Actrița Audrey Hepburn*, cu înfățișarea ei firavă, s-a întîlnit o dată cu marea cîntăreață Ella Fitzgerald**, ale cărei dimensiuni erau destul de impunătoare:
- Oh, remarcă Ella, judecînd după aspectul dumneavoastră s-ar spune că a fost foamete.
- Sigur că da. Și judecînd după înfățișarea dvs. se pare că chiar dvs. ați provocat-o...
SURSA
***, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 197?.
NOTE M.T.
* Audrey Hepburn (1929 Belgia -1993 Elveția) = http://webcultura.ro/15-lucruri-pe-care-sigur-nu-le-stiati-despre-audrey-hepburn/
** Ella Fitzgerald (1917 SUA -1996 SUA) = http://www.evz.ro/canta-pe-strada-si-a-fugit-de-acasa-unde-bataia-era-rupta-din-rai-doamna-fitzgerald-can-10.html
Se afișează postările cu eticheta americană. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta americană. Afișați toate postările
duminică, 19 mai 2019
marți, 15 august 2017
miercuri, 5 aprilie 2017
Problemele economice ale Scoției independente imaginate în 1973 (SINCLAIR 1973)
<
(...) Pentru moment, le-am lăsat* la o parte și am scos documentul menționat de Guthrie, un memorandum voluminos adresat mie de colegul meu Matthews, Ministrul Comerțului. M-a îngrijorat mai ales faptul că în timp ce schema economică pe termen scurt nu arăta prea rău, tendințele și orientările pe termen lung nici pe departe nu se profilau în roz. Din cuprinsul memorandumului reieșeau că și funcționari superiori permanenți din Ministerul Comerțului și Dezvoltării Industriale erau de asemena îngrijorați. Am luat act de o mulțime de dovezi atestînd creșterea îngrijorării cu cu privire nu numai la ritmul în care sporeau dificultățile de echilibrare a balanței plăților, dar și la cel în care firmele noastre mai mari și industriile erau treptat înghițite de societăți străine cu sediul în țara noastră. La prima vedere, părea firesc ca, în situația precară în care se aflau proprietarii scoțieni, să vândă pe bani gheață oricui le-ar face oferte. Nu sînt nici pe departe un naționalist cu vederi înguste și pun preț pe faptul că întreprinderile internaționale au înflorit mult și vor continua să prospere.
Nici o țară nu mai poate să fie vreodată cu desăvîrșire independentă din punct de vedere economic și financiar. Toate profețiile de tip Cassandra (1) și toate îngrijorările de tip De Gaulle** în privința dominației economice străine nu vor avea niciodată efect mare asupra economiei țările din vest, în care banul merge totdeauna într-acolo unde se poate obține cel mai mare beneficiu. Totuși, lăsînd la o parte considerațiile de asemenea soi, am avut sentimentul că fluxul acesta neobișnuit năvălea și inunda mai repede decît ar fi fost firesc; de aceea rugasem pe Matthews și ministerul său să-mi trimită o situație cu analiza tuturor societăților cu capital străin. Și îmi fusee trimis memorandumul de față. Ca economist calificat mi-am îndreptat atenția înainte de toate la statisticile din anexe. Statisticile ușor pot fi făcute să mintă, dar nu chiar atît de ușor precum concluziile trase din ele.
Presupun că înțelesesem asemena lucru, dar cu uimire, ca să nu spun cu groază, am luat aminte cît de justificate erau suspiciunile mele privind numărul copleșitor al industriilor noastre de bază aflate acum în principal sub control sau apartenență americană. Astea veneau să se adauge la interesul transatlantic bine susținut în cea mai mare parte a presei din întreaga noastră țară și la relațiile excelente, de o factură foarte unilaterală, dintre anumite întreprinderi financiare americane și cele două bănci comerciale scoțiene mai importante.
Nu erau o noutate asemenea investiții americane în Scoția și ne fuseseră de un ajutor copleșitor în trecut. Sînt primul să recunosc că fără acest ajutor, fără imboldul pe care ni l-a dat acea enormă afluență de dolari, n-am fi avut niciodată nici tăria și nici puterea să ne folosim de prilejul de a ne cîștiga independența. Dar ajutorul și încrederea acordată nouă ca o zonă de potențială dezvoltare e una, și dolarii, care ne cumpărau cu ridicata acum cînd ajunsesem la sapă de lemn, e cu totul alta.
Am petrecut aproape o oră studiind documentul respectiv, lăsînd concluziile la urmă; și concluziile m-au liniștit oarecum. Cifrele erau alarmante, dar concluziile subliniau împrejurările contextuale și erau în același timp precuate și încurajatoare.
(...)
(1) Aluzie la personajul Cassandra, din mitologia greacă, ale cărei preziceri de viitor nu se adevereau.
>
SURSA
Michael Sinclair***, Pactul dolarului****, trad. C. Popa, ed. Univers / col. Enigma, București, 1974, pp. 87-89.
NOTE M. T.
* Malcolm Mockingham, ministrul de interne al Scoției independente, personajul principal al romanului futurologic, scris la persoana întâi.
** Charles de Gaulle (1890-1970) = General francez. Conducătorul Forțelor Franceze Libere din Marea Britanie (1940-1944), după capitularea Franței în fața Germaniei în iunie 1940. Prim-ministru în 1944-1946 și 1958-1959. Președinte în 1959-1969. În timpul Războiului Rece, a fost promotor al politicii de suveranitate a Franței, în cadrul blocului occidental condus de superputerea nord-americană. (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/vizita-generalului-de-gaulle-la-bucuresti)
*** Michael Shea (pseudonim literar Sinclair) (1938-2009) = Scot who served as 'spin doctor' to the Queen, „Scotsman”,19 october 2009 (http://www.scotsman.com/news/obituaries/michael-shea-1-779536)
***** „Kirkus Reviews” (https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/michael-sinclair/the-dollar-covenant/)
(...) Pentru moment, le-am lăsat* la o parte și am scos documentul menționat de Guthrie, un memorandum voluminos adresat mie de colegul meu Matthews, Ministrul Comerțului. M-a îngrijorat mai ales faptul că în timp ce schema economică pe termen scurt nu arăta prea rău, tendințele și orientările pe termen lung nici pe departe nu se profilau în roz. Din cuprinsul memorandumului reieșeau că și funcționari superiori permanenți din Ministerul Comerțului și Dezvoltării Industriale erau de asemena îngrijorați. Am luat act de o mulțime de dovezi atestînd creșterea îngrijorării cu cu privire nu numai la ritmul în care sporeau dificultățile de echilibrare a balanței plăților, dar și la cel în care firmele noastre mai mari și industriile erau treptat înghițite de societăți străine cu sediul în țara noastră. La prima vedere, părea firesc ca, în situația precară în care se aflau proprietarii scoțieni, să vândă pe bani gheață oricui le-ar face oferte. Nu sînt nici pe departe un naționalist cu vederi înguste și pun preț pe faptul că întreprinderile internaționale au înflorit mult și vor continua să prospere.
Nici o țară nu mai poate să fie vreodată cu desăvîrșire independentă din punct de vedere economic și financiar. Toate profețiile de tip Cassandra (1) și toate îngrijorările de tip De Gaulle** în privința dominației economice străine nu vor avea niciodată efect mare asupra economiei țările din vest, în care banul merge totdeauna într-acolo unde se poate obține cel mai mare beneficiu. Totuși, lăsînd la o parte considerațiile de asemenea soi, am avut sentimentul că fluxul acesta neobișnuit năvălea și inunda mai repede decît ar fi fost firesc; de aceea rugasem pe Matthews și ministerul său să-mi trimită o situație cu analiza tuturor societăților cu capital străin. Și îmi fusee trimis memorandumul de față. Ca economist calificat mi-am îndreptat atenția înainte de toate la statisticile din anexe. Statisticile ușor pot fi făcute să mintă, dar nu chiar atît de ușor precum concluziile trase din ele.
Presupun că înțelesesem asemena lucru, dar cu uimire, ca să nu spun cu groază, am luat aminte cît de justificate erau suspiciunile mele privind numărul copleșitor al industriilor noastre de bază aflate acum în principal sub control sau apartenență americană. Astea veneau să se adauge la interesul transatlantic bine susținut în cea mai mare parte a presei din întreaga noastră țară și la relațiile excelente, de o factură foarte unilaterală, dintre anumite întreprinderi financiare americane și cele două bănci comerciale scoțiene mai importante.
Nu erau o noutate asemenea investiții americane în Scoția și ne fuseseră de un ajutor copleșitor în trecut. Sînt primul să recunosc că fără acest ajutor, fără imboldul pe care ni l-a dat acea enormă afluență de dolari, n-am fi avut niciodată nici tăria și nici puterea să ne folosim de prilejul de a ne cîștiga independența. Dar ajutorul și încrederea acordată nouă ca o zonă de potențială dezvoltare e una, și dolarii, care ne cumpărau cu ridicata acum cînd ajunsesem la sapă de lemn, e cu totul alta.
Am petrecut aproape o oră studiind documentul respectiv, lăsînd concluziile la urmă; și concluziile m-au liniștit oarecum. Cifrele erau alarmante, dar concluziile subliniau împrejurările contextuale și erau în același timp precuate și încurajatoare.
(...)
(1) Aluzie la personajul Cassandra, din mitologia greacă, ale cărei preziceri de viitor nu se adevereau.
>
SURSA
Michael Sinclair***, Pactul dolarului****, trad. C. Popa, ed. Univers / col. Enigma, București, 1974, pp. 87-89.
NOTE M. T.
* Malcolm Mockingham, ministrul de interne al Scoției independente, personajul principal al romanului futurologic, scris la persoana întâi.
** Charles de Gaulle (1890-1970) = General francez. Conducătorul Forțelor Franceze Libere din Marea Britanie (1940-1944), după capitularea Franței în fața Germaniei în iunie 1940. Prim-ministru în 1944-1946 și 1958-1959. Președinte în 1959-1969. În timpul Războiului Rece, a fost promotor al politicii de suveranitate a Franței, în cadrul blocului occidental condus de superputerea nord-americană. (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/vizita-generalului-de-gaulle-la-bucuresti)
*** Michael Shea (pseudonim literar Sinclair) (1938-2009) = Scot who served as 'spin doctor' to the Queen, „Scotsman”,19 october 2009 (http://www.scotsman.com/news/obituaries/michael-shea-1-779536)
***** „Kirkus Reviews” (https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/michael-sinclair/the-dollar-covenant/)
sâmbătă, 1 aprilie 2017
Problemele politice și economice ale Scoției independente imaginate în 1973 (SINCLAIR 1973)
<
(...) Documentul cel mai important era copia unui raport telegrafiat, datat cu vreo zece zile mai înainte. Era transmis de Torrance lui Lian MacPake, vechi dar nici pe departe vîrstnic Președinte al Federației Societăților Americano-Scoțiene din New York. Erau relatate toate condițiile, cadrul și atmosfera apropierii pe care Torrance o încercase pe lîngă mine. Am început să citesc:
„Recentele ciocniri din Glasgow* dintre greviști și Republicani, în privința cărora veți fi primit rapoarte destul de complete de la delegatul meu, începea Torrance, au fost incidente violente și pe scară foarte întinsă, care demonstrrează în ce stare dezastruoasă se află Scoția și ce profunde adversități există astăzi în sînul ei. Că mulți oameni au murit acum și foarte mulți au fost grav răniți, e o tragedie de proporții dezolante, care oferă o sumbră perspectivă asupra viitorului. Atîta vreme cît competența și bunăvoința, ambele scadente, ale Guvernului actual, și ale marii majorități a Adunării Naționale Scoțiene, de a înfrîna și aplana exploziva situație actuală nu sînt puse imediat în acțiune, grava situație economică și numărul de șomeri mult mai mare decît în oricare altă epocă de la „treizeci”** încoace, eșuarea completă a negocierilor în multe dintre cele mai importante sectoare ale industriei naționale precum și problemele nesiguranței continue a balanței investițiilor, trebuie să ducă neapărat la dezastru. Chiar și așteptata redresare economică din nord-est, ca rezultat al descoperirilor vaste de zăcăminte de petrol și gaze naturale din Marea Nordului***, n-a fost decît un fenomen înșelător și de scurtă durată. Odată ce operația capitală a luat sfîrșit, forajele fiind efectuate și conductele instalate pe țărm pînă în Scoția și pînă pe Continent, s-a terminat, mai mult sau mai puțin și cu intrarea banilor în buzunarele scoțienilor. Bogăția aceea se scurge acum prin Scoția, tot atît de iute ca și petrolul din conducte și mult prea puțin din total e abătut din drum și pus la dispoziție pentru nevoile locale.
Nu dramatizez situația cînd spun că-n aer plutesc semnele unor conflicte civile crîncene și pe scară întinsă, din care numai cei ce caută să întoarcă timpul îndărăt și să reîntroneze vremurile Regatului Unit****, pot spera un beneficiu. Mulți, enorm de mulți, au și început să spună că independența a fost o experiență costisitoare care a eșuat și, cînd vorbesc despre ea, folosesc în mod semnificativ timpul trecut. Sprijinul dat partidului Unioniștilor crește văzînd cu ochii și, dacă nu se iau măsuri imediate și ferme, eu nu mai cum răspunde de urmări. Mulți dintre membrii Unioniștilor au și intrat mai mult sau mai puțin fățiș în guvern, în industrie, în administrația civilă și chiar în Biserică. Oameni care ar fi mult prea fericiți să se întoarcă iarăși la Confederația Engleză sau Britanică, pentru considerente care, după propria lor părere, depășesc pe cele economice și politice. În asemenea privință ei pretind că sînt doriți și vor fi reprimiți bucuros și cu brațele deschise, lucru pe care eu nu-l văd chiar cu atîta optimism. Și Anglia își are problemele ei imense, dar situația și condițiile sînt în multe privințe mult mai bune la sud de Berwick***** și ar fi absurdă și necugetată orice acțiune desfășurată în credința că englezii vor accepta înapoi Scoția cu toate tumorile ei cu tot.
(...)
Mockingham****** a confirmat opinia mea, anume că greutățile actuale nu sînt cauzate numai de situația șubredă fundamentală și inerentă a economiei scoțiene, dar se datorează în mare măsură și faptului că prea muți din cei ce dirijează economia se întîmplă să fie suporteri de frunte ai Unionismului. Nu numai din incompetență, ci și cu un anumit scop se joacă o carte dezastruoasă. Campbell, guvernatorul Băncii Naționale, este, precum știți, în locul de frunte al Unioniștilor și mi-e cu neputință să înțeleg de ce guvernul l-a menținut în postul pe care-l are. I-am făcut o asemenea aluzie lui Mockingham, dar cu multă băgare de seamă, deoarece cu toții sînt foarte bănuitori în privința oricărei sugestii ce vine de la noi, cei de la Americano-Scoțiană, părînd că așa ceva reprezintă un amestec sau o influență în treburile interne ale Scoției... Mockingham, evident, mai puțin decît alții.
(...) Cele ce am de comunicat sînt următoarele: dacă guvernului scoțian nu-i va sta numaidecît la îndemînă un flux masiv de capitaluri pentru a-i da posibilitatea să surmonteze dificultățile în care se află, Scoția, ca națiune independentă, va înceta de a mai exista. Nu vă cer decît un Mini-Plan Marshall******* . Numai așa va putea națiunea aceasta supraviețui.
Dar dacă credeți că noi, cei din Federație, putem găsi fondurile necesare și putem acorda un asemenea sprijin financiar, căruia, pentru moment, n-aș îndrăzni să-i estimez cifra, voi susține cu tărie că nu trebuie să-l acordăm orbește așa cum, cuprinși de o euforie generoasă, am înclinat s-o facem în trecut. Nu trebuie înfățișat ca un act de caritate. Nu trebuie să fie un act de caritate. Acordarea capitalului trebuie să fie condiționată sincer, dar secret, de promisiunile guvernului scoțian de a remedia toate deficiențele din conducerea economică actuală a țării, prin înlăturarea cadrelor la care am făcut aluzie mai sus. (...) Nu prea e timp de pierdut, dar dacă e să reușească, trebuie să ne alegem calea cu prudență. N-ar avea rost și ar fi contraindicat să mergem cu o asemenea propunere la Primul Ministru sau la Ministrul de Finanțe. Mai întîi de toate, trebuie să pregătim terenul, altfel totul se va da în vileag în cîteva ore și adversarii - cei prea mîndri să primească ceva ce vor considera drept un act caritabil și cei care, din rațiuni Unioniste, se vor teme să reintre într-un regim de stabilitate economică, - adversarii ziceam, se vor putea uni ca să atace oferta noastră ca o formă nouă de neocolonialism american și de mituire.
(...)
>
SURSA
Michael Sinclair********, Pactul dolarului*********, trad. C. Popa, ed. Univers / col. Enigma, București, 1974, pp. 35-39.
NOTE M. T.
* Glasgow = Cel mai mare oraș al Scoției. (http://travel.descopera.ro/8688150-Glasgow-Avangarda-in-stil-scotian)
** Marea Criză economică mondială din 1929-1933. (http://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/1929-1933-marea-criza-distruge-economia-mondiala-49483.html)
*** (http://www.zf.ro/analiza/extractia-petrolului-din-marea-nordului-nu-mai-este-rentabila-pentru-marile-companii-doar-pentru-recuperatori-2983896)
**** Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
***** Berwick-upon-Tweed = Cel mai nordic oraș din Anglia, situat la 4 km de granița cu Scoția. (http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/england/tyne/3727046.stm)
****** M. Mockingham = Ministrul de interne al Scoției independente, personajul principal al romanului, scris la persoana I.
******* Planul Marshall = Plan de masiv ajutor economic acordat de SUA Europei distruse de al doilea război mondial, anunțat de secretarul de stat american George Marshall la 5 iunie 1947. La ordinul lui Stalin, noile regimuri comuniste din Europa de Est au refuzat ajutorul american, momentul consacrând de facto divizarea ideologică a Europei postbelice. (http://ziarullumina.ro/planul-marshall-promotor-al-constructiei-europene-57808.html)
******** Michael Shea (Sinclair) (1938-2009) = Scot who served as 'spin doctor' to the Queen,
„Scotsman”,19 october 2009 (http://www.scotsman.com/news/obituaries/michael-shea-1-779536)
********* (https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/michael-sinclair/the-dollar-covenant/)
(...) Documentul cel mai important era copia unui raport telegrafiat, datat cu vreo zece zile mai înainte. Era transmis de Torrance lui Lian MacPake, vechi dar nici pe departe vîrstnic Președinte al Federației Societăților Americano-Scoțiene din New York. Erau relatate toate condițiile, cadrul și atmosfera apropierii pe care Torrance o încercase pe lîngă mine. Am început să citesc:
„Recentele ciocniri din Glasgow* dintre greviști și Republicani, în privința cărora veți fi primit rapoarte destul de complete de la delegatul meu, începea Torrance, au fost incidente violente și pe scară foarte întinsă, care demonstrrează în ce stare dezastruoasă se află Scoția și ce profunde adversități există astăzi în sînul ei. Că mulți oameni au murit acum și foarte mulți au fost grav răniți, e o tragedie de proporții dezolante, care oferă o sumbră perspectivă asupra viitorului. Atîta vreme cît competența și bunăvoința, ambele scadente, ale Guvernului actual, și ale marii majorități a Adunării Naționale Scoțiene, de a înfrîna și aplana exploziva situație actuală nu sînt puse imediat în acțiune, grava situație economică și numărul de șomeri mult mai mare decît în oricare altă epocă de la „treizeci”** încoace, eșuarea completă a negocierilor în multe dintre cele mai importante sectoare ale industriei naționale precum și problemele nesiguranței continue a balanței investițiilor, trebuie să ducă neapărat la dezastru. Chiar și așteptata redresare economică din nord-est, ca rezultat al descoperirilor vaste de zăcăminte de petrol și gaze naturale din Marea Nordului***, n-a fost decît un fenomen înșelător și de scurtă durată. Odată ce operația capitală a luat sfîrșit, forajele fiind efectuate și conductele instalate pe țărm pînă în Scoția și pînă pe Continent, s-a terminat, mai mult sau mai puțin și cu intrarea banilor în buzunarele scoțienilor. Bogăția aceea se scurge acum prin Scoția, tot atît de iute ca și petrolul din conducte și mult prea puțin din total e abătut din drum și pus la dispoziție pentru nevoile locale.
Nu dramatizez situația cînd spun că-n aer plutesc semnele unor conflicte civile crîncene și pe scară întinsă, din care numai cei ce caută să întoarcă timpul îndărăt și să reîntroneze vremurile Regatului Unit****, pot spera un beneficiu. Mulți, enorm de mulți, au și început să spună că independența a fost o experiență costisitoare care a eșuat și, cînd vorbesc despre ea, folosesc în mod semnificativ timpul trecut. Sprijinul dat partidului Unioniștilor crește văzînd cu ochii și, dacă nu se iau măsuri imediate și ferme, eu nu mai cum răspunde de urmări. Mulți dintre membrii Unioniștilor au și intrat mai mult sau mai puțin fățiș în guvern, în industrie, în administrația civilă și chiar în Biserică. Oameni care ar fi mult prea fericiți să se întoarcă iarăși la Confederația Engleză sau Britanică, pentru considerente care, după propria lor părere, depășesc pe cele economice și politice. În asemenea privință ei pretind că sînt doriți și vor fi reprimiți bucuros și cu brațele deschise, lucru pe care eu nu-l văd chiar cu atîta optimism. Și Anglia își are problemele ei imense, dar situația și condițiile sînt în multe privințe mult mai bune la sud de Berwick***** și ar fi absurdă și necugetată orice acțiune desfășurată în credința că englezii vor accepta înapoi Scoția cu toate tumorile ei cu tot.
(...)
Mockingham****** a confirmat opinia mea, anume că greutățile actuale nu sînt cauzate numai de situația șubredă fundamentală și inerentă a economiei scoțiene, dar se datorează în mare măsură și faptului că prea muți din cei ce dirijează economia se întîmplă să fie suporteri de frunte ai Unionismului. Nu numai din incompetență, ci și cu un anumit scop se joacă o carte dezastruoasă. Campbell, guvernatorul Băncii Naționale, este, precum știți, în locul de frunte al Unioniștilor și mi-e cu neputință să înțeleg de ce guvernul l-a menținut în postul pe care-l are. I-am făcut o asemenea aluzie lui Mockingham, dar cu multă băgare de seamă, deoarece cu toții sînt foarte bănuitori în privința oricărei sugestii ce vine de la noi, cei de la Americano-Scoțiană, părînd că așa ceva reprezintă un amestec sau o influență în treburile interne ale Scoției... Mockingham, evident, mai puțin decît alții.
(...) Cele ce am de comunicat sînt următoarele: dacă guvernului scoțian nu-i va sta numaidecît la îndemînă un flux masiv de capitaluri pentru a-i da posibilitatea să surmonteze dificultățile în care se află, Scoția, ca națiune independentă, va înceta de a mai exista. Nu vă cer decît un Mini-Plan Marshall******* . Numai așa va putea națiunea aceasta supraviețui.
Dar dacă credeți că noi, cei din Federație, putem găsi fondurile necesare și putem acorda un asemenea sprijin financiar, căruia, pentru moment, n-aș îndrăzni să-i estimez cifra, voi susține cu tărie că nu trebuie să-l acordăm orbește așa cum, cuprinși de o euforie generoasă, am înclinat s-o facem în trecut. Nu trebuie înfățișat ca un act de caritate. Nu trebuie să fie un act de caritate. Acordarea capitalului trebuie să fie condiționată sincer, dar secret, de promisiunile guvernului scoțian de a remedia toate deficiențele din conducerea economică actuală a țării, prin înlăturarea cadrelor la care am făcut aluzie mai sus. (...) Nu prea e timp de pierdut, dar dacă e să reușească, trebuie să ne alegem calea cu prudență. N-ar avea rost și ar fi contraindicat să mergem cu o asemenea propunere la Primul Ministru sau la Ministrul de Finanțe. Mai întîi de toate, trebuie să pregătim terenul, altfel totul se va da în vileag în cîteva ore și adversarii - cei prea mîndri să primească ceva ce vor considera drept un act caritabil și cei care, din rațiuni Unioniste, se vor teme să reintre într-un regim de stabilitate economică, - adversarii ziceam, se vor putea uni ca să atace oferta noastră ca o formă nouă de neocolonialism american și de mituire.
(...)
>
SURSA
Michael Sinclair********, Pactul dolarului*********, trad. C. Popa, ed. Univers / col. Enigma, București, 1974, pp. 35-39.
NOTE M. T.
* Glasgow = Cel mai mare oraș al Scoției. (http://travel.descopera.ro/8688150-Glasgow-Avangarda-in-stil-scotian)
** Marea Criză economică mondială din 1929-1933. (http://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/1929-1933-marea-criza-distruge-economia-mondiala-49483.html)
*** (http://www.zf.ro/analiza/extractia-petrolului-din-marea-nordului-nu-mai-este-rentabila-pentru-marile-companii-doar-pentru-recuperatori-2983896)
**** Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
***** Berwick-upon-Tweed = Cel mai nordic oraș din Anglia, situat la 4 km de granița cu Scoția. (http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/england/tyne/3727046.stm)
****** M. Mockingham = Ministrul de interne al Scoției independente, personajul principal al romanului, scris la persoana I.
******* Planul Marshall = Plan de masiv ajutor economic acordat de SUA Europei distruse de al doilea război mondial, anunțat de secretarul de stat american George Marshall la 5 iunie 1947. La ordinul lui Stalin, noile regimuri comuniste din Europa de Est au refuzat ajutorul american, momentul consacrând de facto divizarea ideologică a Europei postbelice. (http://ziarullumina.ro/planul-marshall-promotor-al-constructiei-europene-57808.html)
******** Michael Shea (Sinclair) (1938-2009) = Scot who served as 'spin doctor' to the Queen,
„Scotsman”,19 october 2009 (http://www.scotsman.com/news/obituaries/michael-shea-1-779536)
********* (https://www.kirkusreviews.com/book-reviews/michael-sinclair/the-dollar-covenant/)
duminică, 16 februarie 2014
Expresii americane din secolul XIX (VERNE 1899)
(77)
„`De la ocean la ocean`, se zice în America.”
(321)
„Vehicul rapid mergea ca un `fulger uns`,
expresie specific americană – (…).”
J. VERNE, Testamentul unui excentric, trad. (fr. 1899) T. Cristea, ed. Ion Creangă/BPTC 35, București, 1974.
miercuri, 1 ianuarie 2014
Identitatea americană (CUȚITARU 2005)
Codrin Liviu Cuțitaru, O (altă) identitate americană, „Însemnări ieșene”, Iași, II/2005, 1/ianuarie, 33-35.
I
Dimensiunea mitică a Vestului Sălbatic nu are, desigur, doar un conținut geografic sau pur peisagistic. Însăși istoria locului speculează cu bună știință fabulosul și legendarul, sprijinindu-se într-o manieră quasitotală pe ideea temporalității arhaice, sacre, primordiale sau ciclice, lucru nemaiîntâlnit nici măcar la popoarele milenare, cu vocație prin excelență mitologizantă, cum ar fi arabii, chinezii sau grecii. faptul rămâne cu atât mai verosimil cu cât toată lumea știe și afirmă „tinerețea” americanității, dinamismul și pragmatismul înaintării sale în istorie.
Într-un fel, nu cred că ar trebui să vedem aici un paradox, sau, oricum, unul insurmontabil. Mitizarea Vestului american nu este o creație propriu-zisă a celor identificați astăzi ca „americani”, ci , categoric, a celor care i-au precedat cronologic și etnopsihologic, numiți vag ironic „americanii nativi”, aborigenii cu alte cuvinte, faimoasele „piei roșii” din literatura/cinematografia western, de inspirație romantică și coloratură eroică.
Doi factori imprevizibili au dus la un fapt cultural unic pe mapamond, neglijat în mod surprinzător, aș îndrăzni să afirm, de către teoreticienii noului istoricism. Este vorba de spre suprapunerea fenomenologică și faptică a istoriei (realității) cu mitul (ficțiunea). Cele două elemente sunt genocidul și oralitatea. Civilizația vechilor indieni a fost distrusă aproape integral de către primele colonizatoare ale bătrânului continent, iar (lucru absolut uimitor) această civilizație suficient de sofisticată - mai ales în ramificațiile sale sudice, astăzi devenite America Latină - este întemeiată în mo fundamental pe oralitate, luându-și majoritatea secretelor cu cine, în mormânt. partea cea mai complicată însă se leagă de urmările catastrofei culturale și istorice, conferind aura de unicitate a fenomenului deja menționat. Nici exterminarea nu a fost, în cele din urmă absolută, pentru a transforma cultura indienilor americani într-o Atlantidă modernă, dispărută abrupt și total din istorie, învăluită într-un impenetrabil mister, nici oralitatea nu s-a dovedit un canal de perpetuare etnopsihologică atât de fragil pentru a acoperi vârstele inițiale ale grupului în completă obscuritate. Din existența triburilor de aborigeni a supraviețuit numai atât și numai într-o asemenea măsură încât să inducă istoriei un sens mitologizant și, fapt singular în lume, o configurație mitologizată.
Centrul de greutate al civilizației indiene, în interiorul Americii de Nord, se află, desigur, pe spațiul desfășurării plane, infinite, ale Vestului Sălbatic (Arizona, New Mexico, Colorado, Texas, Nevada, California), comparabil prin simbolistica sa stâncoasă și aridă de „epocă a pietrei”, cu conținutul arhetipal al timpului sacru. Arheologii clasifică această cultură arhaică a deșertului în 3 grupuri principale, cu evoluții mai mault sau mi puțin complementare: colectivitatea Mogollon, numită după munții sudici ai Arizonei, comunitatea Hokoham, un cuvânt din dialectul Pima care înseamnă „cei care au migrat” și grupul Anasazi, termen din limba Navajo, referindu-se la „cei bătrâni”. Dispunerea acestor seminții este una geografică. Dacă Mogollonii au preferat extinderea sudică, având legături indiscutabile cu marile civilizații precolumbiene (aztecii, incașii, mayașii) ale Americii Latine, Hohokamii s-au dezvoltat în interiorul vestic propriu-zis, ilustrând foarte timpuriu ideea migrației, iar Anasazii au urcat în N, spre Nevada de azi, dând naștere uneia dintre cele mai reprezentative culturi aborigene, Navajo. Existența acestor colectivități ca tare, nereprezentată științific într-un mod convingător, pare a întări o teorie modernă, enunțată la sfârșitul anilor 50 de M. Eliade. Mă gândesc, fără îndoială, la mitul eternei reîntoarceri. Întreaga istorie (legendă) a indienilor Vestului Sălbatic are o traiectorie ciclică, revigorând periodic un arhetip, un mit primordial al divizării și răspândirii în teritoriu.
Ideea reciclării mitice a istoriei prelungește chiar la nivelul mental de reprezentare a realității, justificând o altă teorie modernă interesantă, aparținând altui român preocupat de arhetipuri, Vasile Lovinescu. El lega dorința comunităților arhaice de a se proiecta circular în spațialitatea unui mit ab origine cu spaima colectivă de imprevizibilitatea viitorului istoric. Opresiunea cronologiei dialectice este oprită prin devierea curgerii liniare a evenimențialului și conectării lui sferice la timpul sacru. De aceea, căpetenia absolută, eroul temporalității primare nu moare niciodată, ci este doar ocultat, putând reveni/reînvia oricând și, implicit, readuce istoria la forma ei arhetipală, ideală. Liderul militar și spiritual devine, prin urmare, după Lovinescu, un monarh ascuns.
Urmașii Mogollonilor, din sudul Arizonei, eroizează (mitologizează) în acest fel chiar geografia. Infinitele arhitecturi naturale din stânci - unele de-a dreptul neverosimile prin echilibristica inefabilă, îndreptată împotriva oricărei legi fizice, pe care o sugerează - capătă pentru ei un conținut sacru, o variantă simbolică a arhetipului ocultat. Apașii din munții Chiricahua (sudul extrem al Arizonei) susțin că liderul invincibil, Chicose (căpetenia), monarhul ascuns cu alte cuvinte, doarme, așteptând momentul prielnic reciclării istoriei și emancipării etniei rămase în stagnare. Ei îți indică o formațiune uriașă de stânci, vizibilă plenar din vârful munților, ce ilustrează, dincolo de posibilitatea oricărui dubiu, pe Cochise dormind. Simpla contemplare a orizontului geografic poate însemna astfel reactivarea timpului sacru și conectarea la arhetip.
Cu ani în urmă, am privit eu însumi în zare, spre locul indicat, simbolic numit de arizonieni „Capul lui Cochise”, și, pentru o secundă, am înțeles sensul epifaniei joyceiene. Cu nas acvilin, bine desenat pe cerul senin, cu coamă lungă și subțire, specifică straturilor nobiliare de apași, un profil autentic de indian se contura pregnant și gigantic pe fundalul albastru. El sugera adormirea sau, mai precis, somnul extatic. Zâmbetul ascuțit, ușor ironic, din colțul buzelor trezea însă fiori de gheață.
II
Până la un punct, psihologia contemporană a nativului american sugerează comportamentul bizar al unui personaj din proza secolului trecut, numit Bartleby. Melville își plasează eroul pe celebra Wall Street new-yorkeză, ca funcționar mărunt în birourile unui avocat plin de succces, devenit, deloc întâmplător, narator al textului.
Mulți se vor mira de această comparație stranie, cu atât mai mult cu cât mă voi referi explicit la „psihologia contemporană” a indienilor americani, refuzând, prin urmare, în descrierea de față, surprinderea unor atribute cu caracter tradițional. Este vorba mai curând despre un „spirit” dobândit din confruntarea istorică cu sistemul și foarte puțin despre un fond genetic comunitar. Nu alta pare a fi situația copistului melvillian care, trebuie să recunosc, m-a tulburat fără răspuns vreme îndelungată înainte de a ajunge în spațiul nord-american.
Taciturn și impenetrabil, muncind într-un ritm debordant, asemenea unei mașinării sofisticate. Bartleby se blochează, la un moment dat, într-un negativism total (aparent fără obiect), cu o vădită tentă suicidală, atât psihologic, cât și social. El repetă la infinit fraza „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu” oricând este rugat să-și facă datoria, să vorbească despre sine, să-și explice problema, să-și părăsească biroul etc. Mulți critici au văzut aici un rafinat „om al preferințelor”, revoltat discret împotriva unui sistem opac cultural, dar opinia nu rezistă la o analiză atentă. Bartleby refuză fără discernământ, chiar încercările disperat generoase ale patronului său de a-l ajuta rămânând fără rezultat. Alții au descifrat în atitudinea criptică a personajului parabola conceptului marxist al alienării. Într-un sistem obtuz social, fundamentat pe acumularea economică necondiționată, individul se depersonalizează și, ulterior, dezumanizează, devenind o formă goală. Dar nici această interpretare nu se poate sprijini integral pe text, întrucât măcar un singur reprezentant al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care era chiar în centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci la cel al transformării morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediata ei apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unuia înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea epifanică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică păost-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost la un moment dat, amuzat, și mai apoi intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată tradițiilor feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Individul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplar.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc, te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic, abstract, aparent fără nici o implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sfântul Franisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptmânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo, comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze. Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
I
Dimensiunea mitică a Vestului Sălbatic nu are, desigur, doar un conținut geografic sau pur peisagistic. Însăși istoria locului speculează cu bună știință fabulosul și legendarul, sprijinindu-se într-o manieră quasitotală pe ideea temporalității arhaice, sacre, primordiale sau ciclice, lucru nemaiîntâlnit nici măcar la popoarele milenare, cu vocație prin excelență mitologizantă, cum ar fi arabii, chinezii sau grecii. faptul rămâne cu atât mai verosimil cu cât toată lumea știe și afirmă „tinerețea” americanității, dinamismul și pragmatismul înaintării sale în istorie.
Într-un fel, nu cred că ar trebui să vedem aici un paradox, sau, oricum, unul insurmontabil. Mitizarea Vestului american nu este o creație propriu-zisă a celor identificați astăzi ca „americani”, ci , categoric, a celor care i-au precedat cronologic și etnopsihologic, numiți vag ironic „americanii nativi”, aborigenii cu alte cuvinte, faimoasele „piei roșii” din literatura/cinematografia western, de inspirație romantică și coloratură eroică.
Doi factori imprevizibili au dus la un fapt cultural unic pe mapamond, neglijat în mod surprinzător, aș îndrăzni să afirm, de către teoreticienii noului istoricism. Este vorba de spre suprapunerea fenomenologică și faptică a istoriei (realității) cu mitul (ficțiunea). Cele două elemente sunt genocidul și oralitatea. Civilizația vechilor indieni a fost distrusă aproape integral de către primele colonizatoare ale bătrânului continent, iar (lucru absolut uimitor) această civilizație suficient de sofisticată - mai ales în ramificațiile sale sudice, astăzi devenite America Latină - este întemeiată în mo fundamental pe oralitate, luându-și majoritatea secretelor cu cine, în mormânt. partea cea mai complicată însă se leagă de urmările catastrofei culturale și istorice, conferind aura de unicitate a fenomenului deja menționat. Nici exterminarea nu a fost, în cele din urmă absolută, pentru a transforma cultura indienilor americani într-o Atlantidă modernă, dispărută abrupt și total din istorie, învăluită într-un impenetrabil mister, nici oralitatea nu s-a dovedit un canal de perpetuare etnopsihologică atât de fragil pentru a acoperi vârstele inițiale ale grupului în completă obscuritate. Din existența triburilor de aborigeni a supraviețuit numai atât și numai într-o asemenea măsură încât să inducă istoriei un sens mitologizant și, fapt singular în lume, o configurație mitologizată.
Centrul de greutate al civilizației indiene, în interiorul Americii de Nord, se află, desigur, pe spațiul desfășurării plane, infinite, ale Vestului Sălbatic (Arizona, New Mexico, Colorado, Texas, Nevada, California), comparabil prin simbolistica sa stâncoasă și aridă de „epocă a pietrei”, cu conținutul arhetipal al timpului sacru. Arheologii clasifică această cultură arhaică a deșertului în 3 grupuri principale, cu evoluții mai mault sau mi puțin complementare: colectivitatea Mogollon, numită după munții sudici ai Arizonei, comunitatea Hokoham, un cuvânt din dialectul Pima care înseamnă „cei care au migrat” și grupul Anasazi, termen din limba Navajo, referindu-se la „cei bătrâni”. Dispunerea acestor seminții este una geografică. Dacă Mogollonii au preferat extinderea sudică, având legături indiscutabile cu marile civilizații precolumbiene (aztecii, incașii, mayașii) ale Americii Latine, Hohokamii s-au dezvoltat în interiorul vestic propriu-zis, ilustrând foarte timpuriu ideea migrației, iar Anasazii au urcat în N, spre Nevada de azi, dând naștere uneia dintre cele mai reprezentative culturi aborigene, Navajo. Existența acestor colectivități ca tare, nereprezentată științific într-un mod convingător, pare a întări o teorie modernă, enunțată la sfârșitul anilor 50 de M. Eliade. Mă gândesc, fără îndoială, la mitul eternei reîntoarceri. Întreaga istorie (legendă) a indienilor Vestului Sălbatic are o traiectorie ciclică, revigorând periodic un arhetip, un mit primordial al divizării și răspândirii în teritoriu.
Ideea reciclării mitice a istoriei prelungește chiar la nivelul mental de reprezentare a realității, justificând o altă teorie modernă interesantă, aparținând altui român preocupat de arhetipuri, Vasile Lovinescu. El lega dorința comunităților arhaice de a se proiecta circular în spațialitatea unui mit ab origine cu spaima colectivă de imprevizibilitatea viitorului istoric. Opresiunea cronologiei dialectice este oprită prin devierea curgerii liniare a evenimențialului și conectării lui sferice la timpul sacru. De aceea, căpetenia absolută, eroul temporalității primare nu moare niciodată, ci este doar ocultat, putând reveni/reînvia oricând și, implicit, readuce istoria la forma ei arhetipală, ideală. Liderul militar și spiritual devine, prin urmare, după Lovinescu, un monarh ascuns.
Urmașii Mogollonilor, din sudul Arizonei, eroizează (mitologizează) în acest fel chiar geografia. Infinitele arhitecturi naturale din stânci - unele de-a dreptul neverosimile prin echilibristica inefabilă, îndreptată împotriva oricărei legi fizice, pe care o sugerează - capătă pentru ei un conținut sacru, o variantă simbolică a arhetipului ocultat. Apașii din munții Chiricahua (sudul extrem al Arizonei) susțin că liderul invincibil, Chicose (căpetenia), monarhul ascuns cu alte cuvinte, doarme, așteptând momentul prielnic reciclării istoriei și emancipării etniei rămase în stagnare. Ei îți indică o formațiune uriașă de stânci, vizibilă plenar din vârful munților, ce ilustrează, dincolo de posibilitatea oricărui dubiu, pe Cochise dormind. Simpla contemplare a orizontului geografic poate însemna astfel reactivarea timpului sacru și conectarea la arhetip.
Cu ani în urmă, am privit eu însumi în zare, spre locul indicat, simbolic numit de arizonieni „Capul lui Cochise”, și, pentru o secundă, am înțeles sensul epifaniei joyceiene. Cu nas acvilin, bine desenat pe cerul senin, cu coamă lungă și subțire, specifică straturilor nobiliare de apași, un profil autentic de indian se contura pregnant și gigantic pe fundalul albastru. El sugera adormirea sau, mai precis, somnul extatic. Zâmbetul ascuțit, ușor ironic, din colțul buzelor trezea însă fiori de gheață.
II
Până la un punct, psihologia contemporană a nativului american sugerează comportamentul bizar al unui personaj din proza secolului trecut, numit Bartleby. Melville își plasează eroul pe celebra Wall Street new-yorkeză, ca funcționar mărunt în birourile unui avocat plin de succces, devenit, deloc întâmplător, narator al textului.
Mulți se vor mira de această comparație stranie, cu atât mai mult cu cât mă voi referi explicit la „psihologia contemporană” a indienilor americani, refuzând, prin urmare, în descrierea de față, surprinderea unor atribute cu caracter tradițional. Este vorba mai curând despre un „spirit” dobândit din confruntarea istorică cu sistemul și foarte puțin despre un fond genetic comunitar. Nu alta pare a fi situația copistului melvillian care, trebuie să recunosc, m-a tulburat fără răspuns vreme îndelungată înainte de a ajunge în spațiul nord-american.
Taciturn și impenetrabil, muncind într-un ritm debordant, asemenea unei mașinării sofisticate. Bartleby se blochează, la un moment dat, într-un negativism total (aparent fără obiect), cu o vădită tentă suicidală, atât psihologic, cât și social. El repetă la infinit fraza „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu” oricând este rugat să-și facă datoria, să vorbească despre sine, să-și explice problema, să-și părăsească biroul etc. Mulți critici au văzut aici un rafinat „om al preferințelor”, revoltat discret împotriva unui sistem opac cultural, dar opinia nu rezistă la o analiză atentă. Bartleby refuză fără discernământ, chiar încercările disperat generoase ale patronului său de a-l ajuta rămânând fără rezultat. Alții au descifrat în atitudinea criptică a personajului parabola conceptului marxist al alienării. Într-un sistem obtuz social, fundamentat pe acumularea economică necondiționată, individul se depersonalizează și, ulterior, dezumanizează, devenind o formă goală. Dar nici această interpretare nu se poate sprijini integral pe text, întrucât măcar un singur reprezentant al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care era chiar în centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci la cel al transformării morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediata ei apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unuia înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea epifanică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică păost-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost la un moment dat, amuzat, și mai apoi intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată tradițiilor feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Individul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplar.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc, te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic, abstract, aparent fără nici o implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sfântul Franisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptmânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo, comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze. Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
sâmbătă, 1 ianuarie 2005
Identitate nord-americană (CUȚITARU 2005)
Codrin Liviu Cuțitaru, O (altă) identitate americană, „Însemnări ieșene”, Iași, II, 1/1.2005, p. 33-35
(...) al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care vine chiar din centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei al lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci în cel al transformări morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediat sa apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru un avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unui înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea specifică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică post-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost, la un moment dat, amuzat și, mai apoi, intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Indianul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplare.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic: abstract, aparent fără nici implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sf. Francisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptămânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu de reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze.Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei al lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci în cel al transformări morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediat sa apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru un avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unui înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea specifică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică post-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost, la un moment dat, amuzat și, mai apoi, intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Indianul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplare.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic: abstract, aparent fără nici implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sf. Francisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptămânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu de reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze.Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.
miercuri, 1 ianuarie 2003
„SSI se opune ocupației” (ZIDARU 2003)
Marian Zidaru, SSI se opune ocupației - ?, ?, Ovidius University Press, Constanța, 2003
(...)
Celălalt agent trimis la Constanța a fost Demetrian Gheorghe, conspirat Dorogan. Acest agent făcea parte din Agentura I a Secției II Contrainformații. El declară că în ziua de 17 noiembrie i s-a ordonat de către șeful său direct Victor Ionescu să se prezinte în biroul lui Traian Borcescu din strada Ionescu Gion. Acolo se mai aflau agentul principal Constantin Calafeteanu, împreună cu 3-4 agenți. Șeful secției, Traian Borcescu, le-a explicat că scopul misiunii era deplasarea în diferite localități din Moldova și Dobrogea pentru a culege informații despre trupele sovietice ce se aflau în trecere prin țară (natura lor, dotare etc), despre starea de spirit a populației în legătură cu evenimentele din acea perioadă, din cine sunt formate autoritățile locale, dacă se făceau deportări de oameni politici, situația însămânțărilor etc. De asemenea, de a culege informații despre PCR și a celorlalte organizații pro-comuniste. Borcescu a citit instrucțiuni ce cuprindeau 14 puncte ce trebuiau urmărite de agenți în timpul misiunii. Agenții erau obligați să memoreze aceste instrucțiuni. Nu le era permis să ia cu ei nimic scris. După terminarea instructajului, agenții au primit cele două legitimații de acoperire de la ziarul „Universul” și Misiunea Militară Americană. Borcescu i-a avertizat că legitimația de la „Universul” putea fi folosită în toate situațiile, în timp ce legitimația americană se folosea numai în situații deosebite. Demetrian a primit de la Borcescu 100.000 de lei. După instructaj, Demetrian a raportat lui Ionescu despre misiune și a început pregătirile pentru executarea ei. A doua zi a plecat la Constanța, unde părinții săi aveau o casă. În casă locuia un chiriaș pe nume Ovezea, pe care Demetrian l-a rugat să-i pună la dispoziție o cameră. La Constanța a stat 6 zile, timp în care a luat legătura cu persoane cunoscute din oraș de la care a cules informații. A mers în piață și a stat de vorbă cu țăranii care vindeau legume, de la care a cules informații despre situația însămânțărilor, starea de spirit a țărănimii în legătură cu evenimentele. Demetrian a cules informații despre trupele sovietice care treceau prin Constanța (natura, dotare, dacă staționau sau erau în trecere etc), precum și informații despre activitatea PCR și a organizațiilor pro-comuniste. A mai cules informații despre culoarea politică a autorităților locale și despre deportările de oameni politici.
După ce a cules informațiile s-a înapoiat la București, a întocmit un raport informativ scris, pe care l-a predat personal lt. col. Borcescu. Odată cu raportul, au fost predate cele două legitimații de acoperire (...).
miercuri, 30 septembrie 1992
„Periscop” (ROȘCA 1992)
Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1992?, septembrie?
*
Plictisiți să-și susțină la infinit repertoriul devenit deja clasic, zvonerii ghiduși din branșa condeierilor constănțeni, loviți temeinic în creștete de soarele sudului, au renunțat la cunoscutele șlagăre „Bică Porumbescu e agent al KGB-ului!”, „Mormântul lui Ovidiu se află sub locuința lui Florin Pietreanu și va fi scos la licitație pe valută!”, „Arthur Porumboiu a tras în decembrie 89 în populație, fiind fiul lui Postelnicu!” etc, aflându-se astăzi în plin efort de creație. Printre noutățile de ultimă oră menționăm șopârlica „Vai de noi, soro, s-a înființat Asociația Scriitorilor constănțeni, chiar când mai aveam 500 de pagini și terminam volumul de ghicitori în stele pentru senatori și lichele! Eu zic să ne luăm banii și pământul înapoi și să facem o Asociație cu scop lucrativ, ca să-i putem lucra pe toți cum se cuvine!” Lăsând zvonerii și râspândacii cu ale lor, aducem al cunoștință celor interesați că Asociația Scriitorilor constănțeni există și își va relua curând activitatea în noul și elegantul sediu aflat în faza finală de renovare.
*
Deși confruntată cu mari probleme în ceea ce privește actualul sediu, Biblioteca Județeană Constanța își sporește necontenit zestrea de carte valoroasă. Recent a intrat în posesia unei importanțe donații din partea Bibliotecii Americane din București, constând din 264 volume, majoritatea fiind beletristică de cea mai bună calitate și cunoscute lucrări din domeniul științei.
*
O premieră pentru Marina Militară a României: escortorul 281, având la bord ofițeri din cadrul Comandamentului Marinei, cadre didactice și ofițeri-elevi ai Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” din Constanța participă la manifestările ce se desfășoară în mari porturi italiene cu prilejul aniversării a 500 de ani de la istorica expediție transoceanică a lui Cristofor Columb.
*
Se pare că după sezonul estival care i-a solicitat din plin, polițiștii constănțeni își refac forțele la Sovata, Sinaia și Băile Herculane, oferind borfașilor de tot soiul posibilitatea de „a lucra” nestingheriți, care pe unde dorește, din zori și până-n seară. Nu ne vom opri de această dată la tâlhării, spargeri și violuri, ci la o anume curiozitate: predilecția „magicienilor” specializați în „Alba-neagra” pentru zona din imediata vecinătate a librăriei „Eminescu”. Deși riscul este foarte mare, până-n Poliția Municipală fiind o azvârlitură de băț, admirabilii noștri tuciurii se simt aici ca la mama acasă! Din noianul de supoziții formulate de cetățeni, două ni se par demne de luat în seamă: 1) Ciricilii au priceput, în sfârșit, rolul binefăcător al culturii, încercând să-și câștige existența în umbra binefăcătoare a cărții. 2) Crema șarlatanilor întunecați a obținut imunitatea mult visată prin înființarea asociației cultural-sportive „Carte frumoasă, cinste cui te joacă!”
*
În peisajul atât de divers al inițiativei particulare, firma „Inturcom” SA Costinești, ai cărei patroni sunt Traian Cristea și Florin Pleșoianu, deschide încă un drum important, fiind la ora actuală primul abator privat din județul Constanța și nu numai atât! Aici sunt prelucrate zilnic 1,5-2 t carne de porc, vită și oaie, care iau drumul pieței sub formă de preparate, fiind folosite rețete proprii ce conferă produselor o calitatea de excepție; ca urmare a existenței unei microferme cu profil zootehnic, aici se produc zilnic însemnate cantități de lapte dulce, brânză, caș, urdă, brânză proaspătă și smântână, valorificate prin magazinul de prezentare al firmei, deschis în comuna Schitu, magazin în care nu se include în preț nici un adaos comercial! „Inturcom” SA patronează braseria „Costinești”, cu o capacitate de 300 de locuri și va deschide în curând un original și foarte bine aprovizionat han turistic.
*
Pentru a rămâne oarecum în același domeniu, semnalăm celor interesați existența, la Constanța, a societății comerciale „Universal” SA, al cărei patron, Cornel Marcu, este un maestru în arta culinară specializat în Germania, ani în șir bucătar șef în marile restaurante de pe Litoral. Ambițioasa firmă pe care o conduce oferă pe bază de comandă excelente preparate din carne (pastramă de porc și oaie, ghiudem, babic, cârnăciori oltenești, cârnați proaspeți) la prețuri mult sub cele practicate de alte firme. (Exemplu: „Oltenești” la „Polar” costă 460 lei/kg, la Universal doar 400/kg; pastramă de oaie la „Gostat” costă 340/kg, la „Universal” doar 280/kg. Adresa firmei: str. Răsuri nr. 44, tel. 916/6.34.59.
*
Pierdută undeva în zona de nord-vest a orașului, acolo unde pașii constănțeanului răsună mai rar pe caldarâmul neașteptat de curat, s-a deschis firma „Bizanț” SRL, patronată de soții Iusein Suliman și Azize. Profilul ei a devenit banal într-un oraș subordonat comerțului: desfacere „en detaille” a bunurilor de larg consum. Ceea ce surprinde în această prăvălioară tipic balcanică este abundența mărfurilor, curățenia, deosebita solicitudine a vânzătorilor, precum și gama variată a dulciurilor provenite din import. Când ajungeți pe strada Maramureș, nu ezitați să vă opriți la numărul 44! Firma „Bizanț” poate fi contactată și la numărul 916/6.28.58.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)