„SCOPUL ȘI STRUCTURA ORGANIZAȚIONALĂ A SOCIETĂȚII (LIGII) NAȚIUNILOR” (CIUREA 2019)

 Viorica Ciurea, SCOPUL  ȘI  STRUCTURA ORGANIZAȚIONALĂ A  SOCIETĂȚII (LIGII) NAȚIUNILOR, Școala  Gimnazială ”Anton Pann” Craiova, 2019                                            

Primul război mondial, prin proporțiile sale, a ridicat în fața diplomaților, oamenilor politici, juriștilor, problema constituirii unei instituții politice internaționale care să asigure păstrarea păcii și securității. Ideea nu era nouă, ea având precursori ai apărării drepturilor omului și a creării unui for internațional care să prevină conflictele armate și să apere pacea în mari filosofi, diplomați, etc., precum Dante Alighieri, Emeric Cruce, Charles-Irene Castel de Saint-Pierre, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Immanuel Kant, Saint-Simon, W. Penn, Bellers și Victor Hugo.  După încheierea primului conflict mondial se impunea necesitatea constituirii unui organism internațional. Întemeierea primei instituții politice cu vocație universală a însemnat afirmarea principiului egalității suverane[1], stabilirea unui sistem de securitate colectivă[2] și consolidarea diplomației multilaterale.

Societatea Națiunilor (Liga Națiunilor ) a fost o organizație interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea Națiunilor a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială.  În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj.  Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa. Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de ultimele sute de ani precedenți. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea Națiunilor le impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau, de asemenea, să nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea.

În afara ideilor ce au precedat Liga Națiunilor, au existat proiecte contemporane cu instituția creată prin Tratatul de la Versailles. Cea mai coerentă propunere i-a aparținut contelui Coudenhove Kalergi, prin manifestul Pan-Europa, dorea o confederație pan-europeană. Renunțarea la politica ,,echilibrului de forțe'', caracteristică  secolului al XIX-lea, a însemnat trecerea la un ,,idealism'', care avea la bază principiile wilsoniene ,,de întemeiere  a păcii pe principiul siguranței colective'.[3]Noul context politic internațional impunea înlocuirea politicii balanței puterii cu sistemul securității colective care să aibă la bază, drept instrument al diplomației internaționale, Societatea Națiunilor. Noua instituție politică cu vocație universală trebuia să se ocupe cu instituirea păcii și prevenirea războiului[4]. Un reputat teoretician al relațiilor internaționale Stefano Guzzini aprecia că: ,,Nu balanța putrii, ci un organism internațional, Liga Națiunilor, era abilitat să fie instrumentul diplomației internaționale''[5]. Conferința de Pace de la Paris a hotărât edificarea unei noi hărți politice a a Europei pe baza principiului autodeterminării popoarelor, recunoașterea rolului nefast al imperiilor multinaționale și a introdus în circuitul relațiilor internaționale concepte noi, precum: garanție, arbitraj, securitate și dezarmare[6]. Procesul creării Societății Națiunilor este un proces amplu care a presupus apariția a peste 200 de asociații și comitete naționale care aveau drept scop crearea Societății Națiunilor[7]. Mihai Iacobescu realizează o etapizare a activității Societății Națiunilor: 1) etapa de debut și organizare a acestei instituții internaționale (1920-1923); 2) de afirmare și de dezvoltare (1924-1929); 3) de început a decăderii (1929-1933); 4) de agonie lentă și de ușoare tresăriri de revigorare (1934-1939) și 5) de deces (1939-1945)[8].

            În Comisia pentru elaborarea Pactului Societății Națiunilor, formată din 19 membri erau prezenți Wodrow Wilson și E. House (S.U.A.), lordul Robert Cecil și colonelul J. H. Smuts (Marea Britanie), Léon Burgeois și Ferdinand Larnaude (Franța), Vittorio E. Orlando și V. Scialoja (Italia), Batallo Reist (Portugalia), N. Makino și S. Chinda (Japonia), P. Hymans (Belgia), E. S. Pessôa (Brazilia) Wellington Koo (China), N. Vestnici (Serbia), E. Venizelos (Grecia), R. Dmawski (Polonia), Constantin Diamandy (România) și Kramar (Cehoslovacia)[9].

Structura organizațională a fost rezultatul unor aprinse dezbateri. În urma lor s-a ajuns la un consens fragil. Liga Națiunilor a devenit o instituție interguvernamentală prin excelență. Suveranitatea națională a fost considerată un principiu inalienabil. Încercând să împace pretențiile Marilor Puteri, dar și a statelor mai mici, puterea de coerciție a Ligii a fost mult diluată. Aceasta nu a putut impune nici măcar sancțiuni economice. A fost nevoită să facă apel la bunăvoința statelor naționale. La numai un an de la intrarea în funcțiune a Ligii, Statele Unite ale Americii s-au retras din organizație. Liga Națiunilor a funcționat cu ajutorul Consiliului, a Adunării Generale și a Secretariatului cu caracter permanent. Au mai funcționat ca instituții dinstincte dar legate de Societatea Națiunilor: Organizația internațională a Muncii și Curtea Permanentă de Justiție Internațională, înființată în anul 1920, în temeiul articolului 14 din Pactul Societății Națiunilor. Curtea Permanentă a funcționat până în anul 1940, fiind desființată în anul 1945[10]. Acest organism avea competența ,,de a judeca toate diferendele cu caracter internațional ce Părțile i le vor supune'' și de a da ,,avize consultative'' în diferendele prezentate[11].

 Adunarea era formată din reprezentanții tuturor statelor membre. Fiecare stat avea câte 3 reprezentanți însă dispunea de un singur vot în Adunare. Sesiunile erau convocate anual la Geneva, începând de obicei în luna septembrie sau ori de câte ori era necesar, fiind convocate de unul dintre statele membre (sau de mai multe state). În ceea ce privește acceptarea de state noi, documentul a fost clar. Orice stat, dominion sau colonie, care se guverna liber și întrunește votul a două treimi ale Adunării Generale, va fi acceptat ca membru cu drepturi depline. Pentru a activa procedura de retagere, statele trebuiau să-și anunțe demisia din Ligă, înainte cu doi ani de producerea efectivă a acesteia.   Pentru a convoca Adunarea în prealabil trebuia să fie obținută majoritatea statelor membre. Adeptă a diplomației și negocierilor deschise, ședințele Adunării erau publice. Competențele Adunării erau rezolvarea oricărei probleme care intra în sfera de activitate a Societății Națiunilor sau ar fi adus grave atingeri păcii generale. Adoptarea hotărârilor Adunării se luau numai cu unanimitate de voturi.      Pactul noii instituții politice universale stipula și unele excepții cum erau cele legate de primirea  de noi membri și de alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului. În aceste cazuri era necesară o majoritate de două treimi fără a se ține seama de abțineri, precum și în problemele procedurale se cerea obținerea unei majorități simple[12].

Primul președinte al Adunării Societății Națiunilor a fost belgianul Paul Hymans. Adunarea Generală avea șase comisii: Comisia 1 se ocupa de problemele constituționale, Comisia  2 stabilea regulamentul de organizare tehnică, Comisia 3 reglementa statutul Curții Permanente de Justiție Internațională, Comisia 4 reglementa organizarea Secretaritului și finanțelor, Comisia 5 se ocupa cu modalitatea de primire a noilor membri și Comisia 6 reglementa sistemul mandatele și armamentul[13]. România prin modul realist de abordare a problemelor internaționale a fost singura țară membră a acestui for internațional, care a fost reprezentată de reputatul diplomat Nicolae Titulescu, în calitate de președinte al Adunării Generale a Ligii Națiunilor, de două ori în mandatele din 1930 și 1931[14]. În prima sesiune a Adunării Generale a Societății Națiunilor delegația României a fost formată din: Nicolae Titulescu, profesorul doctor Toma Ionescu, D. Negulescu, doctorul Iancovici, consilierul juridic al delegației, A. Catargi și F. Lahovary, care erau șefii Secretariatului de la Geneva[15].

Consiliul, constituit în anul 1920, reprezenta organul executiv al Societății Națiunilor și era constituit din membrii permanenți și membrii nepermanenți aleși de Adunare. Articolul 4 paragraful 1 din Pactul Societății Națiunilor prevedea ca acest organism să fie format ,,din reprezentanții principalelor Puteri Aliate și Asociate'': S.U.A., Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, alți patru reprezentanți ,,desemnați în mod liber, de Adunare'' pentru un termen ce urma a se stabili și alți membrii permanenți, desemnați cu aprobarea majorității Adunării[16].  Până la desemnarea acestora de către Adunare, reprezentanții Belgiei, Braziliei, Spaniei și Greciei erau membri ai Consiliului. Avea aceleași competențe ca și Adunarea, plus alte prerogative proprii, precum cele referitoare la rezolvarea pașnică a diferendelor, adoptarea de măsuri corespunzătoare în cazul unei agresiuni, excluderea membrilor din Societatea Națiunilor și repartizarea mandatelor. Hotărârile Consiliului se luau numai cu exprimarea unanimității de voturi, nu se calculau voturile statelor care se abțineau[17]. Tocmai acest principiu al adoptării unor sancțiuni numai cu unanimitate de voturi a dus la ineficacitatea forului internațional, măcinat de propriile contradicții procedurale. Consiliul se întrunea de trei-patru ori pe an, sesiunile sale erau publice sau secrete. Relațiile dintre Adunare și Consiliu nu erau definite în mod explicit, iar, cu puține excepții, competențele lor erau în mare parte asemănătoare. Fiecare organ putea face față oricărei probleme, în sfera de competență a Societății, care putea afecta pacea mondială. Probleme și sarcini deosebite se puteau îndrepta la Consiliu sau la Adunare. Informațiile se puteau transmite de la un organ la altul.

Secretariatul era alcătuit din secretarul general numit de Consiliu cu aprobarea majorității membrilor Adunării, la care se adăuga personalul necesar exercitării atribuțiilor sale[18], care era numit de secretarul general cu aprobarea Consiliului dintre persoanele competente, avându-se în vedere și reprezentarea geografică în mod egal a ttuturor membrilor Ligii Națiunilor[19]. Primul secretar general al Societății Națiunilor a fost numit Sir Eric Drummond, cunoscut sub numele de lordul Perth, fost secretar particular al primului ministru al Marii Britanii. Acesta a  îndeplinit funcția de secretar general al Societății Națiunilor în perioada 1919-1933[20]. În preambulul tuturor tratatelor de pace de la Paris-Versailles din 1919-1920, a fost introdus Pactul Societății Națiunilor, sistemul de mandate și aranjamentele practice ulterioare, punându-se pentru prima dată problema sferelor de influență din prisma înțelegerii între marile puteri învingătoare după primul război mondial[21]. La ședința plenară a Conferinței de la Paris, din 28 aprilie 1919, delegațiile au votat Pactul Societății Națiunilor reprodus ca preambul al celor cinci tratate semnate în sistemul de tratate Paris-Versailles: Versailles, Saint-Germaine en Laye, Newilly sur Seine, Trianon și Sèvres, intrând în vigoare la 10 ianuarie 1920. România a fost reprezentată prin cei doi semnatari ai Pactului Societății Națiunilor doctorul Ion Cantacuzino și viitorul diplomat Nicolae Titulescu[22]. Limbile oficiale folosite în cadrul Societății Națiunilor erau franceza, engleza și spaniola (din 1920). Societatea avea în vedere adoptarea limbii esperanto ca limbă de lucru și încuraja folosirea acesteia, însă niciuna din opțiuni nu a fost adoptată.   

Pactul avea 26 de articole și o anexă a celor 32 de state membre fondatoare. Acestea erau: S.U.A., Belgia, Bolivia, Brazilia, Marea Britanie, Canada, Australia, Africa de Sud, Noua Zeelandă, India, China, Cuba, Ecuador, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Hedjaz, Honduras, Italia, Japonia, Liberia, Nicaragua, Panama, Peru, Polonia, Portugalia, România, Statul sârbo-croato-sloven, Siam, Cehoslovacia și Uruguay. Alte 13 state erau "invitate să adere la Pact": Argentina, Chile, Columbia, Danemarca, Elveția Spania, Norvegia, |ările de Jos (Olanda), Persia, Salvador, Suedia și Venezuela[23].

Între 1920 și 1946, au existat 63 de state member ale Societății Națiunilor.

Pactul care a format Societatea Națiunilor a fost inclus în Tratatul de la Versailles și a intrat în vigoare pe 10 ianuarie 1920. Societatea Națiunilor a fost desființată pe 18 aprilie 1946, când activitățile și responsabilitățile au fost preluate de Organizația Națiunilor Unite.  România a participat la discuțiile legate de finalizarea proiectului de statut al noii instituții politice internaționale[24]. În preambulul Pactului se definea scopul noului organism internațional: dezvoltarea cooperării între națiuni, garantarea păcii și a siguranței, obligația tuturor statelor semnatare "de a nu recurge la război", de întreține "la lumina zilei relațiuni internaționale bazate pe justiție și onoare", de a respecta "riguros prescripțiunile dreptului internațional" ca reguli de "de conducere efectivă a guvernelor", instituirea dreptății și respectarea tuturor prevederilor tratatelor "în raporturile mutuale dintre popoarele organizate".   În articolul 1 se preciza calitatea de membri fondatori a Societății Națiunilor a acelor semnatari ai Pactului, precum și a statelor care  urmau să adere "fără nici o rezervă, prin o declarațiune, depusă la Secretariat în cursul celor două luni de la intarea în vigoare a Pactului și despre care se va face notificare celorlați membri ai societății".  Noțiunea de membru nu era identică cu aceea de stat, putând fi membru "orice Stat, Dominion sau Colonie care se guvernează liber", dacă admiterea sa era susținută de două treimi din membrii Adunării. Condițiile primirii membrilor erau clar definite în Pact, solicitantul trebuia să-și asume unele obligații care constau în acordarea de "garanții efective de intenția sa sinceră de a observa angajamentele sale internaționale" și acceptarea unui "regulament stabilit de Societate, în ceea ce privește forțele și armanentele sale militare, navale și aeriene".  Condiția retragerii din noua instituție politică internațională era ca fiecare membru care dorea acest lucru să prezinte cu doi ani mai înainte o înștiințare, cu obligația îndeplinirii la momentul respectiv a tuturor angajamentelor sale sale internaționale, inclusiv cele prevăzute în Pact.   Fabricarea munițiilor și materialelor de război trebuiau să fie supuse controlului Consiliului, care trebuia să cunoască situația armmentelor, programele și sumele alocate de bugetul fiecărui stat membru cheltuielilor militare, starea industriei de război din statele membre[25]. Această prevedere a fost îndeosebi susținută de România, sprijinită și alte țări mici și mijlocii.

            Articolul 9 stabilea formarea unei Comisii permanente care trebuia să dea Consiliului "avizul său" asupra executării articolelor 1 și 8 și "în mod general asupra chestiunilor militare, navale și aeriene". Pentru statele mici, membre ale noii instituții politice internaționale, prevederile articolului 10, prin care membrii  își luau ,,îndatorirea să respecte și să păstreze împotriva oricărei agresiuni externe integritatea și independența politică existentă''[26], vedeau în noul organism internațional cadrul instituțional al rezolvării problemelor de interes general și al participării active la apărarea propriilor interese.  Articolele 11-17 din Pact prezentau mijloacele care puteau fi aplicate în cazul unor diferende: utilizarea arbitrajului, respectarea unui termen de 3 luni după pronunțarea sentinței care fusese dată de instanța de arbitraj sau de Consiliul Ligii, întreruperea relațiilor economice, financiare și politice cu statul care încălcase principiile dreptului internațional public și a Pactului[27]. Datorită absenței voite sau involuntare de precizare a unor sancțiuni militare tranșante în cazul unei agresiuni exercitate de un stat asupra altui stat, Consiliul Ligii, încorsetat de adoptarea unor măsuri punitive, numai pe baza principiului unanimității, n-a putut să împiedice acțiunile revanșarde ale Italiei, Japoniei și Germaniei.

     

 

 

---

[1]Mircea Malița, Diplomația. Școli și instituții. Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 185

[2]Philippe Moreau Defarges, Organizații internaționale contemporane, Iași, Institutul European, 1998, p. 1; vezi detaliat despre rolul Societății Națiunilor F.P. Walters, A History of the League of Nations, New York, 1952, 2 volume; S. Goodspeed, The Nature and Functions of  International Organization, New York, 1963

[3]Henry Kissinger, Diplomația, traducere Mircea  Ștefănescu, Radu Paraschivescu, Editura All,  (București), 2002,  p. 192

[4]Savel Rădulescu, Nicolae Titulescu, 1882-1941, în volumul Diplomați iluștri, volumul I, Editura Politică, București, 1969, p. 401

[5]Stefano Guzzini, Realism și relații internaționale. Povestea fără sfârșit a unei morți anunțate: realismul în relațiile internaționale și în economia politică internațională, traducere Diana Istrățescu, Institutul European, (Iași), 2000, p. 50

[6]Maria Georgescu, Franța și România în sistemul de securitate colectivă europeană în anii '20. Speranțe și iluzii în volumul Muzeului Vrancei, Diplomație și diplomați români, volumul II, coordonat de Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focșani, 2002, p. 235-236

[7]E. Pangrati, Opinia publică și Societatea Națiunilor, în Politica externă a României.19 prelegeri publice organizate de Institutul social Român, Editura Cultura Națională, București, 1925, p. 329

[8]Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor, 1919-1929, Editura Academiei, București, 1988,  p. 89

[9]Petre Bărbulescu, România la Societatea Națiunilor, 1929-1939-momente și semnificații, Editura Politică, București, 1975, p. 21, nota  10

 

[10]Vasile Crivăț, Drept internațional public, Editura Fundației ,,România de Mâine'', București, 1999, p. 185

[11]Ioan Scurtu, România și Marile Puteri (1918-1933). Documente, Editura Fundației România de Mâine,  București, , 1999, p. 36-37

[12]Petre Bărbulescu, op. cit., p. 25

[13]Ibidem, p. 33, notele 26, 27

[14]Valeriu Florin Dobrinescu, România la Conferințerle de Pace (Paris:1919-1920, 1946-1947). Un studiu comparativ, Editura Neuron, Focșani, 1996, , p. 35-36

[15] Petre Bărbulescu, op. cit., p. 33

[16]Ioan Scurtu,  op. cit., p. 34

[17]Petre Bărbulescu, op. cit., p. 25, nota 12

[18]Dicționar diplomatic, coordonat de Petre Bărbulescu, Ionel Cloșcă, Nicolae Ecobescu, Dinu C. Giurescu, etc., Editura Politică, București, 1979, p. 805

[19]Petre Bărbulescu, op. cit, p. 24-25, nota 12 

[20]Ioan Scurtu, op. cit., p. 41, notă

[21]Corneliu Bogdan, Eugen Preda, Sferele de influență, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 121

[22]Petre Bărbulescu, op. cit, p. 23, nota 12 

[23]La Societé des Nations, Journal Officiel, 1/1920; Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Gheorghe, Relații internaționale în acte și documente, vol. I, 1917-1939, Editura Didactică și Pedagogică, București,1974, p. 25; Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 40-41

[24]Nicolae Ciachir, Marile Puteri și România  (1856-1947), Editura Albatros, București, 1996, p. 197

[25] Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 33-35

[26]Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Gheorghe, op. cit., p. 20.

[27] Ioan Scurtu, op. cit.,  p. 36-37

„Sinucideri la Facultatea de Drept” (RUSU 1998)

 Titus Rusu, Sinucideri la Facultatea de Drept, „Tomis”, Constanța, nov. 1998

Berdiaev spune că există două feluri de trecut. Unul care participă la prezent, iar altul care a intrat în arhivă. În cele ce urmează, voi readuce în memorie câteva drame petrecute a Facultatea de Drept din București și care au intrat în uitare.

Printre cei trimiși, după 1948, să politizeze învățământul era și Pavel Dan, conferențiar de economie politică a capitalismului. De statură potrivită, elegant îmbrăcat, cu fața smeadă și părul șaten, ondulat, cu ochi căprui, el avea norma de bază la Institutul de Științe Economice și Politice V. I. Lenin. La Facultatea de Drept preda două ore pe săptămână și ține seminar cu grupa I din anul I din care făceam parte. Spre deosebire de ceilalți profesori, care citeau monoton și încruntați, Dan vorbea liber, dezinvolt, natural, avea umor și reușea să capteze atenția studenților. Își axa prelegerile pe Capitalul lui Marx. Mai totdeauna nu recurgea la expunerea vulgară a tezelor marxiste, de aceea lecțiile lui erau abstracte și uneori greu inteligibile pentru studenți. I se zicea „Das Kapital”.

În acea perioadă eram coleg de bancă cu Iustin Herscovici, pe care profesorul îl trata cu un aer de familiaritate. La întrebarea mea, de unde această apropiere, Iustin mi-a spus că Dan este prieten cu tatăl său și că își fac vizite. Tatăl lui Iustin avea o funcție importantă în Arbitrajul de Stat de pe lângă Consiliul de Miniștri.

De la început i-am făcut o impresie bună și mai târziu am simțit că mă simpatiza. De câte ori mă întâlnea pe culoarele facultății, Dan se oprea și îmi întindea mâna.

În 1954 nu l-am mai văzut. Altcineva preda în locul lui. M-am interesat la Iustin ce s-a întâmplat cu Dan. Colegul mi-a spus că în noaptea de Anul Nou 1953/1954 s-a sinucis în baie, tăindu-și venele. Gestul disperat s-a produs după ce fusese cu o delegație economică în Egipt și trezise suspiciuni securității, care începuse să-l ancheteze.

Sinuciderea lui Dan a survenit într-o perioadă în care începuse să se simtă „dezghețul”. Medicii de la Moscova arestați în decembrie 1952, în așa-zisul proces al halatelor albe, au fost puși în libertate după moartea lui Stalin. Începea perioada destindere, căreia rușii i-au zis „razriotka”. Dar securiștii români erau formați al școala lui Felix Edmundovici Dzerjinski, căruia i se zicea „Felix omul de fier”, fondatorul Cekăi, a cărui statuie trona în piața Lubianka din Moscova. Probabil că Dan, cunoscându-i bine pe securiști, a preferat să-și pună capăt zilelor decât să suporte ancheta.

În 1955 s-a sinucis Gh. Nedeslchi, profesor la catedra de Drept civil. S-a aruncat de la etaj din blocul din fața facultății, unde avea locuința. (...)

Absolvent al Liceului Internat din Iași al Facultății de Drept din același oraș, Nedelschi se afirmase ca strălucit civilist. Fusese asistent al profesorului Traian Ionașcu. Era și judecător la Tribunalul Suprem, secția civilă. Nedelschi editase la tipografia Universității C. I. Parhon un curs de drept civil. Cu surprindere am constatat că era copiat, aproape în întregime după tratatele civiliștilor sovietici Bratus, Fleișit și Novitchi, traduse în limba română.

Profesorul universitar V. D. Zlătescu, judecător la Curtea Constituțională, într-un ciclu de evocări publicate în „Palatul de Justiție” în 1990 îl prezintă pe Nedelschi ca un un jurist deosebit și profesor de prestigiu. Dar relatează o pățanie a marelui civilist care a fost Mihai Eliescu, petrecut înainte de a fi epurat din funcția de profesor. Nedelschi i-a cerut să-i împrumute cursul de succesiuni. Eliescu, de bună credință, i-a împrumutat cursul, iar peste puțin timp a citit în „Justiția nouă” un articol semnat de Nedelcshi, în care era demascat ca dușman de clasă, agent al burgheziei etc. O demascare în spiritul epocii, presărată cu citate din cursul de succesiuni, scoase din context și interpretate cu rea credință. Un gest cu atât mai surpinzător cu cât venea din partea unui om care nu era implicat în politică!

Sinuciderea nu și-a putut-o explica nimeni. Ion Filip, fost ministru adjunct al „Justiției” și procuror general adjunct, care i-a fost coleg de liceu și de facultate, mi-a relatat că l-a văzut pe Nedelschi cu câteva ore înainte de a-și pune capăt zilelor și nu a observat nimic deosebit.

În anii studenției vedeam pe culoarele facultății un tinerel subțirel, modest, sobru, mergând pe lângă pereți, ferindu-se de ceilalți colegi care se mișcau veseli, gălăgioși. Am aflat că este asistentul de la catedra de drept civil, Constantin Stătescu. Studenți care făceau seminarii cu el erau entuziasmați. Se discuta că ar avea neplăceri din cauza dosarului de cadre. Tatăl său fusese proprietarul unei cârciumi la Curtea de Argeș.

Cu timpul Stătescu a prins rădăcini în facultate, devenind un civilist de excepție. A fost numit secretarul Consiliului de Stat, apoi Președinte al Tribunalului Suprem, iar în cele din urmă ministru al Justiției. Rotirea cadrelor l-a readus la catedră, unde se simțea în largul său; a publicat mai multe tratate de drept civil.

După 1990, Stătescu s-a sinucis. Ziarele au anunțat decesul în termeni ambigui. Era elogiat ca profesor, se exprima regretul, dar numai un cititor foarte atent și-ar fi dat seama că ceva nu este în regulă. Profesori din facultate sunt foarte discreți cu privire la cauzele care l-au determinat pe Stătescu să recurgă la actul fatal.

Stătescu face aparte, alături de Ion Rucăreanu, care a studiat trei ani la Cambridge, stins și el prematur din viață, dintre cei câțiva profesori are se ridică la nivelul pleiadei de dascăli de la Drept din perioada interbelică.

Tratatele de drept civil care-i poartă semnătura se reeditează și sunt studiate cu interes de studenți și de specialiști în științe juridice.

„Economia mixtă” (DOGAN & PELASSY 1988)

 Mattei Dogan & Dominique Pelassy, Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate socialistă, trad. N. Lotreanu (1988 franceză), Alternative, București, 232 p.

5 Introducere: A compara pentru a înțelege

Prima parte: Etatizarea societății

11 I. Economii mixte: jumătate capitaliste, jumătate socialiste
12 Dezvoltarea economiei mixte: etape și cauze

Presiunea maselor populare

Interesele organizate
17 Mijloacele intervenției statului

Întreprinderile publice

Sectoare interesate

Autonomia față de stat

Filosofii diferite

Prelevarea publică

Puterea reglementară

Căile cooperării
32 Impactului economiei mixte

O varietate de configurații

Întrebări în toată Europa

42 Note bibliografice

47 II. Statul protector: providența organizată
48 Dezvoltarea statului-providență

Statul-spectator

Statul-tutore

Statul-providență
56 Fizionomie comparată a statului-providență

Servicii sociale și transferuri sociale

Profilul de excepție al Europei occidentale

Între asistență și asigurare: convergență și sincronism

65 Note bibliografice

69 III. Securitatea socială: un colos cu picioare de lut
Ajutorul de șomaj
Factorii de scumpire a medicinei
Povara pensiilor

86 Note bibliografice

89 IV. Procesul statului-providență
Libertatea în pericol
Eficacitatea frântă
O justiție îndoielnică
Spre un recul al statului tentacular

110 Note bibliografice

Partea a doua: Corporatizarea statului

117 V. Articularea intereselor: proliferarea 
118 Proliferarea cerințelor

Cereri de tip nou

124Un peisaj european plin de contraste

Medierea notabililor

Partide și sindicate

Articularea sălbatică

140 Note bibliografice

143 VI: Agregarea intereselor: gâtuirea
Umflarea apelor
Gâtuirea structurilor de agregare 

153 Note bibliografice

155 VII. Gestația compromisului: actori și poziții
155 Pluralitatea actorilor

Electoratul

Grupurile de presiune

Sindicatele

Oamenii politici

Înalții funcționari
168 Poziții privilegiate

Epicentrul puterii

Axa concertării

176 Note bibliografice

179 VIII. Sisteme politice și tipuri de arbitraj 
Patru tipuri de arbitraj
Modelul neo-corporatist la încercare 
Extensia democrației neo-corporatiste?

205 Note bibliografice

209 Concluzii: Mâine ce fel de societate: hiperetatizată sau civilă?
211 Societatea hiperetatizată: statul controlează 75% din PNB
Extrapolarea unei tendințe vechi
Ubicuitatea social-democrației în Europa
Noua clasă mandarinală
Îmbătrânirea populației
218 Societatea civilă: statul administrează 25% din PNB
Capitalizarea pensiilor: socializare fără etatizare
Acționariatul popular ca alternativă la capitalismul de stat
Participarea salariaților la capitalul întreprinderii
Dispariția statului ca proprietar de apartamente
227 Note bibliografice

229 Cuvântul editorului

„„Bune” sunt și două... seturi, dar...!” („LITORAL” 1972)

 ***, „Bune” sunt și două... seturi, dar...!, „Litoral”, Constanța, 1972

Noua echipă feminină de volei a Farului începe... să se pună pe picioare. Duminică, în București, în meciul susținut în sala „Floreasca” cu formația Institutului de Educație Fizică și Sport (medalie de bronz în campionatul trecut), constănțencele au trecut pe lângă o nouă victorie cu 3-0, desfășurând un joc dinamic și eficace, mai ales în primele două seturi, pe care și le-au adjudecat. Din păcate, începând din setul III (când conduceau cu 8-1), și-au pierdut siguranța, timorate de arbitrajul flagrant părtinitor pentru gazde (al unor „cavaleri” ai fluierului bucureșteni!), dar și din cauza unor greșeli copilărești ce au permis IEFS-ului o victorie la care acesta nu mai spera. Oricum, E. Cernega, I. Șchiopu, C. Marinescu, V. Lutch și celelalte voleibaliste constănțene au dovedit că dispun încă de multe resurse nevalorificate: ceea ce au datoria s-o facă duminica viitoare, pe teren propriu, când suporterii așteaptă de la el, neapărat, o victorie în fața echipei Constructorul București.