<
(...)
Acest Ion Florea era un tînăr și dîrz țăran, urmaș de răzeși din satul Drăgănești* de pe valea Moldovei. Din cauza unui act de violență comis - ca urmare a unor nedreptăți și jigniri ce le-a suferit din partea unui administrator de moșie - a fost nevoit să ia calea codrului și să se facă vameș de drumul mare. Ca un adevărat strateg, își alesese ca teatru de operații șoseaua Pașcani - Tg. Neamț, ce trece prin pădurea de la Moțea. Șosea mult frecventată în acea vreme de negustorii și cărăușii de tot felul, pe lîngă aceștia adăugîndu-se vara numeroși vilegiaturiști, unii în căutarea sănătății la băile Oglinzi și Băltășești, iar alții de locuri plăcute penteu recreații în vechile ctirorii mănăstirești de la poalele munților, acoperiți de păduri bătrîne. Își făcea slujba periculoasă de vameș cu multă îndrăzneală, dar și cu mult tact, ferindu-se să verse sînge omenesc. Dijmuia pe cei cu punga plină și ajuta pe cei nevoiași. Mai bine de doi ani, cît a hălăduit în afara legilor, cunoscînd locurile și avînd bunăvoința tacită a sătenilor, a reușit să scape de urmărirea asiduă a jandarmilor.
Față de asemenea comportare, se născură diverse legende pe seama sa, care făcură să-i crească mult popularitatea și să se bucure de numeroase simpatii în sînul populației satelor și tîrgurilor din acea regiune. Ajunsese să fie considerat un adevărat haiduc, ridicat pentru a lupta împotriva nedreptății și a celor bogați. (...)
Și acum, după atîția ani, în fața acestor două scrisori, mi-au revenit în minte scenele din ziua cînd s-a aflat în tîrgul Pașcani vestea împușcării lui Florea de către jandarmi în pădurea de pe muntele Moișa, trei kilometri distanță de Mînăstirea Neamț. (...)
Era în ziua de 4 iulie 1898, pe la orele șase, cînd ne-am pomenit cu un coleg, Spiridonescu Gheorghe - fiu de factor poștal - care, foarte agitat, ne aduse vestea că Ion Florea a fost împușcat de jandarmi cu o zi înainte. Vestea, după cum îi spusese tatăl său, fusese comunicată de prefectura Fălticeni subprefecturii din Pașcani. (...) Nu ne venea să credem că acest "haiduc", pe care-l simpatizam nu numai noi, băieții de școală, ci și multă lume din sate și tîrguri, putea să fie omorît, (...) În fața multor case de meseriași și lucrători erau adunați bărbați, femei și copii de toate vîrstele, care comentau știrea. Se auzeau voci bărbătești care-și exprimau păreri de ràu, în timp ce femeile, după obiceiul lor, cu mîna la gură și clătinînd din cap, suspinau, arătîndu-și compătimirea pentru cel ucis.
(...)
După cum se poate vedea din cuprinsul pasajelor ce le redăm, fratele meu, foarte impresionat de acest tragic sfîrșit al lui Florea, a simțit nevoia să-și mărturisească gîndurile și sentimentele ce-l copleșeau și altui bun prieten ce locuia în Iași. (...)
"1898, iulie 8. Pașcani
... De banditul Florea ai auzit? A fost împușcat. Mi-a părut grozav de rău, și nu știu de ce. Așa o simpatie pentru omul acesta necăjit și pribeag, gonit de o întreagă societate mult mai cufundată în răutăți și crime decît el. (...) Cînd se vorbea de moartea lui, am văzut pe o femeie plîngînd: 'Săracul! Nu-i tot om? Cum să-l împuște așa, ca pe un cîine?' Eu am să-i consacrez o povestire vînătorească: La poale de codru."
>
Sursa
Vasile Sadoveanu, Bădia Mihai, Editura pentru literatură, București, 1958, pp. 20-24.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu