Arthur Porumboiu, Aforisme, „Tomis”, Constanța
Gândeam : norii se duc fără noi. Ploile cad fără să ne întrebe.
Iarba îmi povestea prin semințe viitorul. Iarba își continua viața care nu poate fi închisă în țarcurile morții.
Cerul era palatul meu de cleștar. Și nu-i putea dărâma mâna stelară a morții.
Vreau să mă vindec prin Cuvânt. Și nu mă vindec!
Sunt un om, dar puteam fi o mireasmă. Sunt un om, și-mi împart viața între muncă și durere.
O fructă căzută îmi spune: „Pe toți ne cheamă pământul”.
Totul s-a spus. Nimic nu-i nou, însă pentru fiecare moartea constituie o noutate inconstestabilă, de care e firesc să se teamă. Sufletul omului nu-i pregătit să-nfrunte acest mister.
Ar trebui să-nvățăm de la albine: ele nu știu decât să lucreze și să producă bucurie.
Eroarea trăiește-n sufletul fiecăruia. Nu există ființă umană perfectă. Nic chiar moartea nu cunoaște perfecțiunea. Dovadă este modul ei de acțiune: de fiecare dată altfel. Ea se dovedește a fi suprema eroare pentru că oprește drumul omului spre perfecțiune. De ce Dumnezeu nu-i abate mâna? E o enigmă pe care n-o vom putea dezlega niciodată!
Cel care gândește o crimă poate să o și săvârșească, dar nu-i mai puțin adevărat că el poate trăi cu ea în simbioză întreaga viață, fără însă a reuși s-o concretizeze. Refularea este preludiul crimei, însă dacă nu i s-a oferit mediul prielnic (tensiunea maximă) ea rămâne în domeniul intenției. Asta nu înseamnă că sufletul nu va fi torturat continuu, ci dimpotrivă.
Iubirea este singura când omul muritor se crede o ființă eternă. pentru că el, în acele clipe de beatitudine, uită că (mai) există și moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu