Zen Buddhism și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Zen Buddhismul* permite în special adaptarea bazelor experimentale și filozofice pentru o eco-etică: lumea se crede a fi o expresie încântătoare, un artificiu al blândeții și iubirii esenței comune a tuturor lucrurilor. Aceasta este mai degrabă o puternică tradiție, evidentă în poezia și arta Zen, a esteticii naturii. Contemplarea momentului etern, dar atât de trecător al naturii, reprezintă elementele unei naturi estetice față de mediu. Și valoarea estetică a naturii a servit mult timp ca un motiv uman destul de puternic pentru conservarea ei.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, p. 38.

Notă M. T.
* Zen Buddhismul este ramura Buddhismului din China și Japonia, unde a fost adus din India. (www.psychologies.ro - 7 mai 2009)

Sexul în Occident versus sexul în Orient (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Categoric, femeia din palatul de vară, cu tenul ei netede, strălucitor, admirabil fardată și cu veșminte din Paris, nu-l interesa de loc. Fusese prea perfectă, prea artificială pentru firea lui caldă și atît de sinceră. Știa că actul or sexual nu ar fi fost înfrumusețat nici de rîsete și nici de voioșie, ci numai de o foame vicioasă așa cum socoteau probabil toți aceia care învățaseră că iubirea reprezintă un păcat, dar cu toate acestea nu se puteau abține de la așa ceva. Bizarul amestec de ipocrizie și duritate pe care-l întîlnise în Occident avea o oarecare subtilitate, ea ca și cînd ura oamenilor față de acest act le procura prin ricoșeu o plăcere vicioasă și invertită care îi înfricoșa și îi revolta în același timp. Așa ceva el nu va înțelege niciodată. În Orient nici viciile și nici perversitățile nu provocau un sentiment de amărăciune, de corupție și de rușine.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 470.

NOTĂ M. T.
* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Cinism versus amor în spiritul francez (THACKERAY 1848)

<
(...) Un francez cinic a spus că într-o afacere amoroasă există două părți contractante: una care iubește și alta care primește să se lase iubită. Iubirea vine cîteodată din partea bărbatului; altădată, dintr-a femeii. Și ce tînăr nebun îndrăgostit n-a luat uneori nepăsarea drept modestie, neghiobia drept feciorelnică sfială, găunoșenia drept adorabilă timiditate; a luat, într-un cuvînt, gîsca drept lebădă. Și cărei femei îndrăgostite nu i s-a întîmplat uneori să împodobească cine știe ce măgar cu splendoarea scînteietoarei ei imaginații; nu i-a admirat nerozia luînd-o drept austeritate bărbătească; nu i -a divinizat egoismul ca pe-un drept al superiorității lui virile; nu i-a luat stupiditatea drept gravitate majestuoasă și nu s-a purtat cu el după chipul și asemănarea strălucitoarei zîne Titania* cu acel țesător din Atena. Am impresia că am văzut de multe ori și pretutindeni asemenea comedii ale erorilor**.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, p. 124.

NOTE  M. T.
* În mitologia greacă antică, Titanidele era cele șase fete ale zeului Cer (Uranus) și al zeiței Pământ (Geea). (http://www.theoi.com/Titan/Titanides.html). Aici este vorba despre personajul piesei Visul unei nopți de vară a lui W. Shakespeare.
** Comedia erorilor este o piesă a lui W. Shakespeare, în care sunt relatate încurcăturile în care intră două perechi de gemeni. (http://nfs.sparknotes.com/errors/characters.html)
*** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Tânăr englez islamizat forțat versus opinie publică în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Nu-i frumos față de Dinny. Ar trebui sau să se însoare cu ea sau să plece numaidecît.
- V-ar veni ușor să luați o hotărîre dac-ați fi în locul lui?
- Poate că nu.
Michael făcu un neliniștit ocol al încăperii.
- Cred că întreaga chestiune e deasupra oricărei întrebări la care se poate răspunde sau nu. E un caz de mîndrie rănită, și cînd te încearcă o asemenea boală, toate celelalte sentimente o iau razna. Ar trebui să cunoașteți acest lucru. Cred că ați întîlnit cazuri similare de indivizi judecați la Curtea Marțială.
Cuvîntul păru să-l frapeze pe general cu forța unei revelații. Se uită la nepotul lui și nu răspunse nimic.
- Wilfrid, continuă Michael, este deferit Curții Marțiale, și ce-l așteaptă pe el nu-i o judecată sumară și la obiect ca aceea de la Curte Marțială, ci o tortură deznădăjduită și lungă, fără un sfîrșit previzibil.
- Înțeleg, răspunse generalul calm, dar n-ar fi trebuit s-o tragă pe Dinny după el.
Michael zîmbi.
- Iubirea nu acționează conform cu ceea ce-i corect.
- Astea-s vederile moderne.
- Din cîte se spune, sînt identice cu cele vechi.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 70-71.

CUGETARE - iubire / V. Ghica (1940 Galați -)

- În iubire și în artă se află bibliografia marilor noastre speranțe.

- Căsătorindu-se, o femeie frumoasă schimbă puzderia de admiratori pe un singur critic.

- Don Juan a aplicat tactica sufletelor pârjolite.

- Sunt bărbați care se îndrăgostesc de soțiile prietenilor pentru că la ale dușmanilor nu prea au cum să ajungă.

- Dragostea este într-adevăr oarbă... dar căsătoria îi redă vederea.

- Divorțează bărbații care ajung la concluzia că e mai bine să-i duci dorul decât să te zăpăcească grija.

- În afara căsniciei dragostea bărbaților este tarifată. Acasă scapă doar cu mici atenții: bijuterii, blănuri, mașini etc.

- Există destui bărbați inocenți care sunt siguri că pe ei nu-i înșeală decât memoria.

SURSA

Vasile Ghica, Aforismele iubirii, REBUS, București, august 2012

A. Breton - „Arcana 17” / 1945 (BOXHALL 2006)

<
Arcana 17
Andre Breton

n. 1896 (Franța), m. 1966
Prima ediție: 1945
Primul editor: Brentano (New York)
Titlu original Arcane 17

Apogeul mișcării suprarealiste, pe care Breton o condusese în Franța, trecuse în 1944, iar Europa era în toiul unui război istovitor. Scris în Quebec, în lunile de după Ziua Debarcării*, Arcana 17 examinează rolul artistului în timpul războiului și rolul războiului în viața artistică de după război. Textul lui Breton nu este însă de un pesimism sumbru sau nostalgic, ci denotă un optimism liniștit, reținut, privind viitorul Europei, fapt reflectat de titlu. Arcana 17 este principala carte de tarot, Steaua, ce înfățișează o femeie tânără și frumoasă, ce varsă pe pământ două urne, a iubirii și inteligenței.
Arcana 17 nu este nici eseu, nici narațiune, deși combină reflecții și opinii despre artă și război cu diverse teme literare. Printre acestea se numără relatări despre viața autorului și a iubitei sale din acea perioadă, ca și descrieri evocative și poetice ale spectaculosului peisaj canadian. Principalul laitmotiv literar este legenda Melusinei, pe care A. S. Byatt o va prelua în romanul său Pasiune (1990). Melusina rămâne fidelă bărbatului a cărui fidelitate a izgonit-o de pe tărâmul oamenilor; de aici derivă îndemnul lui Breton ca femeile să preia din mâinile bărbaților frâile puterii. Arcana 17 este o explorare a pierderii suferite de autor, dar și de Europa, ca și mărturie a fascinantei maturizări a unui gânditor a cărui operă de tinerețe fusese în avangarda schimbărilor artistice din Franța. JC
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, 2010, p. 433.

M. A. Asturias (Guatemala): „Domnul președinte” / 1946 (BOXALL 2006)

<
Domnul președinte
Miguel Angel Asturias

n. 1899 (Guatemala), m. 1974 (Spania)
Prima ediție 1946
Primul editor Editorial Costa-Amic (Mexico)
Titlul original El senor presidente

Această relatare despre perioada de dictatură din Guatemala, sub Estrada Cabrera (1898-1920), a inaugurat romanul dictatorului, gen ce va culmina Roa Bastos, Alejo (?) Carpentier și Garcia Marquez. Printre temele importante care apar aici se numără coruperea relațiilor umane în contact cu puterea absolută și capacitatea unui dictator de a schimba realitatea.
Uciderea întîmplătoare a unui ofițer de armată de către un cerșetor este pretextul declanșării persecuțiilor împotriva inamicilor politici - reprezentați de o altă figură oficială -, sarcină încredințată favoritului dictatorului, Miguel Cara de Angel. Urmează scene de tortură, răpiri, minciună și corupție. Curînd, toate personajele sunt implicate într-o intrigă a terorii și a trădării. Cara de Angel se îndrăgostește însă de Camila, fiica ofițerului ucis. Izbăvirea ce se întrezărește prin această iubire le este însă refuzată, dictatorul văzând în relația celor doi o amenințare și dovada unei trădări intolerabile. Într-un stil sibilinic el își distruge favoritul pentru a păstra status-quo-ul.
Importanța istorică a acestui  roman, scris în pragul marii renașteri a literaturii hispano- americane, rezidă în structură ce pornește de la acuratețea cronologică, ajungând la recluziune nesfârșită, în naratorul omniscient, ? în experimentarea diverselor moduri de exprimare și amestecul de impresionism avangardist (rezultatul unei îndelungatei gestații a textului) cu tradițiile populare și legendele autohtone. DMG
>




SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. 4??.

Vintilă Horia - scriitor al exilului românesc („Tomis” 1991)

<
După cum se mărturisește într-o pagină de jurnal cu pronunțat caracter metatextual, două sînt temele din care se nutrește opera lui Vintilă Horia (1): exilul, cu al său rol formativ, atît pe plan omenesc cît și, cu atît mai fecund cu cît durerea dezrădăcinării e mai mare și mai plină de semnificații revelatoare, pe plan literar, precum și iubirea, în dubla sa ipostază, profană și sacră, prima fiind necesara treaptă inițiatică a celei de a doua. Evoluția personajelor sale predilecte, mari exilați ai culturii cum sînt Ovidiu, Platon, Boetius sau Dante, se circumscrie acestor două mari teme într-un ritual repetat la infinit, jalonînd căutarea absolutului în feluritele ipostaze ce pregătesc revelația ultimă, esențială.
În A șaptea scrisoare, Persecutați-l pe Boetius! sau Dumnezeu s-a născut în exil  însuși scriitorul pare a se sacrifica exponențial pe altarul unei mistice superioare, aceea a căutării drumului ascuns către perfecțiunea morală a eternității, tot așa cum în cel mai frumos roman al său, Ovidiu tinde spre intangibilul Kogaionon (2), intersecție magică a tuturor punctelor cardinale, locul de unde ar putea descinde, din  nou, izbăvitor, Mesia. Această localizare a Fiului în sanctuarele dacice plutind vag în necunoscut nu este una extravagantă căci, în concepția lui Vintilă Horia, calendarul creștin oficial este devansat de monoteismul dacilor, de credința acestora în în Dumnezeul unic, Zamolxe (3). Influența lui Pîrvan și a Geticii (4) sale este evidentă aici. martor al miracolului christic, după cum povestește - într-un episod absolut remarcabil, (?) Teodor, preotul dac apare ca un inițiat în soteriologie. El va oficia, de altfel, noul rit în sanctuarul dela Poiana Mărului (5), spațiul matricial în care muritorilor le este permisă revelația divină. Muntele magic, Kogaionon, rămîne însă o himeră a absolutului pe care cei aflați pe drumul către noua credință nu și-o pot materializa. Acesta este punctul critic al așteptării lui Ovidiu, limita sa omenească pe care nu și-o poate transgresa. Întors la Tomis din drumurile sale spirituale prin Dacia mesianică, el se redescoperă pe sine, iluminat de promisiunea revelației supreme, chiar dacă, datorită imposibilității actualizării ei, el este înfrînt pe linie strict umană; Învingător este doar artistul ce află, astfel, un nou sens al destinului său. Această conversiune a umanului în artistic, în condițiile revelației spirituale a divinului, constituie, cred, cheia misticei profesate de scriitor.
Așa cum s-a remarcat deja, în Dumnezeu s-a născut în exil protagonistul se află într-un grafic al incidenței regresive a umanului (Ovidiu ca exilat la Tomis, așteptînd un semn de îndurare de la Roma) în fața spiritului (inițierea în profunzimile noii credințe și întîlnirea părelnică, practic neactualizată la nivel epidermic, cu Dumnezeu). Dacă, în ordinea contactului mereu refuzat cu divinitatea, drama este aceea universală a căutătorilor de absolut, în ordine pur umană asistăm la reiterarea tragediei exilului.Ceea ce, pentru simplul cetățean, constituie o pedeapsă dezumanizantă, pentru artist devine „o ruptură tragică ce-l face pe exilat capabil să iasă din el însuși și să se poată cunoaște cu ajutorul uneia din suferințele cele mai lucide și mai nemiloase” (conf. Jurnalul-ui unui țăran de la Dunăre, oglinda cea mai autorizată a frămîntărilor scriitorului și omului Horia Vintilă). Ovidiu și tragedia sa reprezintă proiecția situației biografice a autorului, transfigurată de multiplele conexiuni cu destinul prototipului asumat. Fractura existențială este una similară și, în incipit-ul romanului, întrezărim confesiunea auctorială de sorginte autobiografică: „Ceea ce e curios , în mijlocul deznădejdii mele, e că nu mă pot obișnui cu schimbările petrecute. Mă aflu aici de zece zile; am părăsit Roma acum trei luni, dar sînt în Roma și-mi pare că mi-ar fi de ajuns să-mi concentrez puțin gîndul sau atenția pentru  mă integra din nou în ritmul și spațiul meu obișnuit. Dar în clipa asta, cînd scriu acest rînduri, mă simt cuprins de o îndoială îngrozitoare. Roma e departe, la celălalt capăt al pămîntului, desprinsă de mine ca un fapt bizar, pe care îl pot reconstitui cu imaginația, niciodată aievea. Trecutul meu are un nume, dar la ce bun?”
Tragismul romanului se înscrie, prin asimilarea experienței personale a autorului, în zodia firescului, a autenticului neostentativ. Este și aceasta una din explicațiile succesului de care s-a bucurat romanul, ajungîndu-se, în noiembrie 1960, la atribuirea de către Academia Goncourt a premiului său anual (6) acestei cărți scrise direct în franceză de un român, fapt unic în analele prestigioasei instituții. Totoodată, triumful literar s-a contopit - deloc întîmplător pentru un scriitor din Est autoexilat - cu scandalul politic. Drama exilului își confirma, pe această cale, „reputația”, transformând romanul într-o parabolă la puterea a doua. De curînd, în paginile revistei Phoenix (7), Vintilă Horia vine cu completări inedite la această punere în scenă a situație sale de exilat prin biografie și... prin operă. Refuzînd colaborarea la circul propagandistic plănuit, „În cinstea evenimentului”, de ambasada R. P. R. la Paris, el s-a văzut dintr-o dată angrenat într-o infernală cabală a dogmaticilor comuniști, dințară și de aiurea, care-i reproșau trecutul său de „nazist”. Din arsenalul defăimării n-a lipsit nimic (afirmații false, fotografii trucate etc), acțiunea fiind dirijată personal de Mihai Ralea (8), deplasat special în acest scop în capitala Franței. Premiul a rămas atribuit, nu și decernat, iar caducitatea acuzațiilor infamante va fi demonstrată nu doar cu argumente biografice (destituirea lui Vintilă Horia din postul diplomatic de la Roma de către guvernul Gărzii de Fier, în octombrie 1940), ci și, indirect, prin revelare de către ziare (întîi „Corriere della sera”, la Milano) al propriului trecut fascist al trimisului comunist de la București...
Prin credință și iubire, valori fundamentale ale „țăranului de la Dunăre”, acesta accede la mîntuirea parțială a sufletului atins de cancerul metafizic al dorului de țară. Reformulîndu-și drama în termeni artistici, scriitorul nu face decît să atribuie suferinței chipul său esențializat al imanenței contacului cu diavolul, din care se naște o profunzime de noi sensuri. Intangibilul Kogaionon, emblemă a unei așteptări cutremurătoare, redă exilatului demnitatea pierdută prin carmen et error.
>

SURSA
Dan Silviu Boerescu, Cartea străină: Intangibilul Kogaionon, „Tomis”, Constanța, ?.03.1991, p. ?.

NOTE M. T.
(1) Vintilă Caftangioglu (1915 Segarcea - 1992 Madrid) = Horia - pseudonim literar. (https://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/08/03/vintila-horia-%E2%80%93-libertate-si-exil/)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)

Umor: B. FONTENELLE

O doamnă îl întreabă pe Fontenelle*:
- Dv. puteți iubi dezinteresat?
- Dacă e în interesul meu, da.

SURSA
***, Umor, „Litoral”, Constanța, (15 iunie ? 15 septembrie) 1972.

NOTĂ M.T.
* Bernard le Bovier de Fontenelle (1657-1757) = Scriitor și filozof francez. (http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Fontenelle.html)

Aforisme ale scriitorului Arthur Porumboiu (1935 jud. Buzău - 2 decembrie 2011 Constanța) (TOMIS)

Arthur Porumboiu, Aforisme, „Tomis”, Constanța

Gândeam : norii se duc fără noi. Ploile cad fără să ne întrebe.

Iarba îmi povestea prin semințe viitorul. Iarba își continua viața care nu poate fi închisă în țarcurile morții.

Cerul era palatul meu de cleștar. Și nu-i putea dărâma mâna stelară a morții.

Vreau să mă vindec prin Cuvânt. Și nu mă vindec!

Sunt un om, dar puteam fi o mireasmă. Sunt un om, și-mi împart viața între muncă și durere.

O fructă căzută îmi spune: „Pe toți ne cheamă pământul”.

Totul s-a spus. Nimic nu-i nou, însă pentru fiecare moartea constituie o noutate inconstestabilă, de care e firesc să se teamă. Sufletul omului nu-i pregătit să-nfrunte acest mister.

Ar trebui să-nvățăm de la albine: ele nu știu decât să lucreze și să producă bucurie.

Eroarea trăiește-n sufletul fiecăruia. Nu există ființă umană perfectă. Nic chiar moartea nu cunoaște perfecțiunea. Dovadă este modul ei de acțiune: de fiecare dată altfel. Ea se dovedește a fi suprema eroare pentru că oprește drumul omului spre perfecțiune. De ce Dumnezeu nu-i abate mâna? E o enigmă pe care n-o vom putea dezlega niciodată!

Cel care gândește o crimă poate să o și săvârșească, dar nu-i mai puțin adevărat că el poate trăi cu ea în simbioză întreaga viață, fără însă a reuși s-o concretizeze. Refularea este preludiul crimei, însă dacă nu i s-a oferit mediul prielnic (tensiunea maximă) ea rămâne în domeniul intenției. Asta nu înseamnă că sufletul nu va fi torturat continuu, ci dimpotrivă.

Iubirea este singura când omul muritor se crede o ființă eternă. pentru că el, în acele clipe de beatitudine, uită că (mai) există și moarte.

„Transferuri de izvoare” („TOMIS” 2001)

 ?, Lecturi critice. Transferuri de izvoare, „Tomis”, Constanța, 2001?

Orice poet oricât de mare comite și versuri penibile. Trist e c de cele mai multe ori e încântat de ele. Așa zisele selecții de autor se debarasează greu de poemele care parazitează respectivele antologii. Ieșirea din impas se poate face prin „înhăitarea” poetului cu un confrate (critic literar, consilier editorial) cu gust și cu putere de discernământ și spirit de obiectivitate. După 89, o dată cu moartea cenzurii ideologice, a sucombat și cea de ordin estetic, poeți de toată mâna și versificatori de tot calibrul, adunându-și numele, în complicitate cu cine știe ce editură obscură, pe câte o cărțulie anemică de tristă glorie localistă, contribuind la ceața valorică și la lehamiterisirea cronicarilor literari, nici ei mai breji, somați să le semnalizeze superlativ. Mult mai trist e faptul că în această confuzie metastazată există și posibilitatea ca un poet de reală vocație să treacă neobservat , ori să nu fie apreciat la justa sa valoare. Nefasta stare de fapt în discuție pare să fie exact intuită de Ion Dragomir, gestul lui editorial fiind perfect îndreptățit atunci când tipărește la Editura „Ex Ponto” (Constanța, 2001) antologia Transferuri de izvoare, avându-l ca lector și prefațator pe Arthur Porumboiu, benefică instanță cenzorială, esteticește vorbind, prin aceea că a pus umărul confratern la întocmirea opului sumativ după canoane mult mai nemiloase decât ale semnatarului cărții, semnatar care s-a amestecat prea puțin în destinul plachetelor de până acum când capătă statut de cicluri. Poetul de la Valu lui Traian că poezia sa „se este”, cum ar fi spus Nichita Stănescu, și adevărul se este din abundență sau cu vârf strălucit și îndesat , ca să-l cităm și pe Anton Holban cu acest exemplu de telescopare a unei expresii înțepenite de cine știe când.

Poezia lui Ion Dragomir, marginalizat strategic sub eticheta autodidact sau de mic fermier cu năravuri boeme, acoperă inconfundabil câteva teme și câteva toposuri care ar face oricăror antologii consacrate, să  zicem, casei, obârșiei țărănești, poeziei, sorții, mamei, iubirii, morții, copilăriei, vegetalului (îndeosebi floralului), mării, luminii, cuvântului, numelui alienării, trădării ș. a. m. d.  

Aproape fiecare vers al său este un aforism. Poetul ar putea fi un strălucit de parfumuri, însă, așa cum scrie, e mai mult decât atât. Ghicești în scrisul său încrâncenarea, scrâșnetul sufletului cu care s-a lăsat trudnic desfășurat pe zăpada timpului, strivind sub cuvinte orice notă desuetă prin sentimentalismul pe care și-l face vârtos și cu care se învecinează într-o lacrimă când constată că totul intră sub tăvălugul nemilosul al timpului. În orgoliul său smerit, poetul e însă conștient de forța sa magică de a așeza în panoplia mântuirii tot ceea ce în jur e sortit aneantizării, extincției universale. Lauda creației e una implicită: „Există o casă pe care mi-o spune copilăria / o casă în apropierea clopotniței / o casă cu mulți stejari în oglindă / O casă pe care o cercetează rândunica - / copilărie netezită de galopul calului / Ce-a devenit casa / în care continente-au plutit / și m-alintă mama cu neobositele flori ale plânsului? / O surprind / aranjând obiectele în copilăria mea / lângă lămpile vinului / și lângă prunii măsurând satul cu țuică / Iarna începe să muște și suferința mea / e sărbătoare / e sărbătoare”(Bucium).    

Casa din ciclul Aud foșnetul piramidei e, ca și în cunoscuta poezie a lui Goga, cea părintească, atinsă ruinător de aripa vremii. Nucul bătrân și-a întins crengile în podul ei; aceasta privește spre sat cu încă un ochi  nealtul decât un zid dărâmat ori „doarme în buzunarul singurătății”, însă poetul depășește de fiecare dată simpla constatare elegiacă, suspinul romanțios fiind catapultată prin vrajă transfigurativă în diamant poetic de cea mai bună calitate: „Poezia mă varsă în lume pe conducte de fum / Îmi așază casa în privighetoarea înmugurită” (Transferuri de izvoare). Sau: „Casa călătorește / zidită-i într-o forfotă de crizantemă / și din două biserici / măsoară oamenii / cu lacrimi” (Casa călătorește).

În plan simbolic, telescopând conotații dintre cele mai diverse și mai acoperitoare (poezie, har și destin poetic, punct fix al universului, dragoste, arcă a lui Noe etc),casa poetului, personalizată, e indestructibilă. „Există în fiecare om o casă / Casa poate fi vândută sau de cumpărat / Casa poate fi îndoliată sau nelocuită / Casa poate fi întoarsă cu casa-n pământ sau dărâmată / Casa mea e plutitoare / Nimeni nu poate intra sau ieși ca jefuitor” (Casa plutitoare).  

Motivul casei îl amprentează pe cel erotic, fie spre polul bucuriei, al plenitudinii existențiale: „Încep / a te iubi / așa cum trebuie să încep / a-mi acoperi casa cu țigle” (Încep a te iubi), fie spre cel al tristeții intrinseci despărțirii de ființa iubită, mântuirea prin poezie fiind posibilă grație faptului că între locuință și perenitatea cuplului se poate trasa semnul egalității: „Casa / poartă urma / pașilor tăi / precum mărul / mușcătura” (Casa).    

Ambientalul imediat se eroticizează cum la puțini alți poeți și forța sa de răsfrângere în univers e inepuizabilă. E o altă modalitate poetică de a survola biografismul strict, anacronismul. Felul în care obiectele casnice, elementele naturii se deifică amintesc de Magda Isanos în ciclul Iubește și nu vei putrezi și o perpetuă reificare a celei dragi, o prezentificare catifelată a absenței ei prin rochia de pe speteaza scaunului, prin pantofii care stau de vorbă cu ai celui rămas acasă, prin scaunele „obosite de singurătate” ș. a. Paradoxul lucrează în favoarea înveșnicirii efemerului, a mântuirii, prin dragoste, a fragilului ființial, (...)  

Interviu cu Teodor Mazilu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

T. M. - (...) Impostura ia forme dintre cele mai subtile și adeseori escrocii își găsesc un ascunziș comod și invulnerabil în idealuri dintre cele mai mărețe. (...) Satira însă niciodată nu a criticat păcatele evidente. Nu există ironie la adresa hoților și asasinilor. Nu trebuie să confundăm misiunea artei cu cea a justiției. Fiecare derbedeu își face un drapel moral cu care vrea să-și apere interes.

- Intoleranța este o formă a iubirii și a încrederii în puterea individului de autodepășire.

- (...) Iubirea este cîteodată o metodă de a străbate mai scurt drumul pînă la interes.

- (...) Cînd scrie o carte scriitorul nu educă numai pe alții, se educă și pe sine.

- De pildă, în romanul Bariera cred că am dezvăluit, creionînd figura unui muncitor revoluționar, farmecul și integritatea idealurilor comuniste.

G. A. - Vorbiți-mi despre rolul pe care îl joacă satira în  socialism.

T. M. - Într-o societate atît de exigentă moral, rolul satirei crește. (...) În socialism desăvîrșirea morală are putere de lege.

- De cîte ori încep să scriu o carte nouă nu am plăcerea mediocră de a descoperi vulnerabilități umane, ci încred. în perfectibilitatea individului.

- Niciodată, nici în  literatură și nici  în viață, n-au găsit înțelegere la mine delatorul și nici cel care poartă o cruce care nu-i aparține. De multe ori suferințele îngrozitoare ale unora nu sînt decît rodul vanității și uneori o prelungire discretă a bunăstării.

- (..) Eu cred că a fi fericit este o obligație a fiecărui individ. (...) De multe ori, nefericirea este o meserie ca oricare alta, o impostură cu avantajele și dezavantajele ei.

-(...) Fericirea se naște dintr-o privire realistă și curată a existenței. (...) Dacă privim cu atenție pe unul din acești nefericiți de meserie, vedem că drama lui e drama frustratului, drama unui lacom care n-a primit de la viață pe măsura poftelor lui pantagruelice. Luciditatea dă spiritului o stare de curățenie și ordine morală, nu inventează probleme, ci le trăiește numai pe cele adevărate.

-(...) Arta are obligația sfîntă de a elibera omul de asemenea prejudecăți, de a distruge intermediarul dintre el și adevăr, de a-l lăsa să fie stăpân pe propria existență, de a-i dovedi că fericirea este posibilă aici, pe Pămînt. Cu atît mai mult arta socialistă.

-(...) Scriitorii mari au reușit această împletire a adevărului psihologic cu judecata istorică. (...) Dacă în noi nu există nimic din visul lui D. Cantemir, nu vom reuși niciodată să-i reînviem imaginea.