Lupta de clasă în URSS în anii 20 și în 1972 (TRIFONOV 1978)

<
(...) El unul știe ce înseamnă să seceri dușmanii. Nu i-a tremurat mîna cînd i s-a poruncit - căsăpește! La Cernigov, înainte de a pleca la studii, a lucrat într-un detașament cu destinația specială din „Gubcek”*. Ganciuk era un cuvînt care-i speria pe dușmani. pentru că el nu știa ce-i șovăiala, nici ce-i mila. Și cînd, odată, tatăl lui, pe atunci foarte bolnav, l-a rugat pentru un popă - acela era bănuit pentru legături cu o bandă - Ganciuk l-a refuzat; dușmanul - un lup în blană de oaie, a fost strivit o dată cu bandiții, căci avea pe conștiință sîngele unor soldați din Armata Roșie, iar cu propriul său tată s-a certat de moarte și nu s-au mai împăcat niciodată. Iată cum se rezolvau pe atunci problemele. Iar acum? Pe cine are intenția să-l distrugă tovarășul Dorodnov? Află deci: cauzele sînt cu mult mai profunde. Și din nou rămîi în admirația lui Marx, care cu geniul său știa să vadă în fiecare fenomen, în fiecar fapt de viață esența dialectică deși de clasă. Tocmai acest lucru, dragă Dima, trebuie să ți-l însușești, ca să stai bine înfipt pe picioarele tale. În anii douăzeci, Dorodnov a încasat-o zdravăn, el era „tovarăș de drum”**, deci, bineînțeles, fără de partid, scria niște aiureli în spiritul smenovenovost, într-un cuvînt un element mic-burghez, tipic, care se camuflase în spiritul acelei epoci cînd se organizau numeroase edituri-cooperative și particulare, existau grupulețe și revistuțe cu programe dubioase; păcat că nu i-am dat atunci la cap. Ne-a scăpat, s-a strecurat, s-a vopsit în altă culoare, s-a dat la fund, ca mulți alții, pentru ca acum să iasă la suprafață într-o nouă calitate. Îți vine să rîzi, el să mă învețe pe mine ce este marxismul! Un licean nesiprăvit cu mentalitate ascunsă de cadet, sau de colaborator al ziarului „Novoe Vremea”, auzi! mă acuză pe mine că subapreciez rolul luptei de clasă... Păi să se roage domnului că nu mi-a căzut în mînă anii douăzeci, L-aș fi  împușcat ca pe un dușman! Aici e greșeala fundamentală: stihia mic-burgheză nu a fost distrusă pînă la capăt. Acum cînd orînduirea socialistă s-a consolidat, cînd marile încercări au rămas în urmă și a venit vremea să culegem roadele, au ieșit la iveală din diferite vizuini, mascîndu-se în fel și chip, cei ce n-au fost stîrpiți în anii aceia... E adevărat, se prefac a fi ultrarevoluționari, au în gură numai citate din Marx, din Vladimir Ilici, se dau constructori ai lumii noi, dar esența lor - caracterul lor burghez împuțit - iese la suprafață. Apucă, înghit, se îndoapă, se îmbuibă și apoi se mai și răfuiesc cu cei care le dădeau la cap în anii douăzeci. Ticăloșii ăștia speră să-și ia revanșa. Dar sînt lipsiți de har, niște ignoranți. Nu înțeleg un adevăr cît se poate de ismplu, că burghezia este lichidată ca clasă, că nu mai are și și nu-și va mai găsi niciodată loc pe pămîntul rusesc. Apropo, Sonia ne-a comunicat ceva cu privire la hotărîre importantă. Într-adevăr e așa? Planul transformării revoluționare a familiei Ganciuk? Dacă așa stau lucrurile, să mai bem un păhărel pentru acest plan minunat...

* Gubcek = Gubernskaia Cerezvîcianaia Komissia = Organele de Securitate ale Guberniei. (n. tr.)
** „Tovarăși de drum”, conform Hotărîrii de partid în probleme de literatură din 1945, erau numai scriitorii fără de partid care colaborau cu Puterea Sovietică și nu erau ostili ideilor revoluției (n. tr.).
(...)
>

SURSA
Iuri Trifinov, Casa de pe chei: Iuri Trifonov, Casa de  pe chei & Altă viață, trad. A. Nicolescu, ed. Eminescu, colecția Romanul de dragoste nr. 228, București, 1989, pp. 112-113.

Ultimele cuvinte rostite de zece personalităţi istorice înainte să moară

Adevărul 1 ianuarie 2014

„Corupția marilor puteri” (PEDRERO 2004)

 Miguel Pedrero, Corupția marilor puteri. Strategii și minciuni în politica mondială, Litera internațional, București, 2008 (2004)

9. Corupți

13 Introducere

15 1. Comuniști prin bunăvoința „zeului” bancă
17 Conspirația băncii internaționale
20 Interese economice și războaie mondiale
22 Finanțatorii Revoluției Ruse
25 Oligarhia financiară și URSS
27 Secretul lui Karl Marx 
30 Adevărul care nu este pe placul nimănui 
31 Wall Street se aliază cu gherila columbiană
35 Sendero Luminoso și datoria statului Peru
36 Hugo Chavez: revoluționarul globalizării

39 2.. Sioniștii și fundamentaliștii creștini: o alianță „împotriva naturii”
41 „Revoluția religioasă” în plină desfășurare
43 Radicali creștini la Casa Albă
48 Uniți de Apocalipsă
52 Extrema dreaptă israeliană conduce politica externă americană

55 3. SUA contra China: cheia noului război rece
57 Dragonul adormit deschide un ochi
59 Arta războiului
68 11 septembrie: Conspirație împotriva Chinei
73 Jocul de spionaj

77 4. Organizații neguvernamentale?
79 Obiectivul: controlul asupra ONG-urilor
82 Indigenism și resurse naturale
87 Armata „umanitară” a Unchiului Sam

90 5. Secretul mișcării antiglobalizare
93 Migrații în mișcarea antiglobalizare
96 Cei care țes ițele
99 Legătura cu intriga financiară din spatele atacului din 11 septembrie 
101 Speculant financiar: apărător al drepturilor omului și creator de sărăcie
102 Antonio Negri: Marx al secolului al XXI lea

105 6. Africa: biografia unui genocid
107 Războiul Rece din Africa
112 Noii imperialiști
116 Adevărul cu privire la masacrele din Rwanda
120 Un plan de genocid împotriva Africii?

125 7. Traficul de droguri S. A.
129 Banca internațională și comerțul cu droguri
134 Traficanți de droguri ai CIA
140 Și comuniștii fac trafic

145 8. Teroriști... depinde pentru cine
147 Școala de terorism a Statelor Unite
149 Genocidul din America Centrală
153 Războiul terorist împotriva Cubei
157 Masonerie, bombe și servicii secrete
162 Teroarea „roșie”
166 Adevărata poveste a lui Carlos „Șacalul”
169 Războiul din Cecenia și atentatele de la Moscova

173 9. Subtila artă a manipulării
174 Multinaționalele din domeniul informațiilor și comunicarea 
179 Dezinformează și îți vei atinge scopul
185 Un minister al culturii numit CIA

Teroarea bolșevică din Ungaria în 1919 (RUSU 1999)

Titus Rusu, Băieții lui Lenin, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1999

Am citit recent o carte despre revoluția comunistă din Ungaria (martie-august 1919). Cartea este întitulată Experimente bolșeviste. Ce am văzut în Ungaria comunistă. Bilanțul regimului bolșevic în Ungaria de Leonard Paukerow, Cluj, Tipografia Ardealul, Institutul de Arte Grafice, 1920.
Autorul în „Cuvânt înainte” arată că a scris cartea la Budapesta, unde a fost martor ocular al revoluției, și că ar constitui o replică la articolele lui N. D. Cocea, publicate de ziarul bucureștean „Chemarea”, în care îndemna muncitorimea română să declanșeze mișcări sociale.
Paukerow este un fin cunoscător al marxismului. Citează din Marx, Karl Kautsky, Max Adler, Radek și chiar... Parvus.
Șeful tribunalelor revoluționare din Ungaria fost numit dr. Eugen Laszlo, avocat, membru al partidului comunist, vechi colaborator și prieten al lui Bela Kun. Președintele Curții Marțiale a fost desemnat Tibor Szamuely, un tânăr fanatic, fără scrupule, care la orice ocazie repeta aceleași cuvinte: „Nu vorbe ne trebuie, ci fapte. Triumful proletariatului se obține prin sânge, sânge, sânge. Cine e contra noastră e dușmanul nostru și-l vom zdrobi, oricine ar fi el”. Era un posedat.
Mai întâi, Szamuely a constituit o unitate de 200, apoi 800 de teroriști, care constituiau „judecătorii revoluționari”. Acești teroriști au fost numiți „Băieții lui Lenin” și proveneau din „marea familie a escrocilor, pungașilor, spărgătorilor, criminalilor” din Budapesta”. Li s-a dat ca reședință un palat splendid în centrul Budapestei, care a aparținut contelui Bathiany.
Palatul, în stil venețian, cu zeci de camere luxoase, avea un subsol unde erau torturați adversarii regimului belakunist. Palatul era apărat cu tunuri și mitraliere. De aici plecau grupuri înarmate de teroriști să vâneze elita societăți maghiare. Erau aduși printre alți și magistrați, ca urmare a unor resentimente din partea răufăcătorilor care au fost condamnați penal și au ajuns apoi „judecători revoluționari”. „Suspecții” erau duși în subsolul palatului lui Bathiany și „judecați” sau împușcați imediat de către „Băieții lui Lenin”.
Szamuely a selectat dintre băieții lui Lenin 28 de „teroriști ambulanți”, care se deplasau cu trenul în diferite localități. Erau bine înarmați. Aveau la ei și ștreanguri. Acești teroriști ambulanți executau pe cei condamnați al moarte, prin împușcare sau spânzurătoare. Șeful acestor teroriști ambulanți era Iosif Cserny, fost marinar, care a urmat la Moscova un curs de îndoctrinare și terorism.
La un proces ce aavut loc după înăbușirea revoluției comuniste, Ștefan Iakab, unul dintre „băieții lui lenin”, a recunoscut uciderea a 214 persoane. Iakab l-a împușcat pe Ludovic Navay, președintele parlamentului ungar, și, împreună cu alți „băieți”, a înecat 120 de țărani într-un lac. Printre alții, a împușcat doi ofițeri ai armatei ungare și un preot.
Paukerow scria că, în lipsa unei rezistențe sau chiar a pasivității burgheziei, aceste crime nu-și pot găsi justificarea, nici dacă ar fi privite prin utopia bolșevică. Și mai grav este faptul că „Băieții” erau criminali de profesie, cărora le făcea plăcere să tortureze și să ucidă.
Cserny a arătat la procesul în care a fost implicat după înăbușirea revoluției comuniste, că, unor teroriști care nu erau bine cunoscuți, pentru a li se verifica rezistența nervoasă, li s-au dat „misiuni fioroase”. Numai câțiva au refuzat să devină teroriști. Aceast organizație criminală s-a numit mai întâi „Grupul Terorist”, apoi „Secția Politică pentru Interne”, iar mai târziu „Grupul de Cercetări Penale”.
Cserny a mai declarat la proces că printre „băieți” erau unul bețiv și nebun, Groo, care l-a omorât pe Dobsa, un om pașnic, pe care l-a întâlnit plimbându-se pe malul Dunării a doua zi de Paște și nu avea acte de identitate asupra lui. Groo a primit dispoziție de la șeful său să-i aplice lui Dubsa o bătaie, însă l-a omorât în chinuri.
Tribunalele revoluționare la care erau „judecători” băieții lui Lenin, au primit ordin să condamne la moarte pe toți acuzații. Dezbaterile la acest procese trebuiau să se termine în 10 minute. Pledoaria avocatului dura un minut.
Negustorul Gustav Szigeti l-a ascuns în casa lui pe fostul ministru al apărării al Ungariei, contele Alexandru Festelich. Fapta fiind descopeită, cei doi au fost omorâți cu lovituri de cuțit și gloanțe de revolver în cap, după care au fost aruncați în lacul Balaton. La proces, asasinul a recunoscut în totalitate fapta și a mai declarat că a tăiat urechea stângă a fostului ministru pentru a o arăta superiorului său, demonstrând astfel că misiunea fost îndeplinită. Pentru această faptă oribilă, asasinul a fost recompensat cu 5.000 de coroane.
Mă întreb ce vor fi înțeles cititorii români din cartea lui Paukerow. În 1920, România era o țară de drept. Astăzi, desigur, o înțelegem perfect.
Terorismul de stat a fost temenic teoretizat. Marx a scris că „Violența este moașa cu ajutorul căreia se naște noua societate”. Troțchi scrie că Lenin ar fi afirmat: „Ce-i nebunia asta? Cum să facem revoluție fără să executăm pe nimeni? Vor fi împușcați toți cei care nu se vor supune”. Lenin se referea frecvent la „teroarea de masă” și la „necruțătoarea teroare de masă”. Frica este cel mai puternic mijloc politic”, scria Troțchi. Într-o scrisoare către ministrul justiției Kurski, Lenin cerea ca „execuțiile să fie extinse”. Îndrăciții băieți ai lui Lenin s-au conformat întocmai ordinelor mentorilor lor.

„Sinucideri la Facultatea de Drept” (RUSU 1998)

 Titus Rusu, Sinucideri la Facultatea de Drept, „Tomis”, Constanța, nov. 1998

Berdiaev spune că există două feluri de trecut. Unul care participă la prezent, iar altul care a intrat în arhivă. În cele ce urmează, voi readuce în memorie câteva drame petrecute a Facultatea de Drept din București și care au intrat în uitare.

Printre cei trimiși, după 1948, să politizeze învățământul era și Pavel Dan, conferențiar de economie politică a capitalismului. De statură potrivită, elegant îmbrăcat, cu fața smeadă și părul șaten, ondulat, cu ochi căprui, el avea norma de bază la Institutul de Științe Economice și Politice V. I. Lenin. La Facultatea de Drept preda două ore pe săptămână și ține seminar cu grupa I din anul I din care făceam parte. Spre deosebire de ceilalți profesori, care citeau monoton și încruntați, Dan vorbea liber, dezinvolt, natural, avea umor și reușea să capteze atenția studenților. Își axa prelegerile pe Capitalul lui Marx. Mai totdeauna nu recurgea la expunerea vulgară a tezelor marxiste, de aceea lecțiile lui erau abstracte și uneori greu inteligibile pentru studenți. I se zicea „Das Kapital”.

În acea perioadă eram coleg de bancă cu Iustin Herscovici, pe care profesorul îl trata cu un aer de familiaritate. La întrebarea mea, de unde această apropiere, Iustin mi-a spus că Dan este prieten cu tatăl său și că își fac vizite. Tatăl lui Iustin avea o funcție importantă în Arbitrajul de Stat de pe lângă Consiliul de Miniștri.

De la început i-am făcut o impresie bună și mai târziu am simțit că mă simpatiza. De câte ori mă întâlnea pe culoarele facultății, Dan se oprea și îmi întindea mâna.

În 1954 nu l-am mai văzut. Altcineva preda în locul lui. M-am interesat la Iustin ce s-a întâmplat cu Dan. Colegul mi-a spus că în noaptea de Anul Nou 1953/1954 s-a sinucis în baie, tăindu-și venele. Gestul disperat s-a produs după ce fusese cu o delegație economică în Egipt și trezise suspiciuni securității, care începuse să-l ancheteze.

Sinuciderea lui Dan a survenit într-o perioadă în care începuse să se simtă „dezghețul”. Medicii de la Moscova arestați în decembrie 1952, în așa-zisul proces al halatelor albe, au fost puși în libertate după moartea lui Stalin. Începea perioada destindere, căreia rușii i-au zis „razriotka”. Dar securiștii români erau formați al școala lui Felix Edmundovici Dzerjinski, căruia i se zicea „Felix omul de fier”, fondatorul Cekăi, a cărui statuie trona în piața Lubianka din Moscova. Probabil că Dan, cunoscându-i bine pe securiști, a preferat să-și pună capăt zilelor decât să suporte ancheta.

În 1955 s-a sinucis Gh. Nedeslchi, profesor la catedra de Drept civil. S-a aruncat de la etaj din blocul din fața facultății, unde avea locuința. (...)

Absolvent al Liceului Internat din Iași al Facultății de Drept din același oraș, Nedelschi se afirmase ca strălucit civilist. Fusese asistent al profesorului Traian Ionașcu. Era și judecător la Tribunalul Suprem, secția civilă. Nedelschi editase la tipografia Universității C. I. Parhon un curs de drept civil. Cu surprindere am constatat că era copiat, aproape în întregime după tratatele civiliștilor sovietici Bratus, Fleișit și Novitchi, traduse în limba română.

Profesorul universitar V. D. Zlătescu, judecător la Curtea Constituțională, într-un ciclu de evocări publicate în „Palatul de Justiție” în 1990 îl prezintă pe Nedelschi ca un un jurist deosebit și profesor de prestigiu. Dar relatează o pățanie a marelui civilist care a fost Mihai Eliescu, petrecut înainte de a fi epurat din funcția de profesor. Nedelschi i-a cerut să-i împrumute cursul de succesiuni. Eliescu, de bună credință, i-a împrumutat cursul, iar peste puțin timp a citit în „Justiția nouă” un articol semnat de Nedelcshi, în care era demascat ca dușman de clasă, agent al burgheziei etc. O demascare în spiritul epocii, presărată cu citate din cursul de succesiuni, scoase din context și interpretate cu rea credință. Un gest cu atât mai surpinzător cu cât venea din partea unui om care nu era implicat în politică!

Sinuciderea nu și-a putut-o explica nimeni. Ion Filip, fost ministru adjunct al „Justiției” și procuror general adjunct, care i-a fost coleg de liceu și de facultate, mi-a relatat că l-a văzut pe Nedelschi cu câteva ore înainte de a-și pune capăt zilelor și nu a observat nimic deosebit.

În anii studenției vedeam pe culoarele facultății un tinerel subțirel, modest, sobru, mergând pe lângă pereți, ferindu-se de ceilalți colegi care se mișcau veseli, gălăgioși. Am aflat că este asistentul de la catedra de drept civil, Constantin Stătescu. Studenți care făceau seminarii cu el erau entuziasmați. Se discuta că ar avea neplăceri din cauza dosarului de cadre. Tatăl său fusese proprietarul unei cârciumi la Curtea de Argeș.

Cu timpul Stătescu a prins rădăcini în facultate, devenind un civilist de excepție. A fost numit secretarul Consiliului de Stat, apoi Președinte al Tribunalului Suprem, iar în cele din urmă ministru al Justiției. Rotirea cadrelor l-a readus la catedră, unde se simțea în largul său; a publicat mai multe tratate de drept civil.

După 1990, Stătescu s-a sinucis. Ziarele au anunțat decesul în termeni ambigui. Era elogiat ca profesor, se exprima regretul, dar numai un cititor foarte atent și-ar fi dat seama că ceva nu este în regulă. Profesori din facultate sunt foarte discreți cu privire la cauzele care l-au determinat pe Stătescu să recurgă la actul fatal.

Stătescu face aparte, alături de Ion Rucăreanu, care a studiat trei ani la Cambridge, stins și el prematur din viață, dintre cei câțiva profesori are se ridică la nivelul pleiadei de dascăli de la Drept din perioada interbelică.

Tratatele de drept civil care-i poartă semnătura se reeditează și sunt studiate cu interes de studenți și de specialiști în științe juridice.

„Aici e Europa Liberă” (BERNARD 1974-1981)

 Noel Bernard, Aici e Europa Liberă, pref. V. Ierunca, Tinerama, 1991, 188 p.

Cuprins

5 În loc de prefață: La moartea lui Noel Bernard - Virgil Ierunca, 23 decembrie 1981

7 De Paște - 13 apr. 1974
10 O cursă cu... obstacole - 18 mai 1974
13 Presa în România - 15 iun. 1974
15 Cum se „ocrotește” patrimoniul cultural în România - 13 noi. 1974
19 La mulți ani 1975 - 31 dec. 1974
22 În amintirea lui Cornel - 7 mar. 1975
26 Transformare și stabilitate - 21 apr. 1975
29 Ghiveci național - 9 mai 1975
32 Ce fel de țară este România? - 7 iunie 1975
35 După inundații - 21 iul. 1975
38 Helsinki 1975 - 2 aug. 1975 
41 „Colaborarea” comuniștilor cu socialiștii - 22 aug. 1975
44 Fascism și... umanism socialist - 31 oct. 1975
47 Ginta latină e regină - 11 feb. 1976
51 La răscruce de vînturi - 3 iul. 1976
54 S-a născut o stea - 22 iul. 1976
57 Emigrarea - un drept și nu o favoare - 4 sep. 1976
60 Socialism... și socialism - 8 sep. 1976
64 Cultură cum vrea Dumnezeu - 22 sep. 1976
68 Unde e... Omul Nou? - 1 oct. 1976
71 A cincea roată la căruță - 22 oct. 1976 
74 Missa solemnis și partidul - 6 ian. 1977
77 Solidaritate românească - 11 mar. 1977
80 România - un lanț de închisori concentrice - 28 mai 1977 
83 Confuzii, denaturări, neadevăruri - 12 aug. 1977
87 Istoria partidului comunist și... istoriile lui - 23 aug. 1977
91 O conferință națională ca multe altele - 10 dec. 1977
96 La Moș Ajun - 24 dec. 1977
100 Profețiile lui Marx și realitatea - 19 ian. 1978
104 Domnia Domnului Ceaușescu - 27 ian. 1978
108 Un gest... și o politică - 7 apr. 1978
111 Asasinarea lui Aldo Moro - 9 mai 1978
114 Basmul... cu cocoșu roșu - 2 iun. 1978
117 Un joc de pocher - 18 aug. 1978
120 Quo vadis? - 26 aug. 1978
124 Sperietoarea cu lupul - 5 sep. 1978
127 Academia română - 12 oct. 1978
130 Reorganizarea sau dezorganizarea învățămîntului? - 24 noi. 1978
133 Pe bulevardul Primăverii e iarnă - 19 ian. 1979 
137 Ce-i place partidului din cultură? - 7 feb. 1979
141 România și problema energiei - 10 aug. 1979
145 Cultul personalității și criza de autoritate - 30 oct. 1979
149 Daruri... de la Moș Crăciun - 11 ian. 1980
152 O unitate pentru toate anotimpurile - 29 ian. 1980
155 O imitație proastă - 28 mar. 1980
158 15 ani-lumină - 3 apr. 1980
161 Iugoslavia lui Tito - 5 mai 1980
164 Sportul și politica - 28 iul. 1980
167 Viitorul e cert, trecutul - imprevizibil - 11 august 1980
170 „Săptămîna” și legionarii - 6 dec. 1980
174 Un faliment public - 26 iun. 1981
177 Polonius trăiește - 1 aug. 1981
180 „Superioritatea ” socialismului - 15 aug. 1981
183 Progres... comunist - 29 aug. 1981

186 Postfață: Sorin Cunea și Noel Bernard - dec. 1976

coperta 4: La sfîrșitul lui decembrie 1976, Sorin Cunea i-a luat lui Noel Bernard un interviu, din care am extras următorul pasaj:

S. C.: În preajma Anului Nou, ziarele și revistele occidentale publică horoscopul anului viitor. Milioane de oameni, indiferent cred sau nu în aceste previziuni, le citesc. Dumneata?
N. B.: Nu cred deloc în ele și nu le citesc.
S. C.: Și atunci cum vei ști care-ți este viitorul?
N. B. Nu știu. Nu-l cunosc d loc.
S. C.: Și nu te interesează?
N.B. Sînt convins că curiozitatea îmi va fi satisfăcută de viitor.
S. C.: Dar n-ai vrea vreodată să știi ce ți se va întîmpla, să spunem, în cinci ani?
N. B. Și atunci unde ar mai interveni elementul surpriză, dacă toată viața ar fi previzibilă?

Peste cinci ani, la 23 decembrie 1981, Noel Bernard a încetat din viață.

„O scrisoare adusă prin viscol” (ȘTEFĂNESCU)

 Alex Ștefănescu, O scrisoare adusă prin viscol, „Tomis”, Constanța, p. 25

Era în martie 1971. Tezele din iulie încă nu fuseseră enunțate. Aveam 23 de ani și mă aflam cu soția mea, Domnița, și ea în vîrstă de 23 de ani, într-un sat uitat de lume din nordul Moldovei, Cașvana.  Cu cîeva luni înainte terminaserăm facultatea și ne căsătorisem (27 august 1970). Soția nu  mai fusese în viața ei într-un sat. Născută - ca și tatăl, ca și bunicul ei - la Ploiești, copilărise la Ploiești și făcuse facultatea la București, unde ne-am și întîlnit. Nici eu cunoscusem cu adevărat viața la țară. Îmi petrecusem copilăria la Suceava și doar în vacanțele de vară fusesem la țară, la bunica din partea mamei, beneficiind acolo de răsfățul rezervat copiilor veniții „de la oraș”. La absolvirea facultății, Nicolae Manolescu, omul providențial al biografiei mele, mi-a propus să rămîn să lucrez la radio, unde îmi obținuse un post grație influenței foarte mari de care se bucura încă pe atunci. L-am refuzat cu o îndărătnicie prostească. Voiam să devin scriitor și credeam că singura soluție este să trăiesc izolat - undeva, la țară. Îmi închipuiam că satul românesc mai seamănă cu cel din Sadoveanu. Iar soția mea, care și ea avea bibliografie parcursă, făcuse greșeala să-mi dea dreptate.

Așa am ajuns să ne petrecem luna de miere la țară, vopsind școala, aducînd lemne din pădure, cu căruța, cumpărînd un porc, mergînd cu un sac de porumb la moară  ca să avem făină peste iarnă. Și îndeletnicirile acestea încă aveau farmecul lor. Dar în curînd i-am cunoscut pe cei din... protipendada comunei, care nu erau nici țărani, nici intelectuali, ci un fel de struțocămile, specifice tipologiei (in)umane inventate de partidul comunist. În numai șase luni am ajuns să-i urăsc pe Rousseau, pe Marx și pe mine însumi pentru că refuzasem propunerea generoasă venită din partea lui Manolescu. Mă certasem pe termen cu secretarul PCR din comună, care îmi ceruse să caut în dramaturgia lui Eugen Ionescu o piesă cu ... ilegaliști, pentru sărbătorirea apropiatei aniversări a înființării PCR. Mă certasem cu directorul școlii, căreia soția mea îi reproșase cu vehemență că folosește lemnele destinate școlii pentru propria sa locuință. Eram obosit, înfrigurat. Soția mea - cea mai frumoasă fată din facultate - arăta ca o mătușă, pentru că trebuia să umble încotoșmănată și îmbrobodită, murdară de funingine și de petrol. Într-o zi mi-am pierdut un pantof în noroiul din curtea școlii - noroiul, clisos, mi l-a smuls din picior - și n-am mai reușit să-l găsesc.

..Era în martie 1971. Ningea și viscolea. Din cînd încînd viforul răbufnea prin coșul sobei și cîte un nor de cenușă și scîntei se răspîndea prin camera mică în care locuiam. Am auzit lătrat de cîine. La poartă se afla poștașul care îmi făcea semen cu o scrisoare, adusă eroic prin viscol.

Această scrisoare a intrat în mitologia vieții mele. Era semnată de un om pe care nu-l cunoșteam - Constantin Novac, redactor-șef al revistei Tomis din Constanța - care îmi propunea să lucrez în redacție. Nu-mi venea să cred ochilor. M-am uitat pe fereastră și poștașul nu mai era la poartă. Îl înghițise viscolul sau nici nu fusese pe la mine? Scrisoarea era o halucinație? Nu, era o scrisoare adevărată. Redactată în termeni solemni. Îmi repeta - la fiecare lectură - invitația: „Ne-ar face plăcere să lucrați în redacția noastră... Ne-ar face plăcere să lucrați în redacția noastră... Ne-ar face plăcere să lucrați în redacția noastră...”.

În după-amiaza aceleiași zile, am făcut cadou cunoscuților din sat afumăturile de porc, mălaiul, lemnele de foc, vasele de bucătărie. Între Cașvana și Suceava nu circula nici un autobuz, am închiriat o sanie cu cai de la un sătean și a doua zi mi-am încărcat puținul bagaj și... nevasta. Am plecat la drum prin ninsoare și viscol, purtînd scrisoarea mitologică în buzunarul de la piept.

După ce m-am instalat în Constanța și am început să lucrez în redacția revistei, m-am dovedit incapabil să înțeleg frumusețea sufletească, noblețea și ținuta intelectuală a oamenilor din redacție. Eram prea tînăr și îi judecam pe semeni cu o intransigență. Îi suspectam pe colegi de provincialism. În discuții , spuneam puțin din ce gîndeam, pentru mi se părea că aș fi irosit idei prețioase într-un mediu lipsit de receptivitate. Cît de mult mă înșelam, cît de nedrept eram! Treptat, însă, am început să-i descopăr. Dar și mai bine i-am descoperit după ce am plecat din Constanța.

(...) 

Investigarea comparată a politicii comuniste (IONESCU 1972)

Ghiță Ionescu, Investigarea comparată a politicii comuniste, trad. R. Paraschivescu (Londra, 1972), Humanitas / Politologie – Repere – 2, București, 1992, 125 p.

2 Ghiță Ionescu este un faimos politolog britanic de origine română, profesor la Universitatea din Manchester. 
Profesorul Ionescu a publicat, în 1968, împreună cu Isabel de Madariaga, cartea intitulată Opposition, în care studiază sistematic opoziția ca instituție caracteristică unei democrații constituționale. În 1965, el a întemeiat revista de studii politice Government and Opposition. S-a creat astfel o adevărată școală de gândire politologică, axată pe ideea că trăsătura distinctivă dintre regimurile politice constituțional-pluraliste și cele autoritar-dictatoriale este furnizată de prezența și rolul opoziției politice.
Tot profesorul Ionescu a inițiat și editat o serie de monografii și studii comparative ale sistemelor politice. Prezenta trecere în revistă a politicii comuniste a apărut inițial în această serie.
Ghiță Ionescu este și autorul a numeroase analize consacrate fenomenului comunismului. Ar fi în special de menționat clasica lucrare Communism in Romania (Londra, Oxford University Press, 1964), care prezintă istoria mișcării comuniste în România. De asemenea, foarte importantă, prin viziunea ei și prin sesizarea corectă a destinului final al statelor comuniste din Europa de Est, este The Politics of the European Communist States (Londra, Weidenfeld & Nicolson, 1967). 
În iulie 1991, editura Longman publică Leadership in an Interdependent World, o carte în care Ghiță Ionescu analizează acțiunea politică a cinci cunoscuți politicieni, Adenauer, de Gaulle, Thatcher, Reagan, Gorbaciov, într-o lume caracterizată tot mai mult de interdependență.

7 Pseudo-prefață
Statul constituțional-pluralist și societatea revoluției informaționale
Statul marxist-leninist-stalinist și revoluția informațională

37 1. O recapitulare

Metoda noncomparativă
Modelul totalitar
Îndemnurile

A. Abordările empirice
Uzurile și abuzurile cuantificării

B. Reconceptualizarea
Studiul dezvoltării politice în cazul comunismului
Studierea grupurilor
Birocrația

83 2. Studiul comparativ al statului socialist

Prezența conceptului
Tripla justificare a folosirii conceptului de stat în compararea politicilor comuniste

A. Comparabilitatea statelor socialiste

a)Interzonală
Suveranitatea
Guvernul reprezentativ
Partidele

b)Intrazonală
Apariția în urma războiului
Abolirea proprietății private a mijloacelor de producție
State bazate pe aparat
State teleologice
State fără opoziție

B. Studiul comparativ al statului socialist ca formă de tranziție și ca anomalie ideologică

C. Studiul comparativ al statului socialist în era industrial-tehnologică
a)Intrazonal
b)Interzonal

119 Note

coperta IV
Cartea înlesnește cititorilor o primă întâlnire cu un autor care ar fi trebuit să fie de mult la îndemâna tuturor românilor.
Renumitul politolog britanic de origine română. Ghiță Ionescu, trece în revistă metodele și conceptele folosite pentru a găsi trăsături comune diferitelor sisteme politice comuniste și diferențele dintre aceste sisteme și sistemele necomuniste.
Într-un stil clar, accesibil, se oferă o primă introducere în abordarea profesională a politicii comuniste.
Interesul pentru această carte este sporit de prefața amplă scrisă special pentru ediția românească, veritabilă încercare de explicare a prăbușirii comunismului în Europa de Est.

„Contribuții la critica economiei politice” (MARX 1859)

 Karl Marx, Contribuții la critica economiei politice, Editura de Stat pentru Literatura Politică, București, 1954, 298 p.

4 Din partea Editurii de Stat pentru Literatura Politică

Fascicula întâi. Despre capital

7 Prefață

Secțiunea I. Capitalul în general

15 Capitolul întâi. Marfa
46 A. Contribuții la istoria analizei mărfii

59 Capitolul doi. Banii sau circulația simplă

60 1. Măsură a valorilor
73 B. Teorii asupra unității de măsură a banilor

85 2. Mijloc de circulație
86 a) Metamorfoza mărfurilor
99 b) Circulația banilor

127 3. Banii
131 a) Tezaurizarea
145 b) Mijloc de plată
158 c) Bani mondiali

163 4. Metale nobile
168 C. Teorii asupra mijloacelor de circulație și asupra banilor

Anexe

205 I. Karl Marx: Introducere
1.Producție, consumație, distribuție, schimb (circulație)
1.Producția
212 2. Raportul general al producției față de distribuție, schimb, consumație
214 a) Producția este totodată nemijlocit și consumație
219 b) [Producție și distribuție]
224 c) În sfârșit schimb și circulație
225 3. Metoda economiei politice
236 4. Producția. Mijloace de producție și relații de producție.  Relații de producție și relații de comerț. Forme de stat și forme ale conștiinței în raport cu relațiile de producție și relațiile de comerț. Relații juridice. Relații familiale

240 II. Friedrich Engels: Karl Marx. „Contribuții la critica economiei politice”

253 III. Karl Marx: Scrisori despre „Contribuții la critica economiei politice”

267 Indice bibliografic

273 Indice de persoane

283 Indice de materii