Suceava istorică (M. D. R. T. 2011)

Cea mai înfloritoare perioadă din istoria Moldovei a fost cea în care Suceava a fost capitala sa.
Orașul Suceava este situat în nord-est, la circa 450 kilometri de București, în apropierea graniței cu Ucraina. Istoria sa se întinde până în paleolitic, perioadă în care primii oameni s-au așezat aici. Dacii au lăsat vestigiile culturii lor, ca și influența romană în cursul secolelor II și III, apoi, cu mai mult de 600 de ani în urmă, mica așezare s-a transformat într-un oraș și a devenit capitala Moldovei. Pentru două secole, Suceava a fost principalul centru comercial și politic al provinciei. A atins apogeul în timpul domniei lui Ștefan cel Mare*, un nume strâns legat de perioada de glorie a cetății. După o perioadă de declin și după ocupația austriacă**, orașul devine iar teritoriu românesc în 1918. După al doilea război mondial, orașul a fost puternic industrializat, păstrându-și însă renumele și tradițiile istorice.

Ruinele Curții Domnești, un complex construit în secolele XIV-XV, pot fi văzute în centrul Sucevei. Construcțiile inițiale din lemn au fost înlocuite cu ziduri de piatră cu pivnițe. Săpăturile arheologice au scos la iveală obiecte care sugerează ornamentarea luxoasă a fostului palat domnesc, printre acestea fragmente de sobe în stil gotic.

Cetatea Sucevei a fost construită la sfârșitul secolului XIV și ulterior consolidată pentru a rezista artileriei. Zidurile de 3 metri grosime ale citadelei domnești au fost întărite cu bastioane și adânc care proteja cetatea de atacurile infanteriei. Sfatul Domnesc se întrunea. într-o sală mare, iar celelalte camere erau destinate soldaților. Domnitorul și familia sa locuiau în oraș, la Curtea Domnească și se adăposteau în citadelă doar în caz de pericol. Cetatea a fost distrusă în secolul XVIII și a devenit carieră pentru locuitorii orașului. Cu 100 de ani în urmă, zidurile vechiului monument au fost refăcute în urma unor lucrări de restaurare.

Patrimoniul religios al Sucevei este vizibil pretutindeni  datorită bisericilor medievale care împodobesc orașul și a multor mănăstiri din regiunea înconjurătoare. Cea mai veche este Biserica Sf. Gheorghe, care datează din secolul XIV. Biserica situată lângă Curtea Domnească a fost catedrala mitropolitană a Moldovei în care a fost încoronat Ștefan cel Mare. Negustorii și meșteșugarii armeni, care formau o importantă comunitate în oraș, au ridicat Biserica Sf. Cruce cu aproape 600 de ani în urmă. Un secol mai târziu, românii au construit Biserica Sf. Nicolae și Biserica Coconilor.

Istoria Moldovei nordice, din cele mai vechi timpuri până la al doilea război mondial, este expusă în cele 27 săli ale Muzeului de istorie. Ștefan cel Mare și curtenii săi sunt prezentați într-o a Sălii Tronului și cele mai prețioase obiecte descoperite în regiune sunt expuse în Sala Tezaurului, unde se află și monede, bijuterii, medalii și accesorii vestimentare. Muzeul de Istorie face parte din  Complexul Muzeal Bucovina, care include și Muzeul de Etnografie Hanul Domnesc, Muzeul Satului Bucovina, Muzeul de Științe Naturale, un planetariu și case memoriale ale personalităților culturale care au locuit în oraș.

O plimbare pe străzile orașului oferă ocazia de a descoperi statui ale domnitorilor moldoveni, parcul central și clădiri istorice. O importanță specială au stația de cale ferată Burdujeni, construită la începutul secolului XX la granița dintre România și Imperiul Austro-Ungar, Liceul de Artă și Liceul "Ștefan cel Mare", ambele în stil baroc, Palatul de Justiție și Casa Polonă, unde a funcționat primul aparat de proiecție cinematografică din oraș.

Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 24-25 (Suceava - The Voivodal Capital Fortress of Moldavia).

Note M. T.
* Ștefan III Mușat, domn al Moldovei (1457-1504).
** 1775-1918. Bucovina a fost cedată de Imperiul Otoman în 1775, ca recompensă pentru neutralitatea binevoitoare a Austriei în războiul ruso-otoman din 1768-1774.

Capitala noua versus capitala veche in viziunea unui ziarist din Romania Mare (PETRESCU 1933 )

<
``La suflet nou ne trebuie o casa noua... E neaparat nevoie sa mutam capitala... Trebuie sa nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea sa inteleaga, sa inteleaga.
Argumentele faptice sunt si ele nenumarate.
Din motive de igiena: Bucurestii sunt un oras cu ierni cumplite si veri care descompun, de caldura. Canalizarea e primitiva si complicata, pentru ca urmeaza strazi sucite. Vecinic reparatii vor impiedeca prin transee circulatia. Imprejurimile sunt mocirle si praf. Nu e loc de creatie si inviorare. In afara de frumusetea cerului, inalt, totul terfeleste imaginatia... Dimbovita e meschina, ca un sant cu laturi... Din iunie pina in septembrie orasul acesta miroase ca o lada de gunoi. Apa de baut ii vine departe, iar uzinele electrice vor trebuie sa intinda cabluri de sute de kilometri peste munti si dealuri. In treizeci de ani, circulatia va deveni atit de complicata, incit strazile actuale vor putea sluji numai pietonilor. Cincizeci de ani aci incolo, cetatenii vor fi robi exproprierilor comercializate si scandaloase... Panamalele acestor indeletniciri vor dezonora orasul neintrerupt, vreme de o jumatate de veac. Calea Victoriei, ale carei case sunt in interior ruine mucegaite, igrasioase, intunecoase, puturoase si pline de sobolani cit cateii (i-am vazut de atitea ori eu cu ochii mei), va costa bugetul unui stat intreg. Fiecare metru se va plati cu sute de mii de lei.
Visez o capitala ca o inima noua... Pe undeva pe Olt, in Ardeal, sa zicem la o posta de Brasov, la Feldioara... Adapostita de viscole, cu verile placute ca intr-o statie climaterica... Totul se poate incepe din nou acolo. Restaurantele nu vor avea bucatariile in grajduri cu rindasi bolnavi de riie, ci laboratorii de faianta si nichel... Iar salile de mincare, aerisite, caci nu vor fi cu ferestrele spre canal... Se vor lasa locuri pentru gradini, parcuri si piete mari. Imprejurimile vor fi dealurile cu vile, sau inspre Brasov, cimpii cu arene si stadioane, un hipodrom al frumusetii... Toata zona apropiata de 30-40 de kilometri, briul verde si carunt sus, a Bucegilor... Se va lucra tot anul in cintec si bucurie in aceasta cetate a sanatatii...
Si poate ca... nu poate... sigur... arhitectii si edilii vor gasi posibilitate sa faca bulevardele, strazile si pietele asa de frumoase, ca oamenii saraci sa aiba si ei momente cind sa uite de uritenia vietii. (Aici, in Bucuresti, este prea mare deosebirea intre placerea si-o pot procura cei bogati si inabusitoarea atmosfera in care traiesc saracii, fara nimic oferit ochilor lor.)
In zece ani, pina in 1936, e de presupus ca se vor tripla, prin constrcutii moderne si mari, numarul si volumul caselor din Bucuresti... Sa le construim aceste vile si palate, de-a dreptul acolo, si in zece ani vom avea un oras de trei sute de mii de locuitori, asemanator oricaror orase din Elvetia si Germania, care ar imbogati frumusetea acestui mare regat... Mussolini vrea sa faca nu numai un suflet nou ci si alt fizic italienilor lui... Nu mai ingaduie nici sa vorbeasca de maretia Romei vechi... Vrea o Italie si italieni noi... Ce avem de noi de pastrat din acest Bucuresti, cerut de turci la indemina lor? Mormintele noastre sunt la Arges, la Tirgoviste, la Suceava... De ce sa ne invinuiasca mereu cei dezrobiti ca sunt robii balcanicilor de la Bucuresti?
Si din punct de vedere ostasesc aceasta mutare se impune... Acolo la Feldioara, ar sta intre capitala si oricare  eventual dusman, zidul inalt al muntilor... Administrativ? Nu mai incape indoiala ca da... capitala s-ar gasi chiar in mijlocul tarii... Tunelul inceput la vama Buzaului ar pune Braila si Galatii mai aproape decit sunt azi de capitala cu citeva poste.
Dar nimic nu se va face cu oameni cae nu vad dincolo de botul ghetei lor.``

>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 85-86.

Mănăstirea Putna, restaurată cu fonduri europene

Mediafax 18 decembrie 2013

Torţionarul Ion Ficior şi-a început cariera la Poarta Albă. Mărturiile unui constănţean: „Erau o haită de criminali“

Cuget Liber 31 august 2013

Ortodoxia în Basarabia (cronologie XIV-2009)

 

Ortodoxia din Basarabia
mijl. sec. XIV – Întemeierea Țării Moldovei, cuprinzând teritoriul dintre Carpați Orientali, Delta Dunării, Marea Neagră și Nistru.
1401 - Recunoașterea de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a lui Iosif Mușat ca mitropolit canonic al Moldovei, cu reședința la Suceava, în timpul domniei lui Alexandru I cel Bun Mușat (1400-1432).
1564 – Mutarea scaunului mitropolitan la Iași, odată cu mutarea capitalei, în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanul (1552-1561; 1564-1568), la ordinul sultanului.
1598 – Se înființează Episcopia de Huși, cu jurisdicție și asupra ținuturilor din stânga Prutului: Cahul, Tighina, Lăpușna, Orhei, Soroca și asupra a trei târguri și 40 de sate românești din teritoriul dintre Nistru și Bug (Transnistria), în timpul domniei lui Ieremia Movilă (1595-1600).
1806-1812 – În timpul războiului cu Imperiul Otoman, Moldova este cotropită de armatele rusești, înființându-se un exarhat dependent de Biserica Ortodoxă Rusă.
1812 mai 16 – Prin pacea de la București, Rusia a răpit Moldovei teritoriul dintre Prut și Nistru.
1812 noiembrie – Mitropolitul Gavril Bănulescu, stabilit în Basarabia, adresează Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse un proiect de organizare a noii eparhii.
1813 – Biserica Ortodoxă Rusă hotărăște înființarea Eparhiei Chișinăului și Hotinului, cuprinzând 712 biserici în Basarabia și 100 de biserici în Transnistria. Ucazul de aprobare din 21 august al țarului Alexandru I prevedea păstrarea „obiceiurilor locale”.
1814 ianuarie – Înființarea Seminarului Teologic la Chișinău.
1814 mai - Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse aprobă cererea lui Gavril Bănulescu de deschidere a une tipografii exarhicești la Chișinău, care să editeze cărțile liturgice necesare.
1821 – După încetarea din viață a arhiepiscopului Gavril Bănulescu, la conducerea eparhiei Chișinăului a venit Dimitrie (Sulima), episcop vicar de Tighina și Cetatea Albă.
1837 – Transnistria a fost transferată noii arhidioceze a Odesei (Ucraina/Rusia).
1844 august 4 – După încetarea din viață a arhiepiscopului Dimitrie, la conducerea eparhiei Chișinăului a venit Irinarh (Popov), care organizează instituția după sistemul rusesc, cuprinzând 865 biserici de mir, 36 paraclise și 34 biserici în mănăstiri.
1856 martie 18/30 – Învinsă în Războiul Crimeii împotriva Marii Britanii, Franței și Imperiului Otoman, Rusia a retrocedat Moldovei, prin tratatul de pace de la Paris, sudul Basarabiei: județele Cahul, Bolgrad și Ismail.
1858 – Apare ziarul oficial „Vestitorul eparhiei Chișinăului și Hotinului” cu texte în rusă și română.
1858 martie – Irinarh este numit arhiepiscop de Kameneț-Podolsk, fiind înlocuit la eparhia Chișinăului de Antonie (Șocotov). El a păstrat limba română ca limbă de oficiere a cultului, în documente și cărțile liturgice.
1864 – Se înființează la Ismail Episcopia Dunării de Jos, cu jurisdicție asupra sudului Basarabiei, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
1871 – După încetarea din viață a lui Antonie, vine la conducerea eparhiei Chișinăului Pavel (Lebedev), care a eliminat limba română din ziarul eparhiei, a introdus și limba rusă ca limbă de cult și a ars cărțile de cult în limba română.
1878 iulie 1/13– În urma Congresului de pace de la Berlin, care a încheiat războiul ruso-româno-otoman, cele trei județe din sudul Basarabiei au fost reîncorporate Rusiei. Din punct de vedere bisericesc, teritoriul a fost trecut din nou sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse.
1882 – Pavel a fost transferat, iar la conducerea eparhiei Chișinăului a venit Serghie (Lapidevschi), care a permis folosirea limbii române, dar a închis tipografia deoarece „nu mai are nici un rost”.
1891 – Serghie a fost transferat la mitropolia din Odesa și la conducerea eparhiei Chișinăului a venit Isachie (Polojencshi).
1892 – La conducerea eparhiei Chișinăului a venit Neofit (Nevodicicov).
1898 – Neofit s-a retras la Ismail și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a numit la conducerea eparhiei Chișinăului pe Iacov (Piatnițki), care a obținut de la Sinod aprobarea publicarii cărților și broșurilor în limba română.
1904 – La conducerea eparhiei Chișinăului a venit Vladimir (Sincovshi), care a învățat limba română și a predicat în română în catedrala de la Chișinău, a introdus limba română la Seminar, plătind personal profesorul de română. În timpul păstoririi sale a început la Chișinău activitatea „Societății istorico-arheologico-bisericească din Basarabia”.
1905 aprilie 25 - Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse aprobă cererea lui Vladimir de redeschidere a tipografiei eparhiale la Chișinău.
1908 ianuarie – Apare „Luminătorul”, prima revistă bisericească în limba română din Basarabia.
1908 – Vladimir a fost transferat la Don și la conducerea eparhiei Chișinăului a venit Serafim (Ciciagov), care a înființat un „serviciu de misionari” pentru combatarea sectelor.
1913 iulie 13 – În urma ucazului țarului Nicolae II, în eparhia Chișinăului a fost permisă oficierea întregii Liturghii în limba română.
1914 – Serafim este înlocuit la conducerea eparhiei Chișinăului de Platon (Rojdestvenschi), transferat din America de Nord.
1915 – Platon este înlocuit la conducerea eparhiei Chișinăului de Anastasie (Gribanovschi).
1917 martie 2/15 martie – Abdicarea țarului Nicolae II Romanov. Rusia devine republică.
1917 aprilie 19/25  – Congresul extraordinar al clerului ținut la Chișinău a cerut dreptul la autonomie a Bisericii din Basarabia, în baza căruia să se înființeze o mitropolie românească basarabeană, cu mitropolit și episcopi aleși de congresele eparhiale ale acestei eparhii, din rândurile românilor basarabeni, iar graiul în biserici și în școli să fie cel românesc.
1917 august – La Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse de la Moscova participă și arhiepiscopul Anastasie al Chișinăului, care este ridicat la rangul de mitropolit al Basarabiei.
1917 noiembrie 7 / octombrie 25 – Lovitura de stat bolșevică la Petrograd. Guvernul boșevic condus de V. I. Lenin.
1917 decembrie 2/15 decembrie – Proclamarea Republicii Democratice Autonome Moldovenești.
1918 ianuarie 24 – Republica Moldovenească s-a declarat independentă.
1918 aprilie 9 / martie 27 – În urma hotărârii Sfatului Țării, Republica Moldovenească s-a unit cu România.
1918 mai – Prin scrisoarea Patriarhului Tifon al Rusiei adresată Înalt Preasinției Sale Pimen, primatul Ortodoxe Române, s-a acordat libertate Bisericii Basarabiei ca, prin Congresul său eparhial, să aleagă din ce Biserică Autocefală vrea să facă parte.
1918 iunie 14 – Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a destituit din funcție pe Anastasie, pentru că nu se prezenta la ședințele Sfântului Sinod, în care fusese inclus fără consimțământul său, și a delegat pe episcopul Nicodim (Munteanu) al Hușilor să conducă Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului.
1919 decembrie 30– Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în alcătuirea căruia au intrat toți ierarhii provinciilor românești, întrunit în sesiune extraordinară, a luat hotărârea ca în urma realizării unirii politice a teritoriilor românești, să se realizeze și unirea bisericească într-o Biserică Autocefală.
1920 februarie 21 – Congresul general al Bisericii Basarabiei, întrunit la Chișinău, a ales pe arhiereul Gurie Botoșeneanul, vicarul Mitropoliei Moldovei și Sucevei, ca arhiepiscop.
1920 decembrie 17 – Luând act de hotărârea Congresului general al Bisericii Basarabiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a declarat pe Gurie Grosu ca arhiepiscop al Arhipescopiei Chișinăului și Hotinului. Prin Înaltul Decret 5481 din 25 decembrie 1920 al regelui Ferdinand I, Gurie a fost confirmat titular al funcției.
1922 iunie 22 – Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înființat două eparhii în Basarabia: Episcopia Hotinului, cu județele Hotin, Bălți și Soroca, având reședința la Bălți, și Episcopia Cetății Albe – Ismail, cu județele Cetatea Albă, Ismail și Cahul, având reședința la Cetatea Albă.
1923 iulie 8 – Congresul extraordinar eparhial din Basarabia, întrunit la Chișinău, a repetat dorința clerului și mirenilor ca Arhiepiscopia Chișinăului să fie ridicată la treapta de mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Basarabiei – a Moldovei dintre Prut și Nistru, iar cele două eparhii noi să rămână episcopii sufragane, legate canonic de  acest scaun.
1923 noiembrie 15 – Sfântul Sinod, luând cunoștință de dorința Congresului eparhial din Basarabia, a constatat că ea poate considerată ca și îndeplinită prin dispozițiile favorabile introduse în proiectul de lege și în noul Statut de organizare unitară a Bisericii Ortodoxe Române.
1925 – Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române.
1925 mai 4 – Decretul nr. 1942 al regelui Ferdinand sancționează înființarea Mitropoliei Basarabiei.
1925 – În Basarabia existau 1090 biserici în care slujeau 1090 de preoți.
1926 noiembrie 8 – Se înființează la Chișinău Facultatea de Teologie a Universității Iași și încă două Seminarii la Ismail și Edineț. Se remarcă profesorii Nichifor Crainic și Gala Galaction.
1927 mai 23 – Adunarea Eparhială de la Chișinău adresează Sfântului Sinod cererea ca Arhiepiscopia Chișinăului  să fie ridicată și de fapt la treapta de mitropolie, nu numai în drept, având în frunte pe Gurie.
1927 iunie 25 – Sfântul Sinod, examinând cererea Adunării Eparhiale de la Chișinău, l-a autorizat pe patriarhul Miron Cristea să stabilească momentul și modalitățile ridicării arhiepiscopului Gurie la rangul de mitropolit.
1928 aprilie 21 – Potrivit hotărârii Sfântului Sinod, prin Decretul Regelui Mihai I, arhiepiscopul Gurie a fost ridicat la rangul de mitropolit al Basarabiei.
1936 noiembrie – La conducerea Mitropoliei Basarabiei avenit locțiitorul de episcop Nicodim.
1937 iunie – La conducerea Mitropoliei Basarabiei a venit locțiitorul de mitropolit Cosma (Petrovici).
1938 martie – La conducerea Mitropoliei Basarabiei a venit locțiitorul de mitropolit Efrem (Enăchescu).
1938 – În Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (Transnistria), înființată în 1924 în cadrul Ucrainei sovietice, mai funcționa o singură biserică din cele 305 existente în 1917.
1940 iunie 28 – Basarabia a fost invadată și anexată de URSS, Mitropolia Basarabiei desființată, teritoriul său intrând sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei.
1940 toamna – Episcopul Alexie a fost desemnat de patriahia Moscovei să conducă Mitropolia Basarabiei.
1941 iunie 22 -1944 – Basarabia este eliberată de armata română. Patriarhia Română are din nou jurisdicție canonică asupra acestui teritoriu și Mitropolia Basarabiei este reactivată.
1941 iunie 24 – Arestarea episcopului Alexie.
1944 ianuarie 12 – Efrem este ales mitropolit al Basarabiei.
1944 august – Armata sovietică ocupă din nou Basarabia și Mitropolia Basarabiei își încetează activitatea. Patriarhia Moscovei desemnează pe Ieronim (Zaharov) ca episcop al Chișinăului și al Moldovei.
1947 – Ieronim este înlocuit la conducerea eparhiei Chișinăului de Benedict (Poleacov).
1948 – Benedict este înlocuit la conducerea eparhiei Chișinăului de Nectarie (Gregoriev), în timpul păstorii sale regimul sovietic închizând toate mănăstirile, cu excepția celei de la Japca, și aproape 200 de biserici.
1960-1970 – Regimul sovietic lichidează protopopiatele, preoții devenind angajați cu contract ai comunităților religioase.
1963 – La conducerea eparhiei Chișinăului a venit Vartolomeu (Condratovici).
1972 – Vartolomeu a fost transferat la Tașkent (Uzbekistan) și a fost înlocuit de Ionatan (Capolovici), care a reușit să editeze un Aghiazmatar în limba română cu alfabet chirilic.
1987 – Ionatan a fost înlocuit la conducerea eparhiei Chișinăului de Serapion (Fadeev), alungat de basarabeni pentru ura lui față de ei.
1989 – Serapion a fost înlocuit la conducerea eparhiei Chișinăului de Vladimir (Cantarean), primul autohton după 1944 și care păstorește și azi Mitropolia Chișinăului și Moldovei, aflată sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Moscovei.
1990 – Mitropolia Chișinăului și Moldovei a deschis un Seminar la mănăstirea Noul Neamț.
1990 septembrie 1 – În catedrala „Nașterea Domnului” din Chișinău au fost hirotoniți ca vicari ai Arhiepiscopiei Chișinăului: Petru (Păduraru), ca Episcop de Bălți, și Vichentie (Moraru), ca Episcop de Tighina. La slujba oficiată de Patriarhul Alexei II al Moscovei și Întregii Rusii a participat și Mitropolitul Daniel al Moldovei (actualul Patriarh al României).
1991 – În cadrul Universității de Stat din Moldova s-a înființat Facultatea de Teologie.
1991 august 27 – Se proclamă independența Republicii Moldova.
1992 – Mitropolia Chișinăului și Moldovei deschide o școală de cântăreți la Chiștelnița.
1992 martie 15 – La reuniunea Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Surori desfășurată la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, Prea Fericitul Patriarh Teoctist și Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii  Alexei II au discutat problema reactivării Mitropoliei Basarabiei.
1992 aprilie 2 – Scrisoare a PFP Teoctist către SSPMIR Alexei II.
1992 aprilie 3 – Memoriu a 52 de deputați de la Chișinău adresat SSPMIR Alexei II și PFP Teoctist.
1992 aprilie 9 – Comunicatul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chișinău şi a Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuţi. Patriarhia Română nu a acceptat şi nu poate accepta niciodată consecinţele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov”.
1992 mai – Episcopul Petru de Bălți a fost atacat cu arme și bâte în reședința sa, de un grup de preoți și călugări, adepți ai arhiepiscopului Vladimir și episcopului Vichentie, fiind vizate și cele două mănăstiri din episcopie.
1992 august 7 – 150 de preoți din cei 900 din Republica Moldova au semnat în catedrala din Chișinău o „Declarație de fidelitate” față de Patriarhia Moscovei și a Întregii Rusii.
1992 august – Arhimandritul Marchel (Mihăescu) a fost numit secretar al Vicariatului Episcopal din Bălți și a încercat să ocupe Palatul Episcopal, dar a fost împiedicat de credincioși.
1992 august 20 – Episcopul Petru de Bălți s-a consultat la București cu Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în privința reactivării Mitropoliei Basarabiei.
1992 septembrie 1 – Scrisoarea PFP Teoctist către SSPMIR Alexei II prin care se solicită încetarea persecuției împotriva Episcopului Petru de Bălți și a unor preoți români din Basarabia.
1992 septembrie 14 – Adunarea Eparhială constituită la Chișinău a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, având ca locțiitor de mitropolit pe Preasfinția Sa Episcopul Petru de Bălți, și trimiterea la București a unei delegații constituită din clerici și mireni și condusă de Episcopul Petru, pentru a adresa Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rugămintea de a fi primiți sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române.
1992 septembrie 14 – Mitropolia Basarabiei a reactivat Episcopia de Bălți, care a fost înregistrată la 17 decembrie 2004.
1992 septembrie 14 – Un grup de persoane înarmate venite de la Râbnița, ajutate de preoți adepți ai arhiepiscopului Vladimir și polițiști, l-au izgonit pe Episcopul Petru din reședința din Bălți, în pofida rezistenței credincioșilor.
1992 septembrie 24 – Scrisoare a SSPMIR Alexei II către PFP Teoctist.
1992 septembrie 26 – Declarația a 275 oameni de știință, cultură și artă din Republica Moldova.
1992 septembrie 27 – Solicitarea PS Petru de Bălți de a  primi oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române.
1992 octombrie 6 – Scrisoare a SSPMIR Alexei II către PFP Teoctist, în care se cerea „să se ţină seama neapărat de voinţa poporului lui Dumnezeu”.
1992 decembrie 19 – Actul Patriarhal și Sinodal al Patriarhiei Române privind recunoașterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă și de stil vechi, cu reședința la Chișinău. Sfântul Sinod ia act, cu binecuvântare, de reactivare și recunoaște această mitropolie ca parte integrantă din trupul Bisericii Ortodoxe Române. Până la alegerea titularului, PS Episcopul Petru Păduraru de Bălți este recunoscut ca locțiitor de mitropolit.
1992 decembrie 20 – Actul Sinodal a fost adus la cunoștința publică în Catedrala Patriarhală de la București, în timpul Liturghiei oficiată de ierarhi din România și Mitropolia Basarabiei.
1992 decembrie 20 – Scrisoare a PFP Teoctist către SSPMIR Alexei II.
1992 decembrie 24 – Scrisoare a SSPMIR Alexei II către PFP Teoctist.
1992 decembrie 29 – Scrisoare a PFP Teoctist adresată lui Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, și Andrei Șangheli, prim-ministru al guvernului RM.
1993 – Hotărârea Comisiei pentru Dreptului Omului și Relații Naționale din Parlamentul RM cu privire la demersul unui grup de parlamentari referitor la oficializarea Mitropoliei Basarabiei, prin care se cerea guvernului RM înregistrarea Mitropoliei Basarabiei.
1993 – Facultatea de Teologie din cadrul Universității de Stat Moldova este transformată în Academie Teologică.
1993 – ÎPS Petru este distins cu Medalia Patriahiei Ecumenice din Constantinopol.
1993 ianuarie 1 – Scrisoare a PFP Teoctist adresată întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Surori.
1993 martie 1 – Scrisoare a prim-ministrului A. Șangheli către PFP Teoctist.
1993 martie 11 – Hotărârea Comisiei pentru Cultură și Culte a Parlamentului RM cu privire la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, prin care se cerea guvernului RM înregistrarea Mitropoliei Basarabiei.
1993 mai 17 – Scrisoare a PFP Teoctist către prim-ministrul A. Șangheli.
1993 mai 19 – Scrisoare a PFP Teoctist către SSPMIR Alexei II.
1993 noiembrie 17 – Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 719 aprobă Statutul Mitropoliei Chișinăului și Moldovei și o declară „parte inseparabilă a trupului bisericesc rus”.
1994 decembrie – Sinodul arhieresc de la Moscova hotărăște că Mitropolia Chișinăului și Moldovei este independentă în problemele interne.
1995 – Mitropolia Chișinăului și Moldovei editează „Curierul ortodox” și suplimentul „Pravoslavnîi vesnic”.
1995 – Mitropolia Basarabiei cere recunoașterea sa de către guvernul RM.
1995 - Mitropolia Chișinăului și Moldovei deschide la Chișinău orfelinatul ortodox „Sf. Iosif”, întreținut de mănăstirea Hârcu.
1995 septembrie 12 – Mitropolia Basarabiei intentează proces în instanțele RM pentru recunoașterea sa de către guvernul RM.
1995 octombrie 3- Mitropolia Basarabiei a reactivat Arhiepiscopia Chișinăului, care a fost înregistrată la 1 decembrie 2004.
1996 – Mitropolia Basarabiei cere recunoașterea sa de către guvernul RM.
1997 – Mitropolia Basarabiei cere recunoașterea sa de către guvernul RM.
1997 august 19 – Curtea de Apel din RM dă câștig de cauză Mitropoliei Basarabiei în procesul intentat pentru recunoașterea sa de către guvernul RM.
1997 decembrie 9 – Curtea Supremă de Justiție din RM a admis recursul președintelui RM, Petru Lucinschi, și a anulat hotărârea CA din 19 august 1997.
1998 iunie 3 – Mitropolia Basarabiei a depus plângere împotriva RM la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
2000 august – Se aprobă Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse, după care se conduce și Mitropolia Chișinăului și Moldovei.
2001 februarie 8 – Mitropolia Basarabiei a reactivat Episcopia Basarabiei de sud, care a fost înregistrată la 14 noiembrie 2006.
2001 septembrie 26 – Hotărârea nr. 1008 a guvernului RM prin care aproba modificarea din Statutul Mitropoliei Chișinăului și Moldovei prin care aceasta era declarată succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei din 1944.
2001 decembrie 13 – CEDO a hotărât în unanimitate că RM a încălcat, în cazul nerecunoaşterii Mitropoliei Basarabiei, art. 9 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului și a fost obligată să plătească Mitropoliei Basarabiei 20.000 euro despăgubire morală.
2002 februarie 19 – Mitropolia Basarabiei a înaintat guvernului RM a unsprezecea cerere de recunoaștere.
2002 martie 27 – CEDO a respins recursul guvernului RM.
2002 aprilie 24 – Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „funcționarea instituțiilor democratice în Republica Moldova”.
2002 iulie 30 – Urmare Rezoluției APCE din 24 aprilie 2002, Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor din RM a recunoscut personalitatea juridică a Mitropoliei Basarabiei prin Certificatul nr. 1651.
2004 februarie 2 – CSJ din RM a anulat HGRM din 26 septembrie 2001.
2004 mai 7 – Mitropolia Basarabiei a depus plângere la CEDO împotriva RM pentru a fi recunoscută succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei din 1944, statut ce ar permite recuperarea proprietăților și bunurilor confiscate sau naționalizate de regimul sovietic.
2004 iunie 2004 – Dosarul CEDO 23125/2004 a fost comunicat guvernului RM.
2004 noiembrie 25 –Mitropolia Basrabiei a reactivat Episcopia Dubăsarior și a toată Transnistria, care a fost înregsitrată la 15 noiembrie 2006.
2007 februarie 22 – Ordinul 33 al SSPCRM de aprobare a modificărilor și completărilor la Statutul pentru organizarea și funcționarea Mitropoliei Basarabiei.
2007 decembrie 1 – Vladimir Voronin, președintele RM, a anunțat la postul tv NIT că va contesta hotărârea CEDO din 13 decembrie 2001.
2007 decembrie 2 – Preoții Mitropoliei Basarabiei cu cetățenie română au primit interdicție de a locui sau intra în RM.
2007 decembrie 26 – ÎPS Petru a fost percheziționat două ore de vameși la revenirea în RM.
2008 ianuarie 9 – Mitropolia Basarabiei a solicitat Secretariatului General al CE, Comitetului de Miniștri al Ce și raportorilor APCE pentru RM să supravegheze modul în care RM îndeplinește Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2001.
2008 august 20 – O nouă scrisoare a ÎPS Petru către Secretariatul General al CE, Comitetul de Miniștri al Ce și raportorii APCE pentru RM, în care se reclama blocarea procesului de înregistrare a comunităţilor Mitropoliei Basarabiei și refuzul Guvernului de a restitui Arhivele Mitropoliei Basarabiei confiscate de regimul sovietic, fapt care producea „dificultăți în procesul de revendicare în instanţele judecătoreşti a bunurilor bisericeşti confiscate de statul sovietic şi gestionate în prezent de Guvernul Republicii Moldova”.
2009 iunie 1 - Scrisoare a ÎPS Petru către Serviciul de Executare a Hotărârilor CEDO din cadrul Direcţiei Generale pentru Drepturile Omului şi Chestiuni Juridice a SG al CE, atrăgând atenţia asupra lipsei oricărui progres în vederea îndeplinirii Hotărârii CEDO din 13 decembrie 2001.
 
Bibliografie
PATRIARHIA ROMÂNĂ, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă al BOR, București, 1993, p. 5-10 (Date cronologice)
NICOLAE FUȘTEI/Institutul de Istorie al Academiei de Științe din Republica Moldova, Istoria înființării Mitropoliei Chișinăului și a Moldovei (actualmente Biserica Ortodoxă din Republica Moldova), „Biserica Ortodoxă din Moldova. Mitropolia Chișinăului și Moldovei”/http://mitropolia.md/istoric-bom/
prof. GHEORGHE BADEA (Iași), Scurt istoric, „Mitropolia Basarabiei și Exarhatul Plaiurilor” / http://mitropoliabasarabiei.md/scurt-istoric-de-profesorul-gheorghe-badea-ia%C8%99i

„Ghiocel” (RUSU 2003)

 Titus Rusu, Ghiocel, „Tomis”, Constanța, septembrie 2003

Motto: „Ce prostie cosmică e dispariția unei femei frumoase. Dispariție fără întoarcere. Fără reflex. Fără apel” - Andre Makine, Testamentul francez

Pe Didina Turturică am cunoscut-o în anul 1952. Timp de cinci am fost colegi la Facultatea de Drept din București. 

Era înaltă printre fetele din acea vreme, subțire, îngrijită, purta un pulover alb strâmt pe corp, modestă și deosebit de politicoasă. Păstrez o fotografie cu ea și cu bunul prieten și coleg Nicu Stancu. Fotografia a fost făcută pe o alee în Cișmigiu, a doua zi după Paște 1953. Tocmai ieșisem de la cursuri. Didina între noi apare distinsă și elegantă chiar, în raport cu celelalte femei surprinse în fotografie și care plăteau tribut sărăciei și prostului gust al epocii. Stalin murise de vreo două luni.

Didina, fiică de învățători, era originară din Râmniceni, județul Buzău. Locuia la Căminul Carpați, în aceeași cameră cu Rodica Moscu, colega mea de bancă și ea fiică de învățători, originară din Vatra Moldoviței, județul Suceava.

Împreună cu Didina, Rodica, Sara Leibiș și Reicher Michel, frecventam concertele simfonice de la Ateneul Român, recitalurile de muzică de cameră de la Dalles, spectacole de teatru, muzeele și expozițiile de artă. 

Mi-amintesc că împreună cu Sara Leibeș am vizitat expoziția retrospectivă a lui Iosif Iser de la Dalles. Sara era o fată durdulie, brunetă, cu doi ochi mari negri, iar părul ca pana corbului îl purta în două cozi lungi. Părea o figură biblică. Eu îi ziceam Sulamia. Eram sub impresia nuvelei Sulamia de Al. Kaprui, pe care o citisem într-un volum publicat de Editura Cartea Rusă. În timp ce vizitam expoziția, maestrul Iser, un bărbat în vârstă, îndesat, cu chelie, a abordat-o pe Sara și au discutat câteva minute. Sara mi-a spus că i-a solicitat să-i pozeze. Mai târziu aveam să aflu că maestrului îi plăceau mult tinerele...

Cu grupul nostru mergeam să ascultăm muzică pe discuri la Universitate, într-o sală de la etajul 4 și la sala ARLUS de pe strada Batiștei. La ARLUS aveam posibilitatea să solicităm lucrări de Bach, Mozart și Beethoven. Sorin Titel, care mai târziu avea să devină un scriitor important, se atașase și el grupului nostru, cerea aproape invariabil să asculte Poemul extazului de Scriabin. Mi-amintesc că, odată, colegul meu de grupă și de cameră de la cămin, Reicher Michel, fiul rabinului de Dorohoi, a cerut să asculte Dansurile polovțiene de Borodin. Michel Reicher mi-a mărturisit după aceea că a cerut Dansurile polovțiene din spirit de frondă față de câțiva ascultători pe care îi credea snobi.

Colegul Nicu Stancu nu era meloman, însă intrase în grupul nostru. Mereu ironic și zeflemist, poate dintr-un sentiment de premoniție, față de Didina era cald și deosebit de atent. Într-o zi de sfârșit de iarnă, în actualul amfiteatru Dongoroz de la Facultatea de Drept, Nicu i-a zis Didinei „Ghiocel”. Din cauză că venea primăvara, dar și a pulovărului alb pe care îl purta, a privirii senine, calde, sincere și prietenești. Și Ghiocel a rămas pentru noi, prietenii.

La absolvirea facultății, în 1957, grupul de prieteni s-a destrămat. Fiecare și-a urmat propriul destin. Didina a fost numită judecător la o instanță în Teleorman, iar după câteva luni a fost transferată la Tribunalul raional Hârșova. 

Mi-amintesc că în toamna anului 1958, împreună cu un grup de colegi, am fost trimiși cu camionul la recoltat cartofi, la un Gostat din raionul Fetești. Fiind după amiază, am hotărât să rămânem peste noapte la un hotel din Hârșova, iar a a doua zi să mergem la locul cu pricina.

Am căutat-o pe Didina și împreună am fost la restaurantul Rogojina, unde am stat până târziu, ascultând o muzică languroasă interpretată de o solistă grasă, acompaniată de doi lăutari țigani. Dat fiind faptul că orașul era mic și Didina era cunoscută, am fost în centrul atenției toată seara. 

Ghiocel peste vreo doi ani a fost numită în Tribunalul Medgidia. Acolo era președinte Staicu F. Ionel, om de petreceri lungi, interminabile cu prietenii. (...)       

Serviciul Maritim Român în perioada iunie 1940 - aprilie 1941

(290) Aceste operații de evacuare au avut loc până la 30 iunie, dată la care vasele SMR SUCEAVA, PELEȘ, ARDEAL, ALBA-IULIA, ROMÂNIA, DACIA, REGELE CAROL I, OITUZ, CARPAȚI, BALCIC, SULINA și CAVARNA au trecut în ancore pe poziție pe ambele maluri ale Dunării între km 158 și km 166 (între Brăila și Galați).
Motonava BASARABIA, care a sosit la Galați la 29 iunie, a rămas în acest port până la 1 iulie pentru stabilirea legăturii cu stația TFP din Constanța.
La 29 iunie, TRANSILVANIA  a plecat de la Galați la Odessa, având la bord pe generalul Aldea și Comisia Română pentru tranșarea litigiilor româno-ruse, survenite în urma răpirii Basarabiei.
Motonava TRANSILVANIA s-a înapoiat la Constanța la 7 iulie, pentru a mai face două curse la Odessa  în același scop, între 11 iulie - 4 august și 16 august - 7 noiembrie.
La 4 iulie, m/n CAVARNA a transportat emigranți evrei de la Galați la Reni.
La 6 iulie înregistrându-se oarecare acalmie în incidentele cu Rusia, parte din flota SMR a plecat la Constanța, restul vaselor în zilele următoare, în scopul reluării legăturii cu Istanbul și porturile de pe coasta Asiei Mici, cât și pentru evacuarea Cadrilaterului cedat Bulgariei, astfel: s/s REGELE CAROL I și DACIA, m/n BALCIC, SULINA și CAVARNA au plecat la 6 iul., s/s SUCEAVA la 14 iul., intrând în reparații la Constanța, s/s ARDEAL la 17 iul., s/s ALBA-IULIA și m/n BASARABIA la 24 iul. s/s PELEȘ și CARPAȚI la 26 iulie, s/s OITUZ la 12 aug., iar ROMÂNIA la 29 septembrie.
La 11 iulie s-au reluat cursele regulate, săptămânale, cu Istanbulul, REGELE CAROL I plecând în prima cursă și alternând cu DACIA până la 19 aug., când au fost înlocuite cu BASARABIA.
La evacuarea Cadrilaterului au concurat BALCIC (19 iun.-6 aug.) aducând 2.405 t cereale, SUCEAVA (19 aug. - 18 noi.) aducând 4.700 t cereale și 14 refugiați și OITUZ (12-27 aug. și 2-18 noi.), aducând mobilier, arhive și 374 refugiați cu bagaje (28).
La 31 iul., PELEȘ s-a deplasat la Bugaz pentru evacuarea a 240 de bolnavi de la sanatoriul TBC și a 23 refugiați elvețieni. Nava s-a înapoiat la Constanța la 8 august.
La 6 aug., s/s BUCEGI, plecând spre țară din Port Said, a fost întâmpinat de un distrugător englez în fața coastei palestiniene și condus la Haifa, unde a fost sechestrat de autoritățile britanice, echipajul fiind consemnat la bord, iar încărcătura descărcată (69 ambulanțe sanitaare cu 14 remorci, 124 t cauciuc brut și 500 t fier vechi.).
BUCEGI plecase din Galați la 21 mai în cursă la Port Said, unde a fost reținut de autoritățile britanice de la 20 iun. până la 5 august. În acest interval s-a luat de la bord un transport de harnașamente venit din Indii și destinat armatei române. În urma intervențiile repetate, la 5 aug. nava a fost eliberată, pentru a fi sechestrată a doua zi.
La 7 aug., REGELE CAROL I a plecat la Odessa cu noul ministru român la Moscova, Gafencu, și personalul legației, de unde s-a întors la 9 august.
Prin decretul-lege din 21 sep., publicat în Monitorul Oficial nr. 220 bis, SMR a trecut la Ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice.
La 3 oct., REGELE CAROL I s-a deplasat la Odessa cu generalul Aldea și comisia română pentru continuarea lucrărilor de tranșare a litigiilor dintre România și URSS. Nava s-a înapoiat la 31 octombrie.
Prin Decretul-lege nr. 3488, publicat în MO 243/18 oct., SMR a trecut sub autoritatea Subsecretariatului de Stat al Marinei, depinzând de Ministerul Armatei, subsecretariat nou înființat.
La 29 oct., Italia declarând război Greciei, SMR a rechemat navele aflate la Istanbul și pe coastele Turciei.
La 1 noi., a fost reluată activitatea cu Turcia, BASARABIA plecând în cursă regulată la Istanbul.

28.Vezi J. Rotaru & I. Damaschin, Glorie și dramă. Marina Regală Română 1940-1945, „Ion Cristoiu”, București, 2000.

(291) La 28 noi., comandantul vasului BUCEGI și 26 de oameni din echipaj s-au repatriat, fiind chemați în țară. La bord a rămas secundul cu 14 oameni pentru paza navei, care se afla în Haifa.

În 4 dec., prin Ordinul 201, publicat în Gazeta Oficială a Palestinei, BUCEGI a fost rechiziționat de autoritățile engleze. În consecință, Agenția Haifa a fost închisă, iar personalul rămas pentru paza vasului a fost debarcat cu forța și repatriat imediat în contul guvernului britanic.

În urma garanției pentru siguranța navigației în apele sovietice dată de guvernul german, vasele SMR au fost închiriate Societății Deutsche Levante Linie din Hamburg, conform contractului de navlosire lumpsum încheiat cu firm Besi, reprezentanța societății, la 27 noi. 1940, a început transporturile de cereale din porturile URSS în porturile române, în tranzit pentru Germania.

În baza Decretului-lege  3968/3 dec. 1940 pentru trecerea în patrimoniul statului român a vaselor și plutitoarelor aparținând evreilor și străinilor supuși țărilor în război cu puterile Axei, la 12 dec. a fost luat în primire vasul de marfă DANUBIUS de 1489 trb.

La 3 ian. 1941, flota sovietică apărând în fața Sulinei, iar parte din nave violând apele teritoriale române, artileria de coastă a deschis focul asupra lor. Ca măsură preventivă, SMR a oprit orice negociere sau plecare în porturile sovietice pentru transporturile de cereale spre Germania (29).

La 8 ian., reluându-se așa-zile raporturile normale cu URSS, SMR a reluat tratativele și încheierile de contracte  pentru navlosirea vaselor care trebuiau să transporte cereale și minereuri din Rusia, prin porturile române, spre Germania.

Raporturile noastre cu Marea Britanie înăsprindu-se, în urma informaților că se intenționează sabotarea vaselor rapide TRANSILVANIA și BASARABIA, SMR a hotărât, ca măsură de precauție, înlocuirea lor pe ruta Constanța-Istanbul cu DACIA și CAROL I, care și-au reluat cursele pe 21 ianuarie.

La 15 feb., încetând relațiile dintre Marea Britanie și România, iar ministrul Angliei împreună cu personalul Legației și consulatelor părăsind România, SMR a întrerupt cursele la Istanbul, astfel că DACIA, care a plecat din Istanbul la 13 feb., avea să fie ultimul vas care a intrat în apele turcești.

La 17 feb., în urma cererii Guvernului turc, s-au reluat cursele spre Istanbul. DACIA a plecat în cursă regulată, iar REGELE CAROL I a efectuat o cursă specială (18-24 feb.), călătorii fiind prea numeroși pentru un singur vas.

În cadrul măsurilor de precauție, la 19 feb. TRANSILVANIA, BASARABIA și ROMÂNIA au plecat spre Sulina, pentru a intra pe Dunăre la adăpost. Navele au ancorat între km 168 și km 175, la intervale de 1 km, această regiune fiind apărată.

Din ordin superior, la 5 apr. comunicația cu Turcia a fost întreruptă.

La 6 apr., Germania a declarat război Iugoslaviei, astfel că măsura din 5 apr. a fost luată preventiv, neștiindu-se ce atitudine va lua Turcia. Turcia rămânând neutră, la 8 apr. SMR a reluat cursele.

La 10 apr., TRANSILVANIA și BASARABIA au fost trimise la Constanța, unde adăpostul și protecția împotriva aviației erau mai bune.

La 11 apr. s-a luat măsura ca nici un vas SMR să nu mai meargă în porturile ruse.

La 12 apr. s-a luat măsura evacuării preventive a zonei Constanța. S-a dat dispoziție ca materialul SMR și al autorităților din portul Constanța/Direcția Porturilor Maritime, Căpitănia Portului etc să fie ambarcat pe CARPAȚI și transportat la Brăila.

De asemenea, TRANSILVANIA și BASARABIA urmau să plece la Brăila.

La 15 apr. s-a ridicat măsura de încetare a curselor în Rusia.

29. Vezi N. Koslinski & R. Stănescu, Marina Română în al Doilea Război Mondial, vol. I (1941-1942), Făt Frumos, București, 1996; vol. II (1942-1944); Făt Frumos, București,1997; vol. III (1944-1945), Modelism Internațional, București, 1998.

Memoriile comunistului Grigore Burdea (RUSU)

 Titus Rusu, „Tomis”, Constanța

(...)

După verificări sumare, Burdea a descoperit că autorii crimei sunt Manole Bodnăraș și doi colaboratori ai săi. Autorii au declarat că au comis omorul din motive de clasă.

Burdea i-a comunicat la telefon lui Bodnăraș rezultatul cercetărilor. Emil Bodnăraș l-a înjurat birjărește pe fratele său și i-a ordonat lui Burdea să prezinte condoleanțe familiei îndoliate din partea Guvernului. E. Bodnăraș a ordonat ca, la înmormântare, drumul de la casa defunctului până la cimitir să fie străjuit de militari cu panglici de doliu la arme. (...)

Burdea a dispus ca Manole Bodnăraș și procurorul șef să descopere autorul omorului. Manole, beat , a răspuns că l-a și descoperit. Sunt doi tâlhari care au comis și alte fapte penale. Oare fostul magistrat, doctor în drept, nu era conștient că este autorul infracțiunii de favorizare, prevăzută la art. 284 din Codul Penal în vigoare la acea dată?

A doua zi, au venit la Suceava, în vizită, primul ministru Petru Groza și Emil Bodnăraș, cu trenul guvernamental. (...) La prânz s-au ospătat la Arhiepiscopie. Li s-au oferit „bucăți rumene de cozonac mănăstiresc pe tipsii de argint”. Apoi „brânză afumată în scoarță de brad, bujeniță de căprioară” și alte delicatese.

Burdea aplecat la București cu avionul cursă specială, lăsându-i pe meseni cântând popește.

Din motive ce nu le spune, a fost exclus din partid și destituit din funcție. A lucrat în Arbitrajul de Stat București. A fost încadrat apoi în Direcția de Informații Externe. A avut neînțelegeri cu generalul Gavriliuc, șeful DIE, fost activist al CC, personaj incult și brutal. Cu satisfacție scrie cum Gavriliuc a fost descoperit ca agent al Siguranței, infiltrat în PCR în perioada ilegalității. Burdea a mai lucrat câțiva ani la Ambasada României la Atena, despre care dă informații generale și sumare.

După pensionare, cu gradul de general de securitate, Burdea s-a stabilit cu familia la New York. A mai lucrat ca supraveghetor la Metropolitan Museum of Arts. Aici și-a scris volumul memorialistic „Vâltoarea vieții”.

În încheierea volumului autobiografic, Burdea scrie: „Fiecare om este o carte de istorie, care nu este la fel ca altuia și ar amintirile car ele merită”.

„Confesiunile unui magistrat imperfect” (RUSU 199?)

 Titus Rusu, Confesiunile unui magistrat imperfect, „Tomis”, Constanța, 199?

Fragment din volumul în curs de apariție.

(....) Fotografia a fost făcută pe o alee în Cișmigiu, a doua zi după Paște 1953. Tocmai ieșisem de la cursuri. Didina între noi apare distinsă și elegantă chiar, în raport cu celelalte femei surprinse în fotografie și care plăteau tribut sărăciei și prostului gust al epocii. Stalin murise de vreo două luni.

Didina, fiică de învățători, era originară din Râmniceni, județul Buzău. Locuia la Căminul Carpați, în aceeași cameră cu Rodica Moscu, colega mea de bancă, și ea fiică de învățători din Vatra Moldoviței, județul Suceava.

Împreună cu Didina, Rodica, Sara Leibeș și Reicher Michel, frecventam concertele simfonice de la Ateneu, recitalurile de muzică de cameră de la Dalles, spectacolele teatrale, muzeale și expozițiile de artă.

Mi-amintesc că împreună cu Sara Leibeș am vizitat expoziția retrospectivă a lui Iosif Iser de la Dalles. Sara era o fată durdulie, brunetă, cu doi ochi mari negri, iar părul ca pana corbului îl purta în două cozi lungi. Părea o figură biblică. Eu îi ziceam Sulamia. Eram sub impresia nuvelei Sulamia de Al. Kaprui, pe care o citisem într-un volum publicat de Editura Cartea Rusă. În timp ce vizitam expoziția, maestrul Iser, un bărbat în vârstă, îndesat, cu chelie, a abordat-o pe Sara și au discutat câteva minute. Sara mi-a spus că i-a solicitat să-i pozeze. Mai târziu aveam să aflu că maestrului îi plăceau mult tinerele...

Cu grupul nostru mergeam să ascultăm muzică pe discuri la Universitate, într-o sală de la etajul 4 și la sala ARLUS de pe strada Batiștei. La ARLUS aveam posibilitatea să solicităm lucrări de Bach, Mozart și Beethoven. Sorin Titel, care mai târziu avea să devină un scriitor important, se atașase și el grupului nostru, cerea aproape invariabil să asculte Poemul extazului de Scriabin. Mi-amintesc că, odată, colegul meu de grupă și de cameră de la cămin, Reicher Michel, fiul rabinului de Dorohoi, a cerut să asculte Dansurile polovțiene de Borodin. Michel Reicher mi-a mărturisit după aceea că a cerut Dansurile polovțiene din spirit de frondă față de câțiva ascultători pe care îi credea snobi.

Colegul Nicu Stancu nu era meloman, însă intrase în grupul nostru. Mereu ironic și zeflemist, poate dintr-un sentiment de premoniție, față de Didina era cald și deosebit de atent. Într-o zi de sfârșit de iarnă, în actualul amfiteatru Dongoroz de la Facultatea de Drept, Nicu i-a zis Didinei „Ghiocel”. Din cauză că venea primăvara, dar și a pulovărului alb pe care îl purta, a privirii senine, calde, sincere și prietenești. Și Ghiocel a rămas pentru noi, prietenii.

La absolvirea facultății, în 1957, grupul de prieteni s-a destrămat. Fiecare și-a urmat propriul destin. Didina a fost numită judecător la o instanță în Teleorman, iar după câteva luni a fost transferată la Tribunalul raional Hârșova. 

Mi-amintesc că în toamna anului 1958, împreună cu un grup de colegi, am fost trimiși cu camionul la recoltat cartofi, la un Gostat din raionul Fetești. Fiind după amiază, am hotărât să rămânem peste noapte la un hotel din Hârșova, iar a a doua zi să mergem la locul cu pricina.

Am căutat-o pe Didina și împreună am fost la restaurantul Rogojina, unde am stat până târziu, ascultând o muzică languroasă interpretată de o solistă grasă, acompaniată de doi lăutari țigani. Dat fiind faptul că orașul era mic și Didina era cunoscută, am fost în centrul atenției toată seara.

Peste vreo doi ani, Ghiocel a fost mutată la Tribunalul Medgidia. Acolo era președinte Stoica Ionel, om de petreceri lungi, interminabile, cu prieteni. Nu-l cunoșteam personal. Mulți îi citau glumele și replicile spumoase, uneori deocheate, pe care le debita în stare euforică, în fața unui pahar de vin. 

(...)

„O scrisoare adusă prin viscol” (ȘTEFĂNESCU)

 Alex Ștefănescu, O scrisoare adusă prin viscol, „Tomis”, Constanța, p. 25

Era în martie 1971. Tezele din iulie încă nu fuseseră enunțate. Aveam 23 de ani și mă aflam cu soția mea, Domnița, și ea în vîrstă de 23 de ani, într-un sat uitat de lume din nordul Moldovei, Cașvana.  Cu cîeva luni înainte terminaserăm facultatea și ne căsătorisem (27 august 1970). Soția nu  mai fusese în viața ei într-un sat. Născută - ca și tatăl, ca și bunicul ei - la Ploiești, copilărise la Ploiești și făcuse facultatea la București, unde ne-am și întîlnit. Nici eu cunoscusem cu adevărat viața la țară. Îmi petrecusem copilăria la Suceava și doar în vacanțele de vară fusesem la țară, la bunica din partea mamei, beneficiind acolo de răsfățul rezervat copiilor veniții „de la oraș”. La absolvirea facultății, Nicolae Manolescu, omul providențial al biografiei mele, mi-a propus să rămîn să lucrez la radio, unde îmi obținuse un post grație influenței foarte mari de care se bucura încă pe atunci. L-am refuzat cu o îndărătnicie prostească. Voiam să devin scriitor și credeam că singura soluție este să trăiesc izolat - undeva, la țară. Îmi închipuiam că satul românesc mai seamănă cu cel din Sadoveanu. Iar soția mea, care și ea avea bibliografie parcursă, făcuse greșeala să-mi dea dreptate.

Așa am ajuns să ne petrecem luna de miere la țară, vopsind școala, aducînd lemne din pădure, cu căruța, cumpărînd un porc, mergînd cu un sac de porumb la moară  ca să avem făină peste iarnă. Și îndeletnicirile acestea încă aveau farmecul lor. Dar în curînd i-am cunoscut pe cei din... protipendada comunei, care nu erau nici țărani, nici intelectuali, ci un fel de struțocămile, specifice tipologiei (in)umane inventate de partidul comunist. În numai șase luni am ajuns să-i urăsc pe Rousseau, pe Marx și pe mine însumi pentru că refuzasem propunerea generoasă venită din partea lui Manolescu. Mă certasem pe termen cu secretarul PCR din comună, care îmi ceruse să caut în dramaturgia lui Eugen Ionescu o piesă cu ... ilegaliști, pentru sărbătorirea apropiatei aniversări a înființării PCR. Mă certasem cu directorul școlii, căreia soția mea îi reproșase cu vehemență că folosește lemnele destinate școlii pentru propria sa locuință. Eram obosit, înfrigurat. Soția mea - cea mai frumoasă fată din facultate - arăta ca o mătușă, pentru că trebuia să umble încotoșmănată și îmbrobodită, murdară de funingine și de petrol. Într-o zi mi-am pierdut un pantof în noroiul din curtea școlii - noroiul, clisos, mi l-a smuls din picior - și n-am mai reușit să-l găsesc.

..Era în martie 1971. Ningea și viscolea. Din cînd încînd viforul răbufnea prin coșul sobei și cîte un nor de cenușă și scîntei se răspîndea prin camera mică în care locuiam. Am auzit lătrat de cîine. La poartă se afla poștașul care îmi făcea semen cu o scrisoare, adusă eroic prin viscol.

Această scrisoare a intrat în mitologia vieții mele. Era semnată de un om pe care nu-l cunoșteam - Constantin Novac, redactor-șef al revistei Tomis din Constanța - care îmi propunea să lucrez în redacție. Nu-mi venea să cred ochilor. M-am uitat pe fereastră și poștașul nu mai era la poartă. Îl înghițise viscolul sau nici nu fusese pe la mine? Scrisoarea era o halucinație? Nu, era o scrisoare adevărată. Redactată în termeni solemni. Îmi repeta - la fiecare lectură - invitația: „Ne-ar face plăcere să lucrați în redacția noastră... Ne-ar face plăcere să lucrați în redacția noastră... Ne-ar face plăcere să lucrați în redacția noastră...”.

În după-amiaza aceleiași zile, am făcut cadou cunoscuților din sat afumăturile de porc, mălaiul, lemnele de foc, vasele de bucătărie. Între Cașvana și Suceava nu circula nici un autobuz, am închiriat o sanie cu cai de la un sătean și a doua zi mi-am încărcat puținul bagaj și... nevasta. Am plecat la drum prin ninsoare și viscol, purtînd scrisoarea mitologică în buzunarul de la piept.

După ce m-am instalat în Constanța și am început să lucrez în redacția revistei, m-am dovedit incapabil să înțeleg frumusețea sufletească, noblețea și ținuta intelectuală a oamenilor din redacție. Eram prea tînăr și îi judecam pe semeni cu o intransigență. Îi suspectam pe colegi de provincialism. În discuții , spuneam puțin din ce gîndeam, pentru mi se părea că aș fi irosit idei prețioase într-un mediu lipsit de receptivitate. Cît de mult mă înșelam, cît de nedrept eram! Treptat, însă, am început să-i descopăr. Dar și mai bine i-am descoperit după ce am plecat din Constanța.

(...)