Viteza automobilului la începutul secolului XX (URSULEANU 1981)

<
(...) Mașina n-are habar de filozofie, ea face și azi exact același lucru pe care-l făcea și în și în anul 1910, cînd Topîrceanu* trăgea un verificat semnal de alarmă:
Păzea! 
Păzea că trece-n goană, 
Aleargă, 
Vîjie ca vîntul, 
Și dacă n-au urechi normale te face una cu pămîntul!
Veți zice că poetul exagerează, că de dragul unui efect comic denaturează realitatea. Ce e aia viteza automobilului în anul 1910?
Atunci să ne ducem cu doi ani ai în trecut pentra a găsi, într-o schiță a lui George Ranetti**, următorul pasaj de coșmar:
„Cînd trece prin mahalale, ca o nălucă, cuprins de delirul și voluptatea vitezei, e o adevărată panică: cîini urlă, prin curți, copiii se ghemuiesc plîngînd la sînul mamelor, negustorii trag obloanele la prăvălii, pisicile se furișează pe acoperișul caselor, clopotele bisericii sună alarma și glasurile înfricoșate ale mahalagiilor care schimonosesc întotdeauna neologismele, răsună:
- Păziți! Vine otomobelu!
Iar ecoul, ca și cum goana turbată a automobilului evocă ideea cimitirului Bellu, pare că repetă:
- Oite mă, Bellu!
Acum 7 decenii Topîrceanu și Ranetti aveau în fața bolidului de oțel aceeași reacție sănătoasă pe care o puteam regăsi la oricare din concetățenii lor. O reacție cristalizată într-un singur cuvînt: „Păzea!”. Au trecut 70 de ani și cuvîntul cu pricina nu și-a pierdut deloc actualitatea pe drumurile publice.
(...)
>


SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / Cartea de vacanță, București, 1981, p. 141-142.

NOTE M. T.
* George Topârceanu (1886 București - 1937 Iași) = Scriitor și publicist român. Membru corespondent al Academiei Române din 1936. (http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/topirceanu-intre-gravitate-si-umor-543209.html)
** George Ranetti (1875 Mizil - 1928 București) = Publicist și umorist român. (https://www.tititudorancea.ro/z/biografie_george_ranetti.htm)

„Lami” („TOMIS” 1990)

 C. A., Lami, „Tomis”, Constanța, oct. 1990

Lami și icoanele pe stică; Lami și aerosolii; Lami și întruchipările lui din lemn care bucură visele copiilor în noaptea cosmică; Lami și oțelul de Toledo, panopliile lui Lami, medaliile lui coclite de mâlul Dunării; Lami și „Almanahul Mării”; Lami și revista TOMIS (nimic mai doveditor decât ilustrațiile acestui număr); drumurile lui Lami, din nicăieri spre nicăieriul plin de sămânță; Lami și amurgurile de la Capidava; Lami și amprenta timpului risipită printre rădăcinile teiului de la Carsium; Lami figurant în filmul „Dacii”; Lami și zidurile unei biserici tomitane de cretă de pe pereții căreia s-au șters toți sfinții, el rămânând singurul, covârșit de alb; bocancii lui Lami, berea lui Lami; Lami și maladiile lui despre care se exprimă cu frică, dar și cu o dragoste secretă, ca un altfel de cronicar de harem ce e uneori. Doar ștatele de plată, prea sărace și prea puține, pentru a-l măsura, cu adevărat, munca, îl cunosc pe adevăratul lui nume - VLADIMIR HAGIU: