Biserica ortodoxă din Densuș

<
(...)
61. În Transilvania, dînd urmare cererilor curiei papale*, șefii angevini** legiferează, în secolul al XIII lea, interdicția pentru comunitățile ortodoxe românești de a-și construi ctitorii din piatră, interdicție în vigoare, cu unele excepții, secole de-a rîndul. Numai în unele zone, în măsura participării la viața politică și militară a voievodatului Transilvaniei sau a regatului Ungariei, nobili mici români au avut posibilitatea înălțării unor lăcașuri de zid. În imagine, biserica ortodoxă de la Densuș*** - datată 1280, cu o încăpere centrală, pătrată și o absidă la est (altarul). Alte încăperi au fost adăugate în secolele XIV și XV. În exterior, de reținut, plastica zidurilor construite din materiale scoase, în mare parte, din ruinele romane, probabil de la Sarmizegetusa: lespezi mari (unele cu inscripții latine), altare votive, stîlpi, fragmente de coloane. De observat, la diverse nivele ale zidurilor, motivul în dinți de fierăstrău. (foto C. Săvulescu)
(...)
>

NOTE
* Curia Romana (latină) = „Curtea romană”. Aparatul administrativ al Sfântului Scaun de la Roma. (http://www.vatican.va/roman_curia/index.htm)
** Dinastia de Anjou a regatului Ungariei (1308-1395) = Dinastie de origine franceză, ramură a dinastiei angevine  a regatului Neapolelui. (http://corbiialbi.ro/index.php/compas/41-angevinii-8211-forintul-clujul-i-declinul-statutului-rom-nilor-din-transilvania/)
*** Biserica ortodoxă din Densuș (județul Hunedoara) = http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/biserica-densus-un-unicat-al-patrimoniului-rom-nesc

Les Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l immortalite (EMILIAN DE LOVIȘTEA 2016)

 Emilian de Loviștea, Eveque auxiliaire de l Archeveche de Râmnic, Les Princes de ce monde entre la joie de la vie et le don de l immortalite, Apostolia, Paris, 2016, 203

Table des matieres

9 1.Introduction

14 II. La famille du saint voivode martyr Constantin Brâncoveanu

29 III. L immolation des enfants et le sacrifice des parents pour la vie en Dieu

58 IV. Oeuvres chretiennes de la famille du saint voivode Brâncoveanu (en Valachia, Transylvanie, dans le sud-est de l Europe et l Orient orthodoxe)

79 V. Les relations du saint voivode martyr Constantin Brâncoveanu avec les hierarques de son temps 

97 VI. Le saint voivode Constantin Brâncoveanu et la Valachie dans le contexte international

127 VII. Le martyre des saints Brâncoveanu et leur cannonisation en tant que saints de Dieu

138 VIII. Les monasteres fondes par le saint voivode Constantin Brâncoveanu: art et transfiguration pour l amour du pays 

169 IX. La nostalgie du pays exaucee: voler avec les Saints 

193 X. La ballade du saint voivode Constantin Brâncoveanu

199 XI. Le tropaire des saints martyrs Brâncoveanu 

200 XII. Bibliographie selective

couverture IV: Dans ce livre, nou avons arrete notre choix, parmi les Princes chretiens de notre histoire, au voivode martyr Constantin Brâncoveanu et a sa famille, qui ont oeuvre pour le peuple roumain et pour l Europe de leur epoque, en se sacrificant pour la foi chretienne et pour la confession de la verite de l Evangelie.

Le but du present recueil est donc de faire connaître plus largement leur vie et leur sacrifice dans un espace culturel habite par les Roumains de France, d Europe Occidentale et d ailleurs, en insistant sur la question de la famille chretienne et sur le contexte historique international qui fuit celui de martyre du saint voivode, de ses quatre fils et de son conseiler.

Nous esperons que ce travail contribuera a une meilleure conniassance de la spiritualite et de la culture roumaine, et qu il permettra de construire de nouveaux ponts au sein de la grande famille chretienne, latine et francophone.   

O scrisoare a lui N. Iorga către I. Vulcan din 1904

<
Către
Iosif Vulcan
(1841-1907)

[București] 21 iulie 1904
Stimate domnule Vulcan,
Mulțămesc pentru gentila d-tale scrisoare. Peste cîteva zile îți voi trimite cîteva pagini (2) dintr-o carte la care lucrez (3). Al d-tale gata spre îndatorire, și adevărat stimător.
N. Iorga
Domnului Iosif Vulcan, redactor, Oradea Mare.

Vezi Viorel Faur în Familia, 5, nr. 10, oct. 1969, p. 11.

(1) Iosif Vulcan - scriitor și redactor la revista Familia, inițiatorul și președintele Societății pentru înființarea unui teatru românesc în Transilvania; membru activ (1891) al Academiei Române.
(2) Articolul Lupta de la Dumbrava Roșie publicat în Familia din 4/17 iulie 1904, nr. 27, p. 313-314.
(3) Istoria lui Ștefan cel Mare, povestită neamului românesc.
>

SURSA
Nicolae Iorga, Corespondență, volumul X.

„ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA” (1113) (TURCUȘ 214)

 Şerban Turcuş, IN CONFINIBUS CHRISTIANITATIS. ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA (1113)                                                 

Ai confini della Cristianità. Il documento "fondazionale" della città di Oradea (1113). Interpretazioni eccelsiologiche ed onomastiche, în volumul: „From Periphery to Centre. The Image of Europe at the Eastern Border of Europa”. Edited by: Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Dan Octavian Cepraga, Mircea Brie, Teodor Mateoc, Center for Transylvanian  Studies, Cluj-Napoca, 2014, p. 113120.

 

Rezumat:

Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de “naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică. Puţine oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda, Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate diplomatică a Oradiei şi a Bihorului.

 

Cuvinte cheie:

Diploma din 1113, document “fundațional”, Oradea, antroponimie, ecleziologie

 

Izvorul diplomatic[1] „fundațional” al oraşului Oradea, care conţine toponimul Varad, este datat în îndepărtatul 1113. Discutăm, aşadar, despre un înscris diplomatic vechi, de acum mai bine de nouă secole, despre a cărui autenticitate s-a dezbătut în aria dubiilor paleografico-diplomatice pe care însă critica istorica recentă le-a disipat complet, asertând ca acesta nu poate fi considerat un fals, nici măcar parţial.

Este vorba despre unul din foarte puţinele documente ce au supravieţuit din secolul al XII-lea transilvănean şi maghiar. Din acest motiv, importanţa semnificaţiei sale este mai mare decât a altor diplome din secolele ce au urmat. Puţine oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda, Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate diplomatică a Oradiei şi a Bihorului. Întâietatea aparţine, de departe, Oradiei, centru care se distinge atât prin caracteristicile sale geografice, fiind oraşul cel mai apropiat de aria culturală latino-germanică, care, încet-încet, a reuşit să fie receptată în interiorul elitei tribale şi post-tribale maghiare, cât şi prin circumstanţele istorice care au expus-o gradatei înfiltraţii ungureşti. Aceasta din urmă, după rezistenţa inițial violentă, iar apoi remanentă pe parcursul a două secole, a reuşit să se stabilizeze la nivel teritorial în partea occidentală a Transilvaniei.

Pentru a putea evalua diploma din 1113 cu instrumentele logicii istorico-diplomatice, şi nu din perspectiva discursului publico-celebrativo-propagandistic, aşa cum fac de obicei istoriografiile militante din Europa Central-Orientală, anchilozate de naționalismul rigid de secol XIX, obnubilând adeseori litera şi spiritul izvoarelor istorice, trebuie, înainte de orice, să observăm că, în exiguul patrimoniu diplomatic transilvan, izvorul în discuţie se găseşte pe poziţia a treia între cele 294 de diplome înregistrate de istoriografia română pentru perioada dintre anii 1075 şi 1250, şi este tot pe poziţia a treia între cele 31 de surse cu valențe diplomatice înregistrate în intervalul 1075-1200.

Dacă apoi cercetăm mai îndeaproape tipologia documentelor transilvănene din perioada 1075 – 1200, vom constata că până în anul 1177 diplomele cuantificate sunt exclusiv izvoare care privesc instituții ecleziastice şi nu laice, fiind vorba de biserici, mănăstiri, prepozituri sau capitluri episcopale. Astfel, din cele 31 de diplome care se referă la evenimente transilvănene tangente la regatul patrimonial maghiar, doar 7 privesc concesiuni, privilegii şi liberalităţi oferite celor ce relaționau cu conducerea regatului sau altor laici, marea majoritate privind afacerile temporale ale Bisericii Romane în varianta ei provincială. Nu surprinde, desigur, prevalenţa documentară a Bisericii în expresia sa teritorială şi patrimonială, din moment ce în Evul Mediu o diplomă „consfinţeşte” îndeobște o situaţie patrimonială. De ce afirmăm acest lucru? Pur şi simplu pentru că Biserica Romană este singura instituţie din această zonă care activează, în mod coerent, o „politică” de spaţializare şi de teritorializare şi este unica, de altfel, în contextul gregorian şi postgregorian, care acumulează în mod conştient şi relevant, din punct de vedere juridic, un patrimoniu care îi este necesar pentru a gestiona mai bine propriul regim de dominaţie sacerdotală. În general atât istoriografia maghiară cât și cea română uită cu dezinvoltură că ne aflăm în plin regim hierocratic, iar Biserica dacă nu dictează, e oricum prezentă și mediază deciziile organismelor de putere laică. Întrebării fireşti – care este poziția regelui maghiar desemnat să confirme documentul? – răspunsul nostru este că monarhul îşi asumă rolul firesc, în secolele XI-XIII, de ministru al Bisericii[2] desemnat să autentifice notarial o cesiune centenară de proprietate din patrimoniul regal şi transferul acesteia în patrimoniul Bisericii, desigur ca o recompensă pentru sprijinirea activității sale publice.

În realitatea faptică trebuie să precizăm că documentele diplomatice din regatul maghiar, în epoca în care ne aflăm, sunt de competenţa exclusivă a clerului. E deja acceptată de câteva decenii ideea că aşa-zisul regat maghiar a fost în perioada medievală un conglomerat teritorial, aglutinat în câteva secole și nu închegat ab-ovo în anul 1000 cum eronat și anistoric se propovăduiește, mai mult sau mai puţin funcţional, care, din punctul de vedere al scrisului şi al utilizării legale a înscrisurilor era aproape iliterat în marea majoritate a populației sale[3]. Analfabetismul caracteriza în manieră masivă structura sa tribală şi apoi chiar şi pe cea politică emanată din triburi, şi, în proporţie destul de consistentă, chiar şi structura sa ecclesială; probabil mai mult de 80% din clerul etnic maghiar din secolele XI – XII era puţin familiarizat cu tehnica scrisului şi a cititului. În aceste circumstanţe, arta scrisului şi redactării diplomelor privilegiale era foarte rară în regatul maghiar. Cei care aveau sarcina de a se ocupa de redactarea in mundum a documentelor juridice erau străinii chemaţi în Pannonia, un fel de mediatori-mercenari culturali, cu misiunea de a ajuta autorităţile tribale eminente, convertite la creştinism, să pună în fapt și să organizeze un minim de administraţie regală de natură patrimonială. Marele retard cultural al primitivului regat maghiar, aşa cum se desprinde din izvoarele diplomatice, este mărturisit şi de faptul că viitoarea cancelarie regală de sine stătătoare a fost creată doar la sfârşitul secolului al XII-lea, în partea a doua a domniei lui Bela al III-lea, două secole de la faza inaugurării regalității creștine maghiare. Amanuensii/copiştii primelor generaţii care se ocupau de redactarea diplomelor (foarte puţine în raport cu ale altor dinastii din Christianitas) erau în marea majoritate non unguri. Acest fapt făcea, spre exemplu, extrem de dificilă reproducerea lingvistică a multor elemente juridice dar și onomastice înregistrate în izvoarele diplomatice, din momentul în care competenţele culturale şi lingvistice ale scriptor-ului care recepta informația erau deformate şi puţin congruente cu cele ale persoanei care se prezenta cu al său nomen și condiționalitățile sale socio-profesionale. Dificultăţi deosebite izvorau din declararea identităţii în cazul diplomelor care priveau nume sau personaje din ierarhia minoră a regatului maghiar (în mare majoritate nonmaghiari). Ținând cont de această situație, la începutul secolului al XII-lea înaltul cler din regatul maghiar (marea lui majoritate de origine etnică nonmaghiară[4]), începe să exprime, prin intermediul textelor aprobate în adunări sinodale, propria preocupare pentru a garanta clerului regatului o minimă pregătire intelectuală. Conciliul reunit de regele Kalman (din poziția specifică a ministerialității orânduite de Biserică) în anul 1114 la Esztergom deplângea inferioritatea intelectuală a clerului maghiar, cerând preoţilor să deprindă o minimă pregătire de lectura et cantus[5]. Cercetătoarea de origine maghiară Marie-Madeleine de Cevins se întreabă în mod legitim: “pourquoi ce retard d’un siècle par rapport à la date de la conversion officielle des Hongrois, sous saint Étienne? Dans les premiers décennies de la Hongrie chrétienne, la question de la formation du clergé chargé de la pastorale ne se posait encore: les prêtres animant les lieux du culte venaient presque tous de l’étranger et ils avaient été formés dans les écoles de leur monastère d’origine” [6].

Pentru mai bine de două secole nu s-au înregistrat progrese notabile, aşa cum rezultă din textul sinodal aprobat de conciliul din Esztergom din 1382, unde este stabilită obligaţia pentru candidaţii la sacerdoţiu să susţină un examen pentru a demonstra propria capacitate de a citi şi cânta în latină (bene sciant cantare et legere) [7].

Un alt aspect interesant, puţin luat în considerare de istoriografia română, este dat de faptul că unii copişti care activau în cancelarie, chiar dacă erau de origine etnică maghiară, s-au specializat în şcoli şi în universităţi străine, aveau, aşadar, tendinţa de a utiliza stereotipiile de redactare tipice mediului cultural pe care îl frecventaseră anterior. În timpul dinastiei arpadienilor (1000-1301), sursele au permis identificarea unei cifre de 16 canonici de la Esztergom care aveau o formație universitară: doi studiaseră la universitatea din Paris, opt la cea din Bologna, trei la Padova și alți trei la universități ce nu au putut fi localizate. Printre aceștia pot fi enumerați 13 canoniști dintre care 10 lucrau la tribunalul arhiepiscopatului, iar trei erau atașați cancelariei regale[8]. O altă statistică precizează că la Padova, între 1236 și 1256, erau cinci studenți maghiari clerici și laici, iar pentru perioada 1265-1300 sunt cunoscute identitățile a 80 de studenți care frecventau Universitatea din Bologna și aparțineau de natio hungarica[9]. Să nu ne mirăm atunci de puternicul impact al culturii scrise italiene în regatul maghiar și părțile adiacente.

Demnitarii ecleziastici, aşa cum sunt înregistraţi în documentele secolelor XI – XII, sunt episcopi sau prepoziți, întrucât erau singurii care aveau acces la redactarea şi semnarea de diplome. Antroponimia episcopală a diplomelor care fac referire la părţile transilvănene sau care conţin nume de prelaţi transilvăneni este variată şi nu poate confirma o uniformitate onomastică sau o omogenitate etnică. Carierele episcopale în Christianitas – şi regatul ungar, chiar dacă periferic, nu constituie o excepţie –, sunt dictate de interese care depăşesc graniţele etnicităţii şi care se fundamentează, în schimb, pe principiul supunerii şi utilităţii faţă de suveranii arpadieni şi, mai rar în acea epocă, pe interesele Romei sau pe principii meritocratice (chiar dacă în cazul unguresc e mai dificil de respectat acest aspect), ori se bazează pe raportul personal pe care episcopul îl întreţine cu unul dintre actorii puterii ecleziastice sau laice ungureşti sau non ungureşti (există cazuri de episcopi controlați din afara sferei regatului maghiar). În cazul monarhilor maghiari, numirile episcopale sunt făcute, în secolele XI-XII, fără ingerinţe deosebite din partea autorităţilor de la Roma. Regii unguri de până în a doua jumătate a secolului al XII-lea se implică rareori în numirile prelaţilor, iar alegerile revin în general capitlurilor catedralelor, fiind apoi supuse aprobării regelui. Suveranii maghiari au sprijinit, însă, recrutarea, în interiorul corpului episcopal al Bisericii misionare din Pannonia, a persoanelor care puteau susţine eforturile lor de agregare politică, fără să fie atenţi la etnia lor (se ştie, de altfel, că fenomenul evanghelizării sau a fundării structurilor religioase anticipează cu mult prezenţa administrativă a organismelor politice), iar cazul venețianului Gerard de Cenad e simptomatic. Mai precis, alegerile suveranilor maghiari căutau să se ţină cât mai departe de diferitele neînţelegeri sau alianţe tribale, care puteau să trezească resentimente, sau să lezeze ori să micşoreze propria autoritate nominală în interiorul regatului patrimonial. Reflectând acest joc de interese, antroponimia prelaţilor înaltei ierarhii a bisericii misionare din Pannonia conţine elemente provenind din diverse zone onomastice, între care se disting cel latino-romanic, cel greco-slav şi cel germanic. Nu se poate, desigur, exclude elementul unguresc, care este prezent, însă, în număr mai mic şi puţin semnificativ în procesul numirilor de prelaţi[10]. Va trebui, totuşi, să se ţină cont de faptul că, în lipsa unor nume de înalt prestigiu cum era cazul regilor germani (de tipul Heinrich, Friederich) sau englezi (William) omologate de Biserica Romană, în interiorul patrimoniului antroponimic maghiar au fost preluate (cu greu și în durată) apelative consacrate de onomastica creştină. Cele mai semnificative documente diplomatice care tratează unele realităţi onomastice de la sfârşitul sec. XII sunt, în speța de față, cele două confirmări de proprietăţi monastice din 1111 şi 1113, prin intermediul cărora regele maghiar Kalman avizează o diplomă a primului rege maghiar recunoscut ca atare de împăratul Otto al III-lea[11], Ştefan (al cărui nume păgân era Vaik). Acesta dona a treia parte din veniturile vămilor mănăstirii benedictine din Zobor (pe pământ slovac). Seria antroponimelor episcopale amintite în 1111 şi repropuse în 1113 într-o a doua diplomă, care se referea la o conscripție a satelor din proprietatea aceleiaşi mănăstiri, reflectă constelaţia confesională şi culturală a corpului episcopal din recentul regat tribal: Gheorghe, episcop de Gyor (1111), Laurențiu, episcop de Cenad (1111), Matei, episcop de Veszprém (1111), Marcel, episcop de Vacz (1111), Paul, arhiepiscop de Kalocsa (1111), Simion, episcop de Transilvania (1111), Sixt, episcop de Bihor (1111) Ștefan, episcop de Cenad (1111) și Wölfer, episcop de Agria (1111). Prepoziții sunt Felician şi Robert[12]. În diploma succesivă, din 1113, singura schimbare care intervine este mutarea episcopului Sixt din Biharea la Varad (Oradea de azi), aceasta fiind prima menţiune a toponimului Varad, care în ungureşte indica un oraş mic sau o fortăreaţă, probabil un pseudoburg centrat pe instituția ecclesială.

Chiar şi fără cercetări filologice deosebite, se poate observa că numele impuse prelaţilor la sfârşitul sec. XI nu sunt maghiare, reflectând, în schimb, clar, componenţa diversă a clerului şi extracţia confesională primordială a acestuia. Simion, Matei, Gheorghe şi probabil şi Grigore sunt de tradiţie greacă, în timp ce Marcel şi Sixt sunt de clară matrice romano-latină. Laurențiu şi Simion aparţin ambelor tradiţii onomastice. Wölfer confirmă prezenţa instituţională a elementului germanic în interiorul instituţiilor regatului din Pannonia. Fundamentăm observaţiile noastre pe analiza diferitelor liste de antroponime înregistrate în diverse teritorii ale Christianitas, care stabilesc în mod clar că nume precum Gheorghe, Simion, Matei şi Grigore se afirmă în onomastica occidentală doar începând cu sfârşitul sec. al XII-lea şi cu începutul secolului succesiv, şi, oricum, în mod foarte limitat. O situaţie specială este aceea a antroponimului Grigore, care a fost folosit de diferiţi pontifi, ca, de exemplu, pentru perioada la care ne referim, de către Grigore al VII-lea. Este vorba despre un nume atipic pentru ritul latin, care se bazează pe arhetipul reprezentat de Grigore cel Mare întărit apoi de personalitatea lui Gregorio VII. Totuşi, dincolo de onomastica papală şi de cea romană, rămâne o alegere destul de rară.

Dacă la raţionamentul nostru adăugăm tezele susţinute de Agnes Gerhards despre creştinismul bi-ritual al regatului maghiar şi despre colaborarea regilor unguri cu monahii orientali care populau mănăstirile din teritoriile pe care se întindea autoritatea nominală a succesorilor lui Ştefan[13], teze coroborate cu manuscrisele invocate de istoricul ungur Baán Istvàn şi confirmate de typikon-ul de la mănăstirea greacă din Veszpremvölgy fondată de Gisella, soţia regelui Ştefan[14], vom avea o imagine foarte clară şi incontestabilă a atmosferei culturale şi rituale care caracteriza Pannonia occidentală şi zona Veszprem, şi, într-o şi mai mare măsură, Transilvania. Ritul grec și servitorii acestuia sunt o prezență constantă în establishment-ul maghiar din primele 5-6 generații.

Întorcându-ne la confruntarea dintre documentul din 1113 şi cel din 1111, putem observa doar o schimbare de natură adjectivală între Sixtus bichariensis din 1111 şi Sixtus varadiensis din 1113. Această adjectivare, aparent simplă, pune în evidenţă un fenomen care caracterizează geneza diocezelor transilvănene de configuraţie latină, care s-au suprapus peste structurile ecleziastice preexistente de rit greco-slav. Se vorbeşte, în aceste evidențe, de aşa-numitele episcopate itinerante ale Transilvaniei cum sunt cele din Biharea-Oradea (Varad), Morisena- Cenad (în acest caz este de fapt o suprapunere a unui episcopat de extracţie latină pe o mănăstire greacă), Dăbâca – Gilău - Alba-Iulia. În cazul de față constatăm o glisare a diocezanului latin Sixt, dinspre Biharea unde funcționa un așezământ epahial de fundație răsăriteană, către o locație proximă habitatului inițial, dar desprinsă de acesta. Sunt primii pași întru latinizarea la vârf a diocezei precedente de rit grec. Trebuie constatat, așadar, că întocmai ca multe structuri urbane din Occidentul medieval, viitorul oraș Oradea are ca punct de pornire nucleul diocezan latin. Cercetările întreprinse recent de unii dintre cei mai serioşi bizantinişti unguri au pus în lumină o nouă dimensiune istorică, în interiorul căreia trebuie situată fundarea aşa-numitei mitropolii de Tourkia, adică a unei mitropolii misionare constantinopolitane în mijlocul ungurilor. Cel mai pozitiv în acest sens s-a exprimat Baán Istvàn de la Universitatea din Miskolc. Sintetizând acest filon de cercetări, bizantinologul maghiar a demonstrat, fără nici o umbră de îndoială, în baza mărturiilor a trei codexuri medievale, codicele Athon Esphigmenou, 131, f. 61 r-v, Athon Dionysiou 120, f.701-703 şi Parasinus graecus 48, f.255v-263 v, prezenţa unei mitropolii de rit grec în interiorul regatului ungar, sub jurisprudenţa Patriarhului de Constantinopol, în secolele XI-XII. Aceste referiri sunt confirmate de typikon-ul de la mănăstirea din Veszpremvölgy şi rezolvă, după istoricul ungur, enigma fondării celui de-al doilea episcopat maghiar, cel de la Kalocsa. Dacă se priveşte lista constantinopolitană a diocezelor, aşa-numitul taxis, se poate observa cum mitropolia Tourkia a fost urmată imediat de cea de la Rhosia. Această poziţie în interiorul taxis-ului nu e întâmplătoare, dacă se ia în considerare dezvoltarea paralelă a misiunii constantinopolitane în Pannonia şi în Rusia. Se consideră că episcopatele poziţionate dincolo de partea orientală a Pannoniei, adică acelea din Cenad^[15], Bihor-Oradea şi Transilvania, ar fi fost asociate la această mitropolie care, de altfel, nu putea să existe canonic fără dioceze sufragane. Opinia lui Baán se bazează pe circumstanţa că, împreună cu arhiepiscopia din Kalocsa, toate trei episcopatele transilvănene amintite nu au documente (chartae) fundaționale, spre deosebire de cele situate în Pannonia, așadar fondarea lor este precedentă stabilizării birocratice a regatului maghiar ele funcționând anterior prezenței maghiare în acest areal. Sediul mitropoliei de Tourkia/arhiepiscopatul din Kalocsa este de la început ocupat de ierarhi greci precum Ioannes (1028), Antonius sau Georgios. Primul arhiepiscop de rit latin, pe nume Desiderius, apare doar în 1075. Mitropolia greacă s-a transformat apoi definitiv în arhiepiscopie latină în cursul secolului al XII-lea. Pentru a interpreta dinamicile politico-ecclesiale ale lentei şi progresivei transformări a structurilor clericale de rit greco-slav în episcopate de rit latin, Baán sugerează o apropiere între acest model ecclesial şi cel din Italia meridională unde normanzii cuceritori au început transfomarea episcopiilor grecești în episcopii latine, cu toate că, în această parte a Europei, rămâne un model mai degrabă unic[16]. Dacă pentru Kalocsa trecerea, deşi lentă, de la ritul grec la ritul latin a funcţionat în manieră sigură şi liniară, desigur că pentru episcopatele transilvănene din Cenad, Oradea sau Alba-Iulia transformarea a avut loc în mod mai puţin rapid şi omogen, aşa cum este dovedit de durata ambiguităţii rituale sau onomastice. Doar astfel se explică prezenţa unui Zosimus ca episcop de Oradea (1259-1265), a unui Basilio cenadiensi, ca episcop de Cenad[17] în 1240 , sau a unui prepozit de Alba-Iulia numit Constantinus[18]. Sunt antroponime total nefrecventate în lumea apuseană în epocă. Ca să nu mai vorbim de altarele bisericii catedrale latine din Oradea în secolul al XIV-lea, multe dedicate sfinților orientali ca Nicolae, Gheorghe, Cosma și Damian, Dumitru, Mihai, Andrei, Grigore sau sfintei Elena.

Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de “naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică.

---

[1] Diplomatica este știința specială/auxiliară a istoriei care are ca obiect de studiu documentele medievale, moderne și contemporane cu caracter strict juridic.

[2]Ministerialitatea regelui în interiorul Bisericii medievale (adică a unui rol eminent de serv al Biericii) este una din cheile înțelegerii Evului Mediu european. În general istoriografiile naționale evită mai mult sau mai puțin elegant subiectul din rațiuni de oportunitate politică.

[3] Practic documentele din secolul al XI-lea maghiar sunt doar câteva zeci, în timp ce pentru regatul fracez până la 1121 se cunosc 5000 de documente originale, iar pentru regatul englez 2000 de diplome și înscrisuri. Regatul maghiar deține atâtea diplome pentru secolul al XI-lea câte avea, în aceeași epocă, abația de la Sanckt-Gall și hinterlandul ei. Paul Bertrand, À propos de la révolution de l'écrit (Xe-XIIIe siècles). Considérations inactuelles, în “Médiévales”, Nr. 57, 2009, p. 75, 77.

[4] Chiar si în secolul al XIV-lea continuă numirile de episcopi care nu sunt maghiari pe scaune episcopale și arhiepiscopale din regatul maghiar. În 1321 este numit ca arhiepiscop de Esztergom dintr-un rang inferior clerical, Boleslav, cumnatul polonez a lui Carol-Robert, iar 1337 episcop de Györ este numit fiul nelegitim a lui Carol-Robert.

[5] Pentru o perspectivă maghiară soft asupra aspectului corelării dintre dreptul canonic și educația clerului din regatul arpadian a se vedea Zoltan Kosztolnyik, The Influence of Canon Law on Royal Legislation and the Education of Churchmen in Hungary During the 12-13th Centuries, în Proceedings of the Eleventh International Congress of Medieval Canon Law, Catania, 30 July-6 August 2000, edited by Manlio Bellomo and Orazio Condorelli, Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, p. 593-604.

[6] Marie-Madeleine de Cevins, La formation du clergé paroissial en Hongrie sous les rois angevins, în Formation intellectuelle et culture du clergé dans les territoires angevins (milieu du XIIIe-fin du XV siècle, sous la direction de Marie-Madeleine de Cevins et Jean-Michel Matz, École Française de Rome, 2005, p. 51.

[7] Ibidem, p.52.

[8] Kinga Körmendy, La formation universitaire des chanoines cathédraux d’Esztergom aux XIVe et Xve siècles, în Formation intellectuelle..., p. 80.

[9] Dorothya Andrasi, I rapporti dei giuristi ungheresi con l’Italia nel 13mo e 14mo secolo, în La civiltà ungherese e il cristianesimo. Atti del IV Congresso internazionale di studi ungheresi, 9-16 settembre 1996, Scriptum, Budapest-Szeged, 1998, p. 53.

[10] Amintim că, în primul şir de sfinţi unguri aprobaţi de Gregorio VII pentru l’elevatio corporis, sunt unguri doar regele Ştefan şi fiul său Imre, ceilalţi fiind toţi străini, începând cu veneţianul Gerardo.

[11] Regatul maghiar a fost aprobat ca funcțional de împăratul Otto al III-lea. Nu exista regat independent în lumea secolului al XI-lea.

[12] Sunt amintiţi şi laici precum Ivan palatinul, Saul, comite de Bihor, Toma, comite de Alba, Thebald, comite de Somogyi, Queletde, comite de Bacs şi Mercurius princeps ultra silvanus.Toate antroponimele laicilor menţionaţi, în afară de Queletde, au aparţinut altor culturi onomastice decât cea ungurească. Pentru a evidenţia numele genuine ungureşti trebuie citită o diplomă din 2 septembrie 1138 care aminteşte pe Subu, Halaldi, Maradek, Gucur, Ceuse, Forcos, Embel, Vosos, Numeruk, Pedur, Wendek, Kewereg, Niundi, Aianduk, Buken etc.

[13] “L’influence du monachisme grec (în regatul maghiar n.n.) se manifeste par l’existence de monasteres doubles peuplés de religieux grecs et latins qui vivent dans la même communauté, les premières sous la règle de saint Basile, évêque de Césarée en Cappadoce au IVe siècle et fondateur du monachisme grec, les seconds sous celle de saint Benoît. Ce type d’organisation persiste jusqu’au XIVe siècle. Mais des monastères exclusivement grecs se multiplient notament dans la vallée de Veszprem au sud-ouest de Budapest. L’influence grecque se manifeste aussi par l’installation de mouvements érémitiques venus d’Italie du Sud. Ce courant est représénté par Nil de Rosanno (910-1005), représéntatif d’un monachisme grec trés marqué par l’anachorétisme et dû à l’influence de Byzance en Italie du Sud”. Agnès Gerhards, Dictionnaire historique des ordres religieux, Fayard, Paris, 1998, p. 305.

[14] János Bak, Queens as Scapegoats in Medieval Hungary, în Queens and Queenship in Medieval Europe, ed A. Duggan, The Boydell Press, 1997, p. 224.

^[15] Primul episcop de Cenad, cunoscutul Gerard, monah benedictin, vine în acest scaun cu o experienţă veneţiană, deci cu o atitudine în care convivenţa cu ambianţa greacă este un dat de fapt.

[16] Istvàn Baán, The Foundation of the Archbishopric of Kalocsa: the Byzantine Origin of the Second Archdiocese in Hungary, in Early Christianity in Central and East Europe, ed. P. Urbanczyk, Warsaw, 1997, p. 67-73.

[17] Documente privind Istoria României, Veacul XIII, C. Transilvania, vol I (1075-1250), Editura Academiei RSR, București, 1951, p. 416.

[18] Documente privind istoria României. Veacul XIII. C. Transilvania, vol. II, (1251-1300), București, Editura Academiei RSR, București, 1952, p. 58, 329.

FOTO Femeia transilvăneană de la ţară, în fotografiile inedite ale Muzeului Etnografic din Cluj

Adevărul 8 martie 2014

Fresce din secolele XV- XVI, descoperite în trei biserici din Sibiu şi Mureş

Mediafax 27 ianuarie 2014

Obiceiuri de Boboteaza 2014. Traditii si obiceiuri din tara

Mami 3 ianuarie 2014

Cum a petrecut Familia Regală a României Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Digi 24 1 decembrie 2013

TRIUMFUL UNEI NAȚIUNI. Marea Unire, recunoscută la tratativele de pace

 Digi 24 1 decembrie 2013

„Trăiască România dodoloață!”. Semnificația zilei de 1 Decembrie

Digi 24 1 decembrie 2013 

Liceul „Decebal“ Constanţa sărbătoreşte Ziua Naţională a României

Cuget Liber 28 noiembrie 2013

Un nobil secui străin în Anglia secolului XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Tânărul Jonathan Harker, seccretarul unui avocat englez, face o călătorie de afaceri la nobilul secui Dracula din Transilvania, al cărui castel era situat în Carpații Orientali. Harker își notează în jurnal întîmplările dramatice ale călătoriei.

<(...) Spre încîntarea mea în bibliotecă am găsit un mare număr de cărți englezești, rafturi întregi, și colecții de reviste și ziare. O masă în interiorul încăperii era ticsită de reviste și ziare englezești, cu toate că nici unele dintre ele nu erau recente. Cărțile erau cît se poate de variate - istorie, geografie, politică, economie politică, geologie, drept - toate conțineau relatări despre Anglia, despre viața, obiceiurile și moravurile englezilor. Erau chiar și cărți ca Anuarul Londonez, cărțile „roșii” și „albastre”, Almanahul Whitaker, Buletinele armatei și marinei, și cumva m-a mișcat să-l văd aici - Buletinul Legii.
Pe cînd mă uitam la cărți, ușa se deschise și contele intră. Mă salută foarte cordial, întrebîndu-mă dacă petrecusem o noapte odihnitoare. Apoi îmi spuse:
-Mă bucur că te-am găsit aici, fiindcă sînt sigur că au să te intereseze multe lucruri. Prietenii aceștia - și mîngîie cîteva cărți - căci mi-au fost totdeauna prieteni buni  și de cîțiva ani de cînd mi-a venit ideea de a merge la Londra mi-au dăruit multe, multe ceasuri de desfătare. Datorită lor cunosc marea domniei-tale țară, iar a cunoaște Anglia înseamnă a o iubi. Sînt atît de nerăbdător să străbat forfota străzilor grandioasei voastre capitale, să mă pierd în vîrtejul și în îmbulzeala omenească, să împărtășesc viața, schimbările și chiar moartea, tot ce fac și simt ei. Dar vai! pînă astăzi nu vă cunosc limba decît din cărți. Aștept de la dumneata, prietene, să mă înveți să vorbesc.
-Dar, domnule conte, i-am replicat, înțelegeți vorbiți limba engleză temeinic!
Se înclină cu gravitate:
-Mulțumesc, prietene, pentru măgulitoarea domniei-tale apreciere, dar tot mă tem că mai am mult drum de bătut. Adevărat, cunosc gramatica și cuvintele, însă nu știu încă și cum se pronunță.
-Vă asigur, i-am spus, că vorbiți perfect.
-Nu tocmai, mi-a răspuns, știu bine că dacă m-aș plimba prin Londra și aș vorbi n-ar fi nimeni să nu mă ia drept un străin. De aceea nu sînt mulțumit. Aici sînt un nobil; sînt boyar;  prostimea mă cunoaște, sînt stăpîn. Însă ca străin într-o țară străină, nu e totuna; lumea nu te cunoaște - și n-ai cum să-și dai seama dacă-i ești sau nu pe plac. Aș fi mulțumit dacă aș fi ca toată lumea, ca să nu se oprească nimeni și să se zgîiască la mine, să întrerupă conversația cînd aș vorbi eu și să zică: ia te uită, un străin! Am fost atîția ani domn , încît vreau să rămîn mai departe - sau cel puțin să nu intru la stăpîn. Dumneata vii aici nu numai ca reprezentant al prietenului meu Peter Hawkins, din Exeter, ca să mă pui la curent cu noua mea proprietate din Londra. Ci vei rămîne, cred, o vreme la mine, pînă cînd datorită conversației voi putea stăpîni pronunța limbii engleze; și te rog să-mi atragi atenția cînd fac o greșeală cît de mică, în vorbire.
(...)>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 58-59.

Un englez de confesiune anglicană versus superstiţiile din Transilvania în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, pleacă într-o călătorie de afaceri la contele Dracula din Transilvania, provincie a Imperiului Austro-Ungar. Sosit cu trenul la Bistriţa, se pregăteşte să plece cu diligenţa la castelul contelui, situat în regiunea Bistriţa din Carpaţii Orientali.

<(...)
Chiar în clipa în care mă pregăteam să plec, bătrâna intră în camera mea şi mă întreabă scuturată de fiori:
-Trebuie să te duci? Oh, tinere Herr, trebuie să te duci_
Era într-o asemenea stare de agitaţie, încît părea că uitase şi cîtă nemţească ştiuse şi o amesteca cu vorbe din limbi pe care nu le cunoşteam. De-abia puteam să-i urmăresc întrebările. Cînd i-am spus că trebuie să plec numaidecît şi că mă angajasem într-o afacere importantă, ea mă întrebă din nou:
-Ştii ce zi e astăzi?
I-am răspuns că e patru mai. Clătină din cap, pe urmă zise:
-Da, desigur, ştiu asta, ştiu! Însă dumneata ştii ce zi anume e?
Cum i-am răspuns că nu înţeleg, ea reluă:
-E ajunul Sfântului Gheorghe. Nu ştii că în noaptea asta, cînd bat clopotele miezul nopţii, duhurile rele pun stăpînire pe lume? Ştii unde te duci şi ce te aşteaptă?
-Era atît de îngrozită, încît m-am străduit să-i redau curajul.
În cele din urmă căzu în genunchi, implorîndu-mă să rămîn sau să mai aştept măcar o zi-două. Era tare caraghios, însă nici eu nu mă simţeam în apele mele. Totuşi trebuia să-mi văd de treburi, nu puteam îngădui să se amestece nimeni. Am încercat deci s-o ridic în picioare şi i-am spus, cu toată seriozitatea de care eram în stare, că îi mulţumesc, dar că obligaţia mea e imperioasă, şi că trebuie să plec. Se sculă, îşi şterse ochii şi scoţîndu-şi crucifxul de la gît, mi-l întinse. Nu ştiam ce să fac, deoarece, asemeni oricărui anglican, fusesem învăţat să privesc lucrurile acestea într-o oarecare măsură drept idolatrie şi totuşi mi se părea lipsit de cuviinţă să refuz o persoană vîstnică, atît de bine intenţionată şi atît de tulburată. Pesemne că citit în ochii mei îndoiala, căci, petrecîndu-mi după gît crucifixul, îmi spuse: ,,De dragul mamei dumitale'', şi ieşi din încăpere.  
(...)
>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Ciocuclescu, edit. Univers, Bucureşti, 1990, p. 42-43.

Drumurile din Carpații Orientali în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, face o călătorie de afaceri în Transilvania. După ce ajunge cu trenul la Bistrița, pleacă cu o trăsură la castelul contelui Dracula, situat în Carpații Orientali, în apropierea graniței Imperiului Austro-Ungar cu Bucovina și Moldova.

<(...)
Urcînd sau ocolind aceste coline verzi, pe care ei le numesc „Mittel Land”, drumul șerpuiește pierzîndu-se printre verdeață, sau se ferecă între șirurile de pini ce coboară, ici și colo, ca limbi de flăcări, poalele colinelor. Drumul era colțuros și totuși parcă zburam de-a lungui, cu o grabă febrilă. Nu înțelegeam pentru ce ne pripim așa - fără îndoială vizitiul ținea să ajungem la Prundul Bîrgăului, fără să pierdem o clipă. Mi s-a spus că pe timp de vară drumul este excelent, dar că nu fusese încă reparat după căderile de zăpadă din iarnă. În această privință, el se deosebește de cele mai multe din drumurile ce străbat Carpații, și care, după un vechi obicei, nu sînt îngrijite. Din vechime, „hospodarii” (1) au prins teama de a le mai repara, pentru ca nu cumva turcii să-și închipuie că se pregătește ceva împotriva lor și să grăbească începerea unui război care, la drept vorbind, putea oricînd izbucni.
(...)

(1) Adică „voevozi”
>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 45.

Populația Transilvaniei în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula, a cărui acțiune se petrece și în Transilvania. Romancierul prezintă populația acestei provincii aparțănând atunci Imperiului Austro-Ungar, prin intermediul jurnalului lui Jonathan Harker, secretar unui avocat englez aflat în călătorie de afaceri în regiune.

<(...)
Populația Transilvaniei este alcătuită din patru naționalități distincte: sașii în sud, valahii, care sînt descendenții dacilor; maghiarii, iar în răsărit și nord secuii. Voi descinde printre aceștia din urmă, care susțin că se trag din Attila și huni. Asta poate fi așa, căci în secolul al unsprezecelea ungurii i-au găsit acolo pe huni. Am citit că toate superstițiile cunoscute în lume s-au adunat în potcoava Carpaților, ca și cum aici ar fi fost centrul tuturor vîrtejurilor imaginației. (...)
De-a lungul întregii zile ni s-a perindat prin față o țară ce ni s-a părut plină de frumuseți de tot felul. Vedeam cîteodată orășele sau castele cocoțate pe culmile unor coline cu povîrnișuri, întocmai ca în vechile ceasloave;  (...) În fiecare gară, mari grupuri de oameni, adesea îmbulziți, în tot soiul de straie. Unii semănau întocmai cu țăranii de la noi, sau cu aceia pe care i-am văzut în Franța sau în Germania, cu scurteici, pălării rotunde și pantaloni făcuți în casă, însă alții arătau foarte pitoresc. Femeile erau foarte frumușele, cînd nu te uitai prea de aproape la ele, dar le dezavantaja talia. Aveau toate mari mîneci albe, de toate felurile, și mai toate purtau cingători late, cu bete, care fluturau ca veșmintele balerinelor, însă, desigur, cu fuste dedesubt. Slovacii erau cei mai ciudați dintre toți și mai sălbatici, cu pălăriile lor mari de cow-boy, cu pantalonii bufanți, de un alb murdar, cu cămășile de in alb și cingătorile enorme și grele de piele, late de o palmă și țintuite cu alamă. Purtau cizme înalte, cu pantalonii băgați în ele, aveau plete negre și mustăți groase. Erau foarte pitorești, dar nu îți inspirau încredere. Pe scenă, i-ai fi luat numaidecît drept o ceată de tîlhari orientali de demult. Sînt totuși, după cîte mi s-a spus, neprimejdioși și mai degrabă sfioși.
Se întunecase bine cînd am ajuns la Bistrița, un orășel vechi, foarte interesant. Situat practic chiar la frontieră - prin Pasul Bîrgăului (1) ajungi direct în Bucovina - orașul a avut într-adevăr o existență zbuciumată, ale cărei urme încă se mai văd. Cu cincizeci de ani în urmă, incendii uriașe au bîntuit orașul, provocînd mari pagube, în cinci rînduri. La începuturile secolului al XVII lea a suferit un asediu de trei săptămîni, de pe urma căruia a pierdut 13.000 de locuitori, lăsînd deoparte pe cei pieriți de pe urma foametei și a bolilor.
(...)

(1) În text Borgo, după transcrierea hărților vechi.
>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 40-41

Cum erau organizate vestitele băi din staţiunea balneară Constanţa

Cuget Liber 7 mai 2103

„Marea Noastră“ - o revistă de colecţie

Cuget Liber 10 martie 2013

Cuvântul de origine maghiară „tar”

TAR (pl. taruri, s. n.) este o veche unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 125 ocale. În Transilvania, este definit ca unitate de măsură pentru capacitate egală cu două berbințe.
Acest lexem mai poate definit ca:
1.Greutate, încărcătură, sarcină pe care o duce un om sau un animal.
Regional se folosește expresia: A purcede în tar = A rămân gravidă.
În Moldova, atunci când precede termenul calificat de care se leagă prin prepoziția de, se folosește ca un epitet pentru copil obraznic, agasant.
2. În unele regiuni mai este folosit și cu sensul de plută alcătuită din 4 table.
Termenul este împrumutat din magh. tar.

Județul Sibiu istoric (A. J. T. SiIBIU 2007)

<
Sudul Transilvaniei, cu văile râurilor și podișurile joase, a fost o zonă favorabulă pentru apariția și dezvoltarea așezărilor umane începând din Paleolitic și Neolitic. Pe bazele acestora a răsărit apoi civilizația geto-dacă ce s-a dezvoltat în epocile bronzului și fierului. După secolul II zona a intrat sub admnistrație romană, care însă s-a retras în 271 în fața valurilor migratoare de goți, gepizi, avari și huni. Chiar și după retragerea romanilor, în zonă au rămas populații creștine și latinizate, așa cum o arată descoperirea arheologică făcută la Biertan, unde a fost dezgropat Donariul reprezentat de un fragment dintr-o ofrandă votivă datând din secolul IV.

Mai multe valuri de populații migratoare au continuat să treacă în secolele următoare peste aceste teritorii - slavii, pecenegii, cumanii, tătarii și maghiarii. Cei din urmă au preluat în secolele IX - X controlul asupra Câmpiei Panonice și apoi și asupra Transilvaniei. Începând din secolul XII, regii unguri din dinastia arpadiană au adus în zonă coloniști sași pentru a păzi granițele acestui teritoriu, cea mai intensă colonizare fiind în părțile Sibiului. Zona a devenit un important punct de contact între celei populații de pe aceste meleaguri - românii, sașii și maghiarii.

În secolul XIII a fost recunoscut voievodatul Transilvaniei, iar în 1224 se atesta comitatul de Sibiu, condus de un comite condus de rege, cu reședința la Sibiu (atestat documentar din 1191). Zona dominată de sași a fost organizată apoi în scaune și districte. Provincia Sibiului a cuprins, din 1335, șapte scaune (Orăștie, Sebeș, Miercurea Sibiului, Nocrich, Cincu, Sighișoara și Rupea), cărora li se adăuga și Sibiul, ca scaun principal, iar mai târziu încă două (Mediaș și Șeica Mare).

Grație privilegiilor acordate de regii unguri, coloniștii sași aveau dreptul de a întemeia orașe și sate, de a cultiva pământul fără obligații feudale, de a-și alege magistrații și preoții, de a face comerț și de a bate monedă, de a se organiza în bresle. Orașele din zonă au avut parte de o înflorire economică în ciuda invaziilor turce care au urmat și în urma cărora Transilvania a căpătat în1571* statutul de principat autonom sub suzeranitate otomană.

Provincia Sibiului, cu cele zece scaune împreună cu districtele Brașov și Bistrița au format din 1486 până în 1876*, obștea sașilor (Universitas Saxorum) ca unitate politică, administrativă și judecătorească a tuturor comunităților săsești de pe pământul crăiesc, având în frunte pe comitele sașilor, care era și jude regal al Sibiului. Atacurile turcești din anii 1437, 1438 și 1442 s-au lovit de rezistența locuitorilor zonei și au determinat construirea unor fortificații prin care orașele și satele să-și apere populația și avuțiile. De la începutul secolului XV au fost ridicate cetăți puternice, iar cele vechi au fost întărite (Sibiu, Mediaș, Slimnic și în majoritatea satelor de pe văile Târnavei Mari și Hârtibaciului).

În octombrie 1599, în împrejurimile Sibiului, la Șelimbăr, a avut loc bătălia în urma căreia a înfrânt oștirea lui Andrei Bathory, unind apoi pentru o scurtă perioadă sub stăpânirea sa Transilvania, Muntenia și Moldova. Transilvania, prinsă la mijloc în conflictul dintre habsburgi și turci, s-a aflat sub suzeranitate otomană până în 1688, când a fost înglobată în Imperiul Habsburgic.

O figură importantă pentru Sibiul secolului XVIII a fost Samuel von Bruckenthal (1721 - 1803), guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, care a construit la Sibiu palatul care-i poartă numele și a strâns o bogată colecție de artă. Conform dorinței sale, colecția de picturi a fost deschisă publicului încă din 1790, iar începând din 1817 a devenit muzeu public.

Între timp, din 1867, Transilvania a fost din nou parte a Regatului Ungariei în cadrul Imperiului Austro-Ungar, iar Sibiul a devenit centrul luptei de emancipare și unitate a românilor. La Sibiu se afla sediul Mitropoliei ortodoxe a românilor din  fostul Imperiu Habsburgic, aici a luat ființă, în 1861, ASTRA (Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura Poporului Român) și aici a fost sediul ei central, aici s-a constituit și își avea organul central de conducere Partidul Național Român (1881).

În perioada interbelică, o parte a teritoriului actual al județului Sibiu intra în componența fostelor județe Târnava Mare și Făgăraș. După venirea la putere a regimului comunist, teritoriul județului Sibiu a fost înglobat în Regiunea Brașov, până la reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, când s-a constituit județul Sibiu în forma sa actuală. Deși cele două războaie mondiale nu au provocat distrugeri însemnate aici, în perioada comunistă zona a adus o lipsă acută de investiții.

De la sfârșitul anilor 70, au început să emigreze masiv în Germania, fenomen care a dus, până la jumătatea anilor 90, la descreșterea masivă a ponderii sașilor din întreaga populație a județului (de la 19,1% în 1977 la 3,56% în 1992).

Sibiul a fost unul din orașele care s-a revoltat împotriva regimului comunist chiar în zorii revoluției din decembrie 1989. (...)
>

Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, pp. 8-9.

(VIDEO) 1.000 de ani de istorie a Europei, concentrată într-un film de trei minute. Vezi cum s-a schimbat harta continentului în ultimul mileniu

”JURNALUL NAȚIONAL”, București, 16 mai 2012