Orașul Brașov este așezat în curbura Carpaților, în partea centrală a României, la 160 km nord de București. Fondat în secolul XIII de cavalerii teutoni*, a fost numit la început Kronstadt (orașul coroanei). Partea veche a orașului păstrează încă aerul său medieval, datorită străzilor strâmte, meterezelor și multelor biserici vechi.
Brașovul s-a dezvoltat ca centru comercial și meșteșugăresc în cursul secolului XIV. Era apărat de un zid lung de 3 km, gros de 2 m și înalt de 12 m.
S-au păstrat până azi doar partea nordică a zidului și o serie de porți și bastioane, inclusiv Bastionul Țesătorilor** (cel mai mare din oraș). Ca și în alte orașe transilvănene, în arhitectură s-au manifestat influențe românești, germane, maghiare și evreiești.
Piața Sfatului*** din inima orașului vechi era locul pentru târguri în Evul Mediu. Aici veneau negustori din provinciile românești, Ungaria și din alte părți ca să-și vândă mărfurile. Pitoreasca Casă a Sfatului****, construită în 1420, a servit inițial ca turn de observație. A fost reconstruită în forma actuală după mai multe incendii; din 1780 a fost folosită ca primărie și din 1950 găzduiește Muzeul Județean de Istorie. Catedrala ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului"***** atrage privirile turiștilor între clădirile din jurul pieții. (...)
Uriașa biserică evanghelică****** din centrul Brașovului a fost construită la sfârșitul secolului XIV. Numită inițial Biserica Sf. Maria, clădirea este cea mai mare biserică în stil gotic******* din sud-estul Europei și poate primi până la 5000 de persoane. În 1689, un puternic incendiu a devastat orașul. Zidurile bisericii au fost înnegrite de fum și de atunci a rămas cunoscută ca Biserica Neagră. Are o structură gotică cu trei etaje înalte și egale. Arcurile distruse în timpul incendiului au fost refăcute în stil baroc********. În interior se află cel mai greu clopot din România (șase tone), picturi murale în stilul Renașterii italiene********* și o orgă cu 4000 de tuburi. Din 1953 se susțin concerte de orgă.
Șcheii Brașovului este un vechi cartier românesc, plin de străzi înguste și pietruite, cu case cu acoperișuri roșii datînd din secolul XVII. Biserica ortodoxă "Sf. Nicolae", datând din 1292, a fost reconstruită în piatră în 1495 de către localnici cu ajutorul lui Neagoe Basarab**********, viitor domn al Țării Românești. Școala românească*********** din apropiere este un alt important centru spiritual și cultural. Importanța sa a crescut după sosirea lui Coresi************, un meșter tipograf care a început să publice cărți bisericești în română la mijlocul secolului XVI.
Poiana Brașov, ca mai mare stațiune pentru schi din România, este la doar 12 km de centrul Brașovului. Schiul s-a practicat aici din secolul XIX și primul concurs a fost organizat în 1906. Până în 1950 la Poiana Brașov existau doar câteva cabane. Cu toate acestea, aici s-au desfășurat în 1951 Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă************* și cu această ocazie au fost inaugurate un hotel și primul funicular, lung de peste 2000 m. (...)
Sursa
Ministry of Regional Development and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 14-15 (Brașov - The Hearth of the Country).
Note M. T.
* Ordo Teutonicus (OT) = Ordinul cavalerilor teutoni a fost un ordin călugăresc-militar catolic german înființat în 1190 la Acra (azi în Israel), în epoca cruciadelor (1196-1291
** Bastionul Țesătorilor = Turnul întreținut și apărat de breasla țesătorilor a fost construit în anii 1421-1436 și 1570-1573. (www.brasovistorie.ro(despre-muzeu/istoria-clădirilor/bastionul-tesatorilor)
*** (www.adevarul.ro/locale/brasov - 14 decembrie 2017 - Piața Sfatului, în imagini de arhivă)
**** Casa Sfatului = Menționată înte-un document din 23 decembrie 1420 al Adunării Districtului Țării Bârsei. (www.brasovistorie.ro/despre-muzeu/istoria-cladirilor/casa-sfatului)
***** Catedrala Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" = În sec. XIX, în Brașov exista doar o biserică ortodoxă greacă. La inițiativa protopopului Bartolomeu Băiulescu, în 1876 s-a ridicat o capelă românească și în 1896, prin subscripție, s-a construit catedrala. (www.biserici.org - Catedrala ortodoxă Adormirea Maicii Domnului)
****** Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (C. A.) = Sașii colonizați în sudul Transilvaniei de regii maghiari în secolul XII erau catolici. Din 1542, în rândurile lor se răspândește Reforma inițiată de teologul german Martin Luther în 1517, un rol important avându-l brașoveanul Johannes Honterus. În 1550, B. E. C. A. este recunoscută oficial în Principatul Transilvaniei, episcopul având sediul la Biertan. (www.evang.ro/ro/scurt-istoric)
******* gotic = Stil arhitectural dezvoltat în a doua jumătate a secolului XII din stilul romanic. Caracterizat prin ogive (arcuri ascuțite), a apărut în Franța și s-a răspândit la catedralele din Europa catolică. (www.creștinortodox.ro - 20.06.2012 - Stilul gotic)
******** barocco (italiană) = Perlă de formă asimetrică. Stil arhitectural apărut în a doua jumăateva sec. XVI în Italia și răspândit în lumea catolică, ca expresie artistică a Contrareformei. (istoria-artei.blogspot.ro - 1.05.2009 - Barocul)
********* stilul Renașterii italiene = Pictura a fost cea mai modernă artă a Renașterii, fiind cea mai puțin influențată de antichitatea greco-romană. S-a manifestat mai ales în republica italiană Florența, condusă în secolele XV-XVI de familia de bancheri de Medici. Cei mai importanți pictori murali din acest oraș au fost Masaccio și Michelangelo. (www.renastereaartistica.xhost.ro/pictura.html)
********** Neagoe Basarab (cca 1481 - 1521) = Membru al puternicei familii boierești oltene a Craioveștilor, care i-a dat o educație aleasă. Din 1501, mare postelnic și apoi mare comis în Sfatul Domnesc. Și- a luat numele Basarab pentru a-și legitima urcarea pe tronul statului creat de această dinastie. (www.historia.ro - Neagoe Basarab, un început de domnie plin de peripeții)
*********** Instituția este menționată într-un document papal din 1399. Clădirea a fost construită în 1495 și reconstruită în 1760. (www.primascoalaromaneasca.ro)
************ Coresi (? Târgoviște - 1583 Brașov) = Diacon, traducător și tipograf român. Din 1556, a tradus din slavonă și a tipărit la Brașov multe cărți religioase în limba română. (www.biserica.org/whoswho/DTR/C/DiaconulCoresi.html)
************* În perioada 28 ianuarie - 7 februarie 1951 în Poiana Stalin (Poiana Brașov) s-a desfășurat a IX a ediție a Universiadei de iarnă (J. M. U.). Au participat 415 studenți din 23 de țări comuniste și democrate. (www.agerpres.ro - 27 ianuarie 2016)
Se afișează postările cu eticheta Carpați. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Carpați. Afișați toate postările
duminică, 18 martie 2018
sâmbătă, 8 martie 2014
luni, 10 iunie 2013
Drumurile din Carpații Orientali în secolul XIX (STOKER 1897)
În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, face o călătorie de afaceri în Transilvania. După ce ajunge cu trenul la Bistrița, pleacă cu o trăsură la castelul contelui Dracula, situat în Carpații Orientali, în apropierea graniței Imperiului Austro-Ungar cu Bucovina și Moldova.
<(...)
Urcînd sau ocolind aceste coline verzi, pe care ei le numesc „Mittel Land”, drumul șerpuiește pierzîndu-se printre verdeață, sau se ferecă între șirurile de pini ce coboară, ici și colo, ca limbi de flăcări, poalele colinelor. Drumul era colțuros și totuși parcă zburam de-a lungui, cu o grabă febrilă. Nu înțelegeam pentru ce ne pripim așa - fără îndoială vizitiul ținea să ajungem la Prundul Bîrgăului, fără să pierdem o clipă. Mi s-a spus că pe timp de vară drumul este excelent, dar că nu fusese încă reparat după căderile de zăpadă din iarnă. În această privință, el se deosebește de cele mai multe din drumurile ce străbat Carpații, și care, după un vechi obicei, nu sînt îngrijite. Din vechime, „hospodarii” (1) au prins teama de a le mai repara, pentru ca nu cumva turcii să-și închipuie că se pregătește ceva împotriva lor și să grăbească începerea unui război care, la drept vorbind, putea oricînd izbucni.
(...)
(1) Adică „voevozi”
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 45.
<(...)
Urcînd sau ocolind aceste coline verzi, pe care ei le numesc „Mittel Land”, drumul șerpuiește pierzîndu-se printre verdeață, sau se ferecă între șirurile de pini ce coboară, ici și colo, ca limbi de flăcări, poalele colinelor. Drumul era colțuros și totuși parcă zburam de-a lungui, cu o grabă febrilă. Nu înțelegeam pentru ce ne pripim așa - fără îndoială vizitiul ținea să ajungem la Prundul Bîrgăului, fără să pierdem o clipă. Mi s-a spus că pe timp de vară drumul este excelent, dar că nu fusese încă reparat după căderile de zăpadă din iarnă. În această privință, el se deosebește de cele mai multe din drumurile ce străbat Carpații, și care, după un vechi obicei, nu sînt îngrijite. Din vechime, „hospodarii” (1) au prins teama de a le mai repara, pentru ca nu cumva turcii să-și închipuie că se pregătește ceva împotriva lor și să grăbească începerea unui război care, la drept vorbind, putea oricînd izbucni.
(...)
(1) Adică „voevozi”
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 45.
vineri, 7 iunie 2013
Impresiile unui englez despre mâncarea din Ardeal în secolul XIX (STOKER 1897)
În 1897, scriitorul irlandez a publicat celebrul său roman Dracula. Unul dintre personaje, englezul Jonathan Harker, secretar de avocat, face o călătorie de afaceri în Transilvania, provincie a Imperiului Austro-Ungar, El își notează în jurnal impresiile despre mâncarea ardelenească.
<(...)
Am părăsit Budapesta la timpul potrivit și am ajuns la Klausenburg* după căderea serii. M-am oprit aici ca să petrec noaptea la Hotel Royal. La masă, sau mai degrabă la cină, mi s-a servit pui fript cu boia de ardei roșu, foarte bun, dar mi-a dat o sete! (Mem. să cer rețeta pentru Mina**!) L-am întrebat pe ospătar și acesta mi-a spus că felul se numește „paprika hendl”, și că e o mîncare pe care am s-o găsesc pretutindeni de-a lungul Carpaților. De mare folos mi-a fost spoiala mea de germană; (...)
La micul dejun am avut iar paprikaș și un fel de poridge*** din mălai, pe care ei îl numeau „mămăligă”, apoi vinete umplute cu tocătură, o mîncare excelentă, cu numele de „împletata” (1) (Mem. de cerut de asemenea rețeta lor.)
(...)
5 mai (...) Am de pus pe hîrtie multe ciudățenii și pentru ca nu cumva cel ce ar citi să creadă că am mîncat în Bistrița prea pe-ndestulate, fie-mi îngăduit să transcriu întocmai meniul. Mi s-a servit ceea ce ei numesc „frigărui haiducești”, bucăți de slănină, ceapă, bucăți de carne de vită, preparate cu boia, înfipte și înșirate într-o țeapă, pe urmă fripte deasupra focului, în felul simplu în care pregătim noi la Londra mîncarea pentru pisici. Vinul a fost „Auriu de Mediaș”, care-ți produce pișcături neașteptate pe limbă, deloc neplăcute. Am băut numai două pahare și nimic altceva.
(...)
(1) Împănate, probabil.
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, Univers, București, 1990, p. 38-40, 43.
NOTE M.T.
*Klausdenburg=Cluj (germană)
**Mina=logodnica lui J.H.
***porridge=Mâncare englezească din fulgi de ovăz încălziți în lapte.
<(...)
Am părăsit Budapesta la timpul potrivit și am ajuns la Klausenburg* după căderea serii. M-am oprit aici ca să petrec noaptea la Hotel Royal. La masă, sau mai degrabă la cină, mi s-a servit pui fript cu boia de ardei roșu, foarte bun, dar mi-a dat o sete! (Mem. să cer rețeta pentru Mina**!) L-am întrebat pe ospătar și acesta mi-a spus că felul se numește „paprika hendl”, și că e o mîncare pe care am s-o găsesc pretutindeni de-a lungul Carpaților. De mare folos mi-a fost spoiala mea de germană; (...)
La micul dejun am avut iar paprikaș și un fel de poridge*** din mălai, pe care ei îl numeau „mămăligă”, apoi vinete umplute cu tocătură, o mîncare excelentă, cu numele de „împletata” (1) (Mem. de cerut de asemenea rețeta lor.)
(...)
5 mai (...) Am de pus pe hîrtie multe ciudățenii și pentru ca nu cumva cel ce ar citi să creadă că am mîncat în Bistrița prea pe-ndestulate, fie-mi îngăduit să transcriu întocmai meniul. Mi s-a servit ceea ce ei numesc „frigărui haiducești”, bucăți de slănină, ceapă, bucăți de carne de vită, preparate cu boia, înfipte și înșirate într-o țeapă, pe urmă fripte deasupra focului, în felul simplu în care pregătim noi la Londra mîncarea pentru pisici. Vinul a fost „Auriu de Mediaș”, care-ți produce pișcături neașteptate pe limbă, deloc neplăcute. Am băut numai două pahare și nimic altceva.
(...)
(1) Împănate, probabil.
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, Univers, București, 1990, p. 38-40, 43.
NOTE M.T.
*Klausdenburg=Cluj (germană)
**Mina=logodnica lui J.H.
***porridge=Mâncare englezească din fulgi de ovăz încălziți în lapte.
miercuri, 5 iunie 2013
Populația Transilvaniei în secolul XIX (STOKER 1897)
În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula, a cărui acțiune se petrece și în Transilvania. Romancierul prezintă populația acestei provincii aparțănând atunci Imperiului Austro-Ungar, prin intermediul jurnalului lui Jonathan Harker, secretar unui avocat englez aflat în călătorie de afaceri în regiune.
<(...)
Populația Transilvaniei este alcătuită din patru naționalități distincte: sașii în sud, valahii, care sînt descendenții dacilor; maghiarii, iar în răsărit și nord secuii. Voi descinde printre aceștia din urmă, care susțin că se trag din Attila și huni. Asta poate fi așa, căci în secolul al unsprezecelea ungurii i-au găsit acolo pe huni. Am citit că toate superstițiile cunoscute în lume s-au adunat în potcoava Carpaților, ca și cum aici ar fi fost centrul tuturor vîrtejurilor imaginației. (...)
De-a lungul întregii zile ni s-a perindat prin față o țară ce ni s-a părut plină de frumuseți de tot felul. Vedeam cîteodată orășele sau castele cocoțate pe culmile unor coline cu povîrnișuri, întocmai ca în vechile ceasloave; (...) În fiecare gară, mari grupuri de oameni, adesea îmbulziți, în tot soiul de straie. Unii semănau întocmai cu țăranii de la noi, sau cu aceia pe care i-am văzut în Franța sau în Germania, cu scurteici, pălării rotunde și pantaloni făcuți în casă, însă alții arătau foarte pitoresc. Femeile erau foarte frumușele, cînd nu te uitai prea de aproape la ele, dar le dezavantaja talia. Aveau toate mari mîneci albe, de toate felurile, și mai toate purtau cingători late, cu bete, care fluturau ca veșmintele balerinelor, însă, desigur, cu fuste dedesubt. Slovacii erau cei mai ciudați dintre toți și mai sălbatici, cu pălăriile lor mari de cow-boy, cu pantalonii bufanți, de un alb murdar, cu cămășile de in alb și cingătorile enorme și grele de piele, late de o palmă și țintuite cu alamă. Purtau cizme înalte, cu pantalonii băgați în ele, aveau plete negre și mustăți groase. Erau foarte pitorești, dar nu îți inspirau încredere. Pe scenă, i-ai fi luat numaidecît drept o ceată de tîlhari orientali de demult. Sînt totuși, după cîte mi s-a spus, neprimejdioși și mai degrabă sfioși.
Se întunecase bine cînd am ajuns la Bistrița, un orășel vechi, foarte interesant. Situat practic chiar la frontieră - prin Pasul Bîrgăului (1) ajungi direct în Bucovina - orașul a avut într-adevăr o existență zbuciumată, ale cărei urme încă se mai văd. Cu cincizeci de ani în urmă, incendii uriașe au bîntuit orașul, provocînd mari pagube, în cinci rînduri. La începuturile secolului al XVII lea a suferit un asediu de trei săptămîni, de pe urma căruia a pierdut 13.000 de locuitori, lăsînd deoparte pe cei pieriți de pe urma foametei și a bolilor.
(...)
(1) În text Borgo, după transcrierea hărților vechi.
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 40-41
<(...)
Populația Transilvaniei este alcătuită din patru naționalități distincte: sașii în sud, valahii, care sînt descendenții dacilor; maghiarii, iar în răsărit și nord secuii. Voi descinde printre aceștia din urmă, care susțin că se trag din Attila și huni. Asta poate fi așa, căci în secolul al unsprezecelea ungurii i-au găsit acolo pe huni. Am citit că toate superstițiile cunoscute în lume s-au adunat în potcoava Carpaților, ca și cum aici ar fi fost centrul tuturor vîrtejurilor imaginației. (...)
De-a lungul întregii zile ni s-a perindat prin față o țară ce ni s-a părut plină de frumuseți de tot felul. Vedeam cîteodată orășele sau castele cocoțate pe culmile unor coline cu povîrnișuri, întocmai ca în vechile ceasloave; (...) În fiecare gară, mari grupuri de oameni, adesea îmbulziți, în tot soiul de straie. Unii semănau întocmai cu țăranii de la noi, sau cu aceia pe care i-am văzut în Franța sau în Germania, cu scurteici, pălării rotunde și pantaloni făcuți în casă, însă alții arătau foarte pitoresc. Femeile erau foarte frumușele, cînd nu te uitai prea de aproape la ele, dar le dezavantaja talia. Aveau toate mari mîneci albe, de toate felurile, și mai toate purtau cingători late, cu bete, care fluturau ca veșmintele balerinelor, însă, desigur, cu fuste dedesubt. Slovacii erau cei mai ciudați dintre toți și mai sălbatici, cu pălăriile lor mari de cow-boy, cu pantalonii bufanți, de un alb murdar, cu cămășile de in alb și cingătorile enorme și grele de piele, late de o palmă și țintuite cu alamă. Purtau cizme înalte, cu pantalonii băgați în ele, aveau plete negre și mustăți groase. Erau foarte pitorești, dar nu îți inspirau încredere. Pe scenă, i-ai fi luat numaidecît drept o ceată de tîlhari orientali de demult. Sînt totuși, după cîte mi s-a spus, neprimejdioși și mai degrabă sfioși.
Se întunecase bine cînd am ajuns la Bistrița, un orășel vechi, foarte interesant. Situat practic chiar la frontieră - prin Pasul Bîrgăului (1) ajungi direct în Bucovina - orașul a avut într-adevăr o existență zbuciumată, ale cărei urme încă se mai văd. Cu cincizeci de ani în urmă, incendii uriașe au bîntuit orașul, provocînd mari pagube, în cinci rînduri. La începuturile secolului al XVII lea a suferit un asediu de trei săptămîni, de pe urma căruia a pierdut 13.000 de locuitori, lăsînd deoparte pe cei pieriți de pe urma foametei și a bolilor.
(...)
(1) În text Borgo, după transcrierea hărților vechi.
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 40-41
miercuri, 28 martie 2012
Deschiderea restaurantului „Carpați” din Techirghiol în sezonul 1973 („Litoral” 1973)
<
Redeschis recent, restaurantul-cantină „Carpați” din Techirghiol, aparținînd I.H.R. Eforie Nord are o capacitate zilnică de servire a peste 1.000 de turiști.
Specialist în preparate culinare, bucătarul șef Ilie Bălan, ajutat de bucătarii Maria Leciu, Ali Surem și Maria Iosif, ne spune responsabilul restaurantului Ali Negiadin, pregătesc zilnic, pentru masa de prînz, două meniuri apetisante și consistente, iar pentru micul dejun și cină cîte un meniu foarte consistent. Pe întregul sezon, numărul turiștilor planificați a servi masa la restaurantul „Carpați” se ridică la 7.000. Pentru servirea acestui număr de turiști, resturantul este încadrat cu 39 de lucrători printre care se remarcă serviciul ireproșabil al ospătarilor Mioara Coman, Maria Boroz și al altora, la adresa cărora turiștii au numai cuvinte de laudă.
Tot în cadrul restaurantului funcționează un bufet și un bar de zi, mult solicitate de turiști nu numai pentru bogatul sortiment de băuturi răcoritoare și alcoolice, ci și pentru calitatea acestora și nivelul ridicat al serviciilor. Tot aici turiștii pot servi o bere, care întotdeauna e de la gheață.
>
SURSA
***, „CARPAȚI” -- restaurant-cantină, „Litoral”, Constanța, 14 iunie 1973, p.?.
Redeschis recent, restaurantul-cantină „Carpați” din Techirghiol, aparținînd I.H.R. Eforie Nord are o capacitate zilnică de servire a peste 1.000 de turiști.
Specialist în preparate culinare, bucătarul șef Ilie Bălan, ajutat de bucătarii Maria Leciu, Ali Surem și Maria Iosif, ne spune responsabilul restaurantului Ali Negiadin, pregătesc zilnic, pentru masa de prînz, două meniuri apetisante și consistente, iar pentru micul dejun și cină cîte un meniu foarte consistent. Pe întregul sezon, numărul turiștilor planificați a servi masa la restaurantul „Carpați” se ridică la 7.000. Pentru servirea acestui număr de turiști, resturantul este încadrat cu 39 de lucrători printre care se remarcă serviciul ireproșabil al ospătarilor Mioara Coman, Maria Boroz și al altora, la adresa cărora turiștii au numai cuvinte de laudă.
Tot în cadrul restaurantului funcționează un bufet și un bar de zi, mult solicitate de turiști nu numai pentru bogatul sortiment de băuturi răcoritoare și alcoolice, ci și pentru calitatea acestora și nivelul ridicat al serviciilor. Tot aici turiștii pot servi o bere, care întotdeauna e de la gheață.
>
SURSA
***, „CARPAȚI” -- restaurant-cantină, „Litoral”, Constanța, 14 iunie 1973, p.?.
duminică, 2 septembrie 2007
Ucrainienii din Maramureș în 2006-2007 (MOVILEANu & PĂTRAȘCU 2007)
Ala Mivileanu & Constantin Pătrașcu, Ucrainienii din Maramureș, (Muzeul Național al Satului București)
Prezenta publicație este o succintă prezentare a unor aspecte de viață și de istorie a ucrainienilor (rutenilor/rusinilor), rezultat al studiilor de bibliotecă și al cercetărilor derulate în două campanii de teren: septembrie 2006 și iulie-august 2007, în județul Maramureș. programul Etnologia de urgență. Etnii din România susține de mai mulți ani o serie de inițiatve ale Muzeului Național al Satului „D. Gusti”, ce vizează o bună cunoaștere a etniilor de pe teritoriul țării noastre. printre acestea figurează și proiectul Multietnic și multicultural - două concepte ale etnologiei moderne. Mărturii de civilizație și cultură la ucrainienii din România. Acest proiect are ca scop principal cercetarea arhitecturii populare ucrainiene din Maramureș și vizează depistare unor monumente de arhitectură specifice acestei etnii, în vederea transferării în muzeu a unei gospării reprezentative.
Într-o perioadă de redefenire a identităților, atât naționale, cât și culturale, ni s-a părut oportună stimularea cercetării și a colaborării în domeniul studiului relațiilor interculturale.
Ucrainieni, ruteni sau rusini?
Rutenii sau rusinii sunt locuitorii unei zone din inima Europei Central Răsăritene, la nord și la sud de Munții Carpați. Teritoriul de baștină, cunoscut și sub numele de Rusia Subcarpatică, se întinde în părțile limitrofe ale Ucrainei, Slovaciei și Poloniei. Denumirile sub care sunt cunoscuți sunt multiple: ruși carpatini, rusini, rusini carpatini, rusini ucrainieni, ruteni, ruteni transcarpatini.
Originea rutenilor este și astăzi neelucidată. Este evident că rutenii fac parte din ramura slavilor, desprinsă din marele trunchi indoeuropean. Există o teorie care susține că rutenii sunt urmașii unei populații celtice slavizate.
Sunt pomeniți de Caesar în Comentario de bello Gallico ca un trib celtic așezat în Galia Narbonensis. Afirmați sa este confirmată în antichitate de Pliniu cel Bătrân.
Un moment semnificativ pentru istoria Europei Central Răsăritene este așezarea ungurilor în Pannonia. Anonymus descrie originile ungurilor, drumul parcurs de ei din Asia până la cucerirea Pannoniei. Pentru Anonymus, rutenii sunt toți slavii pe care ungurii îi întâlnesc în drumul spre Pannonia, mai puțin cei găsiți acolo.
În secolul XII exisatu formațiuni prestatale ale rutenilor aflate în conflict cu regatul maghiar. Regii maghiari reușesc, pe parcursul a două secole, să impună suveranitatea Ungariei asupra Ruteniei.
În Evul Mediu, ei sunt slavizați păstrându-și denumirea etnică de ruteni, la care se adaugă și cea de rusini. Explicația este prezentată de Paul Robert Magocis în Encylopedia of Rusin History and Culture, care arată că primul termen, rutean, este folosit de popoarele neslave, iar cel de rusin de slavi, definind o populație distinctă slavă locuind în Transcarpatia.
În secolele XV și XVI, rutenii sunt răspândiți pe un areal impresionant. Rutenii apar pomeniți și în timpul domniei lui Petru Rareș (1527-1538 și 1541-1546).
Prezenta publicație este o succintă prezentare a unor aspecte de viață și de istorie a ucrainienilor (rutenilor/rusinilor), rezultat al studiilor de bibliotecă și al cercetărilor derulate în două campanii de teren: septembrie 2006 și iulie-august 2007, în județul Maramureș. programul Etnologia de urgență. Etnii din România susține de mai mulți ani o serie de inițiatve ale Muzeului Național al Satului „D. Gusti”, ce vizează o bună cunoaștere a etniilor de pe teritoriul țării noastre. printre acestea figurează și proiectul Multietnic și multicultural - două concepte ale etnologiei moderne. Mărturii de civilizație și cultură la ucrainienii din România. Acest proiect are ca scop principal cercetarea arhitecturii populare ucrainiene din Maramureș și vizează depistare unor monumente de arhitectură specifice acestei etnii, în vederea transferării în muzeu a unei gospării reprezentative.
Într-o perioadă de redefenire a identităților, atât naționale, cât și culturale, ni s-a părut oportună stimularea cercetării și a colaborării în domeniul studiului relațiilor interculturale.
Ucrainieni, ruteni sau rusini?
Rutenii sau rusinii sunt locuitorii unei zone din inima Europei Central Răsăritene, la nord și la sud de Munții Carpați. Teritoriul de baștină, cunoscut și sub numele de Rusia Subcarpatică, se întinde în părțile limitrofe ale Ucrainei, Slovaciei și Poloniei. Denumirile sub care sunt cunoscuți sunt multiple: ruși carpatini, rusini, rusini carpatini, rusini ucrainieni, ruteni, ruteni transcarpatini.
Originea rutenilor este și astăzi neelucidată. Este evident că rutenii fac parte din ramura slavilor, desprinsă din marele trunchi indoeuropean. Există o teorie care susține că rutenii sunt urmașii unei populații celtice slavizate.
Sunt pomeniți de Caesar în Comentario de bello Gallico ca un trib celtic așezat în Galia Narbonensis. Afirmați sa este confirmată în antichitate de Pliniu cel Bătrân.
Un moment semnificativ pentru istoria Europei Central Răsăritene este așezarea ungurilor în Pannonia. Anonymus descrie originile ungurilor, drumul parcurs de ei din Asia până la cucerirea Pannoniei. Pentru Anonymus, rutenii sunt toți slavii pe care ungurii îi întâlnesc în drumul spre Pannonia, mai puțin cei găsiți acolo.
În secolul XII exisatu formațiuni prestatale ale rutenilor aflate în conflict cu regatul maghiar. Regii maghiari reușesc, pe parcursul a două secole, să impună suveranitatea Ungariei asupra Ruteniei.
În Evul Mediu, ei sunt slavizați păstrându-și denumirea etnică de ruteni, la care se adaugă și cea de rusini. Explicația este prezentată de Paul Robert Magocis în Encylopedia of Rusin History and Culture, care arată că primul termen, rutean, este folosit de popoarele neslave, iar cel de rusin de slavi, definind o populație distinctă slavă locuind în Transcarpatia.
În secolele XV și XVI, rutenii sunt răspândiți pe un areal impresionant. Rutenii apar pomeniți și în timpul domniei lui Petru Rareș (1527-1538 și 1541-1546).
marți, 30 septembrie 2003
„Ghiocel” (RUSU 2003)
Titus Rusu, Ghiocel, „Tomis”, Constanța, septembrie 2003
Motto: „Ce prostie cosmică e dispariția unei femei frumoase. Dispariție fără întoarcere. Fără reflex. Fără apel” - Andre Makine, Testamentul francez
Pe Didina Turturică am cunoscut-o în anul 1952. Timp de cinci am fost colegi la Facultatea de Drept din București.
Era înaltă printre fetele din acea vreme, subțire, îngrijită, purta un pulover alb strâmt pe corp, modestă și deosebit de politicoasă. Păstrez o fotografie cu ea și cu bunul prieten și coleg Nicu Stancu. Fotografia a fost făcută pe o alee în Cișmigiu, a doua zi după Paște 1953. Tocmai ieșisem de la cursuri. Didina între noi apare distinsă și elegantă chiar, în raport cu celelalte femei surprinse în fotografie și care plăteau tribut sărăciei și prostului gust al epocii. Stalin murise de vreo două luni.
Didina, fiică de învățători, era originară din Râmniceni, județul Buzău. Locuia la Căminul Carpați, în aceeași cameră cu Rodica Moscu, colega mea de bancă și ea fiică de învățători, originară din Vatra Moldoviței, județul Suceava.
Împreună cu Didina, Rodica, Sara Leibiș și Reicher Michel, frecventam concertele simfonice de la Ateneul Român, recitalurile de muzică de cameră de la Dalles, spectacole de teatru, muzeele și expozițiile de artă.
Mi-amintesc că împreună cu Sara Leibeș am vizitat expoziția retrospectivă a lui Iosif Iser de la Dalles. Sara era o fată durdulie, brunetă, cu doi ochi mari negri, iar părul ca pana corbului îl purta în două cozi lungi. Părea o figură biblică. Eu îi ziceam Sulamia. Eram sub impresia nuvelei Sulamia de Al. Kaprui, pe care o citisem într-un volum publicat de Editura Cartea Rusă. În timp ce vizitam expoziția, maestrul Iser, un bărbat în vârstă, îndesat, cu chelie, a abordat-o pe Sara și au discutat câteva minute. Sara mi-a spus că i-a solicitat să-i pozeze. Mai târziu aveam să aflu că maestrului îi plăceau mult tinerele...
Cu grupul nostru mergeam să ascultăm muzică pe discuri la Universitate, într-o sală de la etajul 4 și la sala ARLUS de pe strada Batiștei. La ARLUS aveam posibilitatea să solicităm lucrări de Bach, Mozart și Beethoven. Sorin Titel, care mai târziu avea să devină un scriitor important, se atașase și el grupului nostru, cerea aproape invariabil să asculte Poemul extazului de Scriabin. Mi-amintesc că, odată, colegul meu de grupă și de cameră de la cămin, Reicher Michel, fiul rabinului de Dorohoi, a cerut să asculte Dansurile polovțiene de Borodin. Michel Reicher mi-a mărturisit după aceea că a cerut Dansurile polovțiene din spirit de frondă față de câțiva ascultători pe care îi credea snobi.
Colegul Nicu Stancu nu era meloman, însă intrase în grupul nostru. Mereu ironic și zeflemist, poate dintr-un sentiment de premoniție, față de Didina era cald și deosebit de atent. Într-o zi de sfârșit de iarnă, în actualul amfiteatru Dongoroz de la Facultatea de Drept, Nicu i-a zis Didinei „Ghiocel”. Din cauză că venea primăvara, dar și a pulovărului alb pe care îl purta, a privirii senine, calde, sincere și prietenești. Și Ghiocel a rămas pentru noi, prietenii.
La absolvirea facultății, în 1957, grupul de prieteni s-a destrămat. Fiecare și-a urmat propriul destin. Didina a fost numită judecător la o instanță în Teleorman, iar după câteva luni a fost transferată la Tribunalul raional Hârșova.
Mi-amintesc că în toamna anului 1958, împreună cu un grup de colegi, am fost trimiși cu camionul la recoltat cartofi, la un Gostat din raionul Fetești. Fiind după amiază, am hotărât să rămânem peste noapte la un hotel din Hârșova, iar a a doua zi să mergem la locul cu pricina.
Am căutat-o pe Didina și împreună am fost la restaurantul Rogojina, unde am stat până târziu, ascultând o muzică languroasă interpretată de o solistă grasă, acompaniată de doi lăutari țigani. Dat fiind faptul că orașul era mic și Didina era cunoscută, am fost în centrul atenției toată seara.
Ghiocel peste vreo doi ani a fost numită în Tribunalul Medgidia. Acolo era președinte Staicu F. Ionel, om de petreceri lungi, interminabile cu prietenii. (...)
luni, 1 ianuarie 2001
Serviciul Maritim Român în perioada iunie 1940 - aprilie 1941
(290) Aceste operații de evacuare au avut loc până la 30 iunie, dată la care vasele SMR SUCEAVA, PELEȘ, ARDEAL, ALBA-IULIA, ROMÂNIA, DACIA, REGELE CAROL I, OITUZ, CARPAȚI, BALCIC, SULINA și CAVARNA au trecut în ancore pe poziție pe ambele maluri ale Dunării între km 158 și km 166 (între Brăila și Galați).
Motonava BASARABIA, care a sosit la Galați la 29 iunie, a rămas în acest port până la 1 iulie pentru stabilirea legăturii cu stația TFP din Constanța.
La 29 iunie, TRANSILVANIA a plecat de la Galați la Odessa, având la bord pe generalul Aldea și Comisia Română pentru tranșarea litigiilor româno-ruse, survenite în urma răpirii Basarabiei.
Motonava TRANSILVANIA s-a înapoiat la Constanța la 7 iulie, pentru a mai face două curse la Odessa în același scop, între 11 iulie - 4 august și 16 august - 7 noiembrie.
La 4 iulie, m/n CAVARNA a transportat emigranți evrei de la Galați la Reni.
La 6 iulie înregistrându-se oarecare acalmie în incidentele cu Rusia, parte din flota SMR a plecat la Constanța, restul vaselor în zilele următoare, în scopul reluării legăturii cu Istanbul și porturile de pe coasta Asiei Mici, cât și pentru evacuarea Cadrilaterului cedat Bulgariei, astfel: s/s REGELE CAROL I și DACIA, m/n BALCIC, SULINA și CAVARNA au plecat la 6 iul., s/s SUCEAVA la 14 iul., intrând în reparații la Constanța, s/s ARDEAL la 17 iul., s/s ALBA-IULIA și m/n BASARABIA la 24 iul. s/s PELEȘ și CARPAȚI la 26 iulie, s/s OITUZ la 12 aug., iar ROMÂNIA la 29 septembrie.
La 11 iulie s-au reluat cursele regulate, săptămânale, cu Istanbulul, REGELE CAROL I plecând în prima cursă și alternând cu DACIA până la 19 aug., când au fost înlocuite cu BASARABIA.
La evacuarea Cadrilaterului au concurat BALCIC (19 iun.-6 aug.) aducând 2.405 t cereale, SUCEAVA (19 aug. - 18 noi.) aducând 4.700 t cereale și 14 refugiați și OITUZ (12-27 aug. și 2-18 noi.), aducând mobilier, arhive și 374 refugiați cu bagaje (28).
La 31 iul., PELEȘ s-a deplasat la Bugaz pentru evacuarea a 240 de bolnavi de la sanatoriul TBC și a 23 refugiați elvețieni. Nava s-a înapoiat la Constanța la 8 august.
La 6 aug., s/s BUCEGI, plecând spre țară din Port Said, a fost întâmpinat de un distrugător englez în fața coastei palestiniene și condus la Haifa, unde a fost sechestrat de autoritățile britanice, echipajul fiind consemnat la bord, iar încărcătura descărcată (69 ambulanțe sanitaare cu 14 remorci, 124 t cauciuc brut și 500 t fier vechi.).
BUCEGI plecase din Galați la 21 mai în cursă la Port Said, unde a fost reținut de autoritățile britanice de la 20 iun. până la 5 august. În acest interval s-a luat de la bord un transport de harnașamente venit din Indii și destinat armatei române. În urma intervențiile repetate, la 5 aug. nava a fost eliberată, pentru a fi sechestrată a doua zi.
La 7 aug., REGELE CAROL I a plecat la Odessa cu noul ministru român la Moscova, Gafencu, și personalul legației, de unde s-a întors la 9 august.
Prin decretul-lege din 21 sep., publicat în Monitorul Oficial nr. 220 bis, SMR a trecut la Ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice.
La 3 oct., REGELE CAROL I s-a deplasat la Odessa cu generalul Aldea și comisia română pentru continuarea lucrărilor de tranșare a litigiilor dintre România și URSS. Nava s-a înapoiat la 31 octombrie.
Prin Decretul-lege nr. 3488, publicat în MO 243/18 oct., SMR a trecut sub autoritatea Subsecretariatului de Stat al Marinei, depinzând de Ministerul Armatei, subsecretariat nou înființat.
La 29 oct., Italia declarând război Greciei, SMR a rechemat navele aflate la Istanbul și pe coastele Turciei.
La 1 noi., a fost reluată activitatea cu Turcia, BASARABIA plecând în cursă regulată la Istanbul.
Motonava BASARABIA, care a sosit la Galați la 29 iunie, a rămas în acest port până la 1 iulie pentru stabilirea legăturii cu stația TFP din Constanța.
La 29 iunie, TRANSILVANIA a plecat de la Galați la Odessa, având la bord pe generalul Aldea și Comisia Română pentru tranșarea litigiilor româno-ruse, survenite în urma răpirii Basarabiei.
Motonava TRANSILVANIA s-a înapoiat la Constanța la 7 iulie, pentru a mai face două curse la Odessa în același scop, între 11 iulie - 4 august și 16 august - 7 noiembrie.
La 4 iulie, m/n CAVARNA a transportat emigranți evrei de la Galați la Reni.
La 6 iulie înregistrându-se oarecare acalmie în incidentele cu Rusia, parte din flota SMR a plecat la Constanța, restul vaselor în zilele următoare, în scopul reluării legăturii cu Istanbul și porturile de pe coasta Asiei Mici, cât și pentru evacuarea Cadrilaterului cedat Bulgariei, astfel: s/s REGELE CAROL I și DACIA, m/n BALCIC, SULINA și CAVARNA au plecat la 6 iul., s/s SUCEAVA la 14 iul., intrând în reparații la Constanța, s/s ARDEAL la 17 iul., s/s ALBA-IULIA și m/n BASARABIA la 24 iul. s/s PELEȘ și CARPAȚI la 26 iulie, s/s OITUZ la 12 aug., iar ROMÂNIA la 29 septembrie.
La 11 iulie s-au reluat cursele regulate, săptămânale, cu Istanbulul, REGELE CAROL I plecând în prima cursă și alternând cu DACIA până la 19 aug., când au fost înlocuite cu BASARABIA.
La evacuarea Cadrilaterului au concurat BALCIC (19 iun.-6 aug.) aducând 2.405 t cereale, SUCEAVA (19 aug. - 18 noi.) aducând 4.700 t cereale și 14 refugiați și OITUZ (12-27 aug. și 2-18 noi.), aducând mobilier, arhive și 374 refugiați cu bagaje (28).
La 31 iul., PELEȘ s-a deplasat la Bugaz pentru evacuarea a 240 de bolnavi de la sanatoriul TBC și a 23 refugiați elvețieni. Nava s-a înapoiat la Constanța la 8 august.
La 6 aug., s/s BUCEGI, plecând spre țară din Port Said, a fost întâmpinat de un distrugător englez în fața coastei palestiniene și condus la Haifa, unde a fost sechestrat de autoritățile britanice, echipajul fiind consemnat la bord, iar încărcătura descărcată (69 ambulanțe sanitaare cu 14 remorci, 124 t cauciuc brut și 500 t fier vechi.).
BUCEGI plecase din Galați la 21 mai în cursă la Port Said, unde a fost reținut de autoritățile britanice de la 20 iun. până la 5 august. În acest interval s-a luat de la bord un transport de harnașamente venit din Indii și destinat armatei române. În urma intervențiile repetate, la 5 aug. nava a fost eliberată, pentru a fi sechestrată a doua zi.
La 7 aug., REGELE CAROL I a plecat la Odessa cu noul ministru român la Moscova, Gafencu, și personalul legației, de unde s-a întors la 9 august.
Prin decretul-lege din 21 sep., publicat în Monitorul Oficial nr. 220 bis, SMR a trecut la Ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice.
La 3 oct., REGELE CAROL I s-a deplasat la Odessa cu generalul Aldea și comisia română pentru continuarea lucrărilor de tranșare a litigiilor dintre România și URSS. Nava s-a înapoiat la 31 octombrie.
Prin Decretul-lege nr. 3488, publicat în MO 243/18 oct., SMR a trecut sub autoritatea Subsecretariatului de Stat al Marinei, depinzând de Ministerul Armatei, subsecretariat nou înființat.
La 29 oct., Italia declarând război Greciei, SMR a rechemat navele aflate la Istanbul și pe coastele Turciei.
La 1 noi., a fost reluată activitatea cu Turcia, BASARABIA plecând în cursă regulată la Istanbul.
28.Vezi J. Rotaru & I. Damaschin, Glorie și dramă. Marina Regală Română 1940-1945, „Ion Cristoiu”, București, 2000.
(291) La 28 noi., comandantul vasului BUCEGI și 26 de oameni din echipaj s-au repatriat, fiind chemați în țară. La bord a rămas secundul cu 14 oameni pentru paza navei, care se afla în Haifa.
În 4 dec., prin Ordinul 201, publicat în Gazeta Oficială a Palestinei, BUCEGI a fost rechiziționat de autoritățile engleze. În consecință, Agenția Haifa a fost închisă, iar personalul rămas pentru paza vasului a fost debarcat cu forța și repatriat imediat în contul guvernului britanic.
În urma garanției pentru siguranța navigației în apele sovietice dată de guvernul german, vasele SMR au fost închiriate Societății Deutsche Levante Linie din Hamburg, conform contractului de navlosire lumpsum încheiat cu firm Besi, reprezentanța societății, la 27 noi. 1940, a început transporturile de cereale din porturile URSS în porturile române, în tranzit pentru Germania.
În baza Decretului-lege 3968/3 dec. 1940 pentru trecerea în patrimoniul statului român a vaselor și plutitoarelor aparținând evreilor și străinilor supuși țărilor în război cu puterile Axei, la 12 dec. a fost luat în primire vasul de marfă DANUBIUS de 1489 trb.
La 3 ian. 1941, flota sovietică apărând în fața Sulinei, iar parte din nave violând apele teritoriale române, artileria de coastă a deschis focul asupra lor. Ca măsură preventivă, SMR a oprit orice negociere sau plecare în porturile sovietice pentru transporturile de cereale spre Germania (29).
La 8 ian., reluându-se așa-zile raporturile normale cu URSS, SMR a reluat tratativele și încheierile de contracte pentru navlosirea vaselor care trebuiau să transporte cereale și minereuri din Rusia, prin porturile române, spre Germania.
Raporturile noastre cu Marea Britanie înăsprindu-se, în urma informaților că se intenționează sabotarea vaselor rapide TRANSILVANIA și BASARABIA, SMR a hotărât, ca măsură de precauție, înlocuirea lor pe ruta Constanța-Istanbul cu DACIA și CAROL I, care și-au reluat cursele pe 21 ianuarie.
La 15 feb., încetând relațiile dintre Marea Britanie și România, iar ministrul Angliei împreună cu personalul Legației și consulatelor părăsind România, SMR a întrerupt cursele la Istanbul, astfel că DACIA, care a plecat din Istanbul la 13 feb., avea să fie ultimul vas care a intrat în apele turcești.
La 17 feb., în urma cererii Guvernului turc, s-au reluat cursele spre Istanbul. DACIA a plecat în cursă regulată, iar REGELE CAROL I a efectuat o cursă specială (18-24 feb.), călătorii fiind prea numeroși pentru un singur vas.
În cadrul măsurilor de precauție, la 19 feb. TRANSILVANIA, BASARABIA și ROMÂNIA au plecat spre Sulina, pentru a intra pe Dunăre la adăpost. Navele au ancorat între km 168 și km 175, la intervale de 1 km, această regiune fiind apărată.
Din ordin superior, la 5 apr. comunicația cu Turcia a fost întreruptă.
La 6 apr., Germania a declarat război Iugoslaviei, astfel că măsura din 5 apr. a fost luată preventiv, neștiindu-se ce atitudine va lua Turcia. Turcia rămânând neutră, la 8 apr. SMR a reluat cursele.
La 10 apr., TRANSILVANIA și BASARABIA au fost trimise la Constanța, unde adăpostul și protecția împotriva aviației erau mai bune.
La 11 apr. s-a luat măsura ca nici un vas SMR să nu mai meargă în porturile ruse.
La 12 apr. s-a luat măsura evacuării preventive a zonei Constanța. S-a dat dispoziție ca materialul SMR și al autorităților din portul Constanța/Direcția Porturilor Maritime, Căpitănia Portului etc să fie ambarcat pe CARPAȚI și transportat la Brăila.
De asemenea, TRANSILVANIA și BASARABIA urmau să plece la Brăila.
La 15 apr. s-a ridicat măsura de încetare a curselor în Rusia.
29. Vezi N. Koslinski & R. Stănescu, Marina Română în al Doilea Război Mondial, vol. I (1941-1942), Făt Frumos, București, 1996; vol. II (1942-1944); Făt Frumos, București,1997; vol. III (1944-1945), Modelism Internațional, București, 1998.
sâmbătă, 8 noiembrie 1997
Comentariul lui G. Duma din 1997 asupra cărții „Ungaria revizionistă” din 1936 („Pro Unione” 2002)
dr. GEORGE DUMA, 8 noiembrie 1997, San Diego, Comentarii asupra unei cărți: SAMU FENYES, Revisionist Hungary, Ed. Romanian Historical Studies, Miami Beach, Florida, 1988 (1936)
Partea II, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), februarie 2002, 74-76.
Principatele Române se pot lăuda cu o istorie mai glorioasă decât a Ungariei, spune S. F. Românii au rezistat invaziei turcești peste o sută de ani mai mult decât Ungaria, care a fost distrusă de la prima bătălie cu Turcii la Mohacs, în 1526 (p. 85).
„Nobilii maghiari erau incapabili de a lupta și în acest fel un român a devenit rege al Ungariei (88), iar la numai 36 de ani de la moartea acestuia, Ungaria s-a dus să se culce în 1526, pentru a fi deșteptată numai în 1848” (85).
Cap. VII poartă titlul „Cine este aborigen în acest pământuri: ungurii sau românii și slovacii?”.
Întrebarea este fără importanță ca argument în dezbaterea teritorială, spune S. F., deoarece aceasta nu schimbă faptul că românii au fost 1000 de ani sub unguri și această perioadă de timp nu poate conferi dreptul de a perpetua această regulă.
Din punct de vedere istoric însă, este interesant și merită a se pune această întrebare.
Se pot distinge două faze în scrierilor istoricilor maghiari care tratează această problemă:
-Prima fază, în care acest relatări au fost criticate și desconsiderate.
-A doua fază, în care aceste relatări au fost criticate și desconsiderate.
„Nu mai mult decât acum 60 de ani, spune S. F., am învățat la școală, la orele de istorie, că ungurii au trecut Carpații la Verecke și au ocupat panta Carpaților, dincolo de Dunăre și Tisa și apoi aria dincoace de Tisa și Transilvania. În Bihor ei au întâlnit rezistența lui Menumorut și în Transilvania au găsit ducatul lui Gelu, care nu a putut rezista. Aceste relatări sunt bazate pe Cronica lui Anonimus care probabil a fost secretarul Regelui Bela III” (113-114).
Generalul grec Kekaumenos atestă de asemenea prezența românilor în Transilvania cu un secol înainte de Anonymus (122).
Dar istoricii dinainte de război [Primul Război Mondial] au început în ultimele șase-șapte decade să falsifice istoria, inventând anumite fapte și ignorând prezența Conducătorilor menționați de Anonymus despre spun că a mințit că „românii trăiau în Transilvania înainte de venirea ungurilor” (120).
S. F. susține categoric existența românilor în aceste teritorii înainte de venirea ungurilor, iar superioritatea numerică a acestora este zdrobitoare.
De altfel, numele de Dacia folosit de români pentru acest teritoriu, niciodată nu a dispărut (125), iar Transilvania nu are alt nume românesc decât Dacia, respectiv cel originar din vechime (240).
În continuare, S. F. amintește din nou faptul că Ungaria nu a existat ca Stat timp de 300 de ani și spune că istoricii (maghiari) au manevrat în prezent în așa fel pentru a acredita ideea că a existat un Stat maghiar, când nu a fost așa ceva (130, 175, 24, 29).
În ce privește plângerile revizioniste, S. F. spune că acestea „sunt fără sens și pentru că sunt fără sens, ele sunt de asemenea inutile”... și este fără sens să stărui continuu asupra stăpânirii milenare peste alte nații (139).
Iar mai departe spune că „O nație a cărei dominație asupra altora a produs întotdeauna ură și niciodată încredere, dragoste, solidaritate, nu poate să apare acum în haina inocenței” (139).
Autorul arată în continuare cum în Ungaria generațiile tinere sunt crescute în spirit de răzbunare față de Tratatul de la Trianon și sunt educați prin denaturarea adevărului istoric.
S. F. se întreabă în continuare cum este posibil să denaturezi istoria în mod oficial cu tot felul de minciuni și adaugă că „este ușor să induci în eroare pe cei care învață istoria din cărțile școlare” (149), dar aceasta înseamnă să fomentezi (să propagi) ura și să otrăvești spiritele generațiilor mai tinere.
Aceasta are ca scop să inducă conștiințele și să elimine simțământul răului făcut celorlalți (151), prin falsificarea istoriei și eliminarea documentației asupra adevăratei istorii (227, 228, 230).
Autorul arată cazuri când lucrările unor istorici și a diferitelor personalități au fost arse sau au fost interzise. Astfel, memoriile lui Ferencz Kazinczy au fost cenzurate de Academia Maghiară și au apărut în versiune fragmentată și falsificată (228-230).
În ceea ce privește ideea autonomie teritoriilor care au aparținut de Administrația Ungariei până la Primul Război Mondial (Transilvania, Croația, Slovacia), S. F. afirmă că această idee e lipsită de temei.
Referitor la Transilvania, autorul combate ideea autonomiei, arătând că majoritatea locuitorilor sunt români și că sub cererea de autonomie a acestor teritorii, zace ascuns planul de a crea, prin autodeterminare, țări independente, din acele teritorii autonome, care apoi să se unească cu Ungaria (167).
„Ideea autonomiei este fără sens în ce privește Translvania” (167).
Ungaria a fost un mare câmp de concentrare pentru naționalitățile ei și este realitate că alte naționalități asupra cărora a domnit, au suferit sub opresiunea maghiară fiind tratate ca țări coloniale (171, 179).
Epilog
„Popoarele care au fost destinate să trăiască împreună prin situația lor geografică sau prin secole de istorie, nu pot trăi pentru totdeauna în dușmănie și luptă. Ele trebuie să se străduiască să folosească toate capacitățile lor ca să asigure supraviețuirea” (209).
„Ungurii au constituit întotdeauna o minoritate în populația Transilvaniei. De ce trebuie ca Transilvania să devină acum o problemă, când a fost restituită națiunii care formează partea majoritară a populației?” (70).
„Masele populare nu sunt vinovate de a complota împotriva altor națiuni” (8).
„Ținuta mea împotriva revizionismului nu iese din rea voință sau ură, ci din convingerea că politica revizionistă conține în ea pericolul pentru întreaga Europă, precum și sămânța distrugerii Ungariei și a națiunii maghiare” (9).
„Adevărul în această problemă este că Ungaria (ca Stat) nu are 1000 de ani vechime și nici nu a apărat Europa împotriva Turcilor timp de trei secole” (9).
„Ceea ce este adevărat este că în o mie de ani de istorie a Ungariei au fost 30 de răscoale țărănești, una pentru fiecare generație; totuși, așa numitele „lupte naționale” pentru libertate ale nobililor maghiari nu erau decât <contrarevoluții> pentru libertatea nobililor maghiari” (10).
„Din fragmentele falitului Imperiu Austro-Ungar, o nouă unitate poat efi creată, bazată pe înțelegerea între națiuni libere și economicește puternice” (12).
„Ungaria era numai o parte a Imperiului Habsburgic și nu a existat ca un Stat separat” (175).
Analizând istoria Ungariei, S. F. arată „cât de false, de greșite și nejustificabile sunt pretențiile revizionismului maghiar”.
Pentru cititorii de limbă română, cartea lui S. F. a apărut și în limba română la Editura Petru Maior - Tg. Mureș, în 1996.
Partea II, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), februarie 2002, 74-76.
Principatele Române se pot lăuda cu o istorie mai glorioasă decât a Ungariei, spune S. F. Românii au rezistat invaziei turcești peste o sută de ani mai mult decât Ungaria, care a fost distrusă de la prima bătălie cu Turcii la Mohacs, în 1526 (p. 85).
„Nobilii maghiari erau incapabili de a lupta și în acest fel un român a devenit rege al Ungariei (88), iar la numai 36 de ani de la moartea acestuia, Ungaria s-a dus să se culce în 1526, pentru a fi deșteptată numai în 1848” (85).
Cap. VII poartă titlul „Cine este aborigen în acest pământuri: ungurii sau românii și slovacii?”.
Întrebarea este fără importanță ca argument în dezbaterea teritorială, spune S. F., deoarece aceasta nu schimbă faptul că românii au fost 1000 de ani sub unguri și această perioadă de timp nu poate conferi dreptul de a perpetua această regulă.
Din punct de vedere istoric însă, este interesant și merită a se pune această întrebare.
Se pot distinge două faze în scrierilor istoricilor maghiari care tratează această problemă:
-Prima fază, în care acest relatări au fost criticate și desconsiderate.
-A doua fază, în care aceste relatări au fost criticate și desconsiderate.
„Nu mai mult decât acum 60 de ani, spune S. F., am învățat la școală, la orele de istorie, că ungurii au trecut Carpații la Verecke și au ocupat panta Carpaților, dincolo de Dunăre și Tisa și apoi aria dincoace de Tisa și Transilvania. În Bihor ei au întâlnit rezistența lui Menumorut și în Transilvania au găsit ducatul lui Gelu, care nu a putut rezista. Aceste relatări sunt bazate pe Cronica lui Anonimus care probabil a fost secretarul Regelui Bela III” (113-114).
Generalul grec Kekaumenos atestă de asemenea prezența românilor în Transilvania cu un secol înainte de Anonymus (122).
Dar istoricii dinainte de război [Primul Război Mondial] au început în ultimele șase-șapte decade să falsifice istoria, inventând anumite fapte și ignorând prezența Conducătorilor menționați de Anonymus despre spun că a mințit că „românii trăiau în Transilvania înainte de venirea ungurilor” (120).
S. F. susține categoric existența românilor în aceste teritorii înainte de venirea ungurilor, iar superioritatea numerică a acestora este zdrobitoare.
De altfel, numele de Dacia folosit de români pentru acest teritoriu, niciodată nu a dispărut (125), iar Transilvania nu are alt nume românesc decât Dacia, respectiv cel originar din vechime (240).
În continuare, S. F. amintește din nou faptul că Ungaria nu a existat ca Stat timp de 300 de ani și spune că istoricii (maghiari) au manevrat în prezent în așa fel pentru a acredita ideea că a existat un Stat maghiar, când nu a fost așa ceva (130, 175, 24, 29).
În ce privește plângerile revizioniste, S. F. spune că acestea „sunt fără sens și pentru că sunt fără sens, ele sunt de asemenea inutile”... și este fără sens să stărui continuu asupra stăpânirii milenare peste alte nații (139).
Iar mai departe spune că „O nație a cărei dominație asupra altora a produs întotdeauna ură și niciodată încredere, dragoste, solidaritate, nu poate să apare acum în haina inocenței” (139).
Autorul arată în continuare cum în Ungaria generațiile tinere sunt crescute în spirit de răzbunare față de Tratatul de la Trianon și sunt educați prin denaturarea adevărului istoric.
S. F. se întreabă în continuare cum este posibil să denaturezi istoria în mod oficial cu tot felul de minciuni și adaugă că „este ușor să induci în eroare pe cei care învață istoria din cărțile școlare” (149), dar aceasta înseamnă să fomentezi (să propagi) ura și să otrăvești spiritele generațiilor mai tinere.
Aceasta are ca scop să inducă conștiințele și să elimine simțământul răului făcut celorlalți (151), prin falsificarea istoriei și eliminarea documentației asupra adevăratei istorii (227, 228, 230).
Autorul arată cazuri când lucrările unor istorici și a diferitelor personalități au fost arse sau au fost interzise. Astfel, memoriile lui Ferencz Kazinczy au fost cenzurate de Academia Maghiară și au apărut în versiune fragmentată și falsificată (228-230).
În ceea ce privește ideea autonomie teritoriilor care au aparținut de Administrația Ungariei până la Primul Război Mondial (Transilvania, Croația, Slovacia), S. F. afirmă că această idee e lipsită de temei.
Referitor la Transilvania, autorul combate ideea autonomiei, arătând că majoritatea locuitorilor sunt români și că sub cererea de autonomie a acestor teritorii, zace ascuns planul de a crea, prin autodeterminare, țări independente, din acele teritorii autonome, care apoi să se unească cu Ungaria (167).
„Ideea autonomiei este fără sens în ce privește Translvania” (167).
Ungaria a fost un mare câmp de concentrare pentru naționalitățile ei și este realitate că alte naționalități asupra cărora a domnit, au suferit sub opresiunea maghiară fiind tratate ca țări coloniale (171, 179).
Epilog
„Popoarele care au fost destinate să trăiască împreună prin situația lor geografică sau prin secole de istorie, nu pot trăi pentru totdeauna în dușmănie și luptă. Ele trebuie să se străduiască să folosească toate capacitățile lor ca să asigure supraviețuirea” (209).
„Ungurii au constituit întotdeauna o minoritate în populația Transilvaniei. De ce trebuie ca Transilvania să devină acum o problemă, când a fost restituită națiunii care formează partea majoritară a populației?” (70).
„Masele populare nu sunt vinovate de a complota împotriva altor națiuni” (8).
„Ținuta mea împotriva revizionismului nu iese din rea voință sau ură, ci din convingerea că politica revizionistă conține în ea pericolul pentru întreaga Europă, precum și sămânța distrugerii Ungariei și a națiunii maghiare” (9).
„Adevărul în această problemă este că Ungaria (ca Stat) nu are 1000 de ani vechime și nici nu a apărat Europa împotriva Turcilor timp de trei secole” (9).
„Ceea ce este adevărat este că în o mie de ani de istorie a Ungariei au fost 30 de răscoale țărănești, una pentru fiecare generație; totuși, așa numitele „lupte naționale” pentru libertate ale nobililor maghiari nu erau decât <contrarevoluții> pentru libertatea nobililor maghiari” (10).
„Din fragmentele falitului Imperiu Austro-Ungar, o nouă unitate poat efi creată, bazată pe înțelegerea între națiuni libere și economicește puternice” (12).
„Ungaria era numai o parte a Imperiului Habsburgic și nu a existat ca un Stat separat” (175).
Analizând istoria Ungariei, S. F. arată „cât de false, de greșite și nejustificabile sunt pretențiile revizionismului maghiar”.
Pentru cititorii de limbă română, cartea lui S. F. a apărut și în limba română la Editura Petru Maior - Tg. Mureș, în 1996.
marți, 9 ianuarie 1990
Daco-romanii din nordul Dunării
2.Daco-romanii din nordul Dunării în mil. 2 e.n. (de la 1000 la 1918)
(255) În primele secole ale mileniului II (al cărui final se apropie), au avut loc în nordul Dunării (așa cum s-a întâmplat și în alte părți ale Europei) centralizarea și constituirea primelor state naționale românești „de sine stătătoare” - Țara Românească și Moldova - care, ca părți componente ale unui întreg, au fost primele realizări ce au repus în drepturi realitățile existente de milenii pe aceste meleaguri. Prin aceste acte de o importanță deosebită pentru noi, datorită faptului că au stat la baza formării României moderne de mai târziu, s-a realizat (în parte) visul de secole al autohtonilor de a constitui un stat independent în limitele naturale ale fostei „Dacii”.
Ținând seama de condițiile „vitrege” în care au luat ființă (ce presupun existența unor puternice forțe interne economice și militare), este greu de imaginat că aceste mari realizări s-au putut înfăptui numai de cele câteva „cete de călăreți” coborâte din zonele de muntoase ale Carpaților.
În prezent, majoritatea istoricilor sunt de acord că „descălecătorii” au găsit în aceste zone o numeroasă populație locală, cu cetăți, cu orașe și cu o civilizație avansată, care din timpuri imemoriale nu și-au părăsit nici un moment glia care i-a hrănit, obiceiurile, credința și limba.
(...)
miercuri, 27 ianuarie 1971
Teoria imigrației poporului român
(264-265)
(...)
Secvența nord-dunăreană a migrației presupune la autorii teoriei două etape principale. Prima se desfășoară în veacul XIII, în timp ce ultima acoperă secolul XVIII.
Ajunși în cîmpia munteană și în Moldova în secolul XIII, după ce părăsiseră țaratul întemeiat de ei, păstorii români își continuă migrația prin pasurile Carpaților, ajungînd să se stabilească în Ardeal și Maramureș pe domeniile nobilimii maghiare ori în ținuturile muntoase de la periferia celor două provincii. Imigrația apare să fi fost masivă și de durată, de vreme ce încă din secolul XIII românii reprezentau deja, după unele estimări (53), 30% din populația Transilvaniei. În treacăt fie spus, pînă în secolele XVII-XVIII nu există nici un izvor care să îngăduie o evaluare, fie și aproximativă, a populației teritoriilor intracarpatice, cu atît mai puțin a compoziției pe etnii. În veacurile următoare, potrivit „teoriei”, imigrarea românească în Transilvania continuă. Cu toate că amploarea ei este simțitor redusă în comparație cu veacul XIII, proporția românilor în raport cu celelalte populații ale provinciei nu încetează să crească: în secolul XVI este 1/3, iar către 1700 ajunge la 50% din totalul locuitorilor Transilvaniei (53 bis). Am ajuns la cea de a doua etapă a presupusei migrații nord-dunărene - veacul XVIII - care înregistrează marele eveniment demografic din istoria Transilvaniei: românii reprezintă majoritatea absolută a populației regiunii, grație imigrărilor masive de peste munți. dacă la începutul secolului, numărul lor nu depășea 250.000 de suflete la un total de 500.000, la 1794 populația românească se ridica la 800.000 locuitori dintr-un total de 1,3 milioane, ceea ce reprezintă 61,5% din populația Transilvaniei (54). În secolul XIX, procentul populației românești cunoaște o ușoară scădere - de la 60% în 1846 la 56,8% în 1880 și la 54,9 în 1910 - pentru ca după unirea provinciei la România să rămînă la un nivel cuprins între 55% - 60% (55). Concluziile desprinse de autorii teoriei sînt foarte limpezi. Stabiliți în Transilvania la cîteva veacuri după luarea ei în stăpînire de triburile lui Arpad, românii au reprezentat o minoritate față de celelalte populației ale provinciei (unguri, secui, sași) pînă în secolul XVIII, cînd noi imigrări din principatele extracarpatice le-au asigurat o majoritate absolută, pe care au păstrat-o pînă în zilele noastre.
Prin urmare, efectivele umane puse în mișcare de aceste imigrări numără, la nivelul secolului XIII; zeci de mii de oameni, iar în secolul XVIII se ridică la sute de mii, chiar dacă luăm în considerare sporul natural al populației românești, altminteri și el mai ridicat față de celelalte etnii, potrivit teoriei (56). Care sînt cauzele cauzele acestei masive deplasări de populației în viziunea autorilor teoriei? Cum mai vechile „contribuții” au cunoscut o întîmpinare din partea istoricilor români (57), ne vom referi la faptele pozitive aduse în sprijinul teoriei de lucrări recente, deși ele nu diferă de cele ale primilor susținători ai teoriei.
În prima etapă, dacă e să facem abstracție de înclinația naturală a păstorului român spre migrație, cauza principală a imigrărilor românești ține de forța de seducție a „moderației relative față de minoritățile supuse” practicată de regalitatea și nobilimea maghiară, urmînd o tradiție prezentă la popoarele turanice (58). Să trecem peste nelămurirea, pe care autorii nu reușesc s-o risipească, asupra diferenței existente între „toleranța” maghiarilor față de „minorități”și persecuțiile pe care români au trebuit să le suporte din partea cumanilor, un alt popor turanic, persecuții care i-au obligat să migreze spre Transilvania.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)