici o implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sfântul Franisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptmânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo, comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze. Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
I
Dimensiunea mitică a Vestului Sălbatic nu are, desigur, doar un conținut geografic sau pur peisagistic. Însăși istoria locului speculează cu bună știință fabulosul și legendarul, sprijinindu-se într-o manieră quasitotală pe ideea temporalității arhaice, sacre, primordiale sau ciclice, lucru nemaiîntâlnit nici măcar la popoarele milenare, cu vocație prin excelență mitologizantă, cum ar fi arabii, chinezii sau grecii. faptul rămâne cu atât mai verosimil cu cât toată lumea știe și afirmă „tinerețea” americanității, dinamismul și pragmatismul înaintării sale în istorie.
Într-un fel, nu cred că ar trebui să vedem aici un paradox, sau, oricum, unul insurmontabil. Mitizarea Vestului american nu este o creație propriu-zisă a celor identificați astăzi ca „americani”, ci , categoric, a celor care i-au precedat cronologic și etnopsihologic, numiți vag ironic „americanii nativi”, aborigenii cu alte cuvinte, faimoasele „piei roșii” din literatura/cinematografia western, de inspirație romantică și coloratură eroică.
Doi factori imprevizibili au dus la un fapt cultural unic pe mapamond, neglijat în mod surprinzător, aș îndrăzni să afirm, de către teoreticienii noului istoricism. Este vorba de spre suprapunerea fenomenologică și faptică a istoriei (realității) cu mitul (ficțiunea). Cele două elemente sunt genocidul și oralitatea. Civilizația vechilor indieni a fost distrusă aproape integral de către primele colonizatoare ale bătrânului continent, iar (lucru absolut uimitor) această civilizație suficient de sofisticată - mai ales în ramificațiile sale sudice, astăzi devenite America Latină - este întemeiată în mo fundamental pe oralitate, luându-și majoritatea secretelor cu cine, în mormânt. partea cea mai complicată însă se leagă de urmările catastrofei culturale și istorice, conferind aura de unicitate a fenomenului deja menționat. Nici exterminarea nu a fost, în cele din urmă absolută, pentru a transforma cultura indienilor americani într-o Atlantidă modernă, dispărută abrupt și total din istorie, învăluită într-un impenetrabil mister, nici oralitatea nu s-a dovedit un canal de perpetuare etnopsihologică atât de fragil pentru a acoperi vârstele inițiale ale grupului în completă obscuritate. Din existența triburilor de aborigeni a supraviețuit numai atât și numai într-o asemenea măsură încât să inducă istoriei un sens mitologizant și, fapt singular în lume, o configurație mitologizată.
Centrul de greutate al civilizației indiene, în interiorul Americii de Nord, se află, desigur, pe spațiul desfășurării plane, infinite, ale Vestului Sălbatic (Arizona, New Mexico, Colorado, Texas, Nevada, California), comparabil prin simbolistica sa stâncoasă și aridă de „epocă a pietrei”, cu conținutul arhetipal al timpului sacru. Arheologii clasifică această cultură arhaică a deșertului în 3 grupuri principale, cu evoluții mai mault sau mi puțin complementare: colectivitatea Mogollon, numită după munții sudici ai Arizonei, comunitatea Hokoham, un cuvânt din dialectul Pima care înseamnă „cei care au migrat” și grupul Anasazi, termen din limba Navajo, referindu-se la „cei bătrâni”. Dispunerea acestor seminții este una geografică. Dacă Mogollonii au preferat extinderea sudică, având legături indiscutabile cu marile civilizații precolumbiene (aztecii, incașii, mayașii) ale Americii Latine, Hohokamii s-au dezvoltat în interiorul vestic propriu-zis, ilustrând foarte timpuriu ideea migrației, iar Anasazii au urcat în N, spre Nevada de azi, dând naștere uneia dintre cele mai reprezentative culturi aborigene, Navajo. Existența acestor colectivități ca tare, nereprezentată științific într-un mod convingător, pare a întări o teorie modernă, enunțată la sfârșitul anilor 50 de M. Eliade. Mă gândesc, fără îndoială, la mitul eternei reîntoarceri. Întreaga istorie (legendă) a indienilor Vestului Sălbatic are o traiectorie ciclică, revigorând periodic un arhetip, un mit primordial al divizării și răspândirii în teritoriu.
Ideea reciclării mitice a istoriei prelungește chiar la nivelul mental de reprezentare a realității, justificând o altă teorie modernă interesantă, aparținând altui român preocupat de arhetipuri, Vasile Lovinescu. El lega dorința comunităților arhaice de a se proiecta circular în spațialitatea unui mit ab origine cu spaima colectivă de imprevizibilitatea viitorului istoric. Opresiunea cronologiei dialectice este oprită prin devierea curgerii liniare a evenimențialului și conectării lui sferice la timpul sacru. De aceea, căpetenia absolută, eroul temporalității primare nu moare niciodată, ci este doar ocultat, putând reveni/reînvia oricând și, implicit, readuce istoria la forma ei arhetipală, ideală. Liderul militar și spiritual devine, prin urmare, după Lovinescu, un monarh ascuns.
Urmașii Mogollonilor, din sudul Arizonei, eroizează (mitologizează) în acest fel chiar geografia. Infinitele arhitecturi naturale din stânci - unele de-a dreptul neverosimile prin echilibristica inefabilă, îndreptată împotriva oricărei legi fizice, pe care o sugerează - capătă pentru ei un conținut sacru, o variantă simbolică a arhetipului ocultat. Apașii din munții Chiricahua (sudul extrem al Arizonei) susțin că liderul invincibil, Chicose (căpetenia), monarhul ascuns cu alte cuvinte, doarme, așteptând momentul prielnic reciclării istoriei și emancipării etniei rămase în stagnare. Ei îți indică o formațiune uriașă de stânci, vizibilă plenar din vârful munților, ce ilustrează, dincolo de posibilitatea oricărui dubiu, pe Cochise dormind. Simpla contemplare a orizontului geografic poate însemna astfel reactivarea timpului sacru și conectarea la arhetip.
Cu ani în urmă, am privit eu însumi în zare, spre locul indicat, simbolic numit de arizonieni „Capul lui Cochise”, și, pentru o secundă, am înțeles sensul epifaniei joyceiene. Cu nas acvilin, bine desenat pe cerul senin, cu coamă lungă și subțire, specifică straturilor nobiliare de apași, un profil autentic de indian se contura pregnant și gigantic pe fundalul albastru. El sugera adormirea sau, mai precis, somnul extatic. Zâmbetul ascuțit, ușor ironic, din colțul buzelor trezea însă fiori de gheață.
II
Până la un punct, psihologia contemporană a nativului american sugerează comportamentul bizar al unui personaj din proza secolului trecut, numit Bartleby. Melville își plasează eroul pe celebra Wall Street new-yorkeză, ca funcționar mărunt în birourile unui avocat plin de succces, devenit, deloc întâmplător, narator al textului.
Mulți se vor mira de această comparație stranie, cu atât mai mult cu cât mă voi referi explicit la „psihologia contemporană” a indienilor americani, refuzând, prin urmare, în descrierea de față, surprinderea unor atribute cu caracter tradițional. Este vorba mai curând despre un „spirit” dobândit din confruntarea istorică cu sistemul și foarte puțin despre un fond genetic comunitar. Nu alta pare a fi situația copistului melvillian care, trebuie să recunosc, m-a tulburat fără răspuns vreme îndelungată înainte de a ajunge în spațiul nord-american.
Taciturn și impenetrabil, muncind într-un ritm debordant, asemenea unei mașinării sofisticate. Bartleby se blochează, la un moment dat, într-un negativism total (aparent fără obiect), cu o vădită tentă suicidală, atât psihologic, cât și social. El repetă la infinit fraza „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu” oricând este rugat să-și facă datoria, să vorbească despre sine, să-și explice problema, să-și părăsească biroul etc. Mulți critici au văzut aici un rafinat „om al preferințelor”, revoltat discret împotriva unui sistem opac cultural, dar opinia nu rezistă la o analiză atentă. Bartleby refuză fără discernământ, chiar încercările disperat generoase ale patronului său de a-l ajuta rămânând fără rezultat. Alții au descifrat în atitudinea criptică a personajului parabola conceptului marxist al alienării. Într-un sistem obtuz social, fundamentat pe acumularea economică necondiționată, individul se depersonalizează și, ulterior, dezumanizează, devenind o formă goală. Dar nici această interpretare nu se poate sprijini integral pe text, întrucât măcar un singur reprezentant al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care era chiar în centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci la cel al transformării morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediata ei apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unuia înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea epifanică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică păost-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost la un moment dat, amuzat, și mai apoi intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată tradițiilor feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Individul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplar.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc, te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic, abstract, aparent fără nici o implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sfântul Franisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptmânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo, comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze. Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
luni, 25 iunie 2012
Medicina indiană clasică („Enciclopedia...” 2009)
<
În primele secole ale erei creștine au apărut și germenii unei medicine clasice, sub forma a două școli, de la care s-au păstrat tratate denumite „Colecții” (Samhitâ). Prima, școala lui Âtryea, este reprezentată de cărțile („Carakasamhitâ”) scrise de Caraka, Bhelasamhitâ, Hârîta și Dhanvatari, cea de-a doua, școala lui Sucruta, autorul celei de a doua colecții intitulată „Sucrutasamhitâ”. Âtryea a fost considerat un adevărat maestru al medicinei antice indiene nu numai de liteartura medicală, ci este astfel numit în textel ebudiste care pun despre el că a fost magistrul medicului Jîvaka, contemporan cu Buddha. Dar, acest etexte îl plasează pe Âtryea în sec. VI î. Hr., neconcordanța cu perioada reală în care a trăit fiind explicată de istoriogafia modernă prin aceea că ideile acestuia nu sunt decât o continuare a concepțiilor de fiziologie din textele vedice. Despre Caraka se știe că a fost medicul personal al regelui indo-scit Kanishka, la sfârșitul sec. I d. Hr.
Întrucât în concepția Ayurvedică alungarea suferinței era o operă sacră, medicul nu reprezenta decât ultima verigă, cea executorie, a unui lanț care pornea de la zeul suprem Brahma care transmitea informația vindecătoare unu zeu intermediar, de obicei un personaj mitologic, acesta cobora pe pământ, îmbrăca chip omenesc și comunica medicului modalitatea de tratare.
Tratatele medicale ale celor două școli au avut o mare autoritate în primele secole al erei creștine în India, au constituit sursele pentru „Ayurveda” („Aflarea longevității”) care printr-o instrucție clasică neîntreruptă și-au păstrat această poziție până în zilele noastre. În diferitele componente ale acestei scrieri, permanent revizuită și completată, se formulează o teorie care încearcă să explice rațional funcțiile din organism și perturbările acestora în contextul strânsei legături dintre macrocosmos și microcosmos.
Anatomia Ayurvedică („sarirasthana”) se prezintă ca o știință complexă care descrie corpul fizic al omului și animalului ca fiind alcătuite din cinci elemente numite generic Dhatu (țesuturile solide, sucul organic, bila, suflul și organele cavitare); ea se ocupa în egală măsură și de corpul subtil al acestora, reprezentat de conștiință (Purușa) din care la om derivă intelectul (Dudhi), iar din acesta eul (Ahancara).
Celor 5 materii elementare care constituie macrocosmosul, pământul, apa, focul, vântul și spațiul, ei considerau că în corp le corespund țesăturile solide, umorile, bila, suflul și cavitățile organelor, enumerate în aceeași ordine de corespondență. Cele două elemente extreme, pământul și spațiul, sunt inerte, celelalte sunt prezente și active în corp sub forma suflului, bilei și mucusului. În categoria suflurilor, erau incluse: prăna (suflul central), suflul suprem, cu sediul în inimă, reprezenta agentul respirației și deglutiției; udâna (suflu care se duce în sus), cu sediul în regiunea cervicală era responsabil cu fonația, regurgitarea și vomismentele; sumâna (suflul concentrat) era poziționat în ombilic și aprindea focul intern fiind responsabil cu coacerea alimentelor, deci cu digestia: apâna (suflul care se duce în jos), localizat în bazin asigura excreția și vyâna (suflul care se duc pretutindeni), care parcurgea tot corpul, comanda circulația sângelui și asigura mișcarea. Bila, pitta, era un element foarte complicat și fantezist, inițial era ars sub formă de pâcaka, digerat sub formă de ranjaka și apoi colorat; din el se forma sângele, un lichid (rasa), care deci provenea din digestie. Tot bila, sub formă de sâdhaka, cu sediul în inimă reprezenta centrul vieții psihice, de âlocaka da strălucirea ochilor și asigura funcția vizuală, iar ca bhrâjaka, luciul pielii. Mucusul, kapha sau cleshman, era descris ca un element apos, care asigura diverse legături în organism, cum ar fi coaptarea articulațiilor, sau contacte fiziologic necesare, ca de exemplu, al limbii cu alimentele.
Activitatea celor trei elemente organice putea fi excitată sau inhibată de condiții exterioare cum ar fi sezonul, clima, starea de igienă. Influențate negativ, ele deveneau patogene, primeau numele de tulburări, dosha, iar grupare lor, o triadă de tulburări, tridosha. În accepțiunea lor, bolile erau rar pure sau tipice, majoritatea prezentau forme clinice numeroase, iar nosologia, foarte bogată, le clasifica după localizare (bolile pielii, capului, ochilor etc), după simptomul dominant (febră, tumoare). Pentru Caraka, din punct de vedere al etiologiei, (nidâna), existau febrele (jvara), bolile hemoragipare (raktapitta), bolile de piele, tulburările psihice și epilepsia. Șucruta adaugă hemoroizii, fistulele anale, erizipelul, ulcerul, unele afecțiuni bucale.
În unele din caracteristicile medicinii clasice indiene, istoriografia modernă sesizează paralelisme semnificative cu medicina greacă, făcîndu-se în acest sens referiri la Colecția hippocratică, la corelațiile dintre univers și boală, la explicarea științifică a epilepsiei, tetanosului, convulsiilor, opusă interpretărilor populare prin posedări de către demoni. Mai mutl decât atât, teoria generală alui Platon asupra bolilor, corespunde în întregime celei indiene despre tridosha, el fiind adeptul intervenției bilei care se varsă în sânge și produce maladiile hemoragipare. Textele clasice ale școlii indiene sunt de dată mai recentă, concordanțele dintre ele explicându-se prin comunicațiile, mai ales comerciale, care s-au realizat între acest zone atât de îndepărtate geografic.
În Universitățile vechi ale Indiei de la Naktanda și Takșasila, după 7 ani de studiu, în limba sanscrită, tânărul medic era declarat „începător”, urmând să practice deopotrivă medicină internă și chirurgie, nefiind admisă despărțirea celor două specialități, din considerente strict religioase, obstetrice era practicată numai de femei. Între 200 î. H. și 200 d. Hr., sînt elaborate și completate legile lui Manu, un cod legislativ care regla practica medicală și stabilea pedepse pentru iatropatiile dovedite.
(...)
>
SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, pp. 44-46 / Medicina indiană clasică.
În primele secole ale erei creștine au apărut și germenii unei medicine clasice, sub forma a două școli, de la care s-au păstrat tratate denumite „Colecții” (Samhitâ). Prima, școala lui Âtryea, este reprezentată de cărțile („Carakasamhitâ”) scrise de Caraka, Bhelasamhitâ, Hârîta și Dhanvatari, cea de-a doua, școala lui Sucruta, autorul celei de a doua colecții intitulată „Sucrutasamhitâ”. Âtryea a fost considerat un adevărat maestru al medicinei antice indiene nu numai de liteartura medicală, ci este astfel numit în textel ebudiste care pun despre el că a fost magistrul medicului Jîvaka, contemporan cu Buddha. Dar, acest etexte îl plasează pe Âtryea în sec. VI î. Hr., neconcordanța cu perioada reală în care a trăit fiind explicată de istoriogafia modernă prin aceea că ideile acestuia nu sunt decât o continuare a concepțiilor de fiziologie din textele vedice. Despre Caraka se știe că a fost medicul personal al regelui indo-scit Kanishka, la sfârșitul sec. I d. Hr.
Întrucât în concepția Ayurvedică alungarea suferinței era o operă sacră, medicul nu reprezenta decât ultima verigă, cea executorie, a unui lanț care pornea de la zeul suprem Brahma care transmitea informația vindecătoare unu zeu intermediar, de obicei un personaj mitologic, acesta cobora pe pământ, îmbrăca chip omenesc și comunica medicului modalitatea de tratare.
Tratatele medicale ale celor două școli au avut o mare autoritate în primele secole al erei creștine în India, au constituit sursele pentru „Ayurveda” („Aflarea longevității”) care printr-o instrucție clasică neîntreruptă și-au păstrat această poziție până în zilele noastre. În diferitele componente ale acestei scrieri, permanent revizuită și completată, se formulează o teorie care încearcă să explice rațional funcțiile din organism și perturbările acestora în contextul strânsei legături dintre macrocosmos și microcosmos.
Anatomia Ayurvedică („sarirasthana”) se prezintă ca o știință complexă care descrie corpul fizic al omului și animalului ca fiind alcătuite din cinci elemente numite generic Dhatu (țesuturile solide, sucul organic, bila, suflul și organele cavitare); ea se ocupa în egală măsură și de corpul subtil al acestora, reprezentat de conștiință (Purușa) din care la om derivă intelectul (Dudhi), iar din acesta eul (Ahancara).
Celor 5 materii elementare care constituie macrocosmosul, pământul, apa, focul, vântul și spațiul, ei considerau că în corp le corespund țesăturile solide, umorile, bila, suflul și cavitățile organelor, enumerate în aceeași ordine de corespondență. Cele două elemente extreme, pământul și spațiul, sunt inerte, celelalte sunt prezente și active în corp sub forma suflului, bilei și mucusului. În categoria suflurilor, erau incluse: prăna (suflul central), suflul suprem, cu sediul în inimă, reprezenta agentul respirației și deglutiției; udâna (suflu care se duce în sus), cu sediul în regiunea cervicală era responsabil cu fonația, regurgitarea și vomismentele; sumâna (suflul concentrat) era poziționat în ombilic și aprindea focul intern fiind responsabil cu coacerea alimentelor, deci cu digestia: apâna (suflul care se duce în jos), localizat în bazin asigura excreția și vyâna (suflul care se duc pretutindeni), care parcurgea tot corpul, comanda circulația sângelui și asigura mișcarea. Bila, pitta, era un element foarte complicat și fantezist, inițial era ars sub formă de pâcaka, digerat sub formă de ranjaka și apoi colorat; din el se forma sângele, un lichid (rasa), care deci provenea din digestie. Tot bila, sub formă de sâdhaka, cu sediul în inimă reprezenta centrul vieții psihice, de âlocaka da strălucirea ochilor și asigura funcția vizuală, iar ca bhrâjaka, luciul pielii. Mucusul, kapha sau cleshman, era descris ca un element apos, care asigura diverse legături în organism, cum ar fi coaptarea articulațiilor, sau contacte fiziologic necesare, ca de exemplu, al limbii cu alimentele.
Activitatea celor trei elemente organice putea fi excitată sau inhibată de condiții exterioare cum ar fi sezonul, clima, starea de igienă. Influențate negativ, ele deveneau patogene, primeau numele de tulburări, dosha, iar grupare lor, o triadă de tulburări, tridosha. În accepțiunea lor, bolile erau rar pure sau tipice, majoritatea prezentau forme clinice numeroase, iar nosologia, foarte bogată, le clasifica după localizare (bolile pielii, capului, ochilor etc), după simptomul dominant (febră, tumoare). Pentru Caraka, din punct de vedere al etiologiei, (nidâna), existau febrele (jvara), bolile hemoragipare (raktapitta), bolile de piele, tulburările psihice și epilepsia. Șucruta adaugă hemoroizii, fistulele anale, erizipelul, ulcerul, unele afecțiuni bucale.
În unele din caracteristicile medicinii clasice indiene, istoriografia modernă sesizează paralelisme semnificative cu medicina greacă, făcîndu-se în acest sens referiri la Colecția hippocratică, la corelațiile dintre univers și boală, la explicarea științifică a epilepsiei, tetanosului, convulsiilor, opusă interpretărilor populare prin posedări de către demoni. Mai mutl decât atât, teoria generală alui Platon asupra bolilor, corespunde în întregime celei indiene despre tridosha, el fiind adeptul intervenției bilei care se varsă în sânge și produce maladiile hemoragipare. Textele clasice ale școlii indiene sunt de dată mai recentă, concordanțele dintre ele explicându-se prin comunicațiile, mai ales comerciale, care s-au realizat între acest zone atât de îndepărtate geografic.
În Universitățile vechi ale Indiei de la Naktanda și Takșasila, după 7 ani de studiu, în limba sanscrită, tânărul medic era declarat „începător”, urmând să practice deopotrivă medicină internă și chirurgie, nefiind admisă despărțirea celor două specialități, din considerente strict religioase, obstetrice era practicată numai de femei. Între 200 î. H. și 200 d. Hr., sînt elaborate și completate legile lui Manu, un cod legislativ care regla practica medicală și stabilea pedepse pentru iatropatiile dovedite.
(...)
>
SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, pp. 44-46 / Medicina indiană clasică.
vineri, 6 aprilie 2012
Vintilă Horia - scriitor al exilului românesc („Tomis” 1991)
<
După cum se mărturisește într-o pagină de jurnal cu pronunțat caracter metatextual, două sînt temele din care se nutrește opera lui Vintilă Horia (1): exilul, cu al său rol formativ, atît pe plan omenesc cît și, cu atît mai fecund cu cît durerea dezrădăcinării e mai mare și mai plină de semnificații revelatoare, pe plan literar, precum și iubirea, în dubla sa ipostază, profană și sacră, prima fiind necesara treaptă inițiatică a celei de a doua. Evoluția personajelor sale predilecte, mari exilați ai culturii cum sînt Ovidiu, Platon, Boetius sau Dante, se circumscrie acestor două mari teme într-un ritual repetat la infinit, jalonînd căutarea absolutului în feluritele ipostaze ce pregătesc revelația ultimă, esențială.
În A șaptea scrisoare, Persecutați-l pe Boetius! sau Dumnezeu s-a născut în exil însuși scriitorul pare a se sacrifica exponențial pe altarul unei mistice superioare, aceea a căutării drumului ascuns către perfecțiunea morală a eternității, tot așa cum în cel mai frumos roman al său, Ovidiu tinde spre intangibilul Kogaionon (2), intersecție magică a tuturor punctelor cardinale, locul de unde ar putea descinde, din nou, izbăvitor, Mesia. Această localizare a Fiului în sanctuarele dacice plutind vag în necunoscut nu este una extravagantă căci, în concepția lui Vintilă Horia, calendarul creștin oficial este devansat de monoteismul dacilor, de credința acestora în în Dumnezeul unic, Zamolxe (3). Influența lui Pîrvan și a Geticii (4) sale este evidentă aici. martor al miracolului christic, după cum povestește - într-un episod absolut remarcabil, (?) Teodor, preotul dac apare ca un inițiat în soteriologie. El va oficia, de altfel, noul rit în sanctuarul dela Poiana Mărului (5), spațiul matricial în care muritorilor le este permisă revelația divină. Muntele magic, Kogaionon, rămîne însă o himeră a absolutului pe care cei aflați pe drumul către noua credință nu și-o pot materializa. Acesta este punctul critic al așteptării lui Ovidiu, limita sa omenească pe care nu și-o poate transgresa. Întors la Tomis din drumurile sale spirituale prin Dacia mesianică, el se redescoperă pe sine, iluminat de promisiunea revelației supreme, chiar dacă, datorită imposibilității actualizării ei, el este înfrînt pe linie strict umană; Învingător este doar artistul ce află, astfel, un nou sens al destinului său. Această conversiune a umanului în artistic, în condițiile revelației spirituale a divinului, constituie, cred, cheia misticei profesate de scriitor.
Așa cum s-a remarcat deja, în Dumnezeu s-a născut în exil protagonistul se află într-un grafic al incidenței regresive a umanului (Ovidiu ca exilat la Tomis, așteptînd un semn de îndurare de la Roma) în fața spiritului (inițierea în profunzimile noii credințe și întîlnirea părelnică, practic neactualizată la nivel epidermic, cu Dumnezeu). Dacă, în ordinea contactului mereu refuzat cu divinitatea, drama este aceea universală a căutătorilor de absolut, în ordine pur umană asistăm la reiterarea tragediei exilului.Ceea ce, pentru simplul cetățean, constituie o pedeapsă dezumanizantă, pentru artist devine „o ruptură tragică ce-l face pe exilat capabil să iasă din el însuși și să se poată cunoaște cu ajutorul uneia din suferințele cele mai lucide și mai nemiloase” (conf. Jurnalul-ui unui țăran de la Dunăre, oglinda cea mai autorizată a frămîntărilor scriitorului și omului Horia Vintilă). Ovidiu și tragedia sa reprezintă proiecția situației biografice a autorului, transfigurată de multiplele conexiuni cu destinul prototipului asumat. Fractura existențială este una similară și, în incipit-ul romanului, întrezărim confesiunea auctorială de sorginte autobiografică: „Ceea ce e curios , în mijlocul deznădejdii mele, e că nu mă pot obișnui cu schimbările petrecute. Mă aflu aici de zece zile; am părăsit Roma acum trei luni, dar sînt în Roma și-mi pare că mi-ar fi de ajuns să-mi concentrez puțin gîndul sau atenția pentru mă integra din nou în ritmul și spațiul meu obișnuit. Dar în clipa asta, cînd scriu acest rînduri, mă simt cuprins de o îndoială îngrozitoare. Roma e departe, la celălalt capăt al pămîntului, desprinsă de mine ca un fapt bizar, pe care îl pot reconstitui cu imaginația, niciodată aievea. Trecutul meu are un nume, dar la ce bun?”
Tragismul romanului se înscrie, prin asimilarea experienței personale a autorului, în zodia firescului, a autenticului neostentativ. Este și aceasta una din explicațiile succesului de care s-a bucurat romanul, ajungîndu-se, în noiembrie 1960, la atribuirea de către Academia Goncourt a premiului său anual (6) acestei cărți scrise direct în franceză de un român, fapt unic în analele prestigioasei instituții. Totoodată, triumful literar s-a contopit - deloc întîmplător pentru un scriitor din Est autoexilat - cu scandalul politic. Drama exilului își confirma, pe această cale, „reputația”, transformând romanul într-o parabolă la puterea a doua. De curînd, în paginile revistei Phoenix (7), Vintilă Horia vine cu completări inedite la această punere în scenă a situație sale de exilat prin biografie și... prin operă. Refuzînd colaborarea la circul propagandistic plănuit, „În cinstea evenimentului”, de ambasada R. P. R. la Paris, el s-a văzut dintr-o dată angrenat într-o infernală cabală a dogmaticilor comuniști, dințară și de aiurea, care-i reproșau trecutul său de „nazist”. Din arsenalul defăimării n-a lipsit nimic (afirmații false, fotografii trucate etc), acțiunea fiind dirijată personal de Mihai Ralea (8), deplasat special în acest scop în capitala Franței. Premiul a rămas atribuit, nu și decernat, iar caducitatea acuzațiilor infamante va fi demonstrată nu doar cu argumente biografice (destituirea lui Vintilă Horia din postul diplomatic de la Roma de către guvernul Gărzii de Fier, în octombrie 1940), ci și, indirect, prin revelare de către ziare (întîi „Corriere della sera”, la Milano) al propriului trecut fascist al trimisului comunist de la București...
Prin credință și iubire, valori fundamentale ale „țăranului de la Dunăre”, acesta accede la mîntuirea parțială a sufletului atins de cancerul metafizic al dorului de țară. Reformulîndu-și drama în termeni artistici, scriitorul nu face decît să atribuie suferinței chipul său esențializat al imanenței contacului cu diavolul, din care se naște o profunzime de noi sensuri. Intangibilul Kogaionon, emblemă a unei așteptări cutremurătoare, redă exilatului demnitatea pierdută prin carmen et error.
>
SURSA
Dan Silviu Boerescu, Cartea străină: Intangibilul Kogaionon, „Tomis”, Constanța, ?.03.1991, p. ?.
NOTE M. T.
(1) Vintilă Caftangioglu (1915 Segarcea - 1992 Madrid) = Horia - pseudonim literar. (https://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/08/03/vintila-horia-%E2%80%93-libertate-si-exil/)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)
După cum se mărturisește într-o pagină de jurnal cu pronunțat caracter metatextual, două sînt temele din care se nutrește opera lui Vintilă Horia (1): exilul, cu al său rol formativ, atît pe plan omenesc cît și, cu atît mai fecund cu cît durerea dezrădăcinării e mai mare și mai plină de semnificații revelatoare, pe plan literar, precum și iubirea, în dubla sa ipostază, profană și sacră, prima fiind necesara treaptă inițiatică a celei de a doua. Evoluția personajelor sale predilecte, mari exilați ai culturii cum sînt Ovidiu, Platon, Boetius sau Dante, se circumscrie acestor două mari teme într-un ritual repetat la infinit, jalonînd căutarea absolutului în feluritele ipostaze ce pregătesc revelația ultimă, esențială.
În A șaptea scrisoare, Persecutați-l pe Boetius! sau Dumnezeu s-a născut în exil însuși scriitorul pare a se sacrifica exponențial pe altarul unei mistice superioare, aceea a căutării drumului ascuns către perfecțiunea morală a eternității, tot așa cum în cel mai frumos roman al său, Ovidiu tinde spre intangibilul Kogaionon (2), intersecție magică a tuturor punctelor cardinale, locul de unde ar putea descinde, din nou, izbăvitor, Mesia. Această localizare a Fiului în sanctuarele dacice plutind vag în necunoscut nu este una extravagantă căci, în concepția lui Vintilă Horia, calendarul creștin oficial este devansat de monoteismul dacilor, de credința acestora în în Dumnezeul unic, Zamolxe (3). Influența lui Pîrvan și a Geticii (4) sale este evidentă aici. martor al miracolului christic, după cum povestește - într-un episod absolut remarcabil, (?) Teodor, preotul dac apare ca un inițiat în soteriologie. El va oficia, de altfel, noul rit în sanctuarul dela Poiana Mărului (5), spațiul matricial în care muritorilor le este permisă revelația divină. Muntele magic, Kogaionon, rămîne însă o himeră a absolutului pe care cei aflați pe drumul către noua credință nu și-o pot materializa. Acesta este punctul critic al așteptării lui Ovidiu, limita sa omenească pe care nu și-o poate transgresa. Întors la Tomis din drumurile sale spirituale prin Dacia mesianică, el se redescoperă pe sine, iluminat de promisiunea revelației supreme, chiar dacă, datorită imposibilității actualizării ei, el este înfrînt pe linie strict umană; Învingător este doar artistul ce află, astfel, un nou sens al destinului său. Această conversiune a umanului în artistic, în condițiile revelației spirituale a divinului, constituie, cred, cheia misticei profesate de scriitor.
Așa cum s-a remarcat deja, în Dumnezeu s-a născut în exil protagonistul se află într-un grafic al incidenței regresive a umanului (Ovidiu ca exilat la Tomis, așteptînd un semn de îndurare de la Roma) în fața spiritului (inițierea în profunzimile noii credințe și întîlnirea părelnică, practic neactualizată la nivel epidermic, cu Dumnezeu). Dacă, în ordinea contactului mereu refuzat cu divinitatea, drama este aceea universală a căutătorilor de absolut, în ordine pur umană asistăm la reiterarea tragediei exilului.Ceea ce, pentru simplul cetățean, constituie o pedeapsă dezumanizantă, pentru artist devine „o ruptură tragică ce-l face pe exilat capabil să iasă din el însuși și să se poată cunoaște cu ajutorul uneia din suferințele cele mai lucide și mai nemiloase” (conf. Jurnalul-ui unui țăran de la Dunăre, oglinda cea mai autorizată a frămîntărilor scriitorului și omului Horia Vintilă). Ovidiu și tragedia sa reprezintă proiecția situației biografice a autorului, transfigurată de multiplele conexiuni cu destinul prototipului asumat. Fractura existențială este una similară și, în incipit-ul romanului, întrezărim confesiunea auctorială de sorginte autobiografică: „Ceea ce e curios , în mijlocul deznădejdii mele, e că nu mă pot obișnui cu schimbările petrecute. Mă aflu aici de zece zile; am părăsit Roma acum trei luni, dar sînt în Roma și-mi pare că mi-ar fi de ajuns să-mi concentrez puțin gîndul sau atenția pentru mă integra din nou în ritmul și spațiul meu obișnuit. Dar în clipa asta, cînd scriu acest rînduri, mă simt cuprins de o îndoială îngrozitoare. Roma e departe, la celălalt capăt al pămîntului, desprinsă de mine ca un fapt bizar, pe care îl pot reconstitui cu imaginația, niciodată aievea. Trecutul meu are un nume, dar la ce bun?”
Tragismul romanului se înscrie, prin asimilarea experienței personale a autorului, în zodia firescului, a autenticului neostentativ. Este și aceasta una din explicațiile succesului de care s-a bucurat romanul, ajungîndu-se, în noiembrie 1960, la atribuirea de către Academia Goncourt a premiului său anual (6) acestei cărți scrise direct în franceză de un român, fapt unic în analele prestigioasei instituții. Totoodată, triumful literar s-a contopit - deloc întîmplător pentru un scriitor din Est autoexilat - cu scandalul politic. Drama exilului își confirma, pe această cale, „reputația”, transformând romanul într-o parabolă la puterea a doua. De curînd, în paginile revistei Phoenix (7), Vintilă Horia vine cu completări inedite la această punere în scenă a situație sale de exilat prin biografie și... prin operă. Refuzînd colaborarea la circul propagandistic plănuit, „În cinstea evenimentului”, de ambasada R. P. R. la Paris, el s-a văzut dintr-o dată angrenat într-o infernală cabală a dogmaticilor comuniști, dințară și de aiurea, care-i reproșau trecutul său de „nazist”. Din arsenalul defăimării n-a lipsit nimic (afirmații false, fotografii trucate etc), acțiunea fiind dirijată personal de Mihai Ralea (8), deplasat special în acest scop în capitala Franței. Premiul a rămas atribuit, nu și decernat, iar caducitatea acuzațiilor infamante va fi demonstrată nu doar cu argumente biografice (destituirea lui Vintilă Horia din postul diplomatic de la Roma de către guvernul Gărzii de Fier, în octombrie 1940), ci și, indirect, prin revelare de către ziare (întîi „Corriere della sera”, la Milano) al propriului trecut fascist al trimisului comunist de la București...
Prin credință și iubire, valori fundamentale ale „țăranului de la Dunăre”, acesta accede la mîntuirea parțială a sufletului atins de cancerul metafizic al dorului de țară. Reformulîndu-și drama în termeni artistici, scriitorul nu face decît să atribuie suferinței chipul său esențializat al imanenței contacului cu diavolul, din care se naște o profunzime de noi sensuri. Intangibilul Kogaionon, emblemă a unei așteptări cutremurătoare, redă exilatului demnitatea pierdută prin carmen et error.
>
SURSA
Dan Silviu Boerescu, Cartea străină: Intangibilul Kogaionon, „Tomis”, Constanța, ?.03.1991, p. ?.
NOTE M. T.
(1) Vintilă Caftangioglu (1915 Segarcea - 1992 Madrid) = Horia - pseudonim literar. (https://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/08/03/vintila-horia-%E2%80%93-libertate-si-exil/)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)