Tantra în India colonială a anilor '920 (ELIADE 1940)

<
(...)
În cele din urmă, eu mi-am amintit că auzisem odată la Universitate, vorbindu-se despre Suren Bose în legătură cu practicile tantrice*. Se părea că Bose făcea parte din școala aceasta ocultă, asupra căreia circulă - mai ales în India - fel de fel de legende. Mărturisesc că studiasem cu destulă rîvnă „tantra”.așa cum o găseam expusă în textele ei clasice, dar că nu avusesem, pînă atunci nici un fel de legătură cu oamenii care îi puneau în aplicare prescripțiile. mai ales că inițirea tantrică presupunea o serie de rituale secrete, pe care nimeni nu îndrăznea - sau nu putea - să ți le dezvăluie.
- S-ar putea să fi venit pînă aici în căutarea unui loc favorabil practicilor tantrice, am spus eu.
Și pentru că nimeni nu luă în serios vorbele mele, stăruii. Știam, din cele citite, că unele meditații și rituale tantrice au nevoie de un peisaj cutremurător: cimitirul sau locurile unde se ard morții. Știam. că, uneori, cel care e inițiat în ritualele secrete trebuie să-și dovedească stăpînirea de sine rămînînd o noapte întreagă așezat pe un cadavru, într-un „shmasanam”, în cea mai desăvîrșită concentrare mentală. Amănuntele acestea, și altele multe, tot atît de înfiorătoare, le-am amintit tovarășilor mei - nu atît pentru a justifica prezența lui Suren Bose la marginea pădurii, ci pentru că mă lăsasem antrenat de farmecul lor lugubru, de înspăimîntătoarea lor magie. În fond, eu aproape că-l uitasem pe Bose, și povesteam cu patetism lucrurile acestea pentru că erau lucruri despre care nu știam ce să cred, și de veracitatea cărora nu mă puteam totuși îndoi. Nădăjduiam, de altfel, că Van Mannen, care se pricepea destul de mult în ocultismul asiatic, va interveni în discuție, ca de obicei, cu nesfîrșita lui erudiție. Dar, de data asta, se mulțumi să dea din cap, absent.
- Nimeni nu știe exact în ce constă ritualul tantric secret, spuse el oarecum plictisit că-l provocasem.
- Nu poate să fie decît o orgie demonică, interveni Bogdanof, care vedea pretutindeni în hinduism lucrarea Diavolului. Niște bieți demenți, care-și caută mîntuirea sufletului meditînd pe cadavre! Ar trebui să ne facem toți semnul crucii!
(...) Dar, ca să fiu sincer, îmi părea rău că scurta, deși înfierbîntata mea expunere a practicilor tantrice fusese primită cu o asemena rezervă. Eram foarte tînăr pe atunci, și destul de mîndru de puținele lucruri pe acele le știam asupra sufletului indian. Voiam, cu orice preț, să dovedesc acestor bărbați care-și cheltuiseră viața în India că știam și eu cîte ceva din tainele nepătrunse ale religiilor și magiei indiene.
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp. 17-20.

NOTĂ M.T.
* http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/terapii-complementare/tantra-un-vehicul-rapid-al-transformarii-personale-635407.html

Medicina vedică din India („Enciclopedia...” 2009)

<
Arta medicală apare sub forma a numeroase aluzii în textele vedice. Vedele sunt scrieri religioase concepute cu aprox. 1000 de ani înaintea erei noastre, la momentul contopirii vechilor concepții religioase indiene cu credințele arienilor. Cuvântul veda înseamnă cunoaștere și se știe astăzi de existența a patru vede: Rig-veda, destinată imnurilor religioase, liturgice, Sama-veda sau știința melodiilor, Yajur-veda în care se detalia modul de face sacrificiile și Atharva-veda care se ocupa cu formulele magice.
Informațiile medicale, mai ales de anatomie și fiziologie, sunt mai frecvente în Rig-veda și în Atharva-veda. În Atharva-veda, în special, sunt o serie de imnuri indicate ca vrăji curative. De exemplu, Kaucicasutra este un imn care indică și ritualul corespunzător, ambele conținând un mare număr de boli și de plante cu proprietăți medicinale. Bogăția vocabularului anatomic al sanscritei vedice demonstrează stadiul destul de avansat la care ajunsese observația asupra structurii corpului uman și al unor animale, în special al calului, victima uneia din principalele sacrificii vedice. În textele vedice sunt menționate și părți inaparente ale corpului, cum ar fi sângele și măduva osoasă. Despre altele aveau o imagine destul de fantezistă cum ar fi rasa, un fel de suc, o umoare care reprezenta materia de bază a diverselor lichide organice din corp sau ojas, sucul vital. Există în vede o corespondență permanență între corp, care reprezintă microcosmosul, și natură, macrocosmosul. astfel în Yajur-veda despre bilă se spune că ea reprezintă în organism, ceea ce focul este pentru apă în natură. Elementul cel mai important ca agent al motricității vitale este suflul („prana”) care împreună cu vântul alcătuiesc motorul universal. Iată deci, în medicina indiană, încă din epoca vedică, elaborat în detaliu, pneumatismul. Suflurile interioare, în număr de cinci, dintre ele cel mai important fiind cel respirator, au apărut în corp, conform concepției vedice, ca urmare acțiunii unui zeu, Tvaștvăr, care după ce a făcut corpul omului și al celorlalte viețuitoare, le-a găurit pentru a crea orificiile (nas, gură, ochi, urechi, anus) prin care au pătruns apoi suflurile divine („prănele”). Există o prana centrală cu sediul în inimă din care iradiază spre periferia corpurlui suflurile secundare, așa cum din soare, un fel de prana centrală a cosmosului, iradiază razele pentru tot universul. De această prana centrală depind toate fenomenele din corp, somatice sau spirituale, pe ea o mobilizează yoghinii, către ea încearcă să se concentreze toate energiile periferice, pentru a realiza autonomia ființei în totalitatea ei.
În privința nosologiei, medicina vedică distinge boli generale sau locale, individualizate după simptomele lor majore, respectiv durere, slăbire, febră etc, fără a le corela în sindroame sau entități morbide complexe. Asociațiile de simptome le defineau ca „frați” sau „veri”. Etiologia bolilor era foarte puțin dezvoltată, cauzele îmbolnăvirilor erau considerat de ordin magic sau mitic, un rol deosebit de important fiind atribuit demonilor, grahî. Infracțiunile, voluntare sau nu, determinau diferite boli, în special hidropizia. Terapeutica se baza în special pe plante, incantații și magie mimetică.
>

SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până la prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, pp. 43-44 / Medicina vedică.

„Semnele luminii în ...” (STĂNCIULESCU)

 prof. univ. dr. Traian Stănciulescu, Semnele luminii în...

(...) a recepta lumina cosmică vizibilă și a o transforma în reprezentări/holograme mentale; b) ochiul mental, definit de complexul pineal-pitular („al treilea ochi”), reminescență a creierului arhaic, sensibil la informația câmpurilor luminoase exterioare; c) ochiul inimii, identificat în starea de excepțională vibrație emoțională, pe care „inima” o arbitrează în fapt la nivelul frecvenței sale, prin care omul poate recepta o parte din informația prezentă în ierarhia unor invizibile „câmpuri de lumină”.

Toate cele de mai sus permit concluzia că, în universul simbolic construit pe multiplele forme de ființare ale lumii înșiși, lumina reprezintă o paradigmă unificatoare. Metodologic vorbind, urmărind metamorfozele istorice ale acestei paradigme putem constata că ele descriu cu fidelitate: Trecerea de la cunoașterea intuitivă, preponderent experiențială (specifică discursului magico-ritualic) la cunoașterea preponderent holistică (specifică discursului mitic). Dacă în perspectiva experiențială omul trăia participativ, „înăuntrul lumii”, fără a simți nevoia să-și explice rezonanța sa cu cosmosul, cu semenul etc, în cunoașterea holistică încep să apară germenii explicației discursive, prin transpunerea în concepte (simbolice) a unei cunoașteri deja conceptualizate ,dar nesupuse încă filtrului critic rațional. Tranziția de la cunoașterea intuitivă (experiențial-holistică) la cea preponderent analitică s-a realizat prin intermediul discursului religios. Acesta este construit deopotrivă cu instrumentele cunoașterii holistice, al cunoașterii revelatorii („dinăuntrul” sistemului creației cosmice sau/și divine), deja prefigurată de cunoașterea mitică, ca și cu instrumentele transferului analitic (conceptualizarea „dinafară” a sistemului de valori dogmatice), aplicat orizontului pragmatic al existenței umane. Cea mai elocventă mediere a „participării” cu privirea „din afară” a lumii oferă discursul artistic, pentru care lumina este deopotrivă „limbaj obiect” și „metalimbaj”. Identificarea acestor două orizonturi face ca la nivelul discursului artistic să se întâlnească cele mai paradoxale asumări ale lumii, începând de la funcțiile arhetipal idealizate, în care lumea este extrem abstractizată, până la arta concretă, în care lumea este redusă la arhetipuri obiectuale. Cercetarea exterioară a lumii, analitică sau/și experimentală revine discursului filosofic sau/și tehnico-științific. În toate aceste ipostaze, lumea reprezintă doar un referențial exterior, pe care homo cogitans/faber îl are sub ochi și pe care îl modelează la nivelul semnificatului mental sau îl controlează la nivelul semnificatului artefactual. Toate considerațiile de mai sus permit ipoteza integratoare că lumina constituie un mediator esențial pentru procesul trecerii omulu de la bio-fizic la psihic, de la lumină la iluminare, de la natură la cultură.

Nașii proverbe românești

 (198-199)

(...)

Menționînd la început nuanța consolatoare a proverbului, am avut în vedere posibila relație cu o altă zicere paremiologică din același complex: „O dată vede nașul buricul finului” (Pann, Hințescu, Hasdeu, jud. Covurlui, Dîmbovița, Bihor), cu varianta „o dată vede nașul p... finului” ( cf. Zanne , id., p. 482). Ciudat, din colecția lui Zanne lipsește varianta „O dată vede nașa p... finei”, frecventă în circulația orală și astăzi; apare, în schimb, un calc tardiv al acesteia: „Numai o dată vede nașa ceea a finului” (Zanne, ibid.). Cei mai mulți dintre informatorii chestionați în legătură cu sursa proverbului leagă zicerea de momentul botezului, cînd copilul desfășat este cufundat în apă și, apoi, gol, este arătat lumii, cei mai aproape fiind, ca părinți spirituali, nașul și nașa. În conformitate cu identitatea moș-moașă - naș-nașă, ocazia putea fi, înaintea botezului creștin, prima scaldă, baia rituală a noului născut. Totuși, sensul proverbului nu este de constatare a stării de fapt, nici de amuzament, așa cum s-ar părea din nuanța ușor obscenă. Sensul este limitativ: accentul ca de pe o dată, o singură dată, numai o dată, la fel ca și în explicațiile lui I. Zanne: „1. Se zice că pentru cele ce nu se cuvine a se vdea și a urma deseori ( I. Golescu); 2. Cînd unul, din cauza relei purtări, numai are trecere la cineva; 3. O dată se întîmplă un lucru: să nu pierzi ceasul prielnic.”

Sensul limitativ nu putea să vină din ocazia scaldei rituale sau a botezului, la care nașul putea chiar să nu ia parte, rolul esențial, personajul indispensabil, investit cu funcții mitico-magice fiind moașa (nașa). În  plus, aceasta, ca și nașul, dacă dorea, putea asista la mai mult scalde, nu numai la una. De aceea, sensul limitativ trebuie pus în relație cu un obicei atestat în evul mediu, în care nașului îi revenea rolul de inițiator al ginerelui (finului), cum s-a văzut din Cîntecul nașului, inclusiv de inițiator sexual. Acest rol îi dă dreptul de a fi primul la mireasă. „În actul căsătoriei au intervenit practici și uzanțe juridice ale căror efecte și semnificații și-au pierdut cu timpul înțelesul. Nașul a îndeplinit mai mult rolul de inițiator sexual în ritul căsătoriei. (...) funcțiunea de naș în viața sexuală a finilor (fiind) similară străvechiului ius (prima) noctis” (129).

Aceluiași sens i se subsumează și proverbul „Înaintea ginerelui trece nașul” care ar putea fi „citit” ca o simplă prescripție protocolară, de bună cuviință, acesta fiind sensul în uzul curent. Dar, la origine, e de presupus, proverbul încifra mai mult de cît o prescripție de comportament politicos: el făcea apel la întărirea unei reguli înrădăcinate, întărind-o. Sensul limitativ al celuilalt proverb avea o funcție constrîngătoare, îngrădind abuzul, impunînd nerepetarea actului îngăduit o singură dată, într-o unică împrejurare. Se realizează astfel un consens între prescripția proverbială și legile civile și religioase care considerau unirea dintre nași și fini, în virtutea rudeniei spirituale, drept incestuoasă: „Ceia ce-și curvesc cu finele, acesta se cheamă sînge amestecat” (Pravila Moldovei). Pe aceleași coordonate se înscrie și balada Vartici, în care finul refuză cu hotărîre avansurile erotice ale nașei, tocmai pe motivul relațiilor de rudenie: „Nu ț-oa fi, nașă, cu păcat / Că mai mic m-ai botezat, / Mai mare m-ai cununat, / La mijloc m-ai retezat, / Trei copii mi-ai botezat, / Doo fete ș-un băiat...” (Amzulescu, loc. cit., inf. N. Candoi-Turică, Celei-Olt)

Rezultă din exemple cîștigurile pe care cercetarea proverbelor le poate dobîndi din adoptarea perspectivei etnologice, etnologia fiind prin obiectul ei deschisă interdisciplinarității. Disciplină integratoare, orientată către descifrarea sensurilor complexe ale culturii populare, etnologia poate oferi sugestii utile pentru înțelegerea tuturor categoriilor folclorului românesc.

(...)

„Despre o baladă românească (Miorița)” (BRĂILOIU 1946)

 Constantin Brăiloiu, Despre o baladă românească (Miorița), trad. E. Comișel (Sur une ballade roumaine (Mioritza), Geneve, 1946, 13 p.),

(...)

În orice rămășițe pământești omenești stă la pândă un inamic viclean și sângeros pe care omul își dă osteneala să-l îndepărteze, să-l dezarmeze și să-l potolească.

Este îndepărtat dacă îl ajută să ajungă teafăr și nevătămat în locuința supremă.

Este dezarmat dacă se purifică ori se distruge tot ceea ce l-a atins, ceea ce îi aparține su numai ceea ce îl evocă: apa în care a fost scăldat (care se azvârle într-un colț ascuns), așchii rămase din crucea sa și din coșciug (care se ard imediat, pe loc), bățul groparilor (care se înmormântează cu cel pe care l-a măsurat).

Este liniștit, prin grija sa ca el să ia și să primească ceea ce i se cuvine, prin dar direct sau prin darul ocolit al pomenii.

Mai mult, el este potolit și prin subterfugiul magic al unei asocieri închipuite la manifestările obișnuite vechiului său mediu.

Părinții unui băiat care nu mai plătesc muzicanților prețul unui dans general și îl fac astfel să participe la distracțiile celor de vârsta lui.

De Crăciun, când merg din casă în casă să facă urări, băieții simulează întovărășirea cu un prieten mort, bătând cu bețele împodobite cu crestături în pământul care îl acoperă (pe mormânt, n. n.).

În același mod, căsătoria simulată convinge simulată sufletele nepotolite că actul principal al carierei lor pământești s-a desăvârșit în realitate și că nimic nu-i mai cheamă de acum printre cei vii: „ca să aibă și el nunta sa”, chiar dacă este celebrată de munți, soare, arbori, păsări și stele.

Și iată că se clarifică, în sfârșit, aspectele asemănătoare cu cele care, în Miorița, au uimit pe literați.

În zilele noastre „strofe ambulante” și locuțiuni poetice curente ne fac să credem că ele formau altădată elementul verbal al unei vrăji. Începutul de regret și de compătimire, sensibil ici și colo, în aceste incantații dezafectate, nu s-a strecurat, desigur, decât în ziua când mila creștină a izgonit teroarea ancestrală.

Ele nu exprimă nici voluptatea renunțării, nici beția neantului, nici adorarea morții, ci tocmai contrariul lor, pentru că în ele se perpetuează amintirea gesturilor originare de apărare a vieții.