<
Arta medicală apare sub forma a numeroase aluzii în textele vedice. Vedele sunt scrieri religioase concepute cu aprox. 1000 de ani înaintea erei noastre, la momentul contopirii vechilor concepții religioase indiene cu credințele arienilor. Cuvântul veda înseamnă cunoaștere și se știe astăzi de existența a patru vede: Rig-veda, destinată imnurilor religioase, liturgice, Sama-veda sau știința melodiilor, Yajur-veda în care se detalia modul de face sacrificiile și Atharva-veda care se ocupa cu formulele magice.
Informațiile medicale, mai ales de anatomie și fiziologie, sunt mai frecvente în Rig-veda și în Atharva-veda. În Atharva-veda, în special, sunt o serie de imnuri indicate ca vrăji curative. De exemplu, Kaucicasutra este un imn care indică și ritualul corespunzător, ambele conținând un mare număr de boli și de plante cu proprietăți medicinale. Bogăția vocabularului anatomic al sanscritei vedice demonstrează stadiul destul de avansat la care ajunsese observația asupra structurii corpului uman și al unor animale, în special al calului, victima uneia din principalele sacrificii vedice. În textele vedice sunt menționate și părți inaparente ale corpului, cum ar fi sângele și măduva osoasă. Despre altele aveau o imagine destul de fantezistă cum ar fi rasa, un fel de suc, o umoare care reprezenta materia de bază a diverselor lichide organice din corp sau ojas, sucul vital. Există în vede o corespondență permanență între corp, care reprezintă microcosmosul, și natură, macrocosmosul. astfel în Yajur-veda despre bilă se spune că ea reprezintă în organism, ceea ce focul este pentru apă în natură. Elementul cel mai important ca agent al motricității vitale este suflul („prana”) care împreună cu vântul alcătuiesc motorul universal. Iată deci, în medicina indiană, încă din epoca vedică, elaborat în detaliu, pneumatismul. Suflurile interioare, în număr de cinci, dintre ele cel mai important fiind cel respirator, au apărut în corp, conform concepției vedice, ca urmare acțiunii unui zeu, Tvaștvăr, care după ce a făcut corpul omului și al celorlalte viețuitoare, le-a găurit pentru a crea orificiile (nas, gură, ochi, urechi, anus) prin care au pătruns apoi suflurile divine („prănele”). Există o prana centrală cu sediul în inimă din care iradiază spre periferia corpurlui suflurile secundare, așa cum din soare, un fel de prana centrală a cosmosului, iradiază razele pentru tot universul. De această prana centrală depind toate fenomenele din corp, somatice sau spirituale, pe ea o mobilizează yoghinii, către ea încearcă să se concentreze toate energiile periferice, pentru a realiza autonomia ființei în totalitatea ei.
În privința nosologiei, medicina vedică distinge boli generale sau locale, individualizate după simptomele lor majore, respectiv durere, slăbire, febră etc, fără a le corela în sindroame sau entități morbide complexe. Asociațiile de simptome le defineau ca „frați” sau „veri”. Etiologia bolilor era foarte puțin dezvoltată, cauzele îmbolnăvirilor erau considerat de ordin magic sau mitic, un rol deosebit de important fiind atribuit demonilor, grahî. Infracțiunile, voluntare sau nu, determinau diferite boli, în special hidropizia. Terapeutica se baza în special pe plante, incantații și magie mimetică.
>
SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până la prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, pp. 43-44 / Medicina vedică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu