<
(...)
- Sînteți evlavioasă, domnișoară?
- Într-un anume fel, cred că da, răspunse Dinny cu îndoială.
- Eu n-am fost crescută astfel - tata și mama țineau la domnul Cherell, dar gîndeau că-i o greșeală; știți, tatăl meu era socialist, și obișnuia să spună că religia e o parte a sistemului capitalist. Desigur, noi cei de categoria noastră nu mergem la biserică. În primul rînd, nu avem timp. Și-apoi în biserică trebuie să stai atît de țeapăn... Mie una îmi place mișcarea. Și-apoi dacă există un Dumnezeu, de ce să fie bărbat? De asta mă răzvrătesc eu împotriva lui. Pentru că Dumnezeu e bărbat, de asta-s tratate fetele așa cum sînt. După pățania mea, m-am gîndit o mulțime la ce-a spus preotul tribunalului. Și-apoi un bărbat nu poate să creeze fără o femeie, asta în orice caz.
Dinny o privi fix.
- Ar fi trebuit să spui toate astea unchiului meu. E o idee.
- Se zice că acuma femeia-i egală cu bărbatul, continuă fata, dar nu-i așa, știți. Unde-am lucrat eu, nu era fată care să nu fie speriată de patron. Unde-i banul, acolo-i și puterea. și toți magistrații, și judecătorii, și preoții sînt bărbați, și toți generalii la fel. Ei au biciul în mînă, știți, dar fără noi, tot nu pot să facă nimic; dac-aș fi femeie adevărată, le-aș arăta eu lor.
Dinny păstra tăcerea. Fata asta devenise, de bună seamă, cinică din pricina experiențelor prin care trecuse, dar îndărătul spuselor ei se afla mult adevăr. Creatorul trebuia să fie bi-sexual, căci astfel întregul proces de creație s-ar fi născut mort. În asta există o inegalitate primordială, de care pînă acum nici nu-și dăduse seama. Dacă fata aceasta ar fi făcut parte din societatea ei, ar fi fost de acord, dar așa, era imposibil să te arăți lipsită de rezerve față de ea; și conștientă că e snoabă, apelă din nou la ironie.
- Ești un soi de rebelă - așa ar spune americanii.
- Sigur că-s rebelă, răspunse fata, după cîte am pătimit.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 134
Se afișează postările cu eticheta capitalist. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta capitalist. Afișați toate postările
sâmbătă, 17 octombrie 2015
miercuri, 28 mai 2014
Individualism versus republicanism și socialism în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
-Îi urîți pe socialiști și vă temeți de ei - îi spuse într-o seară la cină Martin domnului Morse - dar care e pricina? Nu-i cunoașteți nici pe ei, nici doctrina lor.
Dicuția fusese provocată de doamna Morse care, nu fără perfidie, îl ridicase în slăvi pe domnul Hapgood. Martin nu-l putea suferi pe casier și de cîte ori venea vorba despre acest declamator de banalități, i se urca tot sîngele la cap.
-Da - zise Martin - Charlie Hapgood e ceea ce se cheamă un tînăr de viitor, cel puțin așa mi s-a spus. Șis-ar părea că e adevărat. Mai mult ca sigur că înainte de a muri o să ajungă guvernator al statului California și - cine știe? - poate și membru al Senatului Statelor Unite.
- L-am auzit vorbind în cursul unei campanii electorale. Discursul lui era atît de încîntător de idiot și lipsit de orice originalitate, dar totuși atît de convingător, încît liderii nu pot să nu-l considere un om de nădejde și d e înaltă valoare, iar platitudinile pe care le debitează sînt atît de asemănătoare cu platitudinile cetățeanului d erînd, încît... ei, știți, orice om se simte măgulit atunci cînd iei propriile lui gînduri, le împopoțănezi și pe urmă i le înfățișezi înaintea ochilor.
-Am impresia că ești gelos pe domnul Hapgood, interveni Ruth.
Expresia de dezgust zugrăvită pe chipul lui Martin o scoase din fire pe doamna Morse și o făcu să devină agresivă.
-Desigur, nu vrei să spui că domnul Hapgood e un prost? întrebă dînsa ci o voce de gheață.
- Nu e mai prost decît membrii de rînd ai partidului republican - fu răspunsul -sau, dacă vreți, ai partidului democrat. Sînt toți niște prostănaci cînd nu sînt vicleni, și foarte puțini dintre ei se pot lăuda cu această calitate. Singurii republicani deștepți sînt milionarii și oamenii lor de casă conștienți de treaba pe care o îndeplinesc. Ăștia cel puțin știu care le sînt interesele și cum și le pot satisface.
-Eu sînt republican, spuse domnul Morse într-o doară. Fii bun și spune-mi în ce categorie mă pui.
O! Dumneavoastră nu sînteți unslujitor care nu-și dă seama de rolul ce-i revine.
-Slujitor?
-Da, bineînțeles. Dumneavoastră sînteți avocatul marilor companii. Nu aveți procese de drept muncitoresc sau penal. Veniturile dumneavoastră nu vin de la nefericiții care-și maltratează nevestele sau de la hoții de buzunare. Veniturile dumneavoastră vin de la stăpîniii societății șiomul care hrănește pe altul este stăpînul celui
hrănit. Da, și dumneavoastră le sînteți slujitor. Sînteți interersat în prosperitatea grupurilor capitaliste pe care le slujiți.
Chipul domnului Morse se cam congestionase.
-Îți mărturisesc, stimate domn - spuse dînsul - că vorbești întocmai ca șarlatanii aceia de socialiști.
Atunci Martin făcu observați pomenită mai sus.
-Îi urîți pe socialiști și vă temeți de ei, dar care e pricina? Nu-i cunoașteți nici pe ei, nici doctrina lor.
-În orice caz ideile dumneavoastră sînt foarte apropiate de socialism, răspunse domnul Morse, în vreme ce Ruth privea îngrijorată cînd la unul, cînd la celălalt, iar doamna Morse de-abia își mai stăpînea bucuria pricinuităd e acestă întîmplare din care a r fi putut izvorî mînia domnului și stăpînului ei.
-Dacă afirm că republicanii sînt niște prostănaci și susțin libertatea, fraternitatea și egalitatea nu mai sînt decît niște baloane de săpun care de mult au crăpat, asta nu înseamnă că sînt socialist, zise Martin zîmbind. Dacă pun la îndoială cederile lui Jefferson (1) și ale franțuzului lipsit de spirit științific care l-a influențat, prin asta nu am devenit socialist. Vă rog să mă credeți, domnule Morse, că dumneavoastră sînteți mai aproape de socialism decît mine, care sînt dușmanul lui declarat.
-De data asta te ții de glume, fu tot ce putu răspunde celălalt.
-Nici vorbă așa ceva. Sînt cît se poate de serios. Dumneavoastră încă mai credeți în egalitate și totuși munciți pentru prosperitatea marilor companii, iar marile companii sînt din zi în zi mai ocupate cu înmormîntarea egalității. Mie îmi spuneți că sînt socialist fiindcă neg existența existența egalității și afirm tocmai idealul dumneavoastră de viață. Republicanii sînt dușmanii egalității, cu toate că ceimai mulși dintre ei luptă împotriva egalității fluturînd mereu acest cuvînt ca o lozincă. În numele egalității lichidează egalitatea. Asta este pricina pentru care am spus că sînt niște prostănaci. În ceea ce mă privește, sînt un individualist. Cred că la fugă cîștigă cel ma iute de picior și la trîntă cel care e mai tare. Acest este cel mai de seamă lucru pe care l-am învățat de din biologie, sau cel puțin îmi închipui că l-am învățat. După cum v-am spus, eu sînt individualist, iar individualismul este vrăjmașul ereditar și etern al socialismului.
-Dar te duci totuși la mitingurile socialiștilor, izbucni domnul Morse.
-Bineînțeles, exact așa cum o iscoadă se duce în tabăra vrăjmașului. Altfel cum ai putea afla ceva despre dușman ? De alminteri îmi face și o deosebită plăcere. Sînt niște vajnici luptători și, indiferent dacă au sau nu dreptate, sînt oameni citiți. Oricare dintre ei știe ceva știe mai multă sociologie și se descurcă în științe mai bine decît orice cavaler de industrie. Da, am fost la vreo cinci sau mitinguri de-ale lor, dar asta n-a putut să mă preschimbe în socialist tot așa cum nici un discurs al domnului Hapgood nu mă poate trnasforma în republican.
-Cu toate acestea, zise domnul Morse cu glas moale, cred că înclini spre socialism.
„Doamne-Dumnezeule - își zise Martin în sinea lui - ăsta hbar n-are despre ce anume e vorba. N-a priceput o iotă din tot ce i-am spus. Oare ce-o fi făcut cu toată educația pe care a primit-o prin școli?”
Și astfel, în cursul dezvoltării personalității sale, Martin se trezi față în față cu morala economică sau mai bine zis cu morala de clasă care în ochii lui deveni repede un monstru înspăimîntător. Personal, el rămînea un moralist intelectual, dar concepțiile morale ale celor din jurul lui, alcătuite dintr-un talmeș-balmeș de considerații economice, metafizice, sentimentale și din manifestări ale spiritului de imitație, i se păreau mult mai respingătoare decît banalitatea emfatică.
(...)
(1) Thomas Jefferson (1743-1826), om politic american, autorul Declarației de Independență a SUA (1776), ale cărui idei au fost puternic influențate de concepțiile marelui iluminist francez Jean jacques Rousseau (1713-1778), la care se face aluzie mai de parte în text.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 314-318.
(...)
-Îi urîți pe socialiști și vă temeți de ei - îi spuse într-o seară la cină Martin domnului Morse - dar care e pricina? Nu-i cunoașteți nici pe ei, nici doctrina lor.
Dicuția fusese provocată de doamna Morse care, nu fără perfidie, îl ridicase în slăvi pe domnul Hapgood. Martin nu-l putea suferi pe casier și de cîte ori venea vorba despre acest declamator de banalități, i se urca tot sîngele la cap.
-Da - zise Martin - Charlie Hapgood e ceea ce se cheamă un tînăr de viitor, cel puțin așa mi s-a spus. Șis-ar părea că e adevărat. Mai mult ca sigur că înainte de a muri o să ajungă guvernator al statului California și - cine știe? - poate și membru al Senatului Statelor Unite.
- L-am auzit vorbind în cursul unei campanii electorale. Discursul lui era atît de încîntător de idiot și lipsit de orice originalitate, dar totuși atît de convingător, încît liderii nu pot să nu-l considere un om de nădejde și d e înaltă valoare, iar platitudinile pe care le debitează sînt atît de asemănătoare cu platitudinile cetățeanului d erînd, încît... ei, știți, orice om se simte măgulit atunci cînd iei propriile lui gînduri, le împopoțănezi și pe urmă i le înfățișezi înaintea ochilor.
-Am impresia că ești gelos pe domnul Hapgood, interveni Ruth.
Expresia de dezgust zugrăvită pe chipul lui Martin o scoase din fire pe doamna Morse și o făcu să devină agresivă.
-Desigur, nu vrei să spui că domnul Hapgood e un prost? întrebă dînsa ci o voce de gheață.
- Nu e mai prost decît membrii de rînd ai partidului republican - fu răspunsul -sau, dacă vreți, ai partidului democrat. Sînt toți niște prostănaci cînd nu sînt vicleni, și foarte puțini dintre ei se pot lăuda cu această calitate. Singurii republicani deștepți sînt milionarii și oamenii lor de casă conștienți de treaba pe care o îndeplinesc. Ăștia cel puțin știu care le sînt interesele și cum și le pot satisface.
-Eu sînt republican, spuse domnul Morse într-o doară. Fii bun și spune-mi în ce categorie mă pui.
O! Dumneavoastră nu sînteți unslujitor care nu-și dă seama de rolul ce-i revine.
-Slujitor?
-Da, bineînțeles. Dumneavoastră sînteți avocatul marilor companii. Nu aveți procese de drept muncitoresc sau penal. Veniturile dumneavoastră nu vin de la nefericiții care-și maltratează nevestele sau de la hoții de buzunare. Veniturile dumneavoastră vin de la stăpîniii societății șiomul care hrănește pe altul este stăpînul celui
hrănit. Da, și dumneavoastră le sînteți slujitor. Sînteți interersat în prosperitatea grupurilor capitaliste pe care le slujiți.
Chipul domnului Morse se cam congestionase.
-Îți mărturisesc, stimate domn - spuse dînsul - că vorbești întocmai ca șarlatanii aceia de socialiști.
Atunci Martin făcu observați pomenită mai sus.
-Îi urîți pe socialiști și vă temeți de ei, dar care e pricina? Nu-i cunoașteți nici pe ei, nici doctrina lor.
-În orice caz ideile dumneavoastră sînt foarte apropiate de socialism, răspunse domnul Morse, în vreme ce Ruth privea îngrijorată cînd la unul, cînd la celălalt, iar doamna Morse de-abia își mai stăpînea bucuria pricinuităd e acestă întîmplare din care a r fi putut izvorî mînia domnului și stăpînului ei.
-Dacă afirm că republicanii sînt niște prostănaci și susțin libertatea, fraternitatea și egalitatea nu mai sînt decît niște baloane de săpun care de mult au crăpat, asta nu înseamnă că sînt socialist, zise Martin zîmbind. Dacă pun la îndoială cederile lui Jefferson (1) și ale franțuzului lipsit de spirit științific care l-a influențat, prin asta nu am devenit socialist. Vă rog să mă credeți, domnule Morse, că dumneavoastră sînteți mai aproape de socialism decît mine, care sînt dușmanul lui declarat.
-De data asta te ții de glume, fu tot ce putu răspunde celălalt.
-Nici vorbă așa ceva. Sînt cît se poate de serios. Dumneavoastră încă mai credeți în egalitate și totuși munciți pentru prosperitatea marilor companii, iar marile companii sînt din zi în zi mai ocupate cu înmormîntarea egalității. Mie îmi spuneți că sînt socialist fiindcă neg existența existența egalității și afirm tocmai idealul dumneavoastră de viață. Republicanii sînt dușmanii egalității, cu toate că ceimai mulși dintre ei luptă împotriva egalității fluturînd mereu acest cuvînt ca o lozincă. În numele egalității lichidează egalitatea. Asta este pricina pentru care am spus că sînt niște prostănaci. În ceea ce mă privește, sînt un individualist. Cred că la fugă cîștigă cel ma iute de picior și la trîntă cel care e mai tare. Acest este cel mai de seamă lucru pe care l-am învățat de din biologie, sau cel puțin îmi închipui că l-am învățat. După cum v-am spus, eu sînt individualist, iar individualismul este vrăjmașul ereditar și etern al socialismului.
-Dar te duci totuși la mitingurile socialiștilor, izbucni domnul Morse.
-Bineînțeles, exact așa cum o iscoadă se duce în tabăra vrăjmașului. Altfel cum ai putea afla ceva despre dușman ? De alminteri îmi face și o deosebită plăcere. Sînt niște vajnici luptători și, indiferent dacă au sau nu dreptate, sînt oameni citiți. Oricare dintre ei știe ceva știe mai multă sociologie și se descurcă în științe mai bine decît orice cavaler de industrie. Da, am fost la vreo cinci sau mitinguri de-ale lor, dar asta n-a putut să mă preschimbe în socialist tot așa cum nici un discurs al domnului Hapgood nu mă poate trnasforma în republican.
-Cu toate acestea, zise domnul Morse cu glas moale, cred că înclini spre socialism.
„Doamne-Dumnezeule - își zise Martin în sinea lui - ăsta hbar n-are despre ce anume e vorba. N-a priceput o iotă din tot ce i-am spus. Oare ce-o fi făcut cu toată educația pe care a primit-o prin școli?”
Și astfel, în cursul dezvoltării personalității sale, Martin se trezi față în față cu morala economică sau mai bine zis cu morala de clasă care în ochii lui deveni repede un monstru înspăimîntător. Personal, el rămînea un moralist intelectual, dar concepțiile morale ale celor din jurul lui, alcătuite dintr-un talmeș-balmeș de considerații economice, metafizice, sentimentale și din manifestări ale spiritului de imitație, i se păreau mult mai respingătoare decît banalitatea emfatică.
(...)
(1) Thomas Jefferson (1743-1826), om politic american, autorul Declarației de Independență a SUA (1776), ale cărui idei au fost puternic influențate de concepțiile marelui iluminist francez Jean jacques Rousseau (1713-1778), la care se face aluzie mai de parte în text.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 314-318.
sâmbătă, 1 ianuarie 2005
Identitate nord-americană (CUȚITARU 2005)
Codrin Liviu Cuțitaru, O (altă) identitate americană, „Însemnări ieșene”, Iași, II, 1/1.2005, p. 33-35
(...) al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care vine chiar din centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei al lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci în cel al transformări morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediat sa apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru un avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unui înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea specifică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică post-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost, la un moment dat, amuzat și, mai apoi, intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Indianul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplare.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic: abstract, aparent fără nici implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sf. Francisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptămânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu de reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze.Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei al lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci în cel al transformări morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediat sa apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru un avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unui înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea specifică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică post-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost, la un moment dat, amuzat și, mai apoi, intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Indianul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplare.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic: abstract, aparent fără nici implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sf. Francisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptămânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu de reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze.Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
miercuri, 4 ianuarie 1978
Partidele politice din Europa (SEILER 1978)
Daniel Seiler, Partidele politice din Europa, trad. E. Zăinescu (Paris, 1978), pref. S. Bocancea, Institutul European/ABC 3 Politologie, Iași, 1999, 155 p.
5 Prefață
9 Introducere
13 Partidele politice din Europa
17 Apariția partidelor politice
I. Abordarea problemei
II. Paradigma celor patru clivaje
III. Tipologia familiilor politice din Europa
IV. Concluzii
I. Abordarea problemei
II. Paradigma celor patru clivaje
III. Tipologia familiilor politice din Europa
IV. Concluzii
25 Apărarea salariaților: partidele muncitorești
I. Trăsăturile comune
II. Tipologia partidelor muncitorești
III. Partidele aliate
I. Trăsăturile comune
II. Tipologia partidelor muncitorești
III. Partidele aliate
51 Apărarea capitaliștilor: partidele patrimoniale
I. Trăsăturile comune
II. Tipologia partidelor patrimoniale
III. Dreapta protestatară
I. Trăsăturile comune
II. Tipologia partidelor patrimoniale
III. Dreapta protestatară
65 Clivajul Biserică/Stat
I. Democrația creștină
II. Partidele anticlericale
I. Democrația creștină
II. Partidele anticlericale
81 Clivajul centru/periferie. Partidele centraliste și stato-naționaliste
I. Trăsături distinctive
II. Partidele de centru din Europa
III. Centralismele extreme
I. Trăsături distinctive
II. Partidele de centru din Europa
III. Centralismele extreme
91 Apărătorii periferiilor: partidele autonomiste
I. Trăsături comune
II. Tipurile de partide
III. Concluzii
I. Trăsături comune
II. Tipurile de partide
III. Concluzii
103 Clivajul sector primar/sector secundar și terțiar
I. Contra-mobilizarea antiproductivistă
II. Spre o reacție „productivistă”?
I. Contra-mobilizarea antiproductivistă
II. Spre o reacție „productivistă”?
109 Concluzii
Partidele politice din Europa central-răsăriteană
115 Geneza partidelor din Europa central-răsăriteană
I. Influența modelului
II. Revoluția internațională
I. Influența modelului
II. Revoluția internațională
123 Revenirea la vechile clivaje
I. Clivaj centru/periferie
II. Clivaj Stat/Biserică
III. Clivaj urban/rural
IV. Clivaj patroni/muncitori
V. Concluzii
I. Clivaj centru/periferie
II. Clivaj Stat/Biserică
III. Clivaj urban/rural
IV. Clivaj patroni/muncitori
V. Concluzii
135 Clivajele politice în tranziție
I. Statul contra societății civile
II. Clivajul din tranziția economică
III. Concluzii
I. Statul contra societății civile
II. Clivajul din tranziția economică
III. Concluzii
147 Concluzii
149 Bibliografie
coperta IV
Două constatări se impun observatorului interesat să analizeze fenomenul partizan: imposibilitatea ignorării acestuia și caracterul său predominant european. Viața politică democratică nu mai poate fi concepută în afara partidelor politice. Dar, pentru că cetățeanul obișnuit găsește cu greu repere în peisajul variat al partidelor politice europene, lucrarea de față se dorește un ghid util în acest sens.
Daniel L. Seiler este profesor la Institutul de Studii Politice din Bordeaux și autorul unor lucrări ca: Partidele autonomiste, Partide și familii politice, Politica comparată, Comparație între partidele politice, Dezbatere despre politica comparată.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)