Aventură versus căsătorie în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Sir Lawrence o bătu pe umăr și ieși grăbit din cameră. Și el era stăpînit de un sentiment straniu. Aflat din nou în biroul lui, rămase pe gînduri. Fuga lui Desert era singura soluție posibilă. Dintre toți cei afectați de această întîmplare, el avea viziunea cea mai clară și cea mai reală asupra psihologiei lui Desert. Adevărat, probabil, că tînărul avea în el o vînă de aur, pe care firea lui făcea tot posibilul s-o ascundă. Dar să trăiești alături de el? Pentru nimic în lume. Laș? De bună seamă că nu era! Experiența lui nu fusese o chestiune simplă, așa cum o vedeau Jack Mushkam și toți pukka-sahibii*, cu superstiția lor că ce-i alb e alb și ce-i negru e negru și nu invers. Nu! Nu! Tînărul Desert fusese prin în capcană într-un mod foarte ciudat. dată fiind natura lui complexă, cu revoltele, umanitarismul, lipsa lui de credință, dată fiind intimitatea lui cu arabii, cazul lui Desert se deosebea de cel al unui englez obișnuit cum se deosebește creta de brînză. Dar, indiferent de acest lucru, nu era un om cu care să poți împărți viața. Bine că scăpase biata Dinny de asemenea pacoste! Ce feste mai juca și soarta! De ce se oprise alegerea ei tocmai asupra lui Desert? Dar dacă-i vorba pe așa, acolo unde intervine dragostea nu mai poți formula nici un „de ce”? Dragostea nu cunoaște legi, nici măcar pe acelea ale bunului simț. (...) Dar - Dumnezeule mare! - căsătoria e o poveste la care te înhami pe viață; da, chiar și în ziua de azi, căsătoria nu e o glumă trecătoare. Ca să pornești într-o căsătorie, ai nevoie de tot norocul și de toate posibilitățile de a da și a lua de care poți face rost. Or la Desert nu prea existau multe posibilități de a da și a lua - prea neliniștit, prea discordant, și poet pe deasupra! Și mîndru, acea mîndrie pornită dintr-o proprie subestimare, pe care nimic nu o poate domoli! Da, o aventură cu el, una dintre legăturile acelea vremelnice pe care le practică tinerii de azi - posibil; dar Dinny nu era făcută pentru așa ceva; pînă și Desert trebuie să fi simțit acest lucru. La Dinny, ar fi părut absolut deplasat să detașezi fizicul de psihic.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell**, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 92-93.

NOTĂ M. T.
* pukka sahib = 1. autentic; 2. superior. Termen folosit pentru elita din colonia britanică India. (https://answers.yahoo.com/question/index?qid=20060626220207AA2bj1q)
** Ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol - http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol

Instinct de conservare versus islamizare forțate la un englez din perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
Adrian o porni spre Bloomsbury. Și în timp ce mergea, încerca să se plaseze în locul cuiva amenințat de o moarte bruscă. Nici o speranță într-o viață viitoare, nici o șansă de a-i mai revedea pe cei dragi; nici o făgăduială sigură sau chiar vagă, că vei mai trăi conștient, vreodată, o experiență analogă vieții actuale. „Numai cînd îți cade pe cap, din senin, o asemena calamitate, își spuse Adrian, și te afli singur în fața ei, numai atunci te poți supune la probă. Altfel, nici unul dintre noi nu poate ști cum ar reacționa”.
Frații lui, militarul și preotul, ar fi accepta moartea ca pe o chestiune de simplă datorie; chiar și fratele lui judecătorul, deși acesta din urmă s-ar fi lansat în argumentări și poate că l-ar fi convertit pînă la urmă pe călău. „Dar eu? gîndi Adrian. Ce stupid să mori în felul acesta pentru o credință în care nu crezi, într-un colț uitat al lumii, fără să ai măcar satisfacția de a ști că moartea ta poate fi de folos cuiva, sau că va fi măcar cunoscută”. Pus în fața unui asemenea impas, nevoit să iei o hotărîre pe loc, atunci cînd nu ai de apărat un prestigiu profesional sau oficial, nu stai să cumpănești și să chibzuiești, ci te lași în voia instinctului de conservare. Temperamentul tău e cel care ia hotărîrea. și dacă temperamentul lui, al lui Adrian, ar fi fost ca cel al tînărului Desert, judecînd după versurile sale; dacă ar fi fost deprins să se afle în contradicție cu semenii săi sau cel puțin lipsit de puncte comune cu aceștia; disprețuind convenționalismul și capetele pătrate englezești; simpatizînd, poate, în taină, mai curînd cu arabii decît cu compatrioții săi, n-ar fi luat și el, fără greș, hotărîrea pe care o luase Desert? „Dumnezeu știe cum aș fi reacționat, gîndi Adrian, dar îl înțeleg, și, într-un fel, îl compătimesc. (...)” Și, întrucît reușise să ajungă la o concluzie, se simți ușurat...
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 413-414.

Tânără englezoaică versus Dumnezeu în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Sînteți evlavioasă, domnișoară?
- Într-un anume fel, cred că da, răspunse Dinny cu îndoială.
- Eu n-am fost crescută astfel - tata și mama țineau la domnul Cherell, dar gîndeau că-i o greșeală; știți, tatăl meu era socialist, și obișnuia să spună că religia e o parte a sistemului capitalist. Desigur, noi cei de categoria noastră nu mergem la biserică. În primul rînd, nu avem timp. Și-apoi în biserică trebuie să stai atît de țeapăn... Mie una îmi place mișcarea. Și-apoi dacă există un Dumnezeu, de ce să fie bărbat? De asta mă răzvrătesc eu împotriva lui. Pentru că Dumnezeu e bărbat, de asta-s tratate fetele așa cum sînt. După pățania mea, m-am gîndit o mulțime la ce-a spus preotul tribunalului. Și-apoi un bărbat nu poate să creeze fără o femeie, asta în orice caz.
Dinny o privi fix.
- Ar fi trebuit să spui toate astea unchiului meu. E o idee.
- Se zice că acuma femeia-i egală cu bărbatul, continuă fata, dar nu-i așa, știți. Unde-am lucrat eu, nu era fată care să nu fie speriată de patron. Unde-i banul, acolo-i și puterea. și toți magistrații, și judecătorii, și preoții sînt bărbați, și toți generalii la fel. Ei au biciul în mînă, știți, dar fără noi, tot nu pot să facă nimic; dac-aș fi femeie adevărată, le-aș arăta eu lor.
Dinny păstra tăcerea. Fata asta devenise, de bună seamă, cinică din pricina experiențelor prin care trecuse, dar îndărătul spuselor ei se afla mult adevăr. Creatorul trebuia să fie bi-sexual, căci astfel întregul proces de creație s-ar fi născut mort. În asta există o inegalitate primordială, de care pînă acum nici nu-și dăduse seama. Dacă fata aceasta ar fi făcut parte din societatea ei, ar fi fost de acord, dar așa, era imposibil să te arăți lipsită de rezerve față de ea; și conștientă că e snoabă, apelă din nou la ironie.
- Ești un soi de rebelă - așa ar spune americanii.
- Sigur că-s rebelă, răspunse fata, după cîte am pătimit.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 134

Onoarea familiei versus datoria României către SUA în perioada interbelică (CĂLINESCU 1933)

<
(...)
Dom` Popescu își strică din nou barba și se adresă Lisandrinei:
- De! aici au și dumnealor  puțină dreptate... dumneata ești mai tînără și trebuie să le asculți, că au mai multă experiență... el îți vor binele, ca surori... O fată trebuie să apere onoarea familiei... temelia țării... pe urmă ne distruge neamțu și americanu!
Dom` Popescu, ca să iasă onorabil din afacere, se adresă brusc lui Jim:
- Ia ascultă, domnule, ce zici, o să ne ierte americanu datoriile?
Jim însă nu simțea nici o atracție pentru problema datoriilor Europei față de America* și se gîndea numai că „individul” Lisandrinei trebuia să fi fost acela cu care în duminica ploioasă ea vorbise în șoaptă pe geam, din odaia tantei Mali.
(...)
>

SURSA
George Călinescu, Cartea nunții, ed. Eminescu / colecția Romanul de dragoste - nr. 45, București, 1972, p. 183.

NOTĂ M.T.
* În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), SUA au acordat mari împrumuturi puterilor Antantei, de partea cărora au și intrat în conflict la 6 aprilie 1917, fără ca teritoriul lor să fie afectat. (http://new.piatza.net/fara-secrete/obama-a-semnat-o-lege-de-protejare-a-corporatiei-criminale-monsanto-si-uite-asa-ei-vor-sa-acorde-imunitate-in-fata-legii-acestei-corporatii-de-exterminare-a-oamenilor-monsanto-face-parte-din-codex-a/puterea-american%C4%83-construit%C4%83-pe-ruinele-europei-dup%C4%83-primul-r%C4%83zboi-mondial-3487)

Restaurantul „Tomis” din Mamaia din 1972 („Litoral” 1972)

<
„TOMIS” - iată firma unui din cele mai „vîrstnice” restaurante din Mamaia. De mai mulți ani, conducerea acestuia a fost încredințată unui cunoscut specialist, Ion Bera, care a avut însărcinări asemănătoare și la unele unități de alimentație publică deschisă de comerțul nostru peste hotare. Tot de mai mulți ani, meșterul bucătar este Nicolae Apostiu, care are în urma sa peste patru decenii de experiență, astfel că nu surprind deloc bunele aprecieri de care se bucură specialitățile culinare de la „Tomis” în rîndurile consumatorilor. Dacă mai adăugăm și faptul că seara, pe terasa restaurantului, își dau întîlnire sute de tineri cărora le place muzica de dans, avem un tablou succint al atracțiilor de la „Tomis”.
>

SURSA
***, Pe terasă la ”Tomis”, „Litoral”, Constanța, 26 august 1972, p.?.

„Semnele luminii în ...” (STĂNCIULESCU)

 prof. univ. dr. Traian Stănciulescu, Semnele luminii în...

(...) a recepta lumina cosmică vizibilă și a o transforma în reprezentări/holograme mentale; b) ochiul mental, definit de complexul pineal-pitular („al treilea ochi”), reminescență a creierului arhaic, sensibil la informația câmpurilor luminoase exterioare; c) ochiul inimii, identificat în starea de excepțională vibrație emoțională, pe care „inima” o arbitrează în fapt la nivelul frecvenței sale, prin care omul poate recepta o parte din informația prezentă în ierarhia unor invizibile „câmpuri de lumină”.

Toate cele de mai sus permit concluzia că, în universul simbolic construit pe multiplele forme de ființare ale lumii înșiși, lumina reprezintă o paradigmă unificatoare. Metodologic vorbind, urmărind metamorfozele istorice ale acestei paradigme putem constata că ele descriu cu fidelitate: Trecerea de la cunoașterea intuitivă, preponderent experiențială (specifică discursului magico-ritualic) la cunoașterea preponderent holistică (specifică discursului mitic). Dacă în perspectiva experiențială omul trăia participativ, „înăuntrul lumii”, fără a simți nevoia să-și explice rezonanța sa cu cosmosul, cu semenul etc, în cunoașterea holistică încep să apară germenii explicației discursive, prin transpunerea în concepte (simbolice) a unei cunoașteri deja conceptualizate ,dar nesupuse încă filtrului critic rațional. Tranziția de la cunoașterea intuitivă (experiențial-holistică) la cea preponderent analitică s-a realizat prin intermediul discursului religios. Acesta este construit deopotrivă cu instrumentele cunoașterii holistice, al cunoașterii revelatorii („dinăuntrul” sistemului creației cosmice sau/și divine), deja prefigurată de cunoașterea mitică, ca și cu instrumentele transferului analitic (conceptualizarea „dinafară” a sistemului de valori dogmatice), aplicat orizontului pragmatic al existenței umane. Cea mai elocventă mediere a „participării” cu privirea „din afară” a lumii oferă discursul artistic, pentru care lumina este deopotrivă „limbaj obiect” și „metalimbaj”. Identificarea acestor două orizonturi face ca la nivelul discursului artistic să se întâlnească cele mai paradoxale asumări ale lumii, începând de la funcțiile arhetipal idealizate, în care lumea este extrem abstractizată, până la arta concretă, în care lumea este redusă la arhetipuri obiectuale. Cercetarea exterioară a lumii, analitică sau/și experimentală revine discursului filosofic sau/și tehnico-științific. În toate aceste ipostaze, lumea reprezintă doar un referențial exterior, pe care homo cogitans/faber îl are sub ochi și pe care îl modelează la nivelul semnificatului mental sau îl controlează la nivelul semnificatului artefactual. Toate considerațiile de mai sus permit ipoteza integratoare că lumina constituie un mediator esențial pentru procesul trecerii omulu de la bio-fizic la psihic, de la lumină la iluminare, de la natură la cultură.

Interviu cu scriitorul german A. Hauser (1929-1988) (ARION 1982)

GEORGE ARION, Interviuri, II, Albatros, București, 1982, 82-88.

(...)
-Cît de mult se răsfrînge biografia dv. în literatura pe care o scrieți?
-Cei mai buni scriitori din lume, în orice limbă s-ar fi exprimat ei, și-au extras substanța operei din realitate, din propria experiență de viață. Însă eu nu mă consider un scriitor important.
-(...) Cîți scriitori importanți au curajul să spună despre ei înșiși că nu sînt importanți! (...)
-Nu tot ceea ce am scris reflectă fidel realitatea înțeleasă în acest context ca răsfrîngere a unei biografii asupra unei opere literare. Pentru o sumedenie de întîmplări nu a sosit încă momentul să le aștern pe hîrtie. Altele par atît de neverosimile încît nu mi-ar da nimeni crezare dacă le-aș istorisi. Mi s-ar face reproșul că sînt antirealist. (...) Cunoscuții, prietenii și chiar unele cunoștințe întâmplătoare ale mele mi-a confirmat în repetate rînduri că m-au regăsit în schițele literare, în povestirile și nuvelele pe care le-au citit.
-Întîlnirea cu scrisul a fost o întîmplare?
-Da și nu. Lucram ca secretar poligrafic la ziarul Neuer Weg. Asta prin 1951-1959. Făceam de serviciu noaptea, ziarul apărea dimineață la ora 5. Redactorii, reporterii și ceilalți colegi duceau o viață mult mai comodă. Dar nu pentru aceasta îi invidiam, ci pentru faptul că puteau scrie reportaje, note, știri... Prezentîndu-mă într-o zi în biroul secretarului responsabil, i-am cerut să mi permită să mă deplasez în provincie - dat fiind specificul ziarului în cauză - ca să mă documentez pentru un reportaj literar. Tovarășului i-a fost însă teamă ca nu cumva să mă apuce microbul scrisului în urma cărui fapt el să rămînă pînă la urmă descoperit cu postul de secretar poligrafic și urmăritor al muncii în tipografie, funcție pe care dealtfel toți susțineau că eu o îndeplinesc foarte bine. deci nu mi-a îndeplinit dorința. Neavînd altceva de făcut am recurs la fantezie, imaginație, lăsîndu-mă inspirat, firește, de întîmplări trăite cu cîțiva ani în urmă. Așa au luat ființă primele schițe literare apărute pînă la urmă tot în acel ziar  la sfîrșitul anilor 50. Cu toate acestea, trebuie să precizez că întîlnirea mea propriu-zisă cu scrisul datează încă din anii liceului, deci din timpul războiului, cînd la Brașov, la liceul „Honterus” am scris unele compuneri apreciate de profesorul de germană.
-Spuneți-mi, cum scrieți o carte? Cum ați scris Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann, o carte pasionantă despre începuturile  - nu lipsite de erori - ale unei istorii în România după cel de-al doilea război mondial.
-Nu scriu cărți. Scriu ceea ce nu pot amîna, ceea ce mă preocupă atît de intens că nu-mi găsesc liniștea pînă cînd nu-i găsesc o modalitate de exprimare adecvată.  Dacă ceea ce am izbutit să termin va apărea într-o care sau nu, mă preocupă mult mai târziu, adesea numai în momentele cînd ea, cartea este în pregătire. În pregătire de către editură, bineînțeles. Scurtul roman Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann l-am scris cu intermitențe din august 1967 până în 17 februarie 1968. Adunate, orele în care am lucrat propriu-zis, nu cred că depășesc 3 săptămîni. Nu m-am documentat pentru a-l scrie deoarece aveam pagini de jurnal din timpul în care se petrece acțiunea, iar mesajul îl păstram de aproape un deceniu cu mine. Mi s-a întîmplat însă să fi scris o povestire mai amplă în numai 3 zile, iar una de 3 pagini să-mi fi răpit 2 săptămîni, reluînd textul de 5-6 ori.
(...)
-(...) În acest context înțeleg și rolul scriitorului din țara noastră. Scriitorul angajat politic este purtătorul de cuvînt al societății socialiste românești.(...)
(...)
-Literatura germană scrisă în România are tot atîtea probleme ca și literatura scrisă în limba română. (...) Acei scriitori care se îndeletnicesc s-o scrie sînt însă mult mai puțini la număr. De aici și una din laturile negative ale existenței ei. Orice eseu în care se abordează situația specifică a scrisului german de la noi, orice articol de critică literară trebuie să țină oarecum cont de numărul redus al acelora care-l citesc în germană și de numărul și mai redus al acelora care scriu în această limbă. Dacă, de exemplu, cinci tineri care folosesc mijloace literare asemănătoare, împrumutate din altă parte și nefolosite pînă acum - mă gîndesc la modul de exprimare - în literatura germană de la noi, spre deosebire de cea scrisă în românește, înseamnă că avem de a dace cu un cuprinzător curent înnoitor, de care ar trebui să țină seamă întreaga noastră viață literară. (...) Revenind însă la un argument folosit în precedentul răspuns al meu, acela al viabilității unei societăți, doresc să-l folosesc și în sprijinul populației germane de la noi. Și anume: dacă o populație numeric redusă într-un spațiu lingvistic diferit de al ei, mai reușește să creeze opere literare (folclor, muzică, artă plastică), acestei populații trebuie să-i acordăm tot sprijinul societății - lucru mult practicat față de naționalitățile conlocuitoare din România socialistă - deoarece dispune de o viabilitate încă nealterată. Acei 5 tineri scriitori de care am vorbit nu se rezumă  doar la 5, ei sînt mai mulți și nu aparțin doar de un singur curent literar. Ceea ce îi unește însă este strădania de a face o poezie autentică. Dealtfel, nu trebuie să ne mirăm de acest aflux al tinerelor talente. Existența neîntreruptă a școlilor și claselor cu limbă de predare germană, acelor 5 catedre de germanistică din țară, a activității cenaclurilor literare - toate acestea expresie a politicii partidului nostru în rezolvarea problemelor naționale - sînt o garanție a asigurării unui climat favorabil pentru populația germană de la noi din țară.
-Cum e și firesc, revista NEUE LITERATUR oglindește fenomenul literar românesc în toată complexitatea lui.
-Revista la care lucrez - cu o apariție lunară în 128 de pagini - publică de cînd a fost întemeiată, iar mai ales de cînd apare la București (din 1960), cu multă regularitate proză și poezie românească traduse în limba germană. În ultimi ani am avut satisfacția să constatăm că și datorită nouă lucrările unor autori români au fost cavsidescoperite dincolo de hotarele țării noastre. Mă refer la spațiul de limbă germană din Europa.
-NEUE LITERATUR este difuzată și în străinătate?
-Da, și încă substanțial.
-Cine sînt cei care semnează traducerile în limba germană?
-Cei mai buni scriitori în limba germană din țara noastră sînt și cei mai buni traducători de la NEUE LITERATUR. (...)