Un nobil secui străin în Anglia secolului XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Tânărul Jonathan Harker, seccretarul unui avocat englez, face o călătorie de afaceri la nobilul secui Dracula din Transilvania, al cărui castel era situat în Carpații Orientali. Harker își notează în jurnal întîmplările dramatice ale călătoriei.

<(...) Spre încîntarea mea în bibliotecă am găsit un mare număr de cărți englezești, rafturi întregi, și colecții de reviste și ziare. O masă în interiorul încăperii era ticsită de reviste și ziare englezești, cu toate că nici unele dintre ele nu erau recente. Cărțile erau cît se poate de variate - istorie, geografie, politică, economie politică, geologie, drept - toate conțineau relatări despre Anglia, despre viața, obiceiurile și moravurile englezilor. Erau chiar și cărți ca Anuarul Londonez, cărțile „roșii” și „albastre”, Almanahul Whitaker, Buletinele armatei și marinei, și cumva m-a mișcat să-l văd aici - Buletinul Legii.
Pe cînd mă uitam la cărți, ușa se deschise și contele intră. Mă salută foarte cordial, întrebîndu-mă dacă petrecusem o noapte odihnitoare. Apoi îmi spuse:
-Mă bucur că te-am găsit aici, fiindcă sînt sigur că au să te intereseze multe lucruri. Prietenii aceștia - și mîngîie cîteva cărți - căci mi-au fost totdeauna prieteni buni  și de cîțiva ani de cînd mi-a venit ideea de a merge la Londra mi-au dăruit multe, multe ceasuri de desfătare. Datorită lor cunosc marea domniei-tale țară, iar a cunoaște Anglia înseamnă a o iubi. Sînt atît de nerăbdător să străbat forfota străzilor grandioasei voastre capitale, să mă pierd în vîrtejul și în îmbulzeala omenească, să împărtășesc viața, schimbările și chiar moartea, tot ce fac și simt ei. Dar vai! pînă astăzi nu vă cunosc limba decît din cărți. Aștept de la dumneata, prietene, să mă înveți să vorbesc.
-Dar, domnule conte, i-am replicat, înțelegeți vorbiți limba engleză temeinic!
Se înclină cu gravitate:
-Mulțumesc, prietene, pentru măgulitoarea domniei-tale apreciere, dar tot mă tem că mai am mult drum de bătut. Adevărat, cunosc gramatica și cuvintele, însă nu știu încă și cum se pronunță.
-Vă asigur, i-am spus, că vorbiți perfect.
-Nu tocmai, mi-a răspuns, știu bine că dacă m-aș plimba prin Londra și aș vorbi n-ar fi nimeni să nu mă ia drept un străin. De aceea nu sînt mulțumit. Aici sînt un nobil; sînt boyar;  prostimea mă cunoaște, sînt stăpîn. Însă ca străin într-o țară străină, nu e totuna; lumea nu te cunoaște - și n-ai cum să-și dai seama dacă-i ești sau nu pe plac. Aș fi mulțumit dacă aș fi ca toată lumea, ca să nu se oprească nimeni și să se zgîiască la mine, să întrerupă conversația cînd aș vorbi eu și să zică: ia te uită, un străin! Am fost atîția ani domn , încît vreau să rămîn mai departe - sau cel puțin să nu intru la stăpîn. Dumneata vii aici nu numai ca reprezentant al prietenului meu Peter Hawkins, din Exeter, ca să mă pui la curent cu noua mea proprietate din Londra. Ci vei rămîne, cred, o vreme la mine, pînă cînd datorită conversației voi putea stăpîni pronunța limbii engleze; și te rog să-mi atragi atenția cînd fac o greșeală cît de mică, în vorbire.
(...)>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 58-59.

„Lami” („TOMIS” 1990)

 C. A., Lami, „Tomis”, Constanța, oct. 1990

Lami și icoanele pe stică; Lami și aerosolii; Lami și întruchipările lui din lemn care bucură visele copiilor în noaptea cosmică; Lami și oțelul de Toledo, panopliile lui Lami, medaliile lui coclite de mâlul Dunării; Lami și „Almanahul Mării”; Lami și revista TOMIS (nimic mai doveditor decât ilustrațiile acestui număr); drumurile lui Lami, din nicăieri spre nicăieriul plin de sămânță; Lami și amurgurile de la Capidava; Lami și amprenta timpului risipită printre rădăcinile teiului de la Carsium; Lami figurant în filmul „Dacii”; Lami și zidurile unei biserici tomitane de cretă de pe pereții căreia s-au șters toți sfinții, el rămânând singurul, covârșit de alb; bocancii lui Lami, berea lui Lami; Lami și maladiile lui despre care se exprimă cu frică, dar și cu o dragoste secretă, ca un altfel de cronicar de harem ce e uneori. Doar ștatele de plată, prea sărace și prea puține, pentru a-l măsura, cu adevărat, munca, îl cunosc pe adevăratul lui nume - VLADIMIR HAGIU: