În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Tânărul Jonathan Harker, seccretarul unui avocat englez, face o călătorie de afaceri la nobilul secui Dracula din Transilvania, al cărui castel era situat în Carpații Orientali. Harker își notează în jurnal întîmplările dramatice ale călătoriei.
<(...) Spre încîntarea mea în bibliotecă am găsit un mare număr de cărți englezești, rafturi întregi, și colecții de reviste și ziare. O masă în interiorul încăperii era ticsită de reviste și ziare englezești, cu toate că nici unele dintre ele nu erau recente. Cărțile erau cît se poate de variate - istorie, geografie, politică, economie politică, geologie, drept - toate conțineau relatări despre Anglia, despre viața, obiceiurile și moravurile englezilor. Erau chiar și cărți ca Anuarul Londonez, cărțile „roșii” și „albastre”, Almanahul Whitaker, Buletinele armatei și marinei, și cumva m-a mișcat să-l văd aici - Buletinul Legii.
Pe cînd mă uitam la cărți, ușa se deschise și contele intră. Mă salută foarte cordial, întrebîndu-mă dacă petrecusem o noapte odihnitoare. Apoi îmi spuse:
-Mă bucur că te-am găsit aici, fiindcă sînt sigur că au să te intereseze multe lucruri. Prietenii aceștia - și mîngîie cîteva cărți - căci mi-au fost totdeauna prieteni buni și de cîțiva ani de cînd mi-a venit ideea de a merge la Londra mi-au dăruit multe, multe ceasuri de desfătare. Datorită lor cunosc marea domniei-tale țară, iar a cunoaște Anglia înseamnă a o iubi. Sînt atît de nerăbdător să străbat forfota străzilor grandioasei voastre capitale, să mă pierd în vîrtejul și în îmbulzeala omenească, să împărtășesc viața, schimbările și chiar moartea, tot ce fac și simt ei. Dar vai! pînă astăzi nu vă cunosc limba decît din cărți. Aștept de la dumneata, prietene, să mă înveți să vorbesc.
-Dar, domnule conte, i-am replicat, înțelegeți vorbiți limba engleză temeinic!
Se înclină cu gravitate:
-Mulțumesc, prietene, pentru măgulitoarea domniei-tale apreciere, dar tot mă tem că mai am mult drum de bătut. Adevărat, cunosc gramatica și cuvintele, însă nu știu încă și cum se pronunță.
-Vă asigur, i-am spus, că vorbiți perfect.
-Nu tocmai, mi-a răspuns, știu bine că dacă m-aș plimba prin Londra și aș vorbi n-ar fi nimeni să nu mă ia drept un străin. De aceea nu sînt mulțumit. Aici sînt un nobil; sînt boyar; prostimea mă cunoaște, sînt stăpîn. Însă ca străin într-o țară străină, nu e totuna; lumea nu te cunoaște - și n-ai cum să-și dai seama dacă-i ești sau nu pe plac. Aș fi mulțumit dacă aș fi ca toată lumea, ca să nu se oprească nimeni și să se zgîiască la mine, să întrerupă conversația cînd aș vorbi eu și să zică: ia te uită, un străin! Am fost atîția ani domn , încît vreau să rămîn mai departe - sau cel puțin să nu intru la stăpîn. Dumneata vii aici nu numai ca reprezentant al prietenului meu Peter Hawkins, din Exeter, ca să mă pui la curent cu noua mea proprietate din Londra. Ci vei rămîne, cred, o vreme la mine, pînă cînd datorită conversației voi putea stăpîni pronunța limbii engleze; și te rog să-mi atragi atenția cînd fac o greșeală cît de mică, în vorbire.
(...)>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 58-59.
Se afișează postările cu eticheta 1897. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 1897. Afișați toate postările
marți, 18 iunie 2013
luni, 17 iunie 2013
Populația Transilvaniei văzută de un englez în secolul XIX (STOKER 1897)
În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, face o călătorie de afaceri la contele Dracula, din provincia austro-ungară Transilvania. După ce călătorește cu trenul pînă la Bistrița, el merge cu diligența spre Pasul Bîrgăului, de unde urma să-l preia trăsura contelui și să-l ducă la castelul acestuia, situat în Carpații Orientali. Harker își notează în jurnal impresiile de drum.
<(...)
Din loc în loc, spărturi adânci în munte, în care văzusem, pe cînd soarele scăpăta, licărul alb al unei căderi de apă. Unul dintre tovarășii mei de drum mă apucă de braț, pe cînd tocmai ocoleam o măgură și dădeam ochii cu un pisc înalt acoperit de zăpadă, ce părea, pe cînd apucam pe drumul său șerpuit, a ne sta drept în față:
-Privește! Isten szek - Tronul lui Dumnezeu (2), și se închină cu pioșenie.
Ne-am continuat drumul nesfîrșit, pe cînd soarele tot cobora în spatele nostru, iar umbrele serii începeau să ne cuprindă. Faptul că piscul de munte înzăpezit mai păstra lumina asfințitului și părea a se scălda într-o gingașă aură trandafirie accentua senzația de întunecime. Cînd și cînd, treceam pe lîngă cehi și slovaci, toți în straie pitorești, însă am remarcat cu neplăcere că cei mai mulți erau gușați. Pe marginea drumului erau multe troițe și cînd treceam pe lîngă ele, tovarășii mei se închinau. Din loc în loc întîlneam țărani și țărănci îngenunchiați în fața vreunui altar; nici nu întorceau capul spre noi, atît de adînciți în ruga lor, încît ai fi zis că nu mai au nici ochi, nici urechi pentru lumea din jur. Multe lucruri erau noi pentru mine, de pildă clăile de fîn în arbori, pîlcurile de mesteceni plîngători, cu trunchiurile lor albe lucind ca argintul printre verdele delicat al frunzelor. Din timp ne încrucișam cu cîte o căruță de poștă, obișnuita căruță țărănească, lungă, cu osie liberă, cioplită să facă față drumului plin de hîrtoape. Vedeai, firește, în căruțe, țărani, întorcîndu-se acasă, cehii în cojoace albe de oaie, slovacii în mindire colorate, aceștia din urmă purtîndu-și topoarele lungi ca pe lănci.
(...) Cînd și cînd, pantele deveneau atît de abrupte, încît cu toată graba vizitiului nostru caii erau siliți să meargă la pas. Aș fi vrut să mă dau jos și să merg pe lîngă ei, cum se obișnuiește la noi în asemenea împrejurări, însă vizitiul nici nu voi să audă.
-Nu, nu, spuse el, nu trebuie să mergi pe jos, pe aici cîinii sînt prea primejdioși. Și mai adăugă, pregătind evident o glumă sumbră, fiindcă privi roată, căutînd zîmbetul aprobator al celorlalți: De altfel n-ai să duci lipsă de treburi din astea, înainte de a te duce la culcare.
(...) De ambele părți, munți amenințători sugrumau drumul, gata să ne acopere; treceam prin pasul Bîrgăului. Pe rînd, mai mulți dintre tovarășii mei de drum îmi oferiseră daruri, pe care mi le întinseră cu o seriozitate ce înlătura posibilitatea unui refuz. Erau, desigur, felurite lucruri bizare, dar fiecare îmi era înfățișat cu o bunăvoință atît de firească, cu vorbe atît de bune, cu asemenea binecuvîntări și chiar cu acele mișcări fără noimă în care se citea teama, încît îmi reveniră în minte țăranii din fața hanului din Bistrița, închinîndu-se și făcînd semne de deochi. (...) Era limpede că-i stăpînea neliniștea, că se întîmplase sau așteptau să se întîmple ceva, însă cînd i-am întrebat în parte, nici unul nu mi-a dat nici cea mai vagă explicație. Starea de agitație se menținu o bucată de vreme.
(...)
(2) Scaunul (tronul) lui Dumnezeu (în lb. magh.)
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 45-47.
<(...)
Din loc în loc, spărturi adânci în munte, în care văzusem, pe cînd soarele scăpăta, licărul alb al unei căderi de apă. Unul dintre tovarășii mei de drum mă apucă de braț, pe cînd tocmai ocoleam o măgură și dădeam ochii cu un pisc înalt acoperit de zăpadă, ce părea, pe cînd apucam pe drumul său șerpuit, a ne sta drept în față:
-Privește! Isten szek - Tronul lui Dumnezeu (2), și se închină cu pioșenie.
Ne-am continuat drumul nesfîrșit, pe cînd soarele tot cobora în spatele nostru, iar umbrele serii începeau să ne cuprindă. Faptul că piscul de munte înzăpezit mai păstra lumina asfințitului și părea a se scălda într-o gingașă aură trandafirie accentua senzația de întunecime. Cînd și cînd, treceam pe lîngă cehi și slovaci, toți în straie pitorești, însă am remarcat cu neplăcere că cei mai mulți erau gușați. Pe marginea drumului erau multe troițe și cînd treceam pe lîngă ele, tovarășii mei se închinau. Din loc în loc întîlneam țărani și țărănci îngenunchiați în fața vreunui altar; nici nu întorceau capul spre noi, atît de adînciți în ruga lor, încît ai fi zis că nu mai au nici ochi, nici urechi pentru lumea din jur. Multe lucruri erau noi pentru mine, de pildă clăile de fîn în arbori, pîlcurile de mesteceni plîngători, cu trunchiurile lor albe lucind ca argintul printre verdele delicat al frunzelor. Din timp ne încrucișam cu cîte o căruță de poștă, obișnuita căruță țărănească, lungă, cu osie liberă, cioplită să facă față drumului plin de hîrtoape. Vedeai, firește, în căruțe, țărani, întorcîndu-se acasă, cehii în cojoace albe de oaie, slovacii în mindire colorate, aceștia din urmă purtîndu-și topoarele lungi ca pe lănci.
(...) Cînd și cînd, pantele deveneau atît de abrupte, încît cu toată graba vizitiului nostru caii erau siliți să meargă la pas. Aș fi vrut să mă dau jos și să merg pe lîngă ei, cum se obișnuiește la noi în asemenea împrejurări, însă vizitiul nici nu voi să audă.
-Nu, nu, spuse el, nu trebuie să mergi pe jos, pe aici cîinii sînt prea primejdioși. Și mai adăugă, pregătind evident o glumă sumbră, fiindcă privi roată, căutînd zîmbetul aprobator al celorlalți: De altfel n-ai să duci lipsă de treburi din astea, înainte de a te duce la culcare.
(...) De ambele părți, munți amenințători sugrumau drumul, gata să ne acopere; treceam prin pasul Bîrgăului. Pe rînd, mai mulți dintre tovarășii mei de drum îmi oferiseră daruri, pe care mi le întinseră cu o seriozitate ce înlătura posibilitatea unui refuz. Erau, desigur, felurite lucruri bizare, dar fiecare îmi era înfățișat cu o bunăvoință atît de firească, cu vorbe atît de bune, cu asemenea binecuvîntări și chiar cu acele mișcări fără noimă în care se citea teama, încît îmi reveniră în minte țăranii din fața hanului din Bistrița, închinîndu-se și făcînd semne de deochi. (...) Era limpede că-i stăpînea neliniștea, că se întîmplase sau așteptau să se întîmple ceva, însă cînd i-am întrebat în parte, nici unul nu mi-a dat nici cea mai vagă explicație. Starea de agitație se menținu o bucată de vreme.
(...)
(2) Scaunul (tronul) lui Dumnezeu (în lb. magh.)
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 45-47.
joi, 13 iunie 2013
Un englez de confesiune anglicană versus superstiţiile din Transilvania în secolul XIX (STOKER 1897)
În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, pleacă într-o călătorie de afaceri la contele Dracula din Transilvania, provincie a Imperiului Austro-Ungar. Sosit cu trenul la Bistriţa, se pregăteşte să plece cu diligenţa la castelul contelui, situat în regiunea Bistriţa din Carpaţii Orientali.
<(...)
Chiar în clipa în care mă pregăteam să plec, bătrâna intră în camera mea şi mă întreabă scuturată de fiori:
-Trebuie să te duci? Oh, tinere Herr, trebuie să te duci_
Era într-o asemenea stare de agitaţie, încît părea că uitase şi cîtă nemţească ştiuse şi o amesteca cu vorbe din limbi pe care nu le cunoşteam. De-abia puteam să-i urmăresc întrebările. Cînd i-am spus că trebuie să plec numaidecît şi că mă angajasem într-o afacere importantă, ea mă întrebă din nou:
-Ştii ce zi e astăzi?
I-am răspuns că e patru mai. Clătină din cap, pe urmă zise:
-Da, desigur, ştiu asta, ştiu! Însă dumneata ştii ce zi anume e?
Cum i-am răspuns că nu înţeleg, ea reluă:
-E ajunul Sfântului Gheorghe. Nu ştii că în noaptea asta, cînd bat clopotele miezul nopţii, duhurile rele pun stăpînire pe lume? Ştii unde te duci şi ce te aşteaptă?
-Era atît de îngrozită, încît m-am străduit să-i redau curajul.
În cele din urmă căzu în genunchi, implorîndu-mă să rămîn sau să mai aştept măcar o zi-două. Era tare caraghios, însă nici eu nu mă simţeam în apele mele. Totuşi trebuia să-mi văd de treburi, nu puteam îngădui să se amestece nimeni. Am încercat deci s-o ridic în picioare şi i-am spus, cu toată seriozitatea de care eram în stare, că îi mulţumesc, dar că obligaţia mea e imperioasă, şi că trebuie să plec. Se sculă, îşi şterse ochii şi scoţîndu-şi crucifxul de la gît, mi-l întinse. Nu ştiam ce să fac, deoarece, asemeni oricărui anglican, fusesem învăţat să privesc lucrurile acestea într-o oarecare măsură drept idolatrie şi totuşi mi se părea lipsit de cuviinţă să refuz o persoană vîstnică, atît de bine intenţionată şi atît de tulburată. Pesemne că citit în ochii mei îndoiala, căci, petrecîndu-mi după gît crucifixul, îmi spuse: ,,De dragul mamei dumitale'', şi ieşi din încăpere.
(...)
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Ciocuclescu, edit. Univers, Bucureşti, 1990, p. 42-43.
<(...)
Chiar în clipa în care mă pregăteam să plec, bătrâna intră în camera mea şi mă întreabă scuturată de fiori:
-Trebuie să te duci? Oh, tinere Herr, trebuie să te duci_
Era într-o asemenea stare de agitaţie, încît părea că uitase şi cîtă nemţească ştiuse şi o amesteca cu vorbe din limbi pe care nu le cunoşteam. De-abia puteam să-i urmăresc întrebările. Cînd i-am spus că trebuie să plec numaidecît şi că mă angajasem într-o afacere importantă, ea mă întrebă din nou:
-Ştii ce zi e astăzi?
I-am răspuns că e patru mai. Clătină din cap, pe urmă zise:
-Da, desigur, ştiu asta, ştiu! Însă dumneata ştii ce zi anume e?
Cum i-am răspuns că nu înţeleg, ea reluă:
-E ajunul Sfântului Gheorghe. Nu ştii că în noaptea asta, cînd bat clopotele miezul nopţii, duhurile rele pun stăpînire pe lume? Ştii unde te duci şi ce te aşteaptă?
-Era atît de îngrozită, încît m-am străduit să-i redau curajul.
În cele din urmă căzu în genunchi, implorîndu-mă să rămîn sau să mai aştept măcar o zi-două. Era tare caraghios, însă nici eu nu mă simţeam în apele mele. Totuşi trebuia să-mi văd de treburi, nu puteam îngădui să se amestece nimeni. Am încercat deci s-o ridic în picioare şi i-am spus, cu toată seriozitatea de care eram în stare, că îi mulţumesc, dar că obligaţia mea e imperioasă, şi că trebuie să plec. Se sculă, îşi şterse ochii şi scoţîndu-şi crucifxul de la gît, mi-l întinse. Nu ştiam ce să fac, deoarece, asemeni oricărui anglican, fusesem învăţat să privesc lucrurile acestea într-o oarecare măsură drept idolatrie şi totuşi mi se părea lipsit de cuviinţă să refuz o persoană vîstnică, atît de bine intenţionată şi atît de tulburată. Pesemne că citit în ochii mei îndoiala, căci, petrecîndu-mi după gît crucifixul, îmi spuse: ,,De dragul mamei dumitale'', şi ieşi din încăpere.
(...)
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Ciocuclescu, edit. Univers, Bucureşti, 1990, p. 42-43.
luni, 10 iunie 2013
Drumurile din Carpații Orientali în secolul XIX (STOKER 1897)
În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, face o călătorie de afaceri în Transilvania. După ce ajunge cu trenul la Bistrița, pleacă cu o trăsură la castelul contelui Dracula, situat în Carpații Orientali, în apropierea graniței Imperiului Austro-Ungar cu Bucovina și Moldova.
<(...)
Urcînd sau ocolind aceste coline verzi, pe care ei le numesc „Mittel Land”, drumul șerpuiește pierzîndu-se printre verdeață, sau se ferecă între șirurile de pini ce coboară, ici și colo, ca limbi de flăcări, poalele colinelor. Drumul era colțuros și totuși parcă zburam de-a lungui, cu o grabă febrilă. Nu înțelegeam pentru ce ne pripim așa - fără îndoială vizitiul ținea să ajungem la Prundul Bîrgăului, fără să pierdem o clipă. Mi s-a spus că pe timp de vară drumul este excelent, dar că nu fusese încă reparat după căderile de zăpadă din iarnă. În această privință, el se deosebește de cele mai multe din drumurile ce străbat Carpații, și care, după un vechi obicei, nu sînt îngrijite. Din vechime, „hospodarii” (1) au prins teama de a le mai repara, pentru ca nu cumva turcii să-și închipuie că se pregătește ceva împotriva lor și să grăbească începerea unui război care, la drept vorbind, putea oricînd izbucni.
(...)
(1) Adică „voevozi”
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 45.
<(...)
Urcînd sau ocolind aceste coline verzi, pe care ei le numesc „Mittel Land”, drumul șerpuiește pierzîndu-se printre verdeață, sau se ferecă între șirurile de pini ce coboară, ici și colo, ca limbi de flăcări, poalele colinelor. Drumul era colțuros și totuși parcă zburam de-a lungui, cu o grabă febrilă. Nu înțelegeam pentru ce ne pripim așa - fără îndoială vizitiul ținea să ajungem la Prundul Bîrgăului, fără să pierdem o clipă. Mi s-a spus că pe timp de vară drumul este excelent, dar că nu fusese încă reparat după căderile de zăpadă din iarnă. În această privință, el se deosebește de cele mai multe din drumurile ce străbat Carpații, și care, după un vechi obicei, nu sînt îngrijite. Din vechime, „hospodarii” (1) au prins teama de a le mai repara, pentru ca nu cumva turcii să-și închipuie că se pregătește ceva împotriva lor și să grăbească începerea unui război care, la drept vorbind, putea oricînd izbucni.
(...)
(1) Adică „voevozi”
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 45.
vineri, 7 iunie 2013
Impresiile unui englez despre mâncarea din Ardeal în secolul XIX (STOKER 1897)
În 1897, scriitorul irlandez a publicat celebrul său roman Dracula. Unul dintre personaje, englezul Jonathan Harker, secretar de avocat, face o călătorie de afaceri în Transilvania, provincie a Imperiului Austro-Ungar, El își notează în jurnal impresiile despre mâncarea ardelenească.
<(...)
Am părăsit Budapesta la timpul potrivit și am ajuns la Klausenburg* după căderea serii. M-am oprit aici ca să petrec noaptea la Hotel Royal. La masă, sau mai degrabă la cină, mi s-a servit pui fript cu boia de ardei roșu, foarte bun, dar mi-a dat o sete! (Mem. să cer rețeta pentru Mina**!) L-am întrebat pe ospătar și acesta mi-a spus că felul se numește „paprika hendl”, și că e o mîncare pe care am s-o găsesc pretutindeni de-a lungul Carpaților. De mare folos mi-a fost spoiala mea de germană; (...)
La micul dejun am avut iar paprikaș și un fel de poridge*** din mălai, pe care ei îl numeau „mămăligă”, apoi vinete umplute cu tocătură, o mîncare excelentă, cu numele de „împletata” (1) (Mem. de cerut de asemenea rețeta lor.)
(...)
5 mai (...) Am de pus pe hîrtie multe ciudățenii și pentru ca nu cumva cel ce ar citi să creadă că am mîncat în Bistrița prea pe-ndestulate, fie-mi îngăduit să transcriu întocmai meniul. Mi s-a servit ceea ce ei numesc „frigărui haiducești”, bucăți de slănină, ceapă, bucăți de carne de vită, preparate cu boia, înfipte și înșirate într-o țeapă, pe urmă fripte deasupra focului, în felul simplu în care pregătim noi la Londra mîncarea pentru pisici. Vinul a fost „Auriu de Mediaș”, care-ți produce pișcături neașteptate pe limbă, deloc neplăcute. Am băut numai două pahare și nimic altceva.
(...)
(1) Împănate, probabil.
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, Univers, București, 1990, p. 38-40, 43.
NOTE M.T.
*Klausdenburg=Cluj (germană)
**Mina=logodnica lui J.H.
***porridge=Mâncare englezească din fulgi de ovăz încălziți în lapte.
<(...)
Am părăsit Budapesta la timpul potrivit și am ajuns la Klausenburg* după căderea serii. M-am oprit aici ca să petrec noaptea la Hotel Royal. La masă, sau mai degrabă la cină, mi s-a servit pui fript cu boia de ardei roșu, foarte bun, dar mi-a dat o sete! (Mem. să cer rețeta pentru Mina**!) L-am întrebat pe ospătar și acesta mi-a spus că felul se numește „paprika hendl”, și că e o mîncare pe care am s-o găsesc pretutindeni de-a lungul Carpaților. De mare folos mi-a fost spoiala mea de germană; (...)
La micul dejun am avut iar paprikaș și un fel de poridge*** din mălai, pe care ei îl numeau „mămăligă”, apoi vinete umplute cu tocătură, o mîncare excelentă, cu numele de „împletata” (1) (Mem. de cerut de asemenea rețeta lor.)
(...)
5 mai (...) Am de pus pe hîrtie multe ciudățenii și pentru ca nu cumva cel ce ar citi să creadă că am mîncat în Bistrița prea pe-ndestulate, fie-mi îngăduit să transcriu întocmai meniul. Mi s-a servit ceea ce ei numesc „frigărui haiducești”, bucăți de slănină, ceapă, bucăți de carne de vită, preparate cu boia, înfipte și înșirate într-o țeapă, pe urmă fripte deasupra focului, în felul simplu în care pregătim noi la Londra mîncarea pentru pisici. Vinul a fost „Auriu de Mediaș”, care-ți produce pișcături neașteptate pe limbă, deloc neplăcute. Am băut numai două pahare și nimic altceva.
(...)
(1) Împănate, probabil.
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, Univers, București, 1990, p. 38-40, 43.
NOTE M.T.
*Klausdenburg=Cluj (germană)
**Mina=logodnica lui J.H.
***porridge=Mâncare englezească din fulgi de ovăz încălziți în lapte.
miercuri, 5 iunie 2013
Populația Transilvaniei în secolul XIX (STOKER 1897)
În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula, a cărui acțiune se petrece și în Transilvania. Romancierul prezintă populația acestei provincii aparțănând atunci Imperiului Austro-Ungar, prin intermediul jurnalului lui Jonathan Harker, secretar unui avocat englez aflat în călătorie de afaceri în regiune.
<(...)
Populația Transilvaniei este alcătuită din patru naționalități distincte: sașii în sud, valahii, care sînt descendenții dacilor; maghiarii, iar în răsărit și nord secuii. Voi descinde printre aceștia din urmă, care susțin că se trag din Attila și huni. Asta poate fi așa, căci în secolul al unsprezecelea ungurii i-au găsit acolo pe huni. Am citit că toate superstițiile cunoscute în lume s-au adunat în potcoava Carpaților, ca și cum aici ar fi fost centrul tuturor vîrtejurilor imaginației. (...)
De-a lungul întregii zile ni s-a perindat prin față o țară ce ni s-a părut plină de frumuseți de tot felul. Vedeam cîteodată orășele sau castele cocoțate pe culmile unor coline cu povîrnișuri, întocmai ca în vechile ceasloave; (...) În fiecare gară, mari grupuri de oameni, adesea îmbulziți, în tot soiul de straie. Unii semănau întocmai cu țăranii de la noi, sau cu aceia pe care i-am văzut în Franța sau în Germania, cu scurteici, pălării rotunde și pantaloni făcuți în casă, însă alții arătau foarte pitoresc. Femeile erau foarte frumușele, cînd nu te uitai prea de aproape la ele, dar le dezavantaja talia. Aveau toate mari mîneci albe, de toate felurile, și mai toate purtau cingători late, cu bete, care fluturau ca veșmintele balerinelor, însă, desigur, cu fuste dedesubt. Slovacii erau cei mai ciudați dintre toți și mai sălbatici, cu pălăriile lor mari de cow-boy, cu pantalonii bufanți, de un alb murdar, cu cămășile de in alb și cingătorile enorme și grele de piele, late de o palmă și țintuite cu alamă. Purtau cizme înalte, cu pantalonii băgați în ele, aveau plete negre și mustăți groase. Erau foarte pitorești, dar nu îți inspirau încredere. Pe scenă, i-ai fi luat numaidecît drept o ceată de tîlhari orientali de demult. Sînt totuși, după cîte mi s-a spus, neprimejdioși și mai degrabă sfioși.
Se întunecase bine cînd am ajuns la Bistrița, un orășel vechi, foarte interesant. Situat practic chiar la frontieră - prin Pasul Bîrgăului (1) ajungi direct în Bucovina - orașul a avut într-adevăr o existență zbuciumată, ale cărei urme încă se mai văd. Cu cincizeci de ani în urmă, incendii uriașe au bîntuit orașul, provocînd mari pagube, în cinci rînduri. La începuturile secolului al XVII lea a suferit un asediu de trei săptămîni, de pe urma căruia a pierdut 13.000 de locuitori, lăsînd deoparte pe cei pieriți de pe urma foametei și a bolilor.
(...)
(1) În text Borgo, după transcrierea hărților vechi.
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 40-41
<(...)
Populația Transilvaniei este alcătuită din patru naționalități distincte: sașii în sud, valahii, care sînt descendenții dacilor; maghiarii, iar în răsărit și nord secuii. Voi descinde printre aceștia din urmă, care susțin că se trag din Attila și huni. Asta poate fi așa, căci în secolul al unsprezecelea ungurii i-au găsit acolo pe huni. Am citit că toate superstițiile cunoscute în lume s-au adunat în potcoava Carpaților, ca și cum aici ar fi fost centrul tuturor vîrtejurilor imaginației. (...)
De-a lungul întregii zile ni s-a perindat prin față o țară ce ni s-a părut plină de frumuseți de tot felul. Vedeam cîteodată orășele sau castele cocoțate pe culmile unor coline cu povîrnișuri, întocmai ca în vechile ceasloave; (...) În fiecare gară, mari grupuri de oameni, adesea îmbulziți, în tot soiul de straie. Unii semănau întocmai cu țăranii de la noi, sau cu aceia pe care i-am văzut în Franța sau în Germania, cu scurteici, pălării rotunde și pantaloni făcuți în casă, însă alții arătau foarte pitoresc. Femeile erau foarte frumușele, cînd nu te uitai prea de aproape la ele, dar le dezavantaja talia. Aveau toate mari mîneci albe, de toate felurile, și mai toate purtau cingători late, cu bete, care fluturau ca veșmintele balerinelor, însă, desigur, cu fuste dedesubt. Slovacii erau cei mai ciudați dintre toți și mai sălbatici, cu pălăriile lor mari de cow-boy, cu pantalonii bufanți, de un alb murdar, cu cămășile de in alb și cingătorile enorme și grele de piele, late de o palmă și țintuite cu alamă. Purtau cizme înalte, cu pantalonii băgați în ele, aveau plete negre și mustăți groase. Erau foarte pitorești, dar nu îți inspirau încredere. Pe scenă, i-ai fi luat numaidecît drept o ceată de tîlhari orientali de demult. Sînt totuși, după cîte mi s-a spus, neprimejdioși și mai degrabă sfioși.
Se întunecase bine cînd am ajuns la Bistrița, un orășel vechi, foarte interesant. Situat practic chiar la frontieră - prin Pasul Bîrgăului (1) ajungi direct în Bucovina - orașul a avut într-adevăr o existență zbuciumată, ale cărei urme încă se mai văd. Cu cincizeci de ani în urmă, incendii uriașe au bîntuit orașul, provocînd mari pagube, în cinci rînduri. La începuturile secolului al XVII lea a suferit un asediu de trei săptămîni, de pe urma căruia a pierdut 13.000 de locuitori, lăsînd deoparte pe cei pieriți de pe urma foametei și a bolilor.
(...)
(1) În text Borgo, după transcrierea hărților vechi.
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 40-41
marți, 10 aprilie 2012
Park Kyong-ni / Coreea: „Pământ” / 1969 (BOXALL 2006)
<
Pământ
Park Kyong-ni
n. 1926 (Coreea de Sud)
Prima ediție 1969-1994
Prima ediție din Anglia 2002, de Kegan Paul (Londra)
Titlul original Toji
Această saga în cinci părți relatează istoria tragică a patru generații de bogați deținători de pământ din familia Choi - din 1897 - până la eliberarea Coreeii de sub japonezi, în 1945 - dezvăluind în acest proces multe din puțin cunoscutele aspecte al vieții și istoriei coreene.
În partea întâi (1897-1908), Park descrie prăbușirea familiei Choi și acapararea proprietății sale de către Cho Joon-ku, o rudă îndepărtată. Este, de asemenea, descrisă copilăria lui Seo-hee, una din fiice care, ulterior, pleacă la Jendao, în provincia Jilin din China, împreună cu cîțiva țărani care îl urăsc pe Cho Joon-ku. Partea a II a (1911-1917) descrie viața și succesele lui Seo-hee la Jendao. Seo-hee se căsătorește cu Jilsang, un fost servitor al familiei Choi, înaintea de întoarcerea acasă. Cititorului i se prezintă mișcarea de independență coreeană, precum și conflictele din comunitatea coreeană de expatriați. În partea a III a (1919-1929), Seo-hee reușește să-l alunge pe Cho Joon-ku. Între timp, narațiunea descrie problemele predominante și dificultățile intelectualilor coreeni, aflați sub dominația colonială japoneză.
În partea a IV a (1930-1939), pe când fiii lui Seo-hee, Hwan-kuk și Yoon-kuk, cresc, Park abordează mai profund istoria, cultura și arta coreeană. Ea explorează cum a evoluat Coreea spre o mai bună cunoaștere de sine, în timp ce ocupația japoneză a dus la creșterea dezordinii din societatea coreeană. Partea a V a (1940-1945) este concentrată pe lupta coreenilor pentru libertate. Ea atinge punctul culminat cu știrile despre capitularea Japoniei, când Seo-hee se simte ca și cum a fost descătușată de un lanț greu de oțel. Hoy
>
SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. 856.
Pământ
Park Kyong-ni
n. 1926 (Coreea de Sud)
Prima ediție 1969-1994
Prima ediție din Anglia 2002, de Kegan Paul (Londra)
Titlul original Toji
Această saga în cinci părți relatează istoria tragică a patru generații de bogați deținători de pământ din familia Choi - din 1897 - până la eliberarea Coreeii de sub japonezi, în 1945 - dezvăluind în acest proces multe din puțin cunoscutele aspecte al vieții și istoriei coreene.
În partea întâi (1897-1908), Park descrie prăbușirea familiei Choi și acapararea proprietății sale de către Cho Joon-ku, o rudă îndepărtată. Este, de asemenea, descrisă copilăria lui Seo-hee, una din fiice care, ulterior, pleacă la Jendao, în provincia Jilin din China, împreună cu cîțiva țărani care îl urăsc pe Cho Joon-ku. Partea a II a (1911-1917) descrie viața și succesele lui Seo-hee la Jendao. Seo-hee se căsătorește cu Jilsang, un fost servitor al familiei Choi, înaintea de întoarcerea acasă. Cititorului i se prezintă mișcarea de independență coreeană, precum și conflictele din comunitatea coreeană de expatriați. În partea a III a (1919-1929), Seo-hee reușește să-l alunge pe Cho Joon-ku. Între timp, narațiunea descrie problemele predominante și dificultățile intelectualilor coreeni, aflați sub dominația colonială japoneză.
În partea a IV a (1930-1939), pe când fiii lui Seo-hee, Hwan-kuk și Yoon-kuk, cresc, Park abordează mai profund istoria, cultura și arta coreeană. Ea explorează cum a evoluat Coreea spre o mai bună cunoaștere de sine, în timp ce ocupația japoneză a dus la creșterea dezordinii din societatea coreeană. Partea a V a (1940-1945) este concentrată pe lupta coreenilor pentru libertate. Ea atinge punctul culminat cu știrile despre capitularea Japoniei, când Seo-hee se simte ca și cum a fost descătușată de un lanț greu de oțel. Hoy
>
SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007, p. 856.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)