<
În primele secole ale erei creștine au apărut și germenii unei medicine clasice, sub forma a două școli, de la care s-au păstrat tratate denumite „Colecții” (Samhitâ). Prima, școala lui Âtryea, este reprezentată de cărțile („Carakasamhitâ”) scrise de Caraka, Bhelasamhitâ, Hârîta și Dhanvatari, cea de-a doua, școala lui Sucruta, autorul celei de a doua colecții intitulată „Sucrutasamhitâ”. Âtryea a fost considerat un adevărat maestru al medicinei antice indiene nu numai de liteartura medicală, ci este astfel numit în textel ebudiste care pun despre el că a fost magistrul medicului Jîvaka, contemporan cu Buddha. Dar, acest etexte îl plasează pe Âtryea în sec. VI î. Hr., neconcordanța cu perioada reală în care a trăit fiind explicată de istoriogafia modernă prin aceea că ideile acestuia nu sunt decât o continuare a concepțiilor de fiziologie din textele vedice. Despre Caraka se știe că a fost medicul personal al regelui indo-scit Kanishka, la sfârșitul sec. I d. Hr.
Întrucât în concepția Ayurvedică alungarea suferinței era o operă sacră, medicul nu reprezenta decât ultima verigă, cea executorie, a unui lanț care pornea de la zeul suprem Brahma care transmitea informația vindecătoare unu zeu intermediar, de obicei un personaj mitologic, acesta cobora pe pământ, îmbrăca chip omenesc și comunica medicului modalitatea de tratare.
Tratatele medicale ale celor două școli au avut o mare autoritate în primele secole al erei creștine în India, au constituit sursele pentru „Ayurveda” („Aflarea longevității”) care printr-o instrucție clasică neîntreruptă și-au păstrat această poziție până în zilele noastre. În diferitele componente ale acestei scrieri, permanent revizuită și completată, se formulează o teorie care încearcă să explice rațional funcțiile din organism și perturbările acestora în contextul strânsei legături dintre macrocosmos și microcosmos.
Anatomia Ayurvedică („sarirasthana”) se prezintă ca o știință complexă care descrie corpul fizic al omului și animalului ca fiind alcătuite din cinci elemente numite generic Dhatu (țesuturile solide, sucul organic, bila, suflul și organele cavitare); ea se ocupa în egală măsură și de corpul subtil al acestora, reprezentat de conștiință (Purușa) din care la om derivă intelectul (Dudhi), iar din acesta eul (Ahancara).
Celor 5 materii elementare care constituie macrocosmosul, pământul, apa, focul, vântul și spațiul, ei considerau că în corp le corespund țesăturile solide, umorile, bila, suflul și cavitățile organelor, enumerate în aceeași ordine de corespondență. Cele două elemente extreme, pământul și spațiul, sunt inerte, celelalte sunt prezente și active în corp sub forma suflului, bilei și mucusului. În categoria suflurilor, erau incluse: prăna (suflul central), suflul suprem, cu sediul în inimă, reprezenta agentul respirației și deglutiției; udâna (suflu care se duce în sus), cu sediul în regiunea cervicală era responsabil cu fonația, regurgitarea și vomismentele; sumâna (suflul concentrat) era poziționat în ombilic și aprindea focul intern fiind responsabil cu coacerea alimentelor, deci cu digestia: apâna (suflul care se duce în jos), localizat în bazin asigura excreția și vyâna (suflul care se duc pretutindeni), care parcurgea tot corpul, comanda circulația sângelui și asigura mișcarea. Bila, pitta, era un element foarte complicat și fantezist, inițial era ars sub formă de pâcaka, digerat sub formă de ranjaka și apoi colorat; din el se forma sângele, un lichid (rasa), care deci provenea din digestie. Tot bila, sub formă de sâdhaka, cu sediul în inimă reprezenta centrul vieții psihice, de âlocaka da strălucirea ochilor și asigura funcția vizuală, iar ca bhrâjaka, luciul pielii. Mucusul, kapha sau cleshman, era descris ca un element apos, care asigura diverse legături în organism, cum ar fi coaptarea articulațiilor, sau contacte fiziologic necesare, ca de exemplu, al limbii cu alimentele.
Activitatea celor trei elemente organice putea fi excitată sau inhibată de condiții exterioare cum ar fi sezonul, clima, starea de igienă. Influențate negativ, ele deveneau patogene, primeau numele de tulburări, dosha, iar grupare lor, o triadă de tulburări, tridosha. În accepțiunea lor, bolile erau rar pure sau tipice, majoritatea prezentau forme clinice numeroase, iar nosologia, foarte bogată, le clasifica după localizare (bolile pielii, capului, ochilor etc), după simptomul dominant (febră, tumoare). Pentru Caraka, din punct de vedere al etiologiei, (nidâna), existau febrele (jvara), bolile hemoragipare (raktapitta), bolile de piele, tulburările psihice și epilepsia. Șucruta adaugă hemoroizii, fistulele anale, erizipelul, ulcerul, unele afecțiuni bucale.
În unele din caracteristicile medicinii clasice indiene, istoriografia modernă sesizează paralelisme semnificative cu medicina greacă, făcîndu-se în acest sens referiri la Colecția hippocratică, la corelațiile dintre univers și boală, la explicarea științifică a epilepsiei, tetanosului, convulsiilor, opusă interpretărilor populare prin posedări de către demoni. Mai mutl decât atât, teoria generală alui Platon asupra bolilor, corespunde în întregime celei indiene despre tridosha, el fiind adeptul intervenției bilei care se varsă în sânge și produce maladiile hemoragipare. Textele clasice ale școlii indiene sunt de dată mai recentă, concordanțele dintre ele explicându-se prin comunicațiile, mai ales comerciale, care s-au realizat între acest zone atât de îndepărtate geografic.
În Universitățile vechi ale Indiei de la Naktanda și Takșasila, după 7 ani de studiu, în limba sanscrită, tânărul medic era declarat „începător”, urmând să practice deopotrivă medicină internă și chirurgie, nefiind admisă despărțirea celor două specialități, din considerente strict religioase, obstetrice era practicată numai de femei. Între 200 î. H. și 200 d. Hr., sînt elaborate și completate legile lui Manu, un cod legislativ care regla practica medicală și stabilea pedepse pentru iatropatiile dovedite.
(...)
>
SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, pp. 44-46 / Medicina indiană clasică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu