1 Decembrie. Istoria Tricolorului, un simbol mai vechi decât România Mare, începe în 1848

Digi 24 1 decembrie 2013

Biografia cronologică a lui I. Slavici (1848-1925) (Lyceum 75/1977 & Biblioteca școlarului 114/1981)

<
1848
La 18 ianuarie s-a născut la Șiria Ioan Slavici, fiul lui Slavu Slavici și al Elenei, născută Borlea. Savu Slavici, agricultor la origine, va deveni cojocar.
1854
Începe învățătura la școala din Șiria, avînd ca dascăl pe Dimitrie Voștinari.
1860
Se înscrie la liceul maghiar din Arad.
1865
Se transferă la liceul german din Timișoara (clasele VI și VII). Spre a se întreține, dă ore de meditație.
1867
Revine la Arad, unde frecventează ultima clasă de liceu (VIII) ca particular.
1868
Trece examenul de bacalaureat la Satu Mare.
Toamna, pleacă la Pesta să studieze dreptul. Se retrage din lipsă de mijloace materiale.
1869
Este secretar al notarului din Cumlăuș.
Toamna, se duce la Viena să-și satisfacă stagiul militar, reluîndu-și studiile de drept. Iarna îl întîlnește pe Eminescu, prezentat de medicinistul Ioan Hosanu.
1871
Debutul literar cu comedia Fata de birău în "Convorbiri literare", nr. 1. Studenții români din Viena fondează societatea "România jună", iar Slavici este ales președinte, D. Popovici Barcianu - secretar, iar Eminescu - bibliotecar.
Sărbătorirea a 400 de ani de la zidirea mînăstirii Putna. Slavici și Eminescu au avut rol principal în această acțiune.
Termină școala militară, devenind ofițer.
Continuă studiile la Viena.
1872
Reîntors la Viena, intră în biroul avocatului Mircea B. Stănescu din Arad, pentru practică.
Primele povești în "Convorbiri literare": Zîna zorilor, Ileana cea șireată, Florița din codru.
1873
Timp de trei luni este redactor. al publicației "Gura satului", ocupînd apoi postul de arhivar la Consistoriul greco-oriental din Oradea.
E dat în judecată pentru "rebeliunea" de a fi apărat interesele țăranilor români din satul Păuliș, asupriți de administrație.
13 iunie: moartea mamei.
1 iulie: moartea tatălui.
Revine la Viena spre a-și termina studiile.
1874
Se îmbolnăvește greu, stă internat aproape întreg anul 1874, în spital.
Trece în Moldova (Iași), lucrînd pentru puțină vreme în redacția ziarului "Curierul".
Locuiește împreună cu Eminescu, Miron Pompiliu într-o chilie la "Trei ierarhi".
Se căsătorește cu Catinka Szoeke.
1875
Se stabilește la București, unde funcționează ca secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzaki; este profesor la liceul "Matei Basarab" din București.
Publică în "Convorbiri literare" Popa Tanda.
1877
În luna ianuarie intră în redacția ziarului "Timpul"; în toamnă este adus în redacție și Eminescu.
1878 februarie
Un alt redactor la "Timpul": I. L. Caragiale. Între cei trei scriitori se leagă o strînsă prietenie.
1879 martie
În "Convorbiri literare" apare Gura satului, o excelentă nuvelă rurală.
1880
Reintră în învățămînt. Funcționează la început la Școala normală pentru învățătura poporului român, apoi din 1882, la Azilul "Elena Doamna".
iulie: Apare în "Convorbiri literare" nuvela Budulea taichii.
1881
La editura "Socec" publică volumul Novele din popor.
Secretar al Societății pentru cultura poporului român.
1882
N. Xenopol, Novele din popor, în "Românul", 7 februarie.
M. Eminescu, "Novele din popor", în "Timpul", nr. 69.
Călătorie în Italia, observații despre arta italiană.
1883
Publică un Curs de literatură poporană și un curs de Estetică.
1884 aprilie 26
Preia conducerea revistei "Tribuna" din Sibiu, pe care o va păstra pînă în 1890.
Volumul Azilul Elena Doamna, Sibiu.
Volumul Pădureanca, Sibiu.
1885 februarie
Primul proces de presă al "Tribunei", Slavici acuzat și achitat.
Divorțează de Catinka Szoeke.
1886
mai: Al doilea și al treilea proces de proces al "Tribunei". Slavici amendat cu 100 de florini.
noiwmbrie: Al patrulea proces de presă al "Tribunei". Slavici condamnat la 3 zile închisoare și amendă.
Se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu, profesoară de naturale.
Scrie drama istorică Gaspar Grațiani.
Nașterea întîiului copil, Titu.
1887
Este ales secretar al conducerii Partidului Național din Transilvania, al cărui președinte era G. Bariț.
1888
aprilie Oficialitatea austro-ungară îi intentează al cincilea proces de presă, fiind condamnat la un amendă de 100 de florini și un an de temniță, pedeapsă pe care o va executa la Vaț.
Premiera piesei Gaspar Gratiani la Teatrul Național din București.
1889
ianuarie: Nașterea fiicei sale Lavinia Ioana-Iosefina.
iunie: Iese din închisoare. Revine la București.
1890
Slavici se reîntoarce la București.
Se naște fiul său Ion Marcel.
1891
Se naște fiica sa Fulvia.
1892
Începe publicarea, la editura "Cartea românească", volumelor de nuvele: vol. II în 1896, vol. III 1914 (?), vol IV (f. a. 1926), vol. V (f. a. 1927), vol. VI 1927.
1893 noiembrie
Scoate ziarul "Corespondența română".
N. Iorga, Schițe din literatura română, Iași.
1894
mai Apare revista "Vatra", a cărei conducere este asigurată de Caragiale, Slavici și Coșbuc.
În conducerea Institutului "Ioan Oteteleșeanu" din Măgurele, alături de soție, funcționînd pînă în 1908.
Publică în numerele 1-34 din revista "Vatra" romanul Mara.
Nașterea fiicei sale Elena.
1896
Volumul "Tribuna" și tribuniștii, Orăștie.
Se naște Ioana-Livia, ultimul său copil.
1902
Volumul 1 Din bătrîni (Luca), București.
1903
G. Panu, Amintiri de la Junimea, București.
1905
Volumul 2 Din bătrîni (Manea), București.
1906
Apare, la Budapesta, în volum romanul Mara.
Volumul Institutul Oteteleșanu din Măgurele, București.
N. Iorga, Un nou roman al d-lui Slavici, "Mara", în "Sămănătorul", nr. 25.
Apare, în "Tribuna poporului" (Arad) romanul Corbeiu (needitat în volum).
1907
Ovid Densusianu, Slavici Ioan: Mara, în "Viața nouă", II, nr. 24.
1908
Revine de la Măgurele la București.
Asigură conducerea ziarului "Minerva", pînă la șfîrșitul anului următor.
În acest ziar publică din dec. 1908 pînă-n februarie 1909 romanul Din două lumi.
Publică volumul Povești. Vol. II (f. a. 1923?).
1909
Este ales membru al Societății scriitorilor români.
Volumul Din valurile vieții, București.
E. Hodoș, I. Slavici: "Povești", în "Luceafărul", nr. 12.
1910
Împreună cu E. Bratu pune bazele agenției de presă "Corespondența română"; este învățător la școala comunității evanghelice germane.
Volumul Românii din Ardeal, București.
1912
Moare, la Berlin, I. L. Caragiale. Slavici scrie necrologul Un om mare ("Minerva literară ilustrată").
1914
Timp de un an lucrează la ziarul "Ziua". Izbucnește primul război mondial. Adoptă o atitudine filogermană.
Volumul Gramatica limbii române. Etimologia, București.
Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, București.
1915
Volumul Politica națională română, București.
Arestat ca filogerman; este eliberat înainte de retragerea trupelor noastre din București.
Redactor principal la "Gazeta Bucureștilor" unde scrie articole în care ia apărarea Germaniei și atacă pe aliații României (în acest timp capitala era sub ocupație germană).
1919
Este din nou arestat, deținut la Văcărești, unde se întîlnește cu I. C. Frimu. S. și alți redactori de la "Gazeta Bucureștilor" sînt condamnați la 5 ani închisoare pentru atitudinea politică din timpul războiului. Este eliberat, ca și Arghezi, după un an.
1920
Volumul Din două lumi, București.
1921
Tipărește Închisorile mele.
1923
Volumul Cel din urmă armaș, București.
1924
Publică volumul Amintiri.
nov. 1924 - dec. 1925
Publică în "Adevărul literar și artistic" romanul Din păcat în păcat (nepublicat în volum).
1925
G. Bogdan-Duică, în "Societatea de mîine", II, nr. 4-5.
Ioan Slavici moare la 17 august, la Panciu.
G. Baiculescu, Operele lui Ioan Slavici, în "Adevărul literar și artistic",  nr. 247.
1930
Volumul Lumea prin care am trecut, București.
1964
I. Peltz, Așa cum i-am cunoscut, București.
>

Surse
Ioan Slavici, Mara, ediția II, ed. Albatros/ col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. XXVI-XXXVIII (Constantin Măciucă, Tabel cronologic), 299-301 (Bibliografie).
Ioan Slavici, Moara cu noroc, ed. Albatros/col. Biblioteca școlarului nr. 114, București, 1981, pp. 393-396 (Tabel cronologic).

UMOR - scriitorul francez R. Chateaubriand (1768-1848)

Scriitorul și omul de stat francez Rene Chateaubriand (1768-1848) spunea în legătură cu concesiile pe care oamenii sunt datori să și le facă în căsnicie:

-Uite, soția mea, doamna de Chateaubriand, n-ar putea să cineze decât la ora cinci. Mie nu-mi este foame decât la șapte. Am înlăturat dificultatea, cinând împreună la ora șase. În felul acesta suntem... nemulțumiți amândoi. Iată ce înseamnă a trăi din concesii reciproce!

SURSA

Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, iulie 2012.

Comentariul lui G. Duma din 1997 asupra cărții „Ungaria revizionistă” din 1936 („Pro Unione” 2002)

dr. GEORGE DUMA, 8 noiembrie 1997, San Diego, Comentarii asupra unei cărți: SAMU FENYES, Revisionist Hungary, Ed. Romanian Historical Studies, Miami Beach, Florida, 1988 (1936)
Partea II, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), februarie 2002, 74-76.
Principatele Române se pot lăuda cu o istorie mai glorioasă  decât a Ungariei, spune S. F. Românii au rezistat invaziei turcești peste o sută de ani mai mult decât Ungaria, care a fost distrusă de la prima bătălie cu Turcii la Mohacs, în 1526 (p. 85).
„Nobilii maghiari erau incapabili de a lupta și în acest fel un român a devenit rege al Ungariei (88), iar la numai 36 de ani de la moartea acestuia, Ungaria s-a dus să se culce în 1526, pentru a fi deșteptată numai în 1848” (85).
Cap. VII poartă titlul „Cine este aborigen în acest pământuri: ungurii sau românii și slovacii?”.
Întrebarea este fără importanță ca argument în dezbaterea teritorială, spune S. F., deoarece aceasta nu schimbă faptul că românii au fost 1000 de ani sub unguri și această perioadă de timp nu poate conferi dreptul de a perpetua această regulă.
Din punct de vedere istoric însă, este interesant și merită a se pune această întrebare.
Se pot distinge două faze în scrierilor istoricilor maghiari care tratează această problemă:
-Prima fază, în care acest relatări au fost criticate și desconsiderate.
-A doua fază, în care aceste relatări au fost criticate și desconsiderate.
„Nu mai mult decât acum 60 de ani, spune S. F., am învățat la școală, la orele de istorie, că ungurii au trecut Carpații la Verecke și au ocupat panta Carpaților, dincolo de Dunăre și Tisa și apoi aria dincoace de Tisa și Transilvania. În Bihor ei au întâlnit rezistența lui Menumorut și în Transilvania au găsit ducatul lui Gelu, care nu a putut rezista. Aceste relatări sunt bazate pe Cronica lui Anonimus care probabil a fost secretarul Regelui Bela III” (113-114).
Generalul grec Kekaumenos atestă de asemenea prezența românilor în Transilvania cu un secol înainte de Anonymus (122).
Dar istoricii dinainte de război [Primul Război Mondial] au început în ultimele șase-șapte decade să falsifice istoria, inventând anumite fapte și ignorând prezența Conducătorilor menționați de Anonymus despre spun că a mințit că „românii trăiau în Transilvania înainte de venirea ungurilor” (120).
S. F. susține categoric existența românilor în aceste teritorii înainte de venirea ungurilor, iar superioritatea numerică a acestora este zdrobitoare.
De altfel, numele de Dacia folosit de români pentru acest teritoriu, niciodată nu a dispărut (125), iar Transilvania nu are alt nume românesc decât Dacia, respectiv cel originar din vechime (240).
În continuare, S. F. amintește din nou faptul că Ungaria nu a existat ca Stat timp de 300 de ani și spune că istoricii (maghiari) au manevrat în prezent în așa fel pentru a acredita ideea că a existat un Stat maghiar, când nu a fost așa ceva (130, 175, 24, 29).
În ce privește plângerile revizioniste, S. F. spune că acestea „sunt fără sens și pentru că sunt fără sens, ele sunt de asemenea inutile”... și este fără sens să stărui continuu asupra stăpânirii milenare peste alte nații (139).
Iar mai departe spune că „O nație a cărei dominație asupra altora a produs întotdeauna ură și niciodată încredere, dragoste, solidaritate, nu poate să apare acum în haina inocenței” (139).
Autorul arată în continuare cum în Ungaria generațiile tinere sunt crescute în spirit de răzbunare față de Tratatul de la Trianon și sunt educați prin denaturarea adevărului istoric.
S. F. se întreabă în continuare cum este posibil să denaturezi istoria în mod oficial cu tot felul de minciuni și adaugă că „este ușor să induci în eroare pe cei care învață istoria din cărțile școlare” (149), dar aceasta înseamnă să fomentezi (să propagi) ura și să otrăvești spiritele generațiilor mai tinere.
Aceasta are ca scop să inducă conștiințele și să elimine simțământul răului făcut celorlalți (151), prin falsificarea istoriei și eliminarea documentației asupra adevăratei istorii (227, 228, 230).
Autorul arată cazuri când lucrările unor istorici și a diferitelor personalități au fost arse sau au fost interzise. Astfel, memoriile lui Ferencz Kazinczy au fost cenzurate de Academia Maghiară și au apărut în versiune fragmentată și falsificată (228-230).
În ceea ce privește ideea autonomie teritoriilor care au aparținut de Administrația Ungariei până la Primul Război Mondial (Transilvania, Croația, Slovacia), S. F. afirmă că această idee e lipsită de temei.
Referitor la Transilvania, autorul combate ideea autonomiei, arătând că majoritatea locuitorilor sunt români și că sub cererea de autonomie a acestor teritorii, zace ascuns planul de a crea, prin autodeterminare, țări independente, din acele teritorii autonome, care apoi să se unească cu Ungaria (167).
„Ideea autonomiei este fără sens în ce privește Translvania” (167).
Ungaria a fost un mare câmp de concentrare pentru naționalitățile ei și este realitate că alte naționalități asupra cărora a domnit, au suferit sub opresiunea maghiară fiind tratate ca țări coloniale (171, 179).
Epilog
„Popoarele care au fost destinate să trăiască împreună prin situația lor geografică sau prin secole de istorie, nu pot trăi pentru totdeauna în dușmănie și luptă. Ele trebuie să se străduiască să folosească toate capacitățile lor ca să asigure supraviețuirea” (209).
„Ungurii au constituit întotdeauna o minoritate în populația Transilvaniei. De ce trebuie ca Transilvania să devină acum o problemă, când a fost restituită națiunii care formează partea majoritară a populației?” (70).
„Masele populare nu sunt vinovate de a complota împotriva altor națiuni” (8).
„Ținuta mea împotriva revizionismului nu iese din rea voință sau ură, ci din convingerea că politica revizionistă conține în ea pericolul pentru întreaga Europă, precum și sămânța distrugerii Ungariei și a națiunii maghiare” (9).
„Adevărul în această problemă este că Ungaria (ca Stat) nu are 1000 de ani vechime și nici nu a apărat Europa împotriva Turcilor timp de trei secole” (9).
„Ceea ce este adevărat este că în o mie de ani de istorie a Ungariei au fost 30 de răscoale țărănești, una pentru fiecare generație; totuși, așa numitele „lupte naționale” pentru libertate ale nobililor maghiari nu erau decât <contrarevoluții> pentru libertatea nobililor maghiari” (10).
„Din fragmentele falitului Imperiu Austro-Ungar, o nouă unitate poat efi creată, bazată pe înțelegerea între națiuni libere și economicește puternice” (12).
„Ungaria era numai o parte a Imperiului Habsburgic și nu a existat ca un Stat separat” (175).
Analizând istoria Ungariei, S. F. arată „cât de false, de greșite și nejustificabile sunt pretențiile revizionismului maghiar”.
Pentru cititorii de limbă română, cartea lui S. F. a apărut și în limba română la Editura Petru Maior - Tg. Mureș, în 1996.