(264-265)
(...)
Secvența nord-dunăreană a migrației presupune la autorii teoriei două etape principale. Prima se desfășoară în veacul XIII, în timp ce ultima acoperă secolul XVIII.
Ajunși în cîmpia munteană și în Moldova în secolul XIII, după ce părăsiseră țaratul întemeiat de ei, păstorii români își continuă migrația prin pasurile Carpaților, ajungînd să se stabilească în Ardeal și Maramureș pe domeniile nobilimii maghiare ori în ținuturile muntoase de la periferia celor două provincii. Imigrația apare să fi fost masivă și de durată, de vreme ce încă din secolul XIII românii reprezentau deja, după unele estimări (53), 30% din populația Transilvaniei. În treacăt fie spus, pînă în secolele XVII-XVIII nu există nici un izvor care să îngăduie o evaluare, fie și aproximativă, a populației teritoriilor intracarpatice, cu atît mai puțin a compoziției pe etnii. În veacurile următoare, potrivit „teoriei”, imigrarea românească în Transilvania continuă. Cu toate că amploarea ei este simțitor redusă în comparație cu veacul XIII, proporția românilor în raport cu celelalte populații ale provinciei nu încetează să crească: în secolul XVI este 1/3, iar către 1700 ajunge la 50% din totalul locuitorilor Transilvaniei (53 bis). Am ajuns la cea de a doua etapă a presupusei migrații nord-dunărene - veacul XVIII - care înregistrează marele eveniment demografic din istoria Transilvaniei: românii reprezintă majoritatea absolută a populației regiunii, grație imigrărilor masive de peste munți. dacă la începutul secolului, numărul lor nu depășea 250.000 de suflete la un total de 500.000, la 1794 populația românească se ridica la 800.000 locuitori dintr-un total de 1,3 milioane, ceea ce reprezintă 61,5% din populația Transilvaniei (54). În secolul XIX, procentul populației românești cunoaște o ușoară scădere - de la 60% în 1846 la 56,8% în 1880 și la 54,9 în 1910 - pentru ca după unirea provinciei la România să rămînă la un nivel cuprins între 55% - 60% (55). Concluziile desprinse de autorii teoriei sînt foarte limpezi. Stabiliți în Transilvania la cîteva veacuri după luarea ei în stăpînire de triburile lui Arpad, românii au reprezentat o minoritate față de celelalte populației ale provinciei (unguri, secui, sași) pînă în secolul XVIII, cînd noi imigrări din principatele extracarpatice le-au asigurat o majoritate absolută, pe care au păstrat-o pînă în zilele noastre.
Prin urmare, efectivele umane puse în mișcare de aceste imigrări numără, la nivelul secolului XIII; zeci de mii de oameni, iar în secolul XVIII se ridică la sute de mii, chiar dacă luăm în considerare sporul natural al populației românești, altminteri și el mai ridicat față de celelalte etnii, potrivit teoriei (56). Care sînt cauzele cauzele acestei masive deplasări de populației în viziunea autorilor teoriei? Cum mai vechile „contribuții” au cunoscut o întîmpinare din partea istoricilor români (57), ne vom referi la faptele pozitive aduse în sprijinul teoriei de lucrări recente, deși ele nu diferă de cele ale primilor susținători ai teoriei.
În prima etapă, dacă e să facem abstracție de înclinația naturală a păstorului român spre migrație, cauza principală a imigrărilor românești ține de forța de seducție a „moderației relative față de minoritățile supuse” practicată de regalitatea și nobilimea maghiară, urmînd o tradiție prezentă la popoarele turanice (58). Să trecem peste nelămurirea, pe care autorii nu reușesc s-o risipească, asupra diferenței existente între „toleranța” maghiarilor față de „minorități”și persecuțiile pe care români au trebuit să le suporte din partea cumanilor, un alt popor turanic, persecuții care i-au obligat să migreze spre Transilvania.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu