Suceava istorică (M. D. R. T. 2011)

Cea mai înfloritoare perioadă din istoria Moldovei a fost cea în care Suceava a fost capitala sa.
Orașul Suceava este situat în nord-est, la circa 450 kilometri de București, în apropierea graniței cu Ucraina. Istoria sa se întinde până în paleolitic, perioadă în care primii oameni s-au așezat aici. Dacii au lăsat vestigiile culturii lor, ca și influența romană în cursul secolelor II și III, apoi, cu mai mult de 600 de ani în urmă, mica așezare s-a transformat într-un oraș și a devenit capitala Moldovei. Pentru două secole, Suceava a fost principalul centru comercial și politic al provinciei. A atins apogeul în timpul domniei lui Ștefan cel Mare*, un nume strâns legat de perioada de glorie a cetății. După o perioadă de declin și după ocupația austriacă**, orașul devine iar teritoriu românesc în 1918. După al doilea război mondial, orașul a fost puternic industrializat, păstrându-și însă renumele și tradițiile istorice.

Ruinele Curții Domnești, un complex construit în secolele XIV-XV, pot fi văzute în centrul Sucevei. Construcțiile inițiale din lemn au fost înlocuite cu ziduri de piatră cu pivnițe. Săpăturile arheologice au scos la iveală obiecte care sugerează ornamentarea luxoasă a fostului palat domnesc, printre acestea fragmente de sobe în stil gotic.

Cetatea Sucevei a fost construită la sfârșitul secolului XIV și ulterior consolidată pentru a rezista artileriei. Zidurile de 3 metri grosime ale citadelei domnești au fost întărite cu bastioane și adânc care proteja cetatea de atacurile infanteriei. Sfatul Domnesc se întrunea. într-o sală mare, iar celelalte camere erau destinate soldaților. Domnitorul și familia sa locuiau în oraș, la Curtea Domnească și se adăposteau în citadelă doar în caz de pericol. Cetatea a fost distrusă în secolul XVIII și a devenit carieră pentru locuitorii orașului. Cu 100 de ani în urmă, zidurile vechiului monument au fost refăcute în urma unor lucrări de restaurare.

Patrimoniul religios al Sucevei este vizibil pretutindeni  datorită bisericilor medievale care împodobesc orașul și a multor mănăstiri din regiunea înconjurătoare. Cea mai veche este Biserica Sf. Gheorghe, care datează din secolul XIV. Biserica situată lângă Curtea Domnească a fost catedrala mitropolitană a Moldovei în care a fost încoronat Ștefan cel Mare. Negustorii și meșteșugarii armeni, care formau o importantă comunitate în oraș, au ridicat Biserica Sf. Cruce cu aproape 600 de ani în urmă. Un secol mai târziu, românii au construit Biserica Sf. Nicolae și Biserica Coconilor.

Istoria Moldovei nordice, din cele mai vechi timpuri până la al doilea război mondial, este expusă în cele 27 săli ale Muzeului de istorie. Ștefan cel Mare și curtenii săi sunt prezentați într-o a Sălii Tronului și cele mai prețioase obiecte descoperite în regiune sunt expuse în Sala Tezaurului, unde se află și monede, bijuterii, medalii și accesorii vestimentare. Muzeul de Istorie face parte din  Complexul Muzeal Bucovina, care include și Muzeul de Etnografie Hanul Domnesc, Muzeul Satului Bucovina, Muzeul de Științe Naturale, un planetariu și case memoriale ale personalităților culturale care au locuit în oraș.

O plimbare pe străzile orașului oferă ocazia de a descoperi statui ale domnitorilor moldoveni, parcul central și clădiri istorice. O importanță specială au stația de cale ferată Burdujeni, construită la începutul secolului XX la granița dintre România și Imperiul Austro-Ungar, Liceul de Artă și Liceul "Ștefan cel Mare", ambele în stil baroc, Palatul de Justiție și Casa Polonă, unde a funcționat primul aparat de proiecție cinematografică din oraș.

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 24-25 (Suceava - The Voivodal Capital Fortress of Moldavia).

Note M. T.
* Ștefan III Mușat, domn al Moldovei (1457-1504).
** 1775-1918. Bucovina a fost cedată de Imperiul Otoman în 1775, ca recompensă pentru neutralitatea binevoitoare a Austriei în războiul ruso-otoman din 1768-1774.

Cinema în Constanța la 26 august 1972

<
DACĂ E MARȚI, E BELGIA! - „Republica” (orele: 9,15 - 11,30 - 13,45 - 16,30 - 18,45 - 21) și grădina „Tomis” - ora 20
PESCĂRUȘUL - „Popular” (orele: 9 - 11,15 - 13,30 - 16 - 18,15 - 20,30)
FERMA DIN ARIZONA - 2 serii - grădina „Victoria” (ora 20)
BĂTĂLIA PENTRU ROMA - 2 serii - „Progresul” (orele: 9 - 12,30 - 16 - 19,30)
PĂDUREA PIERDUTĂ - „23 August” (orele: 14 - 16 - 18,15 - 20,30)
MICUL SCĂLDĂTOR - „Tineretului” (orele: 14,30 - 16,30 - 18,30 - 20,30)
OSCEOLA - „Bulevard” (orele: 14,30 - 16,30 - 18,30 - 20,30)
>

SURSA
UNDE MERGEM AZI - CINEMA: CONSTANȚA, „Litoral”, Constanța, 26 august 1972, p.?.

Cinema pe litoral la 26 august 1972 („Litoral” 1972)

<
CREIERUL - „Farul” Mangalia
PARADISUL ÎNDRĂGOSTIȚILOR - „Albatros” Mamaia
AVENTURI LA MAREA NEAGRĂ - 2 serii - „Lumina” Techirghiol
TREI DIN VIRGINIA - Eforie Sud
B.D. LA MUNTE ȘI LA MARE - Eforie Nord, grădina „Perla”
CASA DE SUB ARBORI - Eforie Nord, grădina „Neon”
BALADA LUI CABLE HOGUE - grădina „Jupiter”
ASTĂ-SEARĂ DANSĂM ÎN FAMILIE - grădina „Venus”
>

SURSA
UNDE MERGEM AZI - CINEMA: LITORAL, „Litoral”, Constanța, 26 august 1972, p.?.

Identitate nord-americană (CUȚITARU 2005)

Codrin Liviu Cuțitaru, O (altă) identitate americană, „Însemnări ieșene”, Iași, II, 1/1.2005, p. 33-35

(...) al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care vine chiar din centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei al lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci în cel al transformări morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediat sa apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru un avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unui înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea specifică a șefilor de trib din cinematograful modern  este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică post-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San  Antonio (Texas), am fost, la un moment dat, amuzat și, mai apoi, intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Indianul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplare.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic: abstract, aparent fără nici implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sf. Francisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptămânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu de reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze.Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.

„Universitatea Populară a municipiului răspunde stei noastre de cunoaștere” („LITORAL” 1972)

 Z. E., Universitatea populară a municipiului răspunde stei noastre de cunoaștere, „Litoral”, Constanța, 1972, ?

Instituție de cultură  obștească - Universitatea populară a municipiului Constanța se află în pragul unui deceniu de activitate, prilej de bilanț, dar și de prospectare a perspectivei ce i se conferă în lumina amplului program de educație elaborat de partid în documentele din iulie și decembrie 1971.

Deși rândurile de față nu-și propun o incursiune în cei zece ani de existență, totuși von sublinia un fapt. Începând din 1962, când s-au pus bazele acestei instituții de cultură obștească, și până acum, câteva zeci și zeci de cursuri de cultură generală și cunoștințe aplicative au fost frecventate de 35.000 de cetățeni ai municipiului Constanța, oameni de toate vârstele și profesiile. Și încă câteva cifre: în 1962 la cele cinci cursuri de cultură generală și la cele zece grupe de limbi străine s-au înregistrat 650 de cursanți, ajungând în anul de învățământ 1971-1972 al 40 de cursuri de cultură generală și 35 de grupe de limbi străine frecventate de 6.500 de cursanți.

Despre noul an de învățământ aflăm amănunte de la profesorul Gheorghe Lotcă, directorul universității.

- Întregul program pe care universitatea îl propune în noul an de învățământ are ca linie coordonatoare indicațiile date de partid atât la Congresul X , documentele din iulie și decembrie și mai recent la Conferința Națională. Dar ceea c emerită scos în evidență este faptul că în acest an cele peste 40 de cursuri incluse în programă, o nună parte din ele sunt noi, păstrând din cele care au funcționat anii trecuți numai pe acelea care s-au bucurat de adeziune deosebită din partea cursanților. Dintre cursurile no citez: „România în circuitul de valori universale, materiale și culturale”, „Informatică - mașini electrice de calcul”, „Dobrogea în artă și literatură”, „Regimul de circulație și tehnica automobilismului”, „Revoluțiile - conducătorii și eroii lor”, „Probleme de psihologia muncii”. Deși multe cursuri au funcționat cu titulatura actuală și anul trecut, structural și în conținut ele sunt mult îmbunătățite. Este vorba de „România contemporană la un sfert de veac”, „Pagini din istoria și frumusețile Europei”, „Omul în dialog cu universul”, „Tineretul român și problemele lumii contemporane”, „Cultură cinematografică”, „Cetățean, familie, societate”, „Probleme ale vieții interne și internaționale”.

Ne-am gândit și la câteva cursuri profesionale. Printre acestea figurează: „Îndrumare turistică”, „Educație fizică și sport” (reciclarea antrenorului sportiv), „Ergonomia și conducerea personalului”, „Cosmetică”. Sunt interesant și cursurile cuprinse în ciclul „Informația”. Este cazul celor care privesc „Legea și respectarea ei”, „Cronica științifică a secolului XX”, „Metode matematice și tehnice în științele sociale”, „Biologia generală” (pentru elevi), „Biologia generală” (pentru profesori), „Realizări și perspective în cercetarea psiho-pedagogică”. În cadrul cursurilor speciale am introdus: „Limba și literatura română”, „Matematică”, „Fizică”, „Chimie”, „Istorie”, „Geografie”, „Socialism științific” și limbi străine - rusă, franceză, germană, italiană, engleză.

„Talentul publicului” (FORȚU 1971?)

 Elena Forțu, Talentul publicului, „Tomis”, Constanța, 1971

O veche glumă care spune că „Autorul scrie o piesă, actorul joacă alta și spectatorul înțelege alta” exprimă, de fapt, rolul imaginației, pregătirii, înțelegerii și sensibilității publicului în împlinirea actului artistic, a spectacolului. Cu secole în urmă, marele clasic japonez Zeami a analizat cu finețe relația public-actor, considerând drept cheie a succesului „dubla cunoaștere a publicului și a ta însuți”, stabilind două trepte posibile în realizarea concordanței între gradul  publicului, al actorului și al autorului.

Această concordanță a preocupat, în toate timpurile și pe toate meridianele, pe slujitorii Thaliei.

Dacă publicul poliglot al Imperiului roman impune introducerea și maxima extindere a pantomimei, acrobațiilor, dansului (care să facă accesibil spectacolul chiar în lipsa înțelegerii limbii), dacă publicul revoluționar de la începutul secolului XIX a reușit să impună inovațiile progresiste ale teatrului romantic, mai aproape de noi, teoreticienii și practicienii teatrului (printre care Girodaux, Brecht, Gaeton Baty, Firmin Gemier, Camil Petrescu, I. Popa) au relevat că acțiunea de a asista la un spectacol poartă pecetea epocii, ca și aceea de a-l juca, publicul impunând teatrului nivelul său de cultură, gust cât și tabla sa de valori în momentul istoric respectiv. Mihail Sebastian era revoltat de „prostia îndărătnică, stupidă, închisă, refractară și bonomă a publicului (burghez) pe care nu-l emoționează gândul, nu-l zguduie grosolănia, nu-l insultă imbecilitatea...”

Un asemenea public (când e singurul care-și poate plăti biletul) impune propriul său gust, sclerozând arta, degradând talentele.

Iată de ce, așa cum s-a mai arătat, o adevărată revoluție în arta teatrală începe numai odată cu revoluția socială, problemele ei esențiale fiind: ce exprimăm, cum exprimăm și cui exprimăm mesajul nostru.

Dacă pe plan mondial personalitățile progresiste ale vieții teatrale se străduiesc pentru atragerea unui cât mai larg public intelectual și muncitoresc pentru care, așa cum a arătat (la sesiunea ITI 1970 dedicată acestei probleme) Ernst Schumacher „e necesară nu numai deschiderea ușilor, ci și accesibilitatea ideilor”, în Anglia Centrul 42 și în SUA „Bread and Puppet”, în Columbia actori conduși de Gabriel Martineli și Veronica Cerecida au învățat dialectul Quechua pentru a putea prezenta indigenilor spectacole inspirate din legendele lor, în țara noastră nu mai e vorba de acțiuni sporadice și bunăvoințe izolate, ci de o politică culturală, în care problema creșterii și maturizării artistice a noilor spectatori este strâns legată de locul teatrului în societatea socialistă, de rostul său în cunoașterea omului și universului, de adâncul umanism al fondului și orientarea realistă a formei sale.

Un teatru destinat maselor largi nu înseamnă concesii făcute prostului gust. dimpotrivă, urmărește lichidarea carențelor educației artistice, a urmelor gustului burghez. Ar fi o greșeală considerarea publicului ca un tot omogen, ca și reducerea artei teatrale la o singură modalitate artistică.

Avem un public al marilor desfășurări epice, un public al teatrului de analiză psihologică, unul al teatrului de idei etc. Publicul nostru nu mia diferă azi după clasa socială, ci după experiența de viață, pregătirea intelectuală, înclinații afective etc. Rămânând unitar în aspirații - recentele anchete ale revistelor Teatrul, Cinema, Tomis în rândurile publicului dovedesc năzuința acestuia către „achizițiile superioare ale inteligenței, ale cunoașterii și experienței omenești, nevoia de progres, de adevăr, de bine și frumos, de puritate a sentimentelor în viață și în artă”.

Avem un public talentat, receptiv la înnoirile artistice autentice, capabil să participe activ la dezvoltarea multilaterală a artei noastre teatrale. Aplauzele cucerite în lumea întreagă de teatrul românesc se adresează în egală măsură și publicului său.

Teatrul românesc cuprinde și marile succese obținute în fața unui public cultivat, informat, al festivalurilor de la Florența, Belgrad, Madrid.

Nu avem voie să neglijăm nimic și în toate aceste manifestări, dăruirea deplină a creatorilor înseamnă bătălie pentru calitate, bătălie pentru câștigarea publicului. Teatrul constănțean deține în viața teatrală a țării un loc deosebit tocmai datorită publicului său care cuprinde toate categoriile (de la cel care silabisește primele semne ale limbajului scenic, într-un sat îndepărtat, până la cel mai rafinat cunoscător al teatrului universal, în trecere pe litoral).

Pentru tot acest public s-a făcut enorm în ultimii douăzeci de ani: un repertoriu vast și valoros, condiții de muncă pentru creatori (care să le permită realizări de maximă calitate), condiții de vizionare din ce în ce mai bune, publicitate și critică de specialitate tot mai apropiate de nevoia de informație și de orientare a publicului și, tot în această ordine de idei, trebuie menționate recent proiectatele luări de contact cu publicul prin spectacole urmate de discuții, deplasări în unitățile de producție, conferințe și alte manifestări în scopul integrării publicului în atmosfera de creație, realizând așa cum cerea J. R. Block „nu o artă pentru popor, ci o artă realizată împreună cu poporul”.