Slavii în România

(...) și catedrala Vinga, din Arad, ambele monumente istorice și, de asemenea, adevărate embleme ale spiritului creator al acestor oameni. Biserica rusă din București, în vârstă de 100 de ani, este un important monument de arhitectură și artă religioasă, azi paraclis universitar, considerată ultima ctitorie a țarului Nicolae.
Ucrainenii din România au înscris în patrimoniul UNESCO biserica de lemn din Poienile de sub munte, județul Maramureș, și Biserica din Telița, județul Tulcea. Din patrimoniul ucrainean și, implicit românesc, face parte și biserica din Dunavățu de Jos, județul Tulcea, singura care are semilună pe cruce, construită în timpul Imperiului Otoman. Cimitirul din Sulina este un loc unic în Europa, unde odihnesc întru cele veșnice atât creștini, cât și musulmani, evrei, într-o conviețuire etnică și armonie absolută, de invidiat.
Popoarele moderne de azi, cehii, slovacii, polonezii, rușii, ucrainenii, bulgarii, sârbii, croații și slovenii au origine comună, făcând parte din neamul slavilor, care, încă din mileniul I î. H., trăia pe un vast teritoriu cuprins între fluviile Vistula din Polonia și Niprul mijlociu. În valuri succesive, au venit în România din secolul VII. Influența lor asupra majoritarilor a fost una remarcabilă, precizează lingviștii, moștenirea lor fiind adaptarea din limbile slave a sunetelor „ă” (a plăti, grădină, rană), și „î, â” (a învârti). Cercetătorii spun că am împrumutat cuvinte, expresii, proverbe, folclor, mitologie, element de port, tradiții, de la întâmpinarea cu pâine și sare până la colivă și cozonac și de la zmei la vârcolaci. Se poate dezbate cu argumente lingvistice, etnografice, istorice supremația și paternitatea acestor obiceuri.

Ucrainienii din Maramureș în 2006-2007 (MOVILEANu & PĂTRAȘCU 2007)

Ala Mivileanu & Constantin Pătrașcu, Ucrainienii din Maramureș, (Muzeul Național al Satului București)

Prezenta publicație este o succintă prezentare a unor aspecte de viață și de istorie a ucrainienilor (rutenilor/rusinilor), rezultat al studiilor de bibliotecă și al cercetărilor derulate în două campanii de teren: septembrie 2006 și iulie-august 2007, în județul Maramureș. programul Etnologia de urgență. Etnii din România susține de mai mulți ani o serie de inițiatve ale Muzeului Național al Satului „D. Gusti”, ce vizează o bună cunoaștere a etniilor de pe teritoriul țării noastre. printre acestea figurează și proiectul Multietnic și multicultural - două concepte ale etnologiei moderne. Mărturii de civilizație și cultură la ucrainienii din România. Acest proiect are ca scop principal cercetarea arhitecturii populare ucrainiene din Maramureș și vizează depistare unor monumente de arhitectură specifice acestei etnii, în vederea transferării în muzeu a unei gospării reprezentative.
Într-o perioadă de redefenire a identităților, atât naționale, cât și culturale, ni s-a părut oportună stimularea cercetării și a colaborării în domeniul studiului relațiilor interculturale.


Ucrainieni, ruteni sau rusini?
Rutenii sau rusinii sunt locuitorii unei zone din inima Europei Central Răsăritene, la nord și la sud de Munții Carpați. Teritoriul de baștină, cunoscut și sub numele de Rusia Subcarpatică, se întinde în părțile limitrofe ale Ucrainei, Slovaciei și Poloniei. Denumirile sub care sunt cunoscuți sunt multiple: ruși carpatini, rusini, rusini carpatini, rusini ucrainieni, ruteni, ruteni transcarpatini.
Originea rutenilor este și astăzi neelucidată. Este evident că rutenii fac parte din ramura slavilor, desprinsă din marele trunchi indoeuropean. Există o teorie care susține că rutenii sunt urmașii unei populații celtice slavizate.
Sunt pomeniți de Caesar în Comentario de bello Gallico ca un trib celtic așezat în Galia Narbonensis. Afirmați sa este confirmată în antichitate de Pliniu cel Bătrân.
Un moment semnificativ pentru istoria Europei Central Răsăritene este așezarea ungurilor în Pannonia. Anonymus descrie originile ungurilor, drumul parcurs de ei din Asia până la cucerirea Pannoniei. Pentru Anonymus, rutenii sunt toți slavii pe care ungurii îi întâlnesc în drumul spre Pannonia, mai puțin cei găsiți acolo.
În secolul XII exisatu formațiuni prestatale ale rutenilor aflate în conflict cu regatul maghiar. Regii maghiari reușesc, pe parcursul a două secole, să impună suveranitatea Ungariei asupra Ruteniei.
În Evul Mediu, ei sunt slavizați păstrându-și denumirea etnică de ruteni, la care se adaugă și cea de rusini. Explicația este prezentată de Paul Robert Magocis în Encylopedia of Rusin History and Culture, care arată că primul termen, rutean, este folosit de popoarele neslave, iar cel de rusin de slavi, definind o populație distinctă slavă locuind în Transcarpatia.
În secolele XV și XVI, rutenii sunt răspândiți pe un areal impresionant. Rutenii apar pomeniți și în timpul domniei lui Petru Rareș (1527-1538 și 1541-1546).

„Laureații Concursului Național de Poezie și Eseu Panait Cerna, ediția XXVI 2001” („TOMIS” 2001)

 ***, Laureații Concursului Național de Poezie și Eseu Panait Cerna, ediția XXVI 2001, „Tomis”, Constanța, 2001

Juriul alcătuit din scriitori din București, Galați și Constanța, având ca președinte pe Constantin Novac, redactor șef al revistei „Tomis”, în urma evaluării lucrărilor primite de la 52 de participanți din 18 județe, a stabilit următorul palmares: 

Secțiunea de poezie: Premiul I și al revistei „Luceafărul” - Ioan Cristian din Lucăcești, Maramureș; Premiul II și al revistei „Tomis” - Laur Cliante, Constanța; Premiul III și al suplimentului „ABC” (cotidianul „Azi”) - Oana Langa, Galați; Mențiuni - Adina Varabief, Tulcea; Constantin Drilea, Vrancea; Andreea Lepădatu, Galați; Dragoș Teodorescu, Vâlcea

Secțiunea de eseu: Premiile I și II nu s-au acordat; Premiul III și al revistei „Porto Franco” - Adi Secară, Galați; Mențiune - Alina Sandra, Tulcea

Editorial al revistei „PRO UNIONE” din Baia Mare („PRO UNIONE” 2000)

prof. dr. Valeriu Achim, Pro Unione - concept fundamental într-o societate democratică, „PRO UNIONE”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), august 2000, 7-8

Sintagma PRO UNIONE din fruntea revistei noastre vine din adâncuri de istorie, din plăsmuirile mereu iscoditoare ale preotului, filosofului și tribunului doctor Vasile LUCACIU, încorporată încă din 1890 pe frontispiciul bisericii - azi prestigios monument istoric în Șișeștii Maramureșului - exprimând atunci, la răscruce de secole, dorința unanimă a românilor de a fi solidari și uniți într-un gând care însemna cultură și conștiință națională, unitate național-statală și, în egală măsură, dreptul de afirmare în fața unor opresori seculari, a Europei civilizate, a lumii întregi.
(...)
Un teren propice pentru unire - în special a românilor - este cel religios. După unele surse, Eminescu a arătat că, în ciuda confesiunilor, la români sentimentul de unitate și solidaritate națională a fost întotdeauna puternic. Textul este parcă scris pentru zilele noastre și pentru credincioșii ambelor confesiuni ale celor două biserici: „Asemănarea în comunitatea bisericească între un român greco-catolic și unul greco-oriental (ortodox) e mai mare decât între acesta din urmă și un muscal, un grec sau un bulgar...”. Ecumensimul este, așadar, un mijloc, care ne poate conduce spre un astfel de țel, dar numai prin consens și bună înțelegere între părți. (...)

23 aprilie - Ziua bibliotecii - Ziua bibliotecarului („Pro Unione” 2000)

MARIA GÂRBE, 23 aprilie, Ziua bibliotecii și a bibliotecarului, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), august 2000, 201-3.

Noi, bibliotecarii, avem puține evenimente care să fie numai ale noastre. De cele mai multe ori suntem creatori și participăm la evenimentele altora, suntem colecționari și furnizori de informații pentru micile sau marile întâmplări intelectuale din jurul nostru. De aceea, la Conferința Asociației Naționale a Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România (ANBPR) din 24-26 septembrie 1998 la Piatra Neamț, Filiala ANBPR Maramureș a propus ZIUA BIBLIOTECII și A BIBLIOTECARULUI la 23 aprilie. Nu chiar întâmplător a fost aleasă această zi. Din 1995, prin rezoluție UNESCO - 23 aprilie este ZIUA MONDIALĂ A CĂRȚII ȘI A DREPTULUI DE AUTOR. Sunt sărbători a căror semnificații e greu să fie cuprinse în vorbe puține și separate.
Gândirea materializată, mesajul scris au avut suporturi diferite și forme de prezentare în funcție de nivelul tehnic al societăților: tăblițe de lut, lemn, gresie, fildeș sau metal (acoperite uneori cu ceară), coji de ou, carapace de raci, de stridii, de scoici, piei și intestine de animale, pergament (piele de oaie, măgar sau vițel preparate), frunze de palmier sau măslin, scoarță de copac, pânză, papirus, hârtie, dischete și microfilme.
Cele mai vechi cărți sunt considerate tabletele cuneiforme din Mesopotamia și sulurile de papirus din Egipt. Scrierea cuneiformă este scrierea prin semne imprimate în plăci de argilă și cuprinde anii 3500-100 î. Ch.
Indiferent de înfățișare, conținut material, tehnologie de confecționare și multiplicare, felul alfabetului folosit, CARTEA este o formă de transmitere a tezaurului de cunoștințe generațiilor următoare. Cartea conține informație, iar informația este putere.
BIBLIOTECILE s-au născut odată cu cărțile, fie că erau codexuri și tipărituri, fie că erau colecții de tăblițe și suluri. De exemplu, tăblițele de lut erau păstrate pe polițe în adâncituri de ziduri sau atârnate pe pereți asemenea tablourilor. Romanii își depozitau manuscrisele rulate în cutii cilindrice, librarii englezi aveau să transporte tipăriturile în butoaie de lemn. În unele biblioteci volumele erau prinse în lanțuri de pupitru pentru a le feri de răufăcători.
La această sărbătoare se cade pomenit cel care a inventat în Europa tiparul cu litere mobile din plumb, germanul Johann Gutenberg (1400-1468), de la a cărui naștere sărbătorim 600 de ani.prima lui carte, faimoasa lui „Biblie cu 42 de rânduri” tipărită în latină. a fost redată în 200 de exemplare, dintre care 35 pe pergament, iar restul pe hârtie.
Mult timp bibliotecile erau numai proprietăți private sau mănăstirești, cu circuit închis. Medicul parizian Gabriel Naude (1600-1653) este printre primii care au oprit embargoul din biblioteci, deschizându-le și pentru alți oameni în afară de regi, principi și cardinali. Așa s-a ajuns în zilele noastre la biblioteci cu pereți de sticlă, în aer liber sau pe calculator, constituind adevărate bănci de date.
Cu gândul la cele mai vechi biblioteci am reținut pentru dv. că faraonul Ramses II (1290-1224 î. ch.) a organizat la palatul din Teba o bibliotecă, iar pe frontispiciul clădirii stătea scris LEAC PENTRU SUFLET, ceea ce ne lasă să înțelegem prețuirea de care se bucura lectura cărților încă de pe atunci. Nu este mai puțin adevărat că în lietura de specialitate întâlnim „biblioterapie” (Biblion= carte+terapie), adică tratarea anumitor boli cu ajutorul unor lecturi adecvate.
Un motiv în plus de a-l numi pe BIBLIOTECAR medic de suflet.
Activitatea într- bibliotecă înseamnă colectare, conservare, organizare și difuzare de carte și informații. Iată ce se întâmplă într-o bibliotecă în spatele ușilor închise. După înregistratrea în scriptele contabile, se face clasificarea cărții pe baza conținutului ei, ceea ce presupune o citire „în diagonală”,  sau mai insistentă uneori. urmează întocmirea fișelor pentru cataloagele de lucru ale bibliotecarilor și altele pentru cititori. Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” are următoarele cataloage: alfabetic/pe autori, alfabetic/pe titluri, sistematic/pe domenii. Aceste fișe dau posibilitatea beneficiarilor să găsească informațiile de care au nevoie.
Exemplific cu volumul Convorbiri cu Ion Săcăleanu sau O viață pentru muzică a scriitorului V. R. Ghenceanu, ed. Proema, 1999 și redau un minimum de fișe care se întocmesc pentru acest exemplar:1 fișă la Ghenceanu V. R. (autor), 1 fișă la Săcăleanu N. (despre) (apare în carte), 1 fișă la Băințan Valentin (despre) (apare în carte), 1 fișă la Convorbiri cu Ion Săcăleanu... (titlu), 1 fișă la O viață pentru muzică (titlu).
Cartea are un singur titlu, dar pentru că pare fragmentat și cititorul poate să rețină în grabă numai o parte, facem 2 fișe pentru a facilita găsirea informației: 1 fișă la Istoria muzicii, 1 fișă la Biografii/personalități MM.
Introducerea în baza de date pe calculator a tuturor volumelor existente în bibliotecă ne va permite și alte chei de regăsire a informației: pe subiecte, la cuvinte cheie etc.
Urmează apoi acțiunile de valorificare a fondului acumulat. Iar bibliotecarul de la relații cu publicul trebuie să aibă solide cunoștințe în toate domeniile, intuiție, perspicacitate pentru a răspunde prompt că , de exemplu, despre Big Ben-ul Londrei sunt cărțile „cutare”, iar despre Bing Bang (Marea Explozie Inițială) sunt cărțile „cutare”.
Ducându-și fără paradă, în demnitate, destinul, slujitorii cărții au făcut din biblioteci un spațiu al încrederii în cultură, ca liant vital pentu ziua ce vine. Beneficiarii serviciilor de la bibliotecă trec pragul acestor instituții pentru informare, documentare, cercetare, petrecerea timpului liber. Bibliotecarii sunt cei care îi ajută să găsească răspunsurile căutate. Iar dacă cineva i-a numit pe aceștia (pe ele bibliotecarele, penelopele): profesori de fericire - n-a greșit. Multe pagini ar putea consuma cu scrisul fără a epuiza relatarea activității dintr-o bibliotecă și profilul unui bibliotecar. Am convingerea că vor încerca să-și păstreze „titlurile” primite și în biblioteca electronică respectând legile lui S. Ranganathan: 1.Cărțile sunt destinate utilizatorilor, 2.Fiecărui cititor, propria carte, 3.Fiecărei cărți, propriul cititor., 4.Să economisim timpul cititorului, 5.Biblioteca este un organism care crește și evoluează.
Iar sărbătorile primăverii continuă cu ZIUA MONDIALĂ A DEZVOLTĂRII CULTURALE la 31 mai. Fiecare eveniment va fi marcat de colectivul B. J. „P. D.” Maramureș, dar și de alți colegi și colaboratori prin vitrine și expoziții de cărți sau alte întâlniri specifice.

Personalități contemporane din Maramureș („Graiul Maramureșului” 1999)

„Graiul Maramureșului”, Baia Mare, 28 decembrie 1999, 3.

RODICA DUNCA, gimnastă: O mândrie a Băii Mari
S-a născut în 1965. Începând din 1976, succesul n-a mai părăsit-o. A fost campioană națională de juniori în 1976, 1977, 1978, campioană balcanică în 1979. Încununată cu lauri la Campionatele Mondiale din SUA, campioana campioanelor la Londra, vicecampioană olimpică la Moscova, campioană balcanică în Turcia, campioană universitară, campioană europeană, campioană internațională. Deținătoare a brevetului Meritului Sportiv, cl. I, Maestră Emerită a Sportului, Maestră Internațională a Sportului. Patru cuvinte: o gimnastă de excepție.

MARICEL VOINEA, handbalist: Cel mai mare handbalist al Maramureșului
M. V. s-a identificat mulți ani cu H. C. Minaur, al cărui stindard l-a purtat pe culmile gloriei sportive. Cu H. C. M., M. V. a participat la J. O. XXII, XXIII, XXV, la Cupa IHF, la Jocurile Mondiale Universitare.

prof. dr. doc. ing. NICOLAE BRĂDEANU: 60 de ani de activitate în domeniul mineritului
Născut în 1921. Absolvent al Școlii Politehnice Timișoara și al Academiei de Mine Freiburg - Germania. Bursier al Societății Astra Română, titlul de doctor în 1960, Doctor Honoris Causa al Universității Miniere Petroșani, Profesor Emerit, 6 cărți tehnice editate, 81 de lucrări științifice publicate, traduceri, autor al manualului inginerului de mine (1953-1994). (...) „Astăzi rememorez moto-ul de pe tabloul de absolvenți: Conștiința datoriei împlinite este cea mai mare sărbătoare pentru un muritor.”

„Foamea de real” (JELA 1987)

 Doina Jela, Foamea de real, „Tomis”, Constanța, 1987

De mai mulți ani, revista „Flacăra” este unul dintre cele mai populare săptămânale de tip „magazin” de al noi și secretul popularității se se sesizează cu ușurință în recenta carte a lui Cornel Nistorescu, intitulată Proprietarul de iluzii.

Titlu incitant, șocant și spectaculos, cum îi stă bine să fie un titlu, fiindcă într-o atât de densă solicitare informațională, competiția pentru câștigarea inimii cititorului este foarte strânsă.

Citeam, de pildă, undeva, că talentul constă în a ști ce-i place cititorului. Numai dacă n-am prins o nuanță esențială, dar cred că definiția aceasta nu prea comportă nuanțe, există riscul să o fi răstălmăcit. Iar dacă o definiție atât de pragmatică și mergând pe principiul „eficienței” poate să mulțumească pe esteticieni, în cazul publicisticii, al reportajului - chiar și artistic - ea se potrivește foarte bine.

Probabil că prozele reportaj adunate în volumul de față au și alte dimensiuni și altă formă decât au avut în spațiul limitat al revistei. Nu știu, de asemenea, dacă toate au apărut mai întâi acolo. Fapt e că nota lor comună o constituie aceeași „foame de real”, caracteristică reporterului de vocație și, în aceeași măsură, cititorului, oricât de laxă ar fi cuprinderea termenului, de la omul interesat pur și simplu de tot ce se întâmplă în lume până la acela atât de prins în specialitatea lui, încât ignorarea realului să-l neliniștească asemenea unei vinovății. Deschiderea spre aspectele cele mai diverse ale realității, tratate cu același interes și putere de convingere „literară” impresionează aici. Fie că este vorba despre dificile operații pe inimă („Cei patruzeci de ani ai unei clipe”, „Să bată, să bată, să bată”); sau despre munca lucrătorilor de la CFR în zilele unei ierni grele („Vă place Sibelius?”); sau despre o cămătăreasă bătrână („Doamna Beti și judecata de apoi”); sau despre minele de aur de la Roșia Montană („Întunericul galben”) - reporterul, pornit să cunoască un mediu, niște oameni, să elucideze uneori un caz, să popularizeze un altul, depășește de fiecare dată cu mult proiectul inițial, iar reportajul lui, menit să acopere o suprafață cât mai întinsă din realitate, întârzie insistent, observă, descoperă, contemplă, dând faptelor contur, adâncime și rotunjime, devenind proză. Îți vine să crezi că autorul își adună în fiecare din aceste expediții material pentru cel puțin un roman, dacă romanul nu s-ar constitui sub ochii noștri, chiar în aceste pagini. Doamna Beti, care conversează vioaie în limbi străine, pe toate temele, mai puțin aceea banilor ei dați cu camătă, este, așa certată cu legea, chiar simpatică, în inocența ei. Pe lângă ea, Hagi Tudose e un dulce copil, spune autorul, fără ranchiună, minunându-se în fața realității. De la veteranul luptător de la  Oarba, reporterul nu reușește să afle chiar ce dorește, pentru că acesta încurcă evenimentele și se supără dacă îi e suspectată memoria. Printre cei aflați față în față cu moartea, autorul întâlnește un bărbat în vârstă, indignat de felul în care se repartizează locuințele, uitând, sau simulând perfect uitarea în legătură cu vremurile în care el însuși deținea oarecare putere în resortul respectiv. Când scrie despre periferia pe cale de dispariție a Bucureștiului, Cornel Nistorescu și-l amintește, firesc, pe Eugen Barbu. Iar contactul lui cu orbii, o experiență, mărturisește că i-a creat necesitatea de a reveni la romanul lui Ernesto Sabato. Ca și cum, prins între două realități, la fel de puternice - aceea cunoscută direct și aceea instaurată de halucinanta ficțiune a sud-americanului - a dorit să le confrunte pentru a elimina pe una din ele.

În paginile despre maramureșenii veniți în Bărăgan, la muncă, reportajul lui Cornel Nistorescu este un grav poem în proză, o proză adevărată și profundă ca a lui Geo Bogza, al cărui nume și apare uneori, ca al unui posibil model. La fel, cele despre mocanii mocanii veniți pe lume să stăpânească muntele.

Orice aspect al realității este privit foarte de aproape, cu fascinație de reporter, dar și de prozator. Sunt opțiuni oarecum contradictorii, dar contradicția asta creează un fel de deschidere care-l cuprinde și pe cititorul de ficțiune și pe acela condus în lecturile lui de convingerea că realitatea depășește orice ficțiune, cititorul avid de real. Pentru cel de-al doilea, autorul trece, de la un titlu incitant la altul, de al viața exemplară a unui bărbat care și-a pierdut picioarele la aceea, pe nedrept obscură, a unui pionier în domeniul navelor spațiale; pentru primul, autorul întârzie pe detaliu și-i caută semnificații adânci, dialoghează cu Barbu, Bogza, Sabato...

Fără un fel de entuziasm, cu care autorul pleacă la drum, decis să găsească doar ceea ce caută, adică numai frumos și bine peste tot, cel puțin în privința oamenilor pe care îi cunoaște, poate cartea nu s-ar citi cu atâta plăcere, dar nici n-ar crea uneori o anumită impresie de frumusețe „festivă”. E, poate, condiția reportajului: oamenii mai au și oboseli, și întunecimi, și, în mod ciudat, deși acestea nu stau mai în adânc decât frumusețea, ele nu se văd, poate în scurtul timp cât zăbovește autorul de reportaje în preajma lor. 

Interviu cu Augustin Buzura (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

G. A. -Cum vi se pare viața la 40 de ani?

A. B. -M-am pomenit cu unele cărți nescrise, cu multe necitite, cu numeroase drumuri literare, geografice, spirituale nestrăbătute. Și cînd mă gîndesc că fiecare drum are un timp al său... Dar, optimist cum sînt, îmi spun că de fapt viața fost o cursă contracronometru pentru a recupera...

-(...) Pentru că nu puține adevăruri le-am descoperit cu întîrziere, după lungi căutări și ezitări.

-(...) Cînd m-am obișnuit cu ideea că nu există Omul nopții și alte spirite malefice care bîntuiau prin Maramureș, au început să apară înfometații din Moldova, iar la puțin timp mașini negre și verzi, dispariții. în miez de noapte. (...). că au apărut alte obsesii: portrete străine atîrnate deasupra catedrei la școală au fost înlocuite temporar cu altele, tot străine oamenilor. Ceva din toate astea am amintit în romanele mele, mai ales în Fețele tăcerii.

-(...) Nu sînt primul dintre ai mei cu școală, alții – bunicul și străbunicul, și tot așa pînă la 1579, „4 iuliu”, cum spun „inquisitorialele” – au făcut mai mult și mai multe. (...) prima proză am scris-o în facultate și de atunci senzația de spaimă și respect în fața hîrtiei nu m-a părăsit.

-(...): de ce scrieți?

-(...) scriu fiindcă-mi plac lucrurile dificile și aceasta este cea mai dificilă muncă pe care pot să o fac cu maximă pasiune și randament: scriu pt. că mă simt mereu dat. (...) deoarece cunosc o serie de drame, adevăruri pe care le pot reproduce, striga mai bine decît unii din cei care le-au trăit; scriu și pentru că îmi plac enigmele, iar din universul nostru limitat omul este, deocamdată, cea mai mare... Scriu din motivul necunoscut de care vorbea Rebreanu și pentru că mi-am asumat acest eșec, cum spunea Faulkner.

-(...) Dușmanii declarați ai improvizației, ignoranța, suficiența, demagogia ne-au ajutat să nu simțim deformarea. prin care treceau medicina și învățământul de atunci, să privim cu rezervă cuvenită teoriile de care astăzi rîdem. Am mai învățat că dacă nu poți să faci bine, măcar să nu faci rău – datorie care adesea se cam uită! – (...). (...) Cărțile mincinoase sînt sinonime cu folosirea cu bună-știință a medicamentelor ce dăunează persoanei fizice și morale. Am mai învățat un amănunt la care țin: să nu preiau nimic neverificat, deoarece adevărul nu este proprietatea. cuiva sau în funcție de majoritatea, de opinia ei. Convingerile trebuie apărate, iar cînd încetezi lupta încetezi de fapt să trăiești.

-Ce înseamnă pentru dvs. conștiința scriitoricească?

-Astăzi, când această profesie a devenit „un mod de acțiune asupra mediului`, cum spunea un mare scriitor, trebuie să-ți faci datoria indiferent de riscuri și dificultăți. Orice neajuns datorat practicii ei cinstite, orice conflict cu spiritul coercitiv nu poate fi decît un firesc omagiu adus breslei și omului în general. Și mai înseamnă a vedea puțin mai departe decît viitorologii și mai adînc…

-(..) Fiecare din noi avem nu numai anii noștri, ci și vîrsta poporului căruia îi aparținem.

-A uita istoria reprezintă o vinovăție sau poate fi o modalitate terapeutică, de ușurare a sufererinței?

-A uita înseamnă a te condamna la infirm. Pentru că ist. are grijă să nu te uite.

-Vă deranjează absența uneori din istorie a unor popoare, a unor personalități?

-Astăzi, nici un popor cît ar fi de mic, nu poate fi absent din istorie și nici poate fi scos decît aparent. Popoarele care n-au șansa de a fi mari prin număr și forță au nici o șansă de a deveni mari prin cultură, prin civilizație, prin ideile pe care le apără. Nu de puține ori diverse popoare s-au izolat sau au fost izolate în cadrul imperiilor. Izolarea voită este caracteristică dictaturilor Și se știe degradarea ce se produce pe toate planurile, sufocarea oamenilor, moartea valorilor, înapoierea…

-Ce cap. adaugă ist. noastră de azi la ist. românilor?

-Unul din cele mai interes., mai dram.: al trec. de la civ. agr. la civ. ind., cu toate implic. pol. , intel., afective.

-Cum poate fi apărată purit. revol.?

-Veghind să nu i se învechească idealurile, să nu i se devalorizeze loz. prin lipsa de acop. în fapte, (…).

-Revoluția vizează binele tuturor oamenilor și nu al unui grup restrîns. Din păcate, diverși falși revoluționari uită acest lucru, neglijează că masele sînt compuse din indivizi care au dreptul să gîndească, să nu fie purtați de mînă pînă la adînci bătrâneți, uită că adevărul este și ceea ce cîteodată nu le convine, că lib. este una și indiv., (…) adev. nefiind propr. nimănui, uită că oamenii au dr. să trăiască, nu să supraviețuiască pur și simplu, că ei au dreptul la suprema bucurie de „a înfăptui”, cum spunea Iorga, că ei au dreptul de a fi egali în demnitate, nu în nuliltate, că adevărații revoluționari nu-și ascund lipsurile și nu se cred etaloane ale bunului gust, ghizi obligatorii chiar și în domenii în care ar trebui purtați de mînă. Am sentimentul că unii au îmbătrînit prematur, iar sub umbrela lor se ridică profitori ai revoluției, indivizi care acoperindu-se cu fraze din documente de partid nu se gîndesc nici măcar în glumă la semenii lor, mimează faptele, acțiunile, încurajează diletanții, servilismul, incultura, carierismul, mediocritatea, iar ceea ce nu se străduiesc să priceapă au tentația nebună de a interzice; ei știu fără să învețe, cunosc fără să gîndească, obsesia lor este „momentul”, „cotitura” care să le ofere un galon în plus; viața vegetativă la nivel de stomac și instincte. Alții, știm prin ce mijloace se acoperă de diplome crezînd că acestea pot ține loc de cap: docenți fără a-și termina liceul, aceștia devin întruchiparea rutinei, a conformismului, pietrele de moară legate de picior celor care ar vrea să alerge cu viteza veacului.

-Din fericire, sînt provizorii...

-Un provizorat cît de mic lasă urme trainice, mai ales că și noi „oamenii, sîntem tot provizorii...

-Să învățăm să ne apărăm drepturile fundamentale, mai ales că aceștia nu pot dispărea prin decret.

-(...) Krleja spunea: „Nu cunosc pe lumea asta decît o crimă: literatura care minte.”

-(…) Planeta a început să aibe cam aceleași spaime, duritate, aspirații, oameni sînt torturați cam de aceleași întrebări și obsesii; accentul s-a deplasat spre conștiință, or prea puține cărți discută despre acest preocupări. (…) Unii evită prezentul, se refugiază în estetisme, lasă sentimentul că dialoghează cu o iluzie istorică a literaturii, (…), trăiesc într-un viitor imaginar asemănător celor care-și pregătesc mormintele cu zeci de ani înainte de a intra în ele: (…). Înainte, cînd o seamă de evenimente din istoria contemporană erau tabu, aceștia șopteau conspirații: „Dacă s-ar putea, dacă ar fi voie…” Acum, cînd e ”voie”, convertiți brusc la estetism, tot ei spun: „Pe cine mai interesează chestiile astea? Cine le mai înțelege?”

-E vorba de „obsedantul deceniu”?

-De obsedantul prezent, fiindcă și acel deceniu face parte din istoria noastră.

-(…) De la amatorism la profesionism drumul este mare și poate fi străbătut numai de cei cu talent și cultură. E vremea să dispară mentalitatea contabilă asupra culturii, ideea de profesie. Cultura costă, e adevărat. Dar ignoranța costă infinit mai mult. Efectele binefăcătoare ale culturii nu pot fi evaluate în bani, după cum în medicină nu poate fi evaluată profilaxia.

- Enumerați cîteva din clișeele prozei de azi.

-Drama omului exclus fără vină din partid, decăderea lui a făcut carieră; adjuncți retrograzi; specializarea tînărului care transformă colectivele închistate în rutină, aliindu-se cu un muncitor bătrân; omul de la „centru” care deține cheia tuturor soluțiilor și omul de la centrala industrială care este rupt de realitate, plafonat; activiști neînțeleși de familie însă iubiți de cei din jur; inevitabilul happy-end cînd acțiunea se petrece în zilele noastre; despărțirea netă dintre „obsedantul” deceniu și cele ce i-au urmat, uitîndu-se că oamenii mai trebuie pregătiți șoptirea înfrângerii, viața nefiind atît de roză cum ne-ar plăcea.

-Trăiți în Ardeal. Ce v-a învățat acest lucru?

-Respectul pentru istorie, pentru carte și pentru seamănul tău, indiferent de naționalitate. (...) Fiecare om face istorie , indiferent de locul său în ierarhia socială. (...) Idealurile Școlii ardelene s-au impus, trainic, au rămas legi. (...) Cartea era obsesia țăranului care-și sacrifica totul pentru a-și trimite copilul departe, la școli înalte;(...).

-Are  ceva specific climatul cultural clujean?

- Faptul că există numeroase instituții culturale românești și maghiare, o editură, 2 reviste românești și 3 maghiare, 2 opere, 2 teatre, numeroși scriitori, oameni de artă și de știință. (...). Tradiția este o unitate de măsură la care e bine să te raportezi mereu; numai la lumina ei îți poți vedea adevărata dimensiune, obligatoriu.

- De ce sînteți atît de grav?

- Pentru că discutăm lucruri grave. Dar asta nu înseamnă că am uitat motto-ul de la Craii... lui M. Caragiale!

„Piloții orbi” (ELIADE 1937)

 Mircea Eliade, Pilotii orbi, Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937

 Imoralitatea clasei conducãtoare  românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918  încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã  s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã  s-au nationalizat profesiunile libere – toate aceste  crime împotriva sigurantei statului si toate aceste  atentate   contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea  victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918 – lãsând sã se astearnã  uitarea asupra întunecatei epoci care a  urmat unirii tuturor românilor. Dar cred cã este o crimã  care nu va mai putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape  douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu  numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea  noastrã o epocã sigurã de pace  atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu  statornicã voluptate la surparea lentã a statului  românesc modern.  Clasa noastrã conducãtoare, care a avut  frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate  înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în  fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala  incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi  existenta istoricã a neamului românesc:  oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si  mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata  Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste  piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã  care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme  moarte. Nici   nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii  tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism  între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din  istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi  de popoare vecine. Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de  stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de  afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor.Numai istoria stia cã  nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de aceea capitalã: instinctul statal. Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi,  la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.       

Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.  Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc  aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut  tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze  judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice  caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii….  

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român -na fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost  necontenit umiliti – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil  complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de  unguri!)  În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi  putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.      

Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt  românesti. În schimb, am stat cu mâinile  în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat  complet, cum Tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut  colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut  pãdurile din Maramures si Bucovina   în mâna evreilor si maghiarilor etc., etc.  Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame. 

Am luat sate de români din  Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo unde sunt si sã aducem la frontiera  bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic…    Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari  sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii.  Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã  cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile  unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile  Dunãrii cu grãdinari bulgari. 

În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai  grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea  mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul  de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt  românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii  reprezentau 68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile  oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei  prin încurajarea agitatiilor separatiste   – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la  rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã  în români si în poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.    În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii  bucovineni de atunci au stiut sã se apere  (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii,  dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru  revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat  prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se  înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare  cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de  la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la  seminarul de geografie din Berlin hãrti ale   viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate  Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când  stiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la  universitatea din Varsovia) a izbutit sã   le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi  dovada, dacã va fi nevoie. 

Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor  sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris  paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici  o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã  “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti  tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã  rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind   100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si  bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si  bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute  fãtis, cu închisoarea, chiar satele  germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când  cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!   Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice  cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã  pãtura conducãtoare   nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai  vede.  

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii  acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi  apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit  cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea  miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe  obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au  cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din  rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile  lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir  vitalitatea, tenacitatea, geniul.  

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã  pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu  sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec   nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã  facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca si când  am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea  înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când  vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu  mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si  Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã  se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba  nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de   protectia muncii nationale.  

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu  pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu  piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu  si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã  apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la  sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul  grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul  – slãbind considerabil rezistenta   tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a  adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea  pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si  “cultura” în Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi  au intervenit si aici, cu imensa lor   putere politicã si administrativã. Toatã Muntenia si  Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele  începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea  porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. 

Pilotii orbi  au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav  faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste  (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de  peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde  numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai  mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când  populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se  regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã  substantialã. 

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca  sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum  câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de  la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de  tuicã. Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul   sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã  legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit. ...

Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si  când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul   instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul  statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu  aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile  care dispar lãsând locul altor  neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în  aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.  Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor  rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei  sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre  calitãtile unor oameni strãini - nu mai are mult de  trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria… Cãci pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã   deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul  cã nici un om politic  român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce  înseamnã un stat. Si  asta e destul ca sã începi sã plângi. 

 

 

 

Teoria imigrației poporului român

 (264-265) 

(...)

Secvența nord-dunăreană a migrației presupune la autorii teoriei două etape principale. Prima se desfășoară în veacul XIII, în timp ce ultima acoperă secolul XVIII. 

Ajunși în cîmpia munteană și în Moldova în secolul XIII, după ce părăsiseră țaratul întemeiat de ei, păstorii români își continuă migrația prin pasurile Carpaților, ajungînd să se stabilească în Ardeal și Maramureș pe domeniile nobilimii maghiare ori în ținuturile muntoase de la periferia celor două provincii. Imigrația apare să fi fost masivă și de durată, de vreme ce încă din secolul XIII românii reprezentau deja, după unele estimări (53), 30% din populația Transilvaniei. În treacăt fie spus, pînă în secolele XVII-XVIII nu există nici un izvor care să îngăduie o evaluare, fie și aproximativă, a populației teritoriilor intracarpatice, cu atît mai puțin a compoziției pe etnii. În veacurile următoare, potrivit „teoriei”, imigrarea românească în Transilvania continuă. Cu toate că amploarea ei este simțitor redusă în comparație cu veacul XIII, proporția românilor în raport cu celelalte populații ale provinciei nu încetează să crească: în secolul XVI este 1/3, iar către 1700 ajunge la 50% din totalul locuitorilor Transilvaniei (53 bis). Am ajuns la cea de a doua etapă a presupusei migrații nord-dunărene - veacul XVIII - care înregistrează marele eveniment demografic din istoria Transilvaniei: românii reprezintă majoritatea absolută a populației regiunii, grație imigrărilor masive de peste munți. dacă la începutul secolului, numărul lor nu depășea 250.000 de suflete la un total de 500.000, la 1794 populația românească se ridica la 800.000 locuitori dintr-un total de 1,3 milioane, ceea ce reprezintă 61,5% din populația Transilvaniei (54). În secolul XIX, procentul populației românești cunoaște o ușoară scădere - de la 60% în 1846 la 56,8% în 1880 și la 54,9 în 1910 - pentru ca după unirea provinciei la România să rămînă la un nivel cuprins între 55% - 60% (55). Concluziile desprinse de autorii teoriei sînt foarte limpezi. Stabiliți în Transilvania la cîteva veacuri după luarea ei în stăpînire de triburile lui Arpad, românii au reprezentat o minoritate față de celelalte populației ale provinciei (unguri, secui, sași) pînă în secolul XVIII, cînd noi imigrări din principatele extracarpatice le-au asigurat o majoritate absolută, pe care au păstrat-o pînă în zilele noastre.

Prin urmare, efectivele umane puse în mișcare de aceste imigrări numără, la nivelul secolului XIII; zeci de mii de oameni, iar în secolul XVIII se ridică la sute de mii, chiar dacă luăm în considerare sporul natural  al populației românești, altminteri și el mai ridicat față de celelalte etnii, potrivit teoriei (56). Care sînt cauzele cauzele acestei masive deplasări de populației în viziunea autorilor teoriei? Cum mai vechile „contribuții” au cunoscut o întîmpinare din partea istoricilor români (57), ne vom referi la faptele pozitive aduse în sprijinul teoriei de lucrări recente, deși ele nu diferă de cele ale primilor susținători ai teoriei.

În prima etapă, dacă e să facem abstracție de înclinația naturală a păstorului român spre migrație, cauza principală a imigrărilor românești ține de forța de seducție a „moderației relative față de minoritățile supuse” practicată de regalitatea și nobilimea maghiară, urmînd o tradiție prezentă la popoarele turanice (58). Să trecem peste nelămurirea, pe care autorii nu reușesc s-o risipească, asupra diferenței existente între „toleranța” maghiarilor față de „minorități”și persecuțiile pe care români au trebuit să le suporte din partea cumanilor, un alt popor turanic, persecuții care i-au obligat să migreze spre Transilvania.