Tânăr intelectual autodidact versus clasa muncitoare în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
Într-o zi Martin* se întîlni la Oakland**, pe stradă, cu Gertrude și află de la ea un lucru pe care-l bănuise - anume că Bernard Higginbotham*** era furios pe el fiindcă-l făcuse de rîsul lumii și interzisese să le mai calce vreodată pragul.
- De ce nu pleci undeva, Martin? îl implorase Gertrude. Du-te undeva mai departe, găsește-ți o slujbă și apucă-te serios de treabă. Mai tîrziu cînd o trece toată zarva, ai să poți veni înapoi.
Martin clătină din cap, dar nu-i dădu nici o explicație. Ce i-ar fi putut explica? Îl înspăimînta adînca prăpastie intelectuală ce se căscase între el și ai lui. Niciodată nu va putea trece peste această prăpastie ca să le explice atitudinea lui - atitudinea nietzscheeană**** - față de socialism*****. Nu existau destule cuvinte în limba engleză și în nici o altă limbă, cu ajutorul căreia să-i poată face pe oamenii aceștia să înțeleagă atitudinea și purtarea lui. Cea mai înaltă idee la care se puteau ridica ei cu privire la o purtare recomandabilă, în cazul lui, era aceea de a-și găsi o slujbă. Acesta era primul și ultimul lor cuvînt. La asta se reducea bagajul lor intelectual. Ia-ți o slujbă! Apucă-te de muncă! Sclavi, sărmani și mărginiți, se gîndea el în vreme ce soră-sa vorbea. Nu-i nici o mirare că lumea aparține celor puternici. Sclavii sînt obsedați de propria lor servitute. Slujba era pentru ei un idol de aur în fața căruia se prosternau și se închinau.
Clătină din nou din cap cînd Gertrude îi oferi niște bani, deși știa bine că în aceeași zi trebuia să facă un drum pînă la muntele de pietate******.
(...)
Gertrude plecă plîngînd zgomotos, iar Martin simți cum durerea i se revarsă în toată ființa, la vederea trupului mătăhălos și dizgrațios al surorii lui. Pe cînd o priveacum se îndepărtează, i se păru că edificiul nietzscheean se clatină și troznește din încheieturi. Luată în abstract, noțiunea de clasă a sclavilor nu-l impresiona de loc, dar cînd era vorba de propria lui familie lucrurile nu mai stăteau chiar așa. Și cu toate astea, dacă a existat vreodată sclav strivit de cei puternici, acela era sora lui, Gertrude. În fața acestui paradox zîmbi cu amărăciune. Teribil nietzscheean mai era și el, dacă îngăduia ca concepțiile intelectuale fundmentale să-i fie zdruncinate de cel dintîi sentiment ori de prima emoție ce i se trezea în suflet - ba mai mult decît atît, să fie zdruncinate de însăși concepțiile morale ale sclavilor, căci mila lui față de sora lui nu era decît un sentimentalism de sclav. Adevărații oameni aleși sînt mai presus de milă și sentimentalisme. Mila și compasiunea s-au zămislit în bordeiele subpămîntene ale sclavilor și nu erau nimic altceva decît rezultatul spaimei și sudorii nenorociților, slăbănogilor și neputincioșilor.

>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 418-419.

NOTE M.T.
* Martin Eden = Tânăr marinar care, stimulat de dragostea pentru o studentă la literatură din burghezia urbană americană, se transformă într-un intelectual autodidact, marcat însă de faptul că scrierile sale literare nu erau încă publicate de presă și edituri și recunoscute de critică. La o reuniune publică a socialiștilor combate ideile acestora de pe pozițiile filozofilor F. Nietzsche și H. Spencer, dar un reporter lipsit de evenimente și cultură politică denaturează în articolul său discursul lui Martin, prezentîndu-l ca un socialist, fapt ce-i va aduce oprobiul social.
** Oakland = Oakland și Berkeley sînt două orașe astăzi aproape contopite, separate de San Francisco doar prin golful cu același nume, pe țărmul căruia sunt  așezate toate trei. (n.1 / p. 38)
*** Soțul surorii lui Martin.
**** Friederich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german care a opus creștinismului ideea „afirmării vieții” (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/).
***** Socialism = Doctrină politică de stînga din secolul XIX (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/551569/socialism).
****** Casă de amanet.

Dezbateri publice în orașul american Oakland la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...) I se întîmpla ca într-o singură zi să ia cunoștință de probleme de economie, de industrie și de politică. Trecînd o dată prin City Hall Park, observă un grup de oameni, iar în mijloc vreo cinci sau șase care, pătimași și aprinși la față, discutau cu glas tare. Se amestecă printre ascultători și din gura acelor filozofi populari auzi o limbă cu totul nouă. Unul dintre ei era vagabond, altul agitator sindicalist, altul student în drept, iar ceilalți studenți vorbăreți. Atunci auzi pentru prima oară despre socialism, anarhism și impozit unic (4), de-abia atunci află că existau pe lume filozofii sociale vrăjmașe. Auzi sute de termeni tehnici, cu totul noi pentru el, aparținînd unor domenii ale gîndirii niciodată atinse în puținele lui lecturi. Din pricina asta nu avea cum urmări prea îndeaproape argumentațiile și nu putea decît bănui sau presupune ideile învăluite în astfel de expresii ciudate. Tot acolo se mai afla un chelner cu ochi negri care era teozof (5), un muncitor bătrîn care îi punea pe toți în încurcătură, susținînd o ciudată filozofie potrivit căreia tot ce există este bine alcătuit (1) și un alt bătrîn care sporovăia întruna despre cosmos și despre atomul-tată și atomul-mamă.
(...)

(4) Economiștii burghezi cunoscuți sub numele de fiziocrați considerau că numai agricultura era izvor de avuție. Pornind de aici, ei cereau ca industriașii să fie scutiți de impozite, singurul impozit (impozitul unic) admis de ei fiind cel asupra produselor agricole.

(5) Adept al teosofiei, adică al unei pseudoștiințe cu un caracter dintre cele mai obscurantiste, care propovăduiește „cunoașterea divinității” prin realizarea  unei comunități nemijlocite cu „lumea transcendentatală”.

(1) Probabil o aluzie la cunoscuta teză a filozofului german Leibnitz (1646-1716), conform căreia „totul este cum nu se poate mai bine, în cea mai bună dintre lumi”.
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 70-71.

Intelectuali britanici din perioada interbelică despre materialism, socialism și comunism (LAWRENCE 1928)

În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence publica romanul de dragoste Lady Chatterley.

Deoarece nobilul soț al tinerei eroine a fost rănit grav în primul război mondial și a rămas paralizat la picioare, Constance Chatterley s-a îndrăgostit de virilul și modestul paznic de vânătoare al domeniului lor. Ea însăși fiică de nobil, lady Chatterley îi împărtășește idila secretă lui Duncan Forbes, un vechi amic din copilărie, care deschide o discuție cu ea pe teme social-politice.

<- Constance, îți amintești de vremea cînd eram socialiști ardenți, sau să fi fost doar ultimul trandafir al verii fabienilor (1)?

-Era amuzant, aprecie ea.

-Amuzant un timp. Pe urmă devenise prea stil Webb (2). Mai simți azi ceva în genul acela?

-Eu? Îl privi curioasă. Aș zice că simt la fel. Sînt socialist în ce privește sentimentele față de aristocrație – mai ales după ce mi-au făcut vizite de protocol – sau mai curând lui Clifford – și m-au copleșit cu dulceața lor. Cînd îi văd, timp de o oră sau două sînt un adevărat Robespierre (3). Pe urmă trece. Cred că politica nu mă mai interesează.

-Nici nu-i interesantă. Și ce părere ai de comunism și de bolșevicii (4) „sută la sută”, cum le spune lumea?

-Mă rog. Nu sunt prea atrăgători, nu-i așa?

-Pentru mine, nu. Totuși, poate că au simțul unei nedreptăți autentice.Și pentru un popor care nu acceptă să fie obedient, e un lucru care contează.

-Da. Da. Numai că uneori nu mă interesează prea mult marile nedreptăți vagi care mă ating personal. Viața e întotdeauna nedreaptă.  E nedrept  pentru Clifford să fie paralizat – e nedrept pentru mine să-i fiu soție. Soarta și nedreptatea par să se confunde prea des. Fiecare trebuie să-și poarte nedreptatea.

-Și dacă unui simt că se pot scutura de ea?

-Atunci presupun că trebuie s-o facă.

Duncan cumpăni o clipă.

-Comunismul te sperie?

Constance se uită la el și cumpăni la rîndul ei.

-Da, răspunse ea încet. Cred că mă sperie. Mă sperie tot ce înseamnă materialism – salarii și prorprietate de stat – și nimic altceva.

-Dar ce altceva există azi în afară de materialism?

-Știu. Dar materialismul de azi îți lasă și libertatea de a nu fi materialist, dacă nu vrei să fii. Clifford și cu mine nu avem nevoie să fim materialiști tocmai pentru că ne bucurăm de o anumită cantitate de bunuri materiale. Mi se pare singura cale de a evita materialismul.

-Și tu și Clifford nu sînteți materialiști?

-Nu cred. Găsești că sîntem?

-Aș spune că nu vă găsiți prea departe.

Constance rămase tăcută, părînd să se gîndească la ceva.

-Oricum, răspunse ea înțepată, nu sîntem atît de materialiști, atavic materialiști, cum am fi dacă ne-am găsi în Rusia de azi. – Sau tu crezi cumva în Rusia?

-Nu, mă tem că nu cred. Dar nu pentru c-aș ști mare lucru despre ce se petrece acolo. Simt, însă, într-adevăr, că acolo-i vorba de un materialism atavic, așa cum în America se poate de un materialism progresist. Dar sînt gata să mă lase combătut.

-Da. Totuși, când te gândești la Rusia de azi nu se poate să nu încerci o strîngere de inimă. Și aceeași strîngere de inimă o simți cînd te gîndești la communism.

-Da, și eu simt la fel. Totuși, îmi dau seama că, mai devreme sau mai târziu, muncitorii vor trebui să-și spună cuvântul. Și, la urma urmei, Anglia nu-i Rusia. Un miner din Tevershall nu-i un mujic rus (5). Nu-i văd pe muncitorii englezi zdrobindu-ți capul numai pentru că locuiești la conacul Wragby. Tu-i vezi?

-Nu. Și nu-i cred în stare. Sînt mult prea umani.

-Așa e. Dar am impresia că an de an tot pierd din umanitate. E un lucru  lipsit de speranță. Cînd mă aflu prin părțile astea ale voastreîncerc o senzație de disperare, de moarte. Știi după ce cred eu cu adevărat englezii?

-După ce?

-Contact. Un fel de contact uman, pasional, între ei. Și poate dacă comuniștii or să sfărîme într-adevăr faimosul „sistem”, s-ar putea să se înfiripe un gen de relații noi între oameni: să nu se mai frămînte atîta pentru bani, să iubească viața, să se preocupe de fluxul vital în semenii lor.

Urmă o tăcere. Constance cosea cu încetineală.

-S-ar putea, spuse ea după un timp. Numai că nu văd cum ar putea rezulta așa ceva di socialism – sau din comunism. De ce n-am porni pe dată la asemenea acțiune?

-Pentru că știm foarte bine că sîntem angrenați în „sistem”. Sîntem cu toții încărcați cu toții în același autobuz, sau carusel, sau tramvai, sau tren, sau vagon de mină, sau automobil particular, și sîntem acționați de mecanismul unui sistem materialist. Nu ne întîlnim niciodată între noi pentru că sîntem mînați în aceeași direcție și nu facem  decît să coborîm dintr-un vehicul pentru ca peste o jumătate de oră să ne urcăm în altul.  Și tot așa mai departe, pînă ne urcăm în dric. – Ăsta-i sistemul. Cred că englezii, o bună parte dintre ei, sînt sătui de materialism  și sătui de nevoia de a-și înăspri inimile pentru ca vehiculul să poată merge înainte.  – Nu, de la sfîrșitul războiului încoace, am urît democrația. Și acum greșesc așteptînd ceva de la aristocrație. Lucrul de care avem nevoie este să ne transmitem unii altora fluxul vital – să rupem zăgazurile acestui flux natural care se cere eliberat. Numai că ne temem cu toții să nu fim striviți de autobuz, așa că preferăm să sărim în el și să ne lăsăm duși mai departe.>

SURSA

D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 256-259.

NOTE M.T.

(1)Societatea Fabienilor=Asociație fondată în 1884 de intelectuali britanici (Shaw, Toynbee, Wells, Webb) care promovau un colectivism reformist, opus celui revoluționar promovat de Karl Marx și care vor contribui la constituirea partidului laburist (socialist) la 1900-1906. Denumirea a venit de la numele comandantului roman Fabius, care l-a hărțuit sistematic pe temutul cartaginez Hannibal, evitînd o bătălie de amploare (sec. II î. H.)

(2)Sydney Webb (1859-1947)=Întemeietor în 1895 al Școlii Engleze de Economie,  casa sa a devenit sediul Societății Fabienilor.

(3)Maximiliem Robespierre (1758-1794)=Lider al revoluționarilor radicali francezi (iacobini), a promovat teroarea ca mijloc de guvernare (1793-1794), fiind el însuși executat de adversarii săi politici.

(4)Bolșevici=Fracțiunea majoritară (1903) din Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, promotoare a cuceririi puterii prin revoluție. Sub conducerea lui V. I. Lenin a preluat puterea prin lovitura de stat din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, după care a adoptat numele de Partid Comunist.

(5)Mujic=Categorie socială inferioară (țăran sărac) în Rusia țaristă.

F. Rolfe - „Adrian al VII lea” / 1904 (BOXHALL 2006)

<
Adrian al VII lea
Frederick Rolfe

n. 1850 (Anglia), m. 1913 (Italia)
Prima ediție 1904
Primul editor Chatto & Windus (Londra)
Titlul original Hadrian The Seventh: A Romance

Vrând să fie luat drept preot, el și-a scurtat prenumele în „Fr”; în acest roman, el se imaginează papă, Adrian al VII lea, primul papă englez de după Adrian al V lea, dar și un alter ego al autorului, un catolic convertit, excentric și sărac. Noul papă face ordine în Europa combinînd autoritatea religioasă cu abilitatea politică într-un mod indirect, dar uneori sinistru de profetic. Progerman într-o epocă antigermană, romanul imaginează o Europă sub hegemonie germană. Adrian este urmărit de Jerry Sant, membru al grupului Liblab (combinație de liberali și laburiști). Înșelat în așteptările sale că papa va sprijini socialismul, Sant îl împușcă. „Lumea a plîns, a oftat, s-a șters la gură și a răsuflat ușurată... Dacă nu ai fi domnit, ar fi fost conducătorul ideal.”
Aceste ironii finale demonstrează că Adrian al VII lea este o ficțiune ciudată, dar nu o încercare de autoamăgire. O senzualitate fermecătoare, inocentă, dar neechivoc masculină temperează impulsurile romanului de a curăți Biserica Catolică. Într-un episod de un farmec surprinzător, papa îl învață pe un tânăr mlădios, membru al gărzii, secretele fotografiei color (necunoscută la acea vreme), dovadă a interesului său pentru noile tehnologii, precum marconigraful. Obsedat de jurnalism, Adrian citește zilnic treizeci și șapte de ziare, calculîndu-și mișcările politice pentru a le da satisfacție. În pofida arhaismului său, romanul a identificat cîteva din componentele de bază ale modernismului. AMu
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citi într-o viață, trad. , ed. , 2007, p. 24?:

„Starea Națiunii 2000” (BONDREA 2000)

 

Aurelian Bondrea, Starea Națiunii 2000. România încotro?, vol. I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000

5 „E evident că sarcinile cu care tranzițiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură ne dictează în mod serios de a ne întoarce de pe calea greșită, de-a privi în mod mai limpede starea adevărată a țării, de-a judeca în mod mai limpede necesitățile ei.” M. Eminescu

9 Cuvânt înainte

Partea I

17 I.Revoluție, reforme, tranziție. Sinteza unor opinii

37 II.Capitalismul românesc în perioada interbelică (1918-1939)

65 III. Socialismul românesc în perioada postbelică (1947-1989)

99 IV.Tranziția în România în perioada 1990-2000
99 Inevitabila schimbare; teorii și concepte
109 Evoluții și, mai ales, involuții în numele tranziției
115 Macroeconomia în derivă, microeconomia sub presiunea destrămării; efecte sociale negative
127 Învățământul, știința și cultura națională
136 Starea de spirit a populației - oglinda realităților
146 - Reformele: controverse strategice în dauna intereselor naționale
156 Conducerea societății; democrația, statul de drept și societatea civilă
172 România în context european și mondial

Partea II
Principalii indicatori economico-sociali ai evoluției României în perioada 1938-2000
185 Documentar statistic 

„Cel mai urât monument comunist” („TELEGRAF” 1993)

 Bebe Braia & Marius Dragomir, În plin centrul Constanței, sub nasul Primăriei, zace cel mai urât monument comunist”, „Telegraf”, Constanța, II, 479, 6 decembrie 1993

Pentru că nu are proprietar, iar primarul Neagoe este un „călător”, nimeni nu are de gâd să dărâme „splendoarea”

Cunoașteți, cu siguranță, monumentul postat în parcul Primăriei, de imaginația bogată a maestrului Boris Caragea. Este vorba de monumentul închinat Victoriei Socialismului. Din fericire, socialismul și-a luat de mult tălpășița. Nu același lucru s-a întâmplat și cu monumentul despre care vorbeam. Interesându-ne la persoane competente din Primărie și chiar la Inspectoratul Județean de Cultură, am constatat că nu prea se știe în custodia cui intră mizeria din centrul orașului, motiv pentru care nu-l dărâmă nimeni. Problema a fost dezbătută și în cadrul unei ședințe de consiliu din noiembrie. Pe atunci, domnul Puiu Enache se întreba cât vor mai suporta acest monument al absurdului. Ei bine, credem că se întreabă și astăzi.

„Țăranul român între disperare și speranță” („TOMIS” 1993)

 ?, Țăranul român între disperare și speranță, „Tomis”, Constanța, nov. 1993

(...)

Locul vechiului sistem agricol l-a luat modelul sovietic. Au apărut întovărășirile, GAS, GAP și SMT, replica românească a colhozurilor și sovhozurilor. Decizia politică a trecut înaintea celei economice și s- a substituit legilor pieții. Voluntarismul a devenit o practică decizională curentă.

Exodul populației rurale

Comparând la fiecare plenară și congres socialismul cu capitalismul, liderii comuniști și-au propus să desființeze și țăranul. Ocupa o pondere mult prea mare în structura socială a țării, nu își prea modela conștiința după cea a clasei muncitoare, iar forța sa productivă era mai prejos decât cea a fabricilor. Drept urmare a fost declarat cel de-al doilea șoc istoric din viața „aliatului” muncitorimii, industrializarea. Conform directivelor de partid, au apărut, în tot locul, fabrici și uzine, iar alături de ele infrastructura noilor așezări muncitorești. Pentru a finanța această politică, „satârul” prețurilor și impozitelor, dirijat de planificarea centralizată, tăia porții mari din drepturile țăranilor, dirijându-le spre industrie. Semnificativ în acest sens este faptul că Anuarul statistic al RSR publica structura costurilor de producție din industrie, dar omitea să redea și situația din agricultură. Se evita cunoașterea adevărului despre politica de falimentare a agriculturii.

Țăranului i-a fost confecționat, de liderii comuniști, un statut inferior în raport cu cel al orășanului: fără pensie, fără alocație, fără sporuri pentru muncă grea, fără asigurări sociale, fără concedii plătite, fără locuință din fondul de stat, plătind bunurile de strictă necesitate, achiziționate în magazinele sătești, la prețuri superioare celor practicate pe piața orașului.  Decalajul dintre viața rurală și cea urbană, dintre drepturile agricultorului și ale muncitorului a generat un masiv exod al populației spre industrie. Rând pe rând, sătenii, care s-au simțit în putere, au plecat spre fabrici. Unii și-au trimis copiii. Alții au plecat cu întreaga familie, vânzându-și casele și grădinile pe nimic. Unde s-a putut a apărut navetismul, un cordon ombilical între „mama” agricultură și „fătul” industrie, încă netăiat de forcepsul politicii economice comuniste. La sate au rămas bătrânii, femeile și copiii. Profesorii și medicii rurali au început să dispară, colectivitatea sătească fiind tot mai mult lipsită de serviciile statului în domeniile învățământului și sănătății. Agricultura a rămas o sarcină pentru copiii orășenilor, transformați de învățământul superior în agronomi, și pentru insuficientele mașini agricole, construite de o industrie lipsită de forță și mobilitate.

Spre o agricultură făcută de orășeni

Deteriorarea lumii rurale sub raport social, demografic și biologic s-a răzbunat curând. Aratul de toamnă s-a mutat, treptat, semănatul de primăvară mai spre vară, iar recoltatul a continuat să se prelungească, an de an, până la pierderea a 30% din recoltă. Zootehnia a început să aibă pierderi tot mai mari, iar parcul de mașini agricole să se descompleteze. „Bomba” forței de muncă, amorsată de politica de industrializare din anii 60-70, a explodat la începutul deceniului 9, provocând o gravă criză alimentară. Alături de fenomenul de înfometare a populației au rămas neacoperite nevoile de materii prime ale industriei și solicitările exportului.

După încercările nerepetate și nereușite de a inversa curenții migratori, dinspre oraș spre sat, partidul comunist a găsit soluția salvatoare: transformarea orașului în rezervă de forță de muncă agricolă. Treptat, școlile, universitățile, armata, fabricile, instituțiile de cultură și sanitare, alături de pușcării, au preluat funcții agrare. Recoltatul porumbului, cartofului, sfeclei de zahăr, legumelor și fructelor a devenit sarcina orășeanului de toate vârstele și profesiile. Meseriașii și șoferii de industrie au fost transformați în mecanizatori. Muncile câmpului au devenit „blestemul” orășeanului, iar rezultatele - pe măsură.

Nefiind capabil să rezolve problemele alimentare ale populației, dezvoltarea intensivă a agriculturii rămânând un vis, partidul comunist a recurs la soluția creșterii producției agricole pe cale extensivă. S-a adoptat hotărârea măririi  suprafeței arabile prin distrugerea satelor. Numeroase vetre de sat urmau să dispară sub fierul plugului, pentru a face loc lanurilor de porumb și culturilor de cartof. Sătenii, câți mai rămăseseră, erau comasați în comune, devenite un fel de colonii de muncă forțată, cu blocuri de cămin muncitoresc, din care nu se putea evada, căci schimbarea reședinței era limitată drastic, prin lege. România urma să înregistreze cel mai cumplit șoc: ștergerea satelor din geografia sa. În interior, opoziția față de acest plan diabolic era ca și inexistentă, iar mișcarea occidentală pentru stoparea distrugerii leagănului civilizației românești era amplă doar în mass-media, în practică fiind puțin eficientă. Revoluția din decembrie 1989 a sosit la timp pentru a stopa cel de-al treilea șoc istoric.

Pentru mulți pământul e o rană

Opțiunea pentru economia de piață a declanșat procesul de refacere și dezvoltare a proprietății private în România. În agricultură, „șocul de regenerare” a țărănimii, gospodăriei țărănești și satului a fost provocat de Legea fondului funciar. Ea reglementează modul de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate asupra pământului agricol. Adoptarea legii, care s-a dorit, în primul rând, o măsură reparatorie, s-a realizat într-un context socio-geografic puternic transformat în anii dictaturii proletare.

Între recensămintele din 1948 și 1992 aproape jumătate din proprietarii pământului și urmașii lor au devenit orășeni.  În unele județe, precum Constanța, procentul este cu mult superior. Legea fondului funciar a stârnit în cei care au părăsit de voie sau de nevoie locurile natale speranțe mari. Unii visează că pământul le va hrăni familiile, iar alții, mai ambițioși, că se vor îmbogăți. Gândul că vor deveni proprietari de pământ i-a pus pe orășeni pe drumuri. Spre comisiile de aplicare a Legii fondului funciar au făcut potecă milioane de locuitori din zonele urbane și rurale. Înscrisurile îngălbenite de vreme, păstrate, așa într-o doară, ca amintiri de familie, au ieșit la lumină. La fel, registrele de înființare a „colectivelor” au fost scoase din praful arhivelor și luate la „puricat”. Și, deodată, pământul a devenit neîncăpător. Săteni și orășeni se trag prin procese, plângerile curg pe la prefecturi. Discordia umblă pe uliță. Bate la poarta rudelor, întunecă privirea noilor veniți care trec pe lângă foștii proprietari, încontrează oamenii cu oficialitățile. Tinerii se văd dați la o parte. Pământul pe care să-și clădească viitorul era prea puțin sau deloc. Ca și cei veniți de pe alte meleaguri, în urmă cu 10-15 ani, goniți de sărăcia din Moldova sau Oltenia, care nu primesc mai mult de 5000 mp, ei se întreabă „Încotro?”. Pentru mulți pământul este o rană. Legea a creat o nouă structură socială: categoriile orășenilor și sătenilor proprietari de pământ și categoria orășenilor și țăranilor fără pământ. O structură cu mari implicații în organizarea agriculturii, în randamentul ei, în asigurarea locurilor de muncă și a mijloacelor de trai, o structură care va marca viața românilor.

Lichidarea CAP un jaf istoric

Avem de a face cu un efect pervers - afirmă sociologul Raymond Bourdon - atunci când doi indivizi (sau mai mulți), urmărind un anumit obiectiv, generează o stare de lucruri neurmărită și care poate fi indezirabilă din punctul de vedere fie al ambilor, fie al unuia dintre ei. Reforma agrară, ca multe alte procese sociale, a generat și ea o serie de efecte perverse.

Anii 1990 și 1991 sunt ani în care s-a înregistrat cea mai gravă și sistematică acțiune de distrugere a bazei materiale a agriculturii, comparabilă cu cea provocată de un război.

Grupuri mari de țărani, sate întregi au jefuit inventarul CAP-urilor, au demolat clădiri și instalații agricole, au pus la pământ livezi și vii, au făcut praf și pulbere sistemele de irigație, au furat animalele fermelor zootehnice. Tot ce nu s-a putut lua de acasă a fost distrus. Lichidarea CAP-urilor s-a transformat într-un jaf colectiv, al cărui impuls l-a dat Legea fondului funciar. Deci, o lege, care se dorea reparatorie, a produs și un efect distructiv. Jefuitorii și-au dat seama mult prea târziu că cei care au pierdut cel mai mult sunt ei înșiși.

Ce motivație a stat la baza unor astfel de comportamente? Sentimentul țăranilor că este corect să-și ia singuri ce li se cuvine, fără să mai aștepte ca altcineva să facă împărțirea. Speranța unora de a se îmbogăți rapid. Teama altora de a nu rămâne fără partea cuvenită. Dorința de a nu lăsa să cadă pe mâna altora ceea ce nu pot lua ei înșiși. Toată această motivație distructivă nu a apărut peste noapte. Ea este un efect al degradării valorilor morale ale comunității  rurale în anii comunismului, când țăranul, tot mai sărac, era obligat să fure ca să trăiască. Legea fondului funciar a constituit scânteia care a declanșat „explozia”, iar anarhia post-revoluționară, caracterizat prin încetarea funcționării mijloacelor de control social, care să descurajeze comportamente antisociale, a întreținut fenomenul distructiv. prin gravitatea și extensiunea sa, acest fenomen reprezintă unul din cele mai mari șocuri recepționate de agricultura românească.

Unde ne duce „trenul” reformei agrare?

Reforma agrară a dezlănțuit un întreg lanț de șocuri social-economice, cu efecte contradictorii. Cu unele țăranul mai face un pas înainte, iar altele îl proiectează înapoi. Privatizarea proprietății funciare a creat o falie în sistemul organizării muncii agricole. Noii stăpâni ai pământului, țărani sau orășeni, au căutat modalități de asociere pentru a-l lucra. Au ieșit la iveală întreprinzătorii, cei gata să-și asume responsabilitatea și riscurile conducerii, dar și câștigurile mai mari. Agromecurile, specialiștii și foștii manageri din sistemul agricol au preluat inițiativa organizării societăților agricole private. Simultan au apărut tensiunile și conflictele generate de acțiunea de regrupare a societății. Structurile organizatorice firave, încă, au generat nemulțumiri între asociați. Monopolul agromecurilor asupra mașinilor și utilajelor agricole, total insuficiente și cu o stare tehnică precară, înveninează raporturile dintre agenții agricoli. Creditele de stat pentru sprijinirea sectorului privat rămân un slogan electoral. Fără bani câmpul nu este lucrat la timp, nu e fertilizat și udat. În fostele IAS-uri corupția rupe bucăți mari din avuția statului și a acționarilor privați. Directori, șefi de fermă și contabili continuă jaful declanșat de acțiunea de lichidare a CAP-urilor. Loviturile sunt recepționate „în plină figură” de producția agricolă, care se prăbușește tot mai mult la „podea”. În 1992 producția de cereale ajunge la 55% din producția anului 1989/, iar numărul ovinelor scade până la 69%.

Și, totuși, în hambarele multor țărani proprietari de pământ, grâul și porumbul sunt îndestulătoare, iar în ogradă s-au înmulțit animalele. Cei care au prin sunt preț mai bun pe piață, au reușit să-și mai construiască un rând de case pentru copii. Statutul de proprietar s-a resimțit în gospodăria țărănească.  Structurile sociale sunt în mișcare. Au apărut argații. Cei care au primit prea puțin pământ sau deloc, umblă din poartă în poartă lucrând pe simbrie și mâncare, cu ziua. Lumea capitalului și-a făcut și ea simțită prezența. Orășenii sau localnicii, care „au dat lovitura înainte sau după revoluție, au cumpărat ferme, clădiri, grajduri, instalații de la fostele CAP-uri , au înălțat brutării, carmangerii, cârciumi, mori, prese de ulei și societăți agricole. Banul și inițiativa privată crează șocuri regeneratoare pentru sistemul economic rural. Reforma a pus satul românesc în mișcare, spre o destinație necunoscută, spre care puțini călătoresc cu clasa întâi, dar toți au o mare speranță.

„Dosar Ana Pauker” (MIRCU 1991)

 Marius Mircu, Dosar Ana Pauker, Gutenberg - Casa cărții (M. Stoian)/Secretele zeilor, București, 1991

2 Această carte a mai apărut în două ediții, sub titlul Ana Pauker, Iosif Chișinevski și alții...: prima ediție - decembrie 1989; a doua ediție completată - martie 1991, Editura Glob, Bat Yam, tiraj 101 exemplare, exclusiv pentru biblioteci publice, pentru cercetători și presă. Subtitlurile acestei ediții aparțin lui Mihai Stoian.

3 Marius Mircu, Avertisment

5 Ana Pauker și alții...
Speranțe spulberate

12 Copilăria. Socialismul învață să meargă
Evreii au fost poftiți să vină
Un drac de fată
Sărăcia, mila, păcatul... revolta?

21 Etapa romantică. De la romantism la vânzarea sufletului
„De mică se cunoștea că va fi cineva!”
La braț cu socialismul
Folclorul roșu
Sămânța discordiei
Pace și război... regimului

31 Schimbarea la față. Bolșevismul îmbracă masca socialismului
Intră în scenă Marcel Pauker
Totul fără dans
Organizatoare de scandaluri politice
A-ți  crește proprii călăi
Fascinația Răsăritului
„Te notez român!”
Punct jucat, punct marcat!
Un „general” cu fustă

59 Înfruntarea. Procesul comunismului
Momentul adevărului (I)
Momentul adevărului (II)
Distinsa asistență
Proletari de lume bună
Scurtă biografie
Autodafe-uri
Dialogul surzilor
Acuzarea are cuvântul!
Apărarea are cuvântul!
Rufele murdare se spală în familie
„Criza utopiei”
Dumnezeu iartă, Revoluția nu!
Recompensa
Scurtă digresiune

104 Puterea. Alte măști
Preludiul
Misterul aterizării
„Paukerizarea” țării
„Vechea Românie a murit”
„Marele salt”
Ești liber dacă ești prieten cu...
Crochiu

136 Crepusculul. Icar fără voie
Cei cu merite în trecut ... n-au viitor
Cu degetul pe rană
Scopul (cam) scuză mijloacele
„Canalizarea” revoluționarilor...
„Cacaia deviația?”
Un „canibal” își face autocritica
Un „miniam”... comunist
Clasa muncitoare merge în Iad
Un nemuritor... moare!

164 Cădere de cortină. Noaptea învinșilor
„Cordon ombilical” până la moarte
Pulbere de stele... roșii
Cu spatele la lume
Mai mor și muritorii

coperta 4

... Mașina comunistă a fost fiica iubită a Utopiei majore din secolul XX... Dar iată care este greșeala: crezând că deține secretul „Binelui” colectiv, n-a încetat, de atunci, să alunece spre „Rău”. Din cauză că visa să înlocuiască făgăduiala, imposibilă de verificat, a Paradisului ceresc, cu făgăduiala, verificabilă, a Paradisului terestru, s-a creat această sinistră caricatură a Paradisului - acest astru mort pe care libertatea nu poate trăi... pentru că au dorit acest „om de tip nou”, acest popor „regenerat”, sistemul a dat naștere doar unui credincios de tip nou, un fidel fără credință, unui furnicar de fișe, unei Biserici de slujbași cu limbă de lemn și ochi de gips. Teribilă decădere a unei religii de substituire, concepută pentru a compensa fericirea civilă care a izbutit pe plan militar! De altminteri, ca toate dictaturile, de când e lumea, lume... - Claude Imbert, Criza Utopiei

Viitorul omenirii nu mă privește... Las totul în seama zeilor. Asta nu înseamnă că am dobândit mai multă încredere în justiția lor care nu-i și a noastră, ori mai multă credință în înțelepciunea omului, adevărul e invers. Viața e cumplită: știm asta. Dar tocmai fiindcă aștept prea puțin de la condiția umană, perioadele de fericire, de parțial progres, eforturile luării de la început și ale continuității îmi apar drept tot atâtea minuni care aproape compensează masa imensă a relelor, a eșecurilor, a nepăsării și a erorii. - Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian

„Economia mixtă” (DOGAN & PELASSY 1988)

 Mattei Dogan & Dominique Pelassy, Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate socialistă, trad. N. Lotreanu (1988 franceză), Alternative, București, 232 p.

5 Introducere: A compara pentru a înțelege

Prima parte: Etatizarea societății

11 I. Economii mixte: jumătate capitaliste, jumătate socialiste
12 Dezvoltarea economiei mixte: etape și cauze

Presiunea maselor populare

Interesele organizate
17 Mijloacele intervenției statului

Întreprinderile publice

Sectoare interesate

Autonomia față de stat

Filosofii diferite

Prelevarea publică

Puterea reglementară

Căile cooperării
32 Impactului economiei mixte

O varietate de configurații

Întrebări în toată Europa

42 Note bibliografice

47 II. Statul protector: providența organizată
48 Dezvoltarea statului-providență

Statul-spectator

Statul-tutore

Statul-providență
56 Fizionomie comparată a statului-providență

Servicii sociale și transferuri sociale

Profilul de excepție al Europei occidentale

Între asistență și asigurare: convergență și sincronism

65 Note bibliografice

69 III. Securitatea socială: un colos cu picioare de lut
Ajutorul de șomaj
Factorii de scumpire a medicinei
Povara pensiilor

86 Note bibliografice

89 IV. Procesul statului-providență
Libertatea în pericol
Eficacitatea frântă
O justiție îndoielnică
Spre un recul al statului tentacular

110 Note bibliografice

Partea a doua: Corporatizarea statului

117 V. Articularea intereselor: proliferarea 
118 Proliferarea cerințelor

Cereri de tip nou

124Un peisaj european plin de contraste

Medierea notabililor

Partide și sindicate

Articularea sălbatică

140 Note bibliografice

143 VI: Agregarea intereselor: gâtuirea
Umflarea apelor
Gâtuirea structurilor de agregare 

153 Note bibliografice

155 VII. Gestația compromisului: actori și poziții
155 Pluralitatea actorilor

Electoratul

Grupurile de presiune

Sindicatele

Oamenii politici

Înalții funcționari
168 Poziții privilegiate

Epicentrul puterii

Axa concertării

176 Note bibliografice

179 VIII. Sisteme politice și tipuri de arbitraj 
Patru tipuri de arbitraj
Modelul neo-corporatist la încercare 
Extensia democrației neo-corporatiste?

205 Note bibliografice

209 Concluzii: Mâine ce fel de societate: hiperetatizată sau civilă?
211 Societatea hiperetatizată: statul controlează 75% din PNB
Extrapolarea unei tendințe vechi
Ubicuitatea social-democrației în Europa
Noua clasă mandarinală
Îmbătrânirea populației
218 Societatea civilă: statul administrează 25% din PNB
Capitalizarea pensiilor: socializare fără etatizare
Acționariatul popular ca alternativă la capitalismul de stat
Participarea salariaților la capitalul întreprinderii
Dispariția statului ca proprietar de apartamente
227 Note bibliografice

229 Cuvântul editorului

„Moscova sfidează lumea” (RAȚIU 1986)

 Ion Rațiu, Moscova sfidează lumea, ediția a doua revăzută și adăugită, Signata, Timișoara, 1990 (London 1986), 367 p.

5 Cuvânt înainte - București, 6 iunie 1990: Ion Rațiu

7 Introducere la ediția românească - București, 7 aprilie 1990: Iulian Alexandru Ciomaga

10 Nota autorului - Londra, iulie 1986: Ion Rațiu

11 Introducere: Un vizionar - august 1985: Brian Cozier
14 Nașterea socialismului
16 Cât de mult s-a schimbat
20 Tabloul strategic
22 Probleme ideologice și de sistem

26 Prolog: Moscova sfidează lumea

37 Partea întâi: De ce acum?

55 Partea a doua: De ce comunismul?
55 1.Doctrina
73 2.Politică și morală
75 3.Comunism și existențialism

80 Partea a treia: De ce comunismul rusesc?
81 4.Revoluția este victorioasă în Rusia
103 5.Consecințe
136 6.Relațiile Rusiei comuniste cu lumea exterioară
203 7.Cine sunt comuniștii?

225 Partea a patra: Adevărata față a comunismului
225 8.Exploatarea omului
252 9.Egalitatea tuturor oamenilor
312 10.Un om mai bun

321 Partea a cincea: Răspunsul Occidentului

335 Epilog: Concluzii

355 Bibliografia

361 Postfață - Radu Bărbulescu

„Umanismul și condiția umană („TOMIS” 1985)

 ?, Umanismul și condiția umană, „Tomis”, Constanța

De mai bine de două decenii, Al. Tănase dezvoltă, cu precădere sub forma atractivă a eseului, problemele complexe și actuale ale raporturilor dintre cultură și umanism, condiției umane în societatea contemporană, interferențelor culturale etc. Urmînd o tradiție remarcabilă în cultura românească, inter și postbelică, reprezentată de Mihai Ralea, Tudor Vianu, G. Călinescu, At. Joja sau C. Noica, eseurile de filosofia culturii și civilizației publicate de Tănase îl înscriu între exponenții generației următoare, afirmată în anii socialismului, alături de Dumitru Ghișe, C. I. Gulian, Mircea Malița, L. Grunberg, C. Borgeanu, I. Ianoși ș a. Spirit deschis confluențelor, Tănase selectează și propune discuției aspecte importante, de vie rezonanță, aducînd, în conturarea și nuanțarea lor, argumente multiple, cu discernămînt, cu metodă, ori făcînd trimiteri varii, luminînd fațete inedite, într-un stil percutant, refuzînd ambiguitatea și permițînd înnoirile deopotrivă. Uneori abordează o problemă, un aspect, luînd ca punct de plecare un filosof, o carte a sa, prezentînd ideile interesante, subliniind eventuale sinapse, pentru a proceda apoi, sub semnul interogației, la disocieri menite să clarifice sau să adîncească „dialogul” subiacent. Alteori, abordează problema, aspectul, frontal ca un discurs ex abrupto, menționînd ceea ce este esențial, configurînd datele problemei, pentru a oferi apoi o deschidere, sugerînd posibile ramificații. Practicînd demersul ideatic, responsabil și creator, eseurile filosofice publicate de Tănase, în reviste și structurate în cărți (Cultură și umanism, Cultură și religie), au fost semnalate și comentate la apariție și în paginile revistei Tomis.

Noua sa carte, Umanismul și condiția umană în civilizația contemporană, apărută în prestigioasa colecție „Idei contemporane” a Editurii Politice, readuce în prim-plan probleme de vie actualitate, contribuind cu noi sondaje și argumente la sublinierea unor idei-forță, capabile să reliefeze necesitate unui dialog al permanenței și al înnoirii, al eforturilor conjugate. Într-un orizont al afirmării valorilor umaniste, culturale, soluționării constructive a problemelor cu care se confruntă lumea de azi, cultura românească își aduce contribuția activă la cauza progresului, înțelegerii și cooperării. Pornind de la convingerea că „mișcarea dialogică a ideilor și conștiința critică de sine a unei culturi sînt semne de maturitate și efervescență creatoare”, autorul atrage atenția asupra rolului filosofiei, responsabilităților acestei atît în comentarea trăsăturilor culturii românești, a permanențelor și aportului la universal ale spiritualității noastre, manifestate în timp, cît și în definirea noilor carate ale civilizației socialiste de azi, a problemelor pe care le incumbă, din prezent în perspectivă, afirmarea valorilor culturale, a disponibilităților creatoare înseși, în contextul creșterii participării conștiente a factorului uman, la proporții de mase. (...) Se înțelege că, în societățile împărțite în clase antagonice, bazate pe exploatarea omului de către om, nu a fost, nu e posibilă eliberarea omului din sclavia neomeniei, evoluția conceptului de libertate fiind benefică în plan teoretic și practic numai prin restructurări profunde, ceea ce Marx numea praxis-ul transformator. Citînd cunoscut afirmație kantiană „omul trebuie considerat totdeauna...  ca scop”, autorul consideră că „situarea omului în imperiul scopului -și nu doar pe plan teoretic sau juridic, ci ca statut practic obiectiv (subl. în text) - devine un criteriu esențial al valorii și eficienței sociale a principiului drepturilor omului”. Sublinind faptul că umanismul românesc, aflat mereu în concordanță cu o scară superioară de valori, clădită pe principiile muncii și cooperării pașnice, își  găsește, în noile condiții  ale societății socialiste, climatul favorabil afirmării deopotrivă ca „un umanism al scopurilor și un umanism al mijloacelor, al proiectelor și al realizării”, Tănase va urmări și în celelalte părți ale lucrării valorile etos-ului românesc, funcția constructivă, spiritul de conlucrare al culturii noastre astăzi. Ideile de excepțională însemnătate teoretică și practică ale secretarului general al partidului, președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, dinamizează discursul ideatic, revenind ca idei-forță în desfășurarea lucrării. Din multitudinea de aspecte propuse, problema formării omului nou, constructor conștient și devotat al noii societății, este corelată cu cea a afirmării multilaterale a personalității umane, accesului liber la cunoaștere și creație, înfloriri aptitudinii creatoare ale fiecăruia și ale tuturor. Este reliefată grija față de om, de stimulare a însușirilor creatoare, în concepția științifică a conducătorului partidului și statului nostru, socialismul fiind realizat „cu oamenii pentru oameni”, edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate implicînd deopotrivă valorile materiale și spirituale, într-un larg proces participativ, democratic. Autorul subliniază, în partea a doua cărții, dedicată exclusiv civilizației românești, contribuția specifică și orginalitatea culturii noastre în context universal, umanismul acțiunii politice, stilul de gîndire și practică revoluționară marcat de Congresul IX al partidului. O serie de idei revin, și sînt adîncite de-a lungul expunerii, în diferitele eseuri ale cărții, între care am menționa valorificarea etosului național, omenia românească și atributele ei, interferențele culturale, conștiința de sine și afirmarea umană etc. Autorul evidențiază necesitatea dialogului și rolul fertil al conlucrării culturale, considerînd că fiecare cultură națională poate și trebuie să-și aducă contribuția la tezaurul de valori universal, la înțelegerea și colaborarea între popoare. (...)

„Raportul CC cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul XII și Congresul XIII...” (CEAUȘESCU 1984)

 Nicolae Ceaușescu, Raportul CC cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul XII și Congresul XIII și activitatea de viitor a partidului în vederea înfăptuirii obiectivelor dezvoltării economico-sociale în cincinalul 1986-1990 și, în perspectivă, până în anul 2000, a României, Editura Politică, Buucrești, 1984, noiembrie 1984

8 Bilanțul îndeplinirii hotărârilor Congresului XII și Conferinței Naționale ale partidului

16 Direcțiile de dezvoltare economico-sociale în cincinalul 1986-1990

33 Orientările de perspectivă privind dezvoltarea economico-socială a României până în anul 2000

41 Perfecționarea activității statului și organelor sale, a întregului sistem de conducere democratică a vieții economice și sociale

50 Creșterea rolului conducător al partidului în societate în organizarea și desfășurarea întregii opere de construcție socialistă

56 Activitatea politico-ideologică de ridicare a conștiinței socialiste și formare a omului nou

72 Situația internațională, politica externă a partidului și statului nostru

„Cronică dobrogeană” (TAVITIAN 1984)

 Simion Tavitian, Cronică dobrogeană, Ed. Politică, București, 1984, 314 p.

5 Cuvânt înainte

9 Pe drumul prefacerilor revoluționare

46 Transformări revoluționare pe meleaguri tulcene

75 Începutul unei epopei

88 Purtătorii ștafetei unei glorioase tradiții muncitorești

97 Constructorii giganților cărăuși ai mărilor

104 Citadela petrochimiei românești

109 Prima poartă spre lume

117 Pe magistrala albastră Dunăre - Marea Neagră

124 O meserie a temerarilor și a temerității

132 Orașul își deschide aripile

138 Cercetările marine în raport cu interesele economiei naționale

149 Preocupări constante pentru nou, pentru eficient

162 La Palas, pe urmele „Lânii de aur”

176 Verticala urbanității

199 Pe noi coordonate revoluționare ale cunoașterii active, creatoare

220 Activistul cultural - propagandist înflăcărat al înaltelor idealuri ale socialismului

248 În slujba omului, a sănătății sale

261 Comori de artă

279 Riviera românească a Mării Negre

287 Vatra arheologică a perenității noastre

Interviu cu Teodor Mazilu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

T. M. - (...) Impostura ia forme dintre cele mai subtile și adeseori escrocii își găsesc un ascunziș comod și invulnerabil în idealuri dintre cele mai mărețe. (...) Satira însă niciodată nu a criticat păcatele evidente. Nu există ironie la adresa hoților și asasinilor. Nu trebuie să confundăm misiunea artei cu cea a justiției. Fiecare derbedeu își face un drapel moral cu care vrea să-și apere interes.

- Intoleranța este o formă a iubirii și a încrederii în puterea individului de autodepășire.

- (...) Iubirea este cîteodată o metodă de a străbate mai scurt drumul pînă la interes.

- (...) Cînd scrie o carte scriitorul nu educă numai pe alții, se educă și pe sine.

- De pildă, în romanul Bariera cred că am dezvăluit, creionînd figura unui muncitor revoluționar, farmecul și integritatea idealurilor comuniste.

G. A. - Vorbiți-mi despre rolul pe care îl joacă satira în  socialism.

T. M. - Într-o societate atît de exigentă moral, rolul satirei crește. (...) În socialism desăvîrșirea morală are putere de lege.

- De cîte ori încep să scriu o carte nouă nu am plăcerea mediocră de a descoperi vulnerabilități umane, ci încred. în perfectibilitatea individului.

- Niciodată, nici în  literatură și nici  în viață, n-au găsit înțelegere la mine delatorul și nici cel care poartă o cruce care nu-i aparține. De multe ori suferințele îngrozitoare ale unora nu sînt decît rodul vanității și uneori o prelungire discretă a bunăstării.

- (..) Eu cred că a fi fericit este o obligație a fiecărui individ. (...) De multe ori, nefericirea este o meserie ca oricare alta, o impostură cu avantajele și dezavantajele ei.

-(...) Fericirea se naște dintr-o privire realistă și curată a existenței. (...) Dacă privim cu atenție pe unul din acești nefericiți de meserie, vedem că drama lui e drama frustratului, drama unui lacom care n-a primit de la viață pe măsura poftelor lui pantagruelice. Luciditatea dă spiritului o stare de curățenie și ordine morală, nu inventează probleme, ci le trăiește numai pe cele adevărate.

-(...) Arta are obligația sfîntă de a elibera omul de asemenea prejudecăți, de a distruge intermediarul dintre el și adevăr, de a-l lăsa să fie stăpân pe propria existență, de a-i dovedi că fericirea este posibilă aici, pe Pămînt. Cu atît mai mult arta socialistă.

-(...) Scriitorii mari au reușit această împletire a adevărului psihologic cu judecata istorică. (...) Dacă în noi nu există nimic din visul lui D. Cantemir, nu vom reuși niciodată să-i reînviem imaginea.

Interviu cu Fănuș Neagu (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

F. N. - (...) Așa cum îmi place tăcerea în doi cu un prieten.

- (...) Știu să înjur frumos și oamenii nu se mai supără dacă le faci înjurătura floare la butonieră. Doare numai înjurătura urîtă.

G. A. - Ați și mințit?

F. N. - Da. Împins de foame în tinerețe și din lașitate. Mai târziu, am făcut concesii – nu mari – pe care le pun în spinare ca pe o piatră de moară și pe care trebuie să le astup prin niște cărți care să rostească adevărul despre societatea noastră contemporană, unde trebuie să domnească pe deplin adevărul și să fie dată jos minciuna ce ne mai poleiește uneori zilele.

G. A. - Vă interesează tentativele de înnoire ale prozei, indiferent dacă ele sînt făcute la noi sau în alte părți?

F. N. - M-au tentat și mă amuză. Ele aparțin tinereții autorilor și nu tinereții unei culturi. Fiecare prozator serios încearcă să dărîme zeii printre degetele cărora a furat puțină apă vie. Cu timpul, nu înseamnă decît a le lua locul de pe piedestal, fiindcă toți prozatorii adevărați se întorc la hotarele clasice, păstrînd ca pe o bucată a tinereții toporași cu care-i loveau pe maeștri peste degete. Experimentele interesează numai atunci cînd ele ajung să se verse în marele fluviu, sporindu-i strălucirea și apele. Sînt gata să arăt că experimentul Urmuz nu a dat ucenici vrăjitori. Din fericire – cum spune Gh. Tomozei. (...)

- (...) Sunt autori care nu simt aplecarea spre natură. După opinia mea, sunt niște nefericiți. Sunt alții care programatic disprețuiesc apropierea de natură. Ei nu aparțin nici pământului, nici apelor, le e frig la soare și fac plajă sub muntele ăla de care s-a lovit vaporul Titanic. Sunt lipsiți de farmecul vieții. În schimb, se cred mari intelectuali. Sunt niște bieți instrumentiști care scriu totdeauna cu lingura. Și anume cu coada ei.

-(...) Omul nu e capabil să se înstrăineze de natură (...): omul modern se întoarce la nat.

-Orice sec. are nebunia lui. Sec. nostru, printre altele, a avut neb. marilor ctr. urb. (...)

-(...) În epoca modernă sîntem sclavi. Unei treceri spre o lume extrem de standardizată și noi, oamenii de rînd, nu facem altceva decît să plătim. Trecerea se desăvîrșește în afara noastră, dar cu prețul sîngelui și al sufletului nostru.

-(...) Mă îngrozește că primăverile nu sînt guvernate de iarbă, ci de niște acizi sau săruri nenorocite.

G. A. - Paginile pe care le-ați scris sunt autobiografice?

F. N. - Toate. Nu te poți obiectiva la modul absolut.

- (...) Îmi pot imagina multe întîmplări din viață, dar nu-mi pot imagina clipa morții și sunt convins că orice moarte în literatură este falsă. Chiar și cel mai mare roman nu se poate decît apropia de pragul morții. Un eveniment netrăit nu poate deveni literatură. Un personaj literar nu moare, se stinge.

G. A. - Ca și cum n-ați mai avea cuvinte pentru el.

F. N.- Cam așa ceva.

G. A. - Cum vedeți trecerea literaturii noastre de la pitoresc, accidental la esențial?

F. N. - Ei, asta s-a și produs. Și, ca să fim drepți, încă dintre cele două războaie. Marii prozatori și poeți de atunci au spulberat credința într-o literatură subjugată gîndirii provinciale. E adevărat, în primii ani ai revoluției socialiste, proletcultiștii și toți cei s-au deghizat în conducători ai culturii sau artei au repus în drepturi literatura minoră și au pus o pasiune deosebită în a ne împinge într-o literatură de suburbie europeană. Dacă i-ai aduna pe neghiobii ăia, n-ai umple cu ideile lor un cartuș. (...) De ce acordăm credit acestor inși care reduc multitudinea problemelor construcției socialismului la o bătălie între heruvimi și serafimi?

- O artă cu adevărat revoluționară și comunistă trebuie să spună răspicat, ca un manifest, că lumea nu se împarte în buni și răi, că în societatea noastră, pe deasupra marilor cuceriri, sau tocmai datorită lor, există și forțe conservatoare, (...).

G. A. - Ce idee stă la baza romanului Îngerul a strigat?

F. N. - Cruzimea sau cuțitul ei cînd istoria încep să se răzbune.

G. A. - Dar ideea din Frumoșii nebuni...?

F. N. - A trăi în răspăr...

- Nici un scriitor român nu trebuie să uite Testamentul Văcărescului; și să contribuie, după puterile sale, la „creșterea limbii române.”

- Libertatea în artă ți-o cîștigi la masa de lucru. Și libertatea nu se cîștigă ușor și, oricît de paradoxal ar fi, cea mai cumplită bătălie trebuie s-o duci cu tine însuți. Învingător asupra ta însuți, înseamnă că ai scăpat de un dușman.

-Mi-e frică de moarte. Mă golesc de sînge la ideea că viața ne poate fi luată oricînd. Atîta lipsă de putere din partea noastră mă descurajează și mă deprimă. Poate din această spaimă și sălbatica mea poftă de viață, de vin și de cîntece de dragoste. Iubesc un singur om cu lumînarea în mînă: pe cîrciumar cînd coboară să aducă o vadră de la butoiul pe care-l stiu eu tocmai în fundul pivniței.

Bucătăreasa și Mâncătorul de oameni (GLUCKSMANN 1975)

Andre Glucksmann, Bucătăreasa și Mâncătorul de oameni, trad. M. Ciolan (Paris, 1975), Humanitas/Eseul politic, București, 1991, 268 p.

7 Introducere: De la Atlantic la Kolâma

11 I. Rusia în mințile noastre
În oglinda Kolâmei - La început a fost rezistența - „Caut popor în putere. Bucătăresele să se abțină” - Ora siberiană - Filozoful, țărănoiul și saboții poetului - Despre necesitatea de a mângâia istoria în răspăr - Cine judecă - Floare ruptă de pe deal... - Știința secolului: până unde să guverneze plebea din exterior?

69 II. Cea mai gogonată minciună a secolului: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

71 1. Congelatoare brevetate ca „socialiste”

93 2. Internarea și rațiunea ei socială sau noile aventuri ale lui Ludovic XIV
Marea curățenie de primăvară - Cadre sovietice, încă un efort ca să fiți republicane!

105 3. Economia politică a muncii silnice
O problemă economică a „socialismului în URSS” - Retrospectivă - Despre deosebirea principalului de secundar - Libertatea este necesitatea înțeleasă - Electrificarea, plus puterea lagărelor - Secretele infrastructurii - „URSS - un exemplu de acord perfect între relațiile de producție și caracterul forțelor de producție” (Stalin) - Legile transformării dialectice a pisicii în pisică

125 4. Revoluția prin metoda asimilării
Poporul greșește întotdeauna - Pedagogie prin epurare - Într-o chestiune de drepturi de autor

149 5. Discursurile supunerii voluntare
Poliția neuronilor - Latura activă a bătrânului Platon - „Soare cu gâtul frânt” - Poveste cu bețivi - să faci să vorbească - Esența și existența - Tablele vii ale legii

173 6. Epidermice lumini
Ca să nu mori de rațiune - Afișe vii - La sursele cunoașterii

189 Concluzie: Zgâilă
Să-ți pui Stalină gurii - Arta de a fi o imagine

Națiunea și contemporaneitatea (VLAD 1972)

prof. dr. Constantin Vlad, Națiunea și contemporaneitatea, Editura didactică și pedagogică / Filozofie, București, 1972, 18 p.

3  Națiunea. Evoluția și rolul ei în epoca actuală

„Națiunea va continua să constituie încă vreme îndelungată baza dezvoltării societății noastre în întreaga perioadă de construire a socialismului și comunismului” NICOLAE CEAUȘESCU

4 Ce este națiunea?

6 Ce caracterizează națiunea?

10 Încotro se îndreaptă națiunea? Înflorirea multilaterală a națiunii socialiste

12 Națiunea noastră socialistă, etapă superioară în dezvoltarea istorică a poporului

„Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism” (GUSTI 1920)

Dimitrie Gusti, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism. Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, cuv. înainte și note A. Firuță, Ed. Științifică, București, 1993, 144 p.

2 Extras din „Arhiva pentru știință și reformă socială”, II, 1,2,3, Gutemberg, București, 1920

5 Argentina Firuță, Cuvînt înainte

12 Cuprins / „Neque flere, nec ridere, nec contemnari, sed intelligere” (Spinoza)

17 I Studiul de față urmărește analiza și precizarea termenilor: comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism; fixarea principiilor fundamentale ale acestor sisteme și determinarea locului pe care-l ocupă fiecare din ele într-o clasificarea generală a tuturor sistemelor privitoare la viitorul social

18 II Primul exemplu de nesiguranță în discuțiunea supra socialismului: controversa în jurul paternității termenilor de socialist și socialism, primul apărut în Anglia în 1833 și al doilea inventat de Joncieres  în 1832; odată inventații termenii, au fost întrebuințați fără nici o preciziune până azi, atît în limbajul popular, cît și în cel savant; confuziune care dă legitimitate acestui studiu.

22 III Sistemele de construcție a societății viitoare cuprind:
1.o teorie sociologică și juridică-politică
2.o critică economică
3.un plan de organizare
4.mijloace de realizare a acestui plan
5.o acțiune politică
6.un ideal etic
Fiecare din acest elemente devine criteriu de clasificare (în afară de elementul acțiunei politice); prin criteriul sociologic și juridico-politic ajungem la sisteme anarhiste și non-anarhiste; prin criteriul economic, la sisteme comuniste și socialiste-colectiviste.
Criteriul planului organizator indică alte două clasificări:
a) tipurile centraliste, federative și corporative
b) sistemele raționaliste și realiste, criteriul mijloacelor deosebește sisteme pașnice de sisteme violente; criteriul etic unifică sistemel violente (afară de „dictatura proletariatului”) 

36 IV Francois Babeuf, inventatorul tacticii revoluționare, și Etienne Cabet, autorul celui dintîi roman social devenit popular, reprezentanți ai comunismului raționalist centralist

42 V Robert Owen, cel dintîi socialist reformist și promotorul comunismului raționalist federalist

47 VI Doctrina contelui de Saint-Simon, „prefața și tabla de materii” ale socialismului; ulterior preconizează socialismul raționalist centralist

53 VII Charles Fourier, reprezentantul tip al socialismului rațional federativ; Louis Blanc, teoreticianul socialismului rațional corporativ

58 VIII Încoronarea raționalismului social prin teoria anarhistă; anarhism individual și social (socialist și comunist); Max Stirner, anarhist individualist; P. Proudhon, anarhist comunist; continuatorii anarhismului: P. Kropotkin și M. Bakunin; atitudinea lui Bakunin împotriva statului, combaterea votului universal și apologia revoluției proletare.

67 IX Marxismul este cel dintîi sistem realist, opus tuturor sistemelor raționaliste cunoscute până la el; evoluționismul social marxist, o dramă socială în cinci acte: factorul tehnic economic, tendințele de evoluție, crizele economice, lupta de clasă și catastrofa finală; revoluția socială, după Marx, raportul dintre condițiile ei obiective (evoluția economică) și condițiile ei subiective (proletariat); revoluția socială cuprinde pe cea politică, nu poate fi provocată de ea.

75 X Critica și interpretarea marxismului au dat naștere revizionismului „intelectual” și revizionismului „revoluționar”, care cuprinde neosocialismul sindicalist și neocomunismul sovietist; principiile sindicalismului: principiul luptei și acțiunii directe și principiul autonomiei, personalității sociale și instituțiilor sindicaliste; critica democrației și a sufragiului universal; mijloacele acțiunii directe; greva generală; forța și violența, violența și dictatura proletară, după Sorel; federalismul sindicalist; formarea personalității sociale, baza idealismului revoluționar; sindicalismul, un nou tip de sistem social, tipul voluntarist.

86 XI Bolșevismul este un fenomen social, un regim politic și o doctrină socială; ca doctrină îmbrățișează trecutul , prezentul și viitorul social; pentru trecut predică războiul civil, revanșa pentru suferințe trecute, burghezimea este o stare de spirit opoziționistă; în ceea ce privește viitorul, bolșevismul este adept al anarhismului comunist; pentru prezentul tranzitoriu se pretinde marxist; nu este încă marxist, ci decretist, politicist și babouvist, crezînd că revoluția politică va produce pe cea socială; analiza constituției republici socialiste federative rusă  a sovietelor; critica parlamentarismului și principiul reprezentării intereselor profesionale nu sunt nouă; dreptul electoral, o consacrare legală a inegalității nu numai dintre clase, ci și dintre grupurile proletare; vot plural și indirect; ierarhia sovietică și organele puterii supreme; dictatura proletariatului, negarea democrației și sufragiului universal nu sunt marxiste; modelul lui Lenin, comuna din Paris, înțeles fundamental deosebit de Marx; majoritare și minoritate; dictatura proletariatului nu este impersonală, ci duce la dictatură oligarhică de partid și chiar la cesarism; sovietism și dictatură reprezintă doctrina străveche a absolutismului politic și a dreptului celui mai tare; bolșevismul caracterizat ca „socialism tatar”; bolșevismul, cel mai tipic oportunism; el renunță ușor la principii pentru a face „experiențe”; exemple de alte experiențe sociale nereușite: comunismul din Amana, experiențele lui Owen, Cabet, Fourier; criza bolșevismului, o criză de metodă; sindicalism și bolșevism; raționalism și realism social.

118 XII Realizarea idealului social-etic al Dreptății și Egalității sociale -  notă comună tuturor sistemelor comuniste, socialiste, anarhiste și sindicaliste, ea este însă străină sistemului ce postulează dictatura proletariatului, nostalgia „imperiului al treilea”

121 XIII Schița grafică a clasificării generale a tuturor sistemelor despre care s-a vorbit în acest studiu

123 Note

coperta 4: „Dictatura proletariatului, după bolșevici, nu este o stare, ci un regim recunoscut de constituție; nu este dictatura majorității, ci a minorității, și nici a acestei minorități în întregime, ca clasă, ci a unui partid, adică a unui fragment din această clasă; dictatura de partid duce însă la aceea a unei grupe din mijlocul partidului, pentru a termina cu dictatura unora sau unuia din acest grup. În acest mod, dictatura proletariatului așa cum este înțeleasă de bolșevici, reprezintă o minoritate a minorității care dictează majorității și care duce în mod fatal prin oligarhia cîtorva la cezarismul unuia”.