<
(...)
La început, am încercat a face din religie o complice a morții mele. Am recitit evangheliile și n-am găsit nici un verset care să oprească sinuciderea; dar această lectură m-a pătruns de gîndirea divină a Mîntuitorului oamenilor. Desigur, el nu spune nimic despre nemurirea sufletului. Dar ne vorbește mult despre minunata împărăție a Tatălui său; nicăieri nu oprește paricidul, dar osîndește tot ce e rău. Slava evangheliștilor și mărturia menirii lor este nu atîta de a ne fi lăsat legi, cît de a fi răspîndit în lume duhul nou al legilor noi. Curajul de care dă dovadă cel ce-și ridică viața mi s-a părut atunci ca propria osîndire: cînd se simte în putere să moară, trebuie să se simtă în putere să lupte; a fugi de suferință nu este putere, ci slăbiciune; de altminteri, a părăsi viața din descurajare, îndeamnă a te lepăda de legea creștină, pe care Isus a așezat-o pe aceste sublime cuvinte: Fericiți cei ce sufer! Deci, sinuciderea nu mi s-a părut scuzabilă în nici o criză, nici chiar pentru care, printr-o înțelegere greșită a măreției de suflet, dispune de sine cu o clipă mai devreme decît călăul care l-ar lovi cu securea. Primind răstignirea, Isus Cristos nu ne-a învățat oare să ne supunem tuturor legilor umane, chiar cînd sînt nedrept aplicate? Cuvîntul „resemnare” săpat pe cruce, atît de ușor de neînțeles pentru cei ce știu să citească literele sfinte, mi-a apărut atunci în toată divina sa limpezime.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, Ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 230-23
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu