Moșieră versus moarte în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Multe alte exemple îmi vin în minte, însă nu le voi povesti pe toate. Mă mărginesc la aceasta numai:
O bătrînă moșiereasă trăgea să moară în fața mea. Preotul începuse să-i citească rugăciunile sfîrșitului, cînd, dintr-o dată, observă că bolnava își dădea sufletul și repede îi puse în mînă crucea. Bătrîna se răsuci cu nemulțumire: „De ce te grăbești, părinte, îi zise cu limba aproape paralizată, mai ai vreme?...” Sărută crucea, vroi să-și vîre mîna sub pernă și-și dădu cea din urmă suflare. Subt pernă era o rublă; vroise să-i plătească chiar ea preotului cetaniile de moarte...
Da, straniu mor rușii!
>

SURSA
Ivan Turgheniev, Moartea: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vânător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 238.

Înălţarea Sfintei Cruci, hramul de toamnă al mănăstirii Dervent

Cuget Liber 13 septembrie 2013

Sinucidere versus creștinism (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
La început, am încercat a face din religie o complice a morții mele. Am recitit evangheliile și n-am găsit nici un verset care să oprească sinuciderea; dar această lectură m-a pătruns de gîndirea divină a Mîntuitorului oamenilor. Desigur, el nu spune nimic despre nemurirea sufletului. Dar ne vorbește mult despre minunata împărăție a Tatălui său; nicăieri nu oprește paricidul, dar osîndește tot ce e rău. Slava evangheliștilor și mărturia menirii lor este nu atîta de a ne fi lăsat legi, cît de a fi răspîndit în lume duhul nou al legilor noi. Curajul de care dă dovadă cel ce-și ridică viața mi s-a părut atunci ca propria osîndire: cînd se simte în putere să moară, trebuie să se simtă în putere să lupte; a fugi de suferință nu este putere, ci slăbiciune; de altminteri, a părăsi viața din descurajare, îndeamnă a te lepăda de legea creștină, pe care Isus a așezat-o pe aceste sublime cuvinte: Fericiți cei ce sufer! Deci, sinuciderea nu mi s-a părut scuzabilă în nici o criză, nici chiar pentru care, printr-o înțelegere greșită a măreției de suflet, dispune de sine cu o clipă mai devreme decît călăul care l-ar lovi cu securea. Primind răstignirea, Isus Cristos nu ne-a învățat oare să ne supunem tuturor legilor umane, chiar cînd sînt nedrept aplicate? Cuvîntul „resemnare” săpat pe cruce, atît de ușor de neînțeles pentru cei ce știu să citească literele sfinte, mi-a apărut atunci în toată divina sa limpezime.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, Ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 230-23

Slavii în România

(...) și catedrala Vinga, din Arad, ambele monumente istorice și, de asemenea, adevărate embleme ale spiritului creator al acestor oameni. Biserica rusă din București, în vârstă de 100 de ani, este un important monument de arhitectură și artă religioasă, azi paraclis universitar, considerată ultima ctitorie a țarului Nicolae.
Ucrainenii din România au înscris în patrimoniul UNESCO biserica de lemn din Poienile de sub munte, județul Maramureș, și Biserica din Telița, județul Tulcea. Din patrimoniul ucrainean și, implicit românesc, face parte și biserica din Dunavățu de Jos, județul Tulcea, singura care are semilună pe cruce, construită în timpul Imperiului Otoman. Cimitirul din Sulina este un loc unic în Europa, unde odihnesc întru cele veșnice atât creștini, cât și musulmani, evrei, într-o conviețuire etnică și armonie absolută, de invidiat.
Popoarele moderne de azi, cehii, slovacii, polonezii, rușii, ucrainenii, bulgarii, sârbii, croații și slovenii au origine comună, făcând parte din neamul slavilor, care, încă din mileniul I î. H., trăia pe un vast teritoriu cuprins între fluviile Vistula din Polonia și Niprul mijlociu. În valuri succesive, au venit în România din secolul VII. Influența lor asupra majoritarilor a fost una remarcabilă, precizează lingviștii, moștenirea lor fiind adaptarea din limbile slave a sunetelor „ă” (a plăti, grădină, rană), și „î, â” (a învârti). Cercetătorii spun că am împrumutat cuvinte, expresii, proverbe, folclor, mitologie, element de port, tradiții, de la întâmpinarea cu pâine și sare până la colivă și cozonac și de la zmei la vârcolaci. Se poate dezbate cu argumente lingvistice, etnografice, istorice supremația și paternitatea acestor obiceuri.

„Despre o baladă românească (Miorița)” (BRĂILOIU 1946)

 Constantin Brăiloiu, Despre o baladă românească (Miorița), trad. E. Comișel (Sur une ballade roumaine (Mioritza), Geneve, 1946, 13 p.),

(...)

În orice rămășițe pământești omenești stă la pândă un inamic viclean și sângeros pe care omul își dă osteneala să-l îndepărteze, să-l dezarmeze și să-l potolească.

Este îndepărtat dacă îl ajută să ajungă teafăr și nevătămat în locuința supremă.

Este dezarmat dacă se purifică ori se distruge tot ceea ce l-a atins, ceea ce îi aparține su numai ceea ce îl evocă: apa în care a fost scăldat (care se azvârle într-un colț ascuns), așchii rămase din crucea sa și din coșciug (care se ard imediat, pe loc), bățul groparilor (care se înmormântează cu cel pe care l-a măsurat).

Este liniștit, prin grija sa ca el să ia și să primească ceea ce i se cuvine, prin dar direct sau prin darul ocolit al pomenii.

Mai mult, el este potolit și prin subterfugiul magic al unei asocieri închipuite la manifestările obișnuite vechiului său mediu.

Părinții unui băiat care nu mai plătesc muzicanților prețul unui dans general și îl fac astfel să participe la distracțiile celor de vârsta lui.

De Crăciun, când merg din casă în casă să facă urări, băieții simulează întovărășirea cu un prieten mort, bătând cu bețele împodobite cu crestături în pământul care îl acoperă (pe mormânt, n. n.).

În același mod, căsătoria simulată convinge simulată sufletele nepotolite că actul principal al carierei lor pământești s-a desăvârșit în realitate și că nimic nu-i mai cheamă de acum printre cei vii: „ca să aibă și el nunta sa”, chiar dacă este celebrată de munți, soare, arbori, păsări și stele.

Și iată că se clarifică, în sfârșit, aspectele asemănătoare cu cele care, în Miorița, au uimit pe literați.

În zilele noastre „strofe ambulante” și locuțiuni poetice curente ne fac să credem că ele formau altădată elementul verbal al unei vrăji. Începutul de regret și de compătimire, sensibil ici și colo, în aceste incantații dezafectate, nu s-a strecurat, desigur, decât în ziua când mila creștină a izgonit teroarea ancestrală.

Ele nu exprimă nici voluptatea renunțării, nici beția neantului, nici adorarea morții, ci tocmai contrariul lor, pentru că în ele se perpetuează amintirea gesturilor originare de apărare a vieții.