Un călugăr tibetan budist într-o gară din India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
Intrară în clădirea uriașă a gării*, înecate de tulbureala zorilor. În lumina becurilor electrice se desfășura în fața hangarelor furnicarelor negoțului de cereale, destinate regiunilor din partea de miazănoapte a țării.
- Aici trebuie să fie mîna diavolului, zise lama** și căută să se ferească de întunericul în fundul căruia se auzeau vuiete surde, și se vedeau sclipind șinele linie ferate, așternute cu cadavre omenești, învelite în lințoiu negru... călătorii de clasa a treia, care își scoseseră bilete de drum  în timpul nopții și acum așteptau întinși pe jos ca să vină trenul cu care trebuiau să plece. Pentru un Oriental, somnul nu este legat de nici o oră anume, dintre cele douăzeci și patru ale zilei, tocmai din cauza aceasta și traficul călătorilor se acordă cu acest obicei.
- Asta este casa unde vine carul de foc. Colo, în dosul strungăreței aceleia este un om, care îți va da o hîrtiuță cu care te vei putea duce pînă la Umballa***, zise Kim, arătînd cu degetul spre ghișeul casei de bilete.
- Bine, dar noi mergem la Benares****, răspunse bătrînul șiret. Tot una e. Ia atunci pentru Benares. Repede, căci sosește.
Lama, la drept vorbind, mai puțin obișnuit cu trenurile decît avea aerul să susțină, tresări cînd auzi mugetul expresului de sud, care pleacă în zori la orele 3,25. Cei adormiți săriră în picioare și cît ai clipi, gara se umplu din nou de vuietul larmei, de strigătele vînzătorilor de apă și acadele, de chiotul agenților poliției indigene, de țipetele femeilor, care își adunau boccelele și-și chemau bărbații și copiii, să nu se răslețească.
- E trenul... nimic altceva decît te-rainul*****, dar nu vine pînă la noi. Stai aici. Rămase mirat de simplitatea cu care bătrnul lama îi întinse un săculeț plin cu rupii******, și apropiindu-se de ghișeu, Kim puse pe masă prețul unui bilet pînă la Umballa. Un funcționar somnoros se ridică mormăind ceva și-i aruncă un bilet pînă la cea mai apropiată stație, care putea fi la distanță de șase kilometri.
- Nu se prinde, zise Kim uitîndu-se zîmbind la bilet. Acesta e bună pentru țăranii care nu se pricep; eu însă, sînt din orașul Lahore. Ascultă, Babu, a fost fain, și mi-a plăcut felul în care vrei să mă ciupești, dar acum  haide, dă-mi biletul pentru Umballa.
Babu avu aerul că s-a supărat și scoase biletul cerut.
- Mai dă-mi unul pentru Amritzar*******, zise Kim, care pentru nimic în lume nu ar fi vrut să cheltuiască banii lui Mahbub Ali pentr un fleac cum ar fi de pildă o călătorie plătită pînă la Umballa. Atît de mult costă! Dar tot atît de mult e și mărunțișul pe care mi-l dai ca rest. Eu mă pricep să umblu cu te-rainul; niciodată un yogi******** ca tine nu a mai avut nevoie de un chela********* ca mine, zise Kim, întorcîndu-se spre lama. Dacă n-aș fi eu, te-ai pierde... hai pe aici, și-i dete restul, fără să rețină decît cîte o anna de fiecare rupie din costul biletului, drept misitie**********... în amintirea imemorabilei misitii obișnuite în întunericul Asiei.
Bătrînul lama se opri speriat în fața ușii unui compartiment de clasa a treia, care era deschis.
- N-ar fi mult mai bine să mergem pe jos? întrebă el cu glasul stins.
Un lucrător slab, zdravăn și sănătos, întinse capul inundat de o claie de păr spre ei și întrebă:
- Se teme? Nu-ți fie frică de nimic. Îmi aduc aminte c-a fost o vreme cînd îmi era și mie frică de tren.
Haide intră! Afacerea asta este una dintre cele făcute de Guvern***********.
- Nu mi-e frică, răspunse lama. (...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim************, vol I, trad. Jul. Giurgea, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 42-44.

NOTE M. T.
* Gara orașului Lahore, azi al doilea oraș al Pakistanului, situat la mijlocul graniței cu India. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/5616/7/)
** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
*** Umballa / Ambala = Oraș în nordul Indiei, în apropierea graniței cu Pakistanul. (http://www.theodora.com/encyclopedia/u/umballa.html)
**** Benares / Varanasi / Kashi = Unul din cele șapte orașe sacre ale religiei hinduse, situat în nordul Indiei, pe fluviul sfânt Gange. (http://varanasi.nic.in/default.htm)
***** te-rain = „train” (tren în engleză) 
****** RÚPIE, rupii, s. f. Unitate a sistemului monetar din India, Nepal, Pakistan, Sri Lanka, Seychelles etc. ♦ Veche monedă turcească de aur. – Din fr. roupie. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/rupie)
******* Amritzar / Amritsar = Oraș în statul federal Punjab din NV Indiei, la granița cu Pakistanul. (http://amritsar.nic.in/html/history_culture.htm)
******** yogi = Practicant de yoga, una din cele școli tradiționale ale hinduismului, bazată pe meditație ca o cale spre autocunoaștere și eliberare. (http://travel.descopera.ro/7862107-India-dincolo-de-traseul-turistic-25-de-zile-in-ashram)
********* chela = „Discipol al unui yogi” în limba hindi. (http://www.eastern-spirituality.com/glossary/spirituality-terms/c-definitions/chela)
********** MISITÍE, misitii, s. f. Ocupația misitului; plată pentru serviciile misitului. – Misit + suf. -ie. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/misitie)
*********** Colonia India a Coroanei Britanice (1858-1947) cuprindea actualele state India, Pakistan, Nepal, Bangladesh, Sri Lanka, Birmania, Buthan, era condusă de un secretar de stat în guvernul britanic și un vicerege-guvernator și a primti treptat drepturi de autoguvernare. (http://www.sscnet.ucla.edu/southasia/History/British/BrIndia.html)
************ Rodica Grigore, Kim, Kipling și Cartea Indiei, „Cultura”, 523 / 12 iulie 2015 (http://revistacultura.ro/nou/2015/07/kim-kipling-si-cartea-indiei/)

Relațiile Indiei și Egiptului cu Marea Britanie în perioada interbelică (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- A trecut mult timp de cînd n-am mai fost pe acolo. India m-a cam sufocat. În India ai fost?
- Nu, domnule.
- Greu de spus în ce măsură poporul indian dorește într-adevăr să se rupă de metropolă*. Șaptezeci la sută sînt țărani! Țăranii doresc o viață liniștită și condiții de stabilitate. Îmi aduc aminte că înainte de război** erau în Egipt mari mișcări naționale***, dar felahii*** țineau toți cu Kitchener**** și cu orînduirea stabilă britanică. L-am luat înapoi pe Kitchener, iar în timpul războiului i-am făcut să guste instabilitatea, așa că acum au căzut în cealaltă extremă.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 125-126.

NOTE M. T.
* Marea Britanie.
** Primul Război Mondial (1914-1918).
*** Prezența militară britanică în Egipt a durat din 1882 până în 1954. În 1914 provincia autonomă otomană Egipt a fost transformată în protectorat britanic. În 1922 Egiptul a fost recunoscut formal independent. (http://www.egiptul.ro/istoria2.php)
*** FELÁH, felahi, s. m. Țăran stabil din țările arabe ale Orientului Apropiat și din nordul Africii. – Din fr. fellah. Sursa: DEX '09 (2009)
****  Horato Kitchener (1850-1916) = Mareșal britanic. Ofițer pînă la gradul de general în armata statului egiptean aflat sub ocupație britanică (1883-1899). Comandant-șef al armatei din colonia India. Consul britanic în Egiptul ocupat de armata britanică (1909-1914). (http://www.kitchenerscholars.org/kitchener-of-khartoum)
***** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Patriotism versus religie în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Adevărat, zise judecătorul, asta-i cea mai bună întrebuințare ce s-ar putea da banilor. După opinia mea, prea multele poteci sunt una dintre plăgile satelor noastre. A zecea parte a proceselor aduse înaintea judecătorilor de pace au drept pricină diferite servituți nedrepte. Astfel, într-o mulțime de comune, se atentează, aproape nepedepsit, la dreptul de proprietate. Respectul față de proprietate și de lege sînt două sentimente prea ades nesocotite în Franța și pe care ar trebui să le propagăm. Sînt mulți oameni care găsesc că e dezonorant să sprijine legea și  Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala, zicală ce pare dictată de un lăudabil sentiment de generozitate, nu este în fond decît o formulă ipocrită care ne ajută să ne disimulăm egoismul. Să recunoaștem: nu suntem patrioți! Adevăratul patriot este cetățeanul destul de pătruns de importanța legilor pentru a impune respectarea lor cu orice risc. A lăsa liber pe un răufăcător nu înseamnă a te face vinovat de crimele lui viitoare?
- Toate se leagă între ele, spuse Benassis. Dacă primari ar întreține mai bine drumurile, n-ar fi atîtea poteci. Apoi, consilierii municipali ar fi mai instruiți, i-ar sprijini pe primar și pe proprietari atunci cînd aceștia se opun unor servituți nedrepte; cu toții ar explica celor ignoranți că și castelul, și ogorul, și bordeiul, și copacul sunt lucruri deopotrivă de sfinte și că DREPTUL nu e nici mai mare, nici mai mic în raport cu valoarea proprietății. dar un asemenea progres nu se poate obține îndată, el depinde de conștiința populație, pe care nu o putem reforma din temelie decît cu cu ajutorul intervenției eficace a preoților. Vorbele astea nu dumneavoastră vi le adresez, domnule Janvier.
- Nici nu le iau altfel, răspunse preotul rîzînd. Nu mă străduiesc eu să apropii dogmele religiei catolice de vederile dumneavoastră administrative? Tocmai de aceea am încercat, nu odată, în instrucțiunile mele pastorale despre furt, să-i conving pe locuitorii din parohie de justețea ideilor pe care le-ați exprimat despre drept. În adevăr, Dumnezeu nu cîntărește furtul după valoarea obiectului furat, ci îl judecă pe hoț. Acesta e sensul parabolelor cu care am încercat a familiariza inteligența credincioșilor mei.
- Ați izbutit, domnule preot, spuse Cambon. Eu, unul, pot aprecia schimbările pe care le-ați adus în conștiința, comparînd starea de astăzi a comunei cu cea din trecut. Sînt sigur că există puține cantoane în care muncitorii să fie atît de conștiincioși în timpul lucrului. (..) În sfîrșit, ați izbutit să-i convingeți pe țărani că timpul liber al bogătașilor este recompensa unei vieți de economie și de muncă.
- Dacă-i așa, spuse Genesta, înseamnă că sînteți mulțumit de ostașii dumneavoastră, domnule preot?
- Domnule căpitan, răspunse preotul, pe lumea asta nu trebuie să ne așteptăm să descoperim îngeri. Pretutindeni unde e sărăcie, e și suferință. Suferința, sărăcia sînt forțe vii care au abuzurile lor, după cum și puterea le are pe ale sale. Țăranii care au parcurs două leghe pînă la țarina lor și seara s-au întors istoviți - atunci cînd văd niște vînători  care trec peste ogoarele și holdele lor ca să ajungă mai degrabă  la cină, credeți că vor pregeta să-i imite? Printre cei care bătătoresc potecile de care se plîngeau  mai adineaori domnii, care sînt delincvenții?  cei ce trudesc, sau cei ce se distrează? Astăzi, bogătașii și săracii  ne dau, deopotrivă bătaie de cap. Credința ca și puterea trebuie întotdeauna să coboare din înălțimile fie cerești, fie sociale; iar astăzi nu încape îndoială că păturile suspuse au mai puțină credință decît poporul, căruia Dumnezeu îi făgăduiește cerul drept răsplată a suferințelor cu răbdare îndurate. Deși supus disciplinei ecleziastice și gîndirii superiorilor mei, cred că multă vreme va trebui să fim mai puțin exigenți în chestiunile de cult și să încercăm a reînsufleți sentimentul religios  în păturile mijlocii, acolo unde credința se discută în loc să se practice învățăturile ei. Mania de a filozofa a celor bogați a constituit un exemplu cît se poate de fatal pentru cei săraci și a provocat prea îndelungi interregnuri în împărăția Domnului. Ceea ce putem obține astăzi de la credincioșii noștri depinde în întregime de influența noastră personală; nu-i însă trist lucru ca, într-o comună, credința să se datoreze numai respectului de care bucură un om?  Cînd credința va fecunda din nou ordinea socială și va impregna toate păturile cu învățătura ei, cultul său nu va mai fi pus în discuție. Cultul unei credința este forma ei, iar societățile nu subzistă decît prin forme. Voi cu drapelul, noi prin cu crucea...
(...)
- Domnule, continuă preotul, a munci înseamnă a te ruga. Căci practica presupune  cunoașterea principiilor religioase care stau la temelia societăților.
- Dar patriotismul? îmtrebă Genestas.
- Patriotismul, răspunse grav preotul, nu inspiră decît sentimente trecătoare, religia le face durabile. Patriotismul este o uitare de o clipă a interesului personal, în vreme ce creștinismul este  un sistem complet de împotrivire la tendințele depravate ale omului.
- Cu toate acestea, domnule, în timpul războaielor Revoluției, patriotismul...
- Da, în timpul Revoluției am făcut minuni, spuse Benassis întrerupîndu-l pe Genestas; dar după douăzeci de ani, în 1814, patriotismul nostru era mort; în timp ce Franța și Europa s-au aruncat asupra Asiei de douăsprezece ori într-o sută de ani, îmboldite de o idee religioasă*.
- Poate, spuse judecătorul, că e ușor lucru să mai tărăgănezi interesele materiale care dau naștere la lupte între popoare; în vreme ce războaiele pornite  pentru apărarea dogmelor, al căror obiect niciodată nu e precis, sînt necesarmente interminabile.
(...)
- Vai domnule, spuse preotul adresîndu-se judecătorului, cum puteți susține că războaiele religioase n-aveau țel precis? Pe vremuri religia era un liant atît de trainic al societății  încît interesele materiale nu se puteau despărți de problemele religioase. Așa că fiecare soldat știa foarte bine pentru ce lupta...
- Dacă oamenii au luptat atît de mult pentru religie, spuse Genestas, înseamnă că Dumnezeu a construit o lume foarte șubredă. O instituție divină ar trebui să impresioneze pe oameni prin adevărul ei.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 145-149.

NOTĂ M.T.
* Cruciadele inițiate de papalitate și înfăptuite de cavalerii din Europa de vest au dus la războaie cu lumea musulmană pentru controlul Locurilor Sfinte în perioada 1096-1291.

Sat de munte versus sat de cîmpie în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Mai întîi de toate, spuse Benassis oaspetelui său cînd ieșiră din sufragerie, să vizităm doi morți. Deși medicii rareori acceptă să dea ochii cu pretinsele lor victime, eu vă voi conduce în două case unde veți putea observa un lucru destul de straniu cu privire la natura umană. Veți vedea două scene care vă vor dovedi cît de mult se deosebesc locuitorii de la munte de cei de la cîmp atunci cînd își exprimă sentimentele. O parte a cantonului nostru cuprinde munți înalți; acolo se păstrează niște datini purtînd pecetea unor vremi străvechi și care amintesc de departe de unele scene biblice. De-a lungul munților noștri există o linie pe care natura însăși a trasat-o  și care desparte două lumi: mai sus, puterea; mai devale, îndemînarea; mai sus, sentimente largi; mai devale, o neîncetată preocupare pentru interesele vieții materiale. Cu excepția depresiunii d'Ajou care, în partea ei dinspre miazănoapte e populată de imbecili, iar în cea dispre miazăzi de oameni inteligenți.  - două neamuri pe care doar un pîrîiaș le desparte, dar sînt asemănătoare în toate privințele: statură, umblet, înfățișare, datini, ocupații - n-am văzut nicăieri deosebiri atît de mari ca la noi. Situația asta ar trebui să-i facă pe conducătorii unei țări să întreprindă vaste cercetări cu caracter local relativ la aplicarea legilor în popor...
(...)
- Vedeți, spuse medicul, aici moartea e văzută ca un accident prevăzut, care nu oprește în loc viața de toate zilele a familiilor; nici nu se va ține doliu. de altă parte, doliul nu este nici datină, nici lege, ci mai mult decît atîta; e o instituție care decurge din toate legile, a căror respectare purcede dintr-un principi unic: morala. Aflați că, în ciuda strădaniilor noastre, nici eu, nici domnul Janvier n-am reușit să-i facem pe țărani să înțeleagă cît de importante sînt ceremoniile publice pentru apărarea ordinii morale. Oamenii noștri, care abia de curînd au obținut drepturi, încît nu-s în stare să priceapă noile relații care trebuie să-i facă a prețui aceste idei generale; pînă acum, ei nu cunosc decît ideea de ordine și de bunăstare fizică; cu vremea, dacă se va găsi cine să-mi continuie opera, vom ajunge la principiile care servesc la conservarea drepturilor publice. În adevăr, nu-i de ajuns să fii om cumsecade, trebuie să și pari. Societatea nu trăiește numai prin idei morale; pentru a dăinui ea are nevoie de fapte corespunzătoare acestor idei. În cele mai multe comune rurale, dintr-o sută de familii cărora moartea le-a răpit șeful, numai cîțiva indivizi, dintre cei înzestrați cu o sensibilitate vie, vor păstra îndelung amintirea defunctului; toți ceilalți, pînă-ntr-un an, îl vor uita cu totul. Această uitare nu este o mare plagă? Credința este sufletul unui popor, prin ea oamenii își exprimă sentimentele și le înalță dîndu-le un țel; dar fără niște ceremonii vizibile în cinstea unui principiu,  nu poate fi credință, prin urmare nici legile umane nu au nici o putere. Conștiința aparține numai divinității, dar trupul e supus legii sociale; iată de ce a renunța la manifestarea durerii, a nu-i învăța pe copii, care încă nu gîndesc, și pe toți cei ce au nevoie de exemple bune, necesitatea de a te supune legilor printr-o răbdătoare resemnare la poruncile sorții care lovește și alină, care dă și răpește bunurile lumești, e un început de necredință. Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gîndim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritate pămîntească sînt două principii încă prea puțin dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. După opinia mea, căsătoria soților, nașterea copiilor, moartea părinților n-ar trebui să prilejuiască prea multe ceremonii. Creștinismul e atît de influent, e atît de adînc înrădăcinat în moravuri tocmai pentru strălucirea cu care apare în împrejurările grave ale vieții pentru ale însoți cu ceremonialul atît de naiv-înduioșător, atît de pompos atunci cînd preotul se ridică la înălțimea venirii lui și cînd știe să slujească potrivit cu sublimul moralei creștine. Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu e decît o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termine o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitate ei morală; aici am înțeles cît e de puternică prin chiar prețul cuvîntului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte religia exprimată, constituie, fără îndoială,  singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică. În sfîrșit, aici am respirat balsamul cu care credința unge rănile vieții; fără a discuta, am simțit că ea se acordă admirabil cu moravurile pasionate ale națiunilor meridionale. (...) De la o înălțime de vreo trei mii de picioare peste nivelul Mediteranei, vom vedea Savoia și Dauphine-ul, munții din regiunea Lyon și Ronul. Vom fi pe teritoriul altei comune, al unui sat de munte; acolo veți afla, într-o fermă a domnului Gravier, spectacolul de care v-am vorbit, acel alai natural care concretizează ideea mea despre marile evenimente ale vieții. În acea comună, doliul se poartă cu evlavie. Cei săraci umblă cu cheta ca să-și poată cumpăra haine negre. Într-o asemenea împrejurare, nimeni nu le refuză obolul. Nu trece nici o zi fără ca văduva să nu vorbească de cel pierdut - și întotdeauna plîngînd.; și, zece ani după ce a lovit-o nenorocirea, la fel ca doua zi, sentimentele ei sînt deopotrivă de adînci. Acolo obiceiurile sînt patriarhale: autoritatea tatălui este fără limite, cuvîntul lui e lege; mănîncă singur, așezat în capul mesei, soția și copii îl servesc; cei din jur nu cutează a-i vorbi fără a folosi anumite formule de respect, în fața lui toți stau în picioare și cu capul descoperit. Astfel crescuți, oamenii au instinctul măreției lor. Aceste datini constituie, după părerea mea, o nobilă educație. Drept pentru care, în comuna asta, cu toții sînt, în general, drepți, strîngători și harnici. Fiecare cap de familie obișnuiește să, de asemenea, să-și împartă averea copiilor, cînd simte că l-a ajuns vîrsta și nu mai poate munci; iar copiii îl hrănesc. În secolul trecut, un bătrîn de nouăzeci de ani, după ce și-a împărțit averea agonisită celor patru copii ai săi, obișnuia să trăiască  trei luni pe an la fiecare dintre ei. După ce aplecat de la feciorul cel mai mare cu gîndul să se ducă la cel mic, un prieten de-al său l-a întrebat; „Ei, ce spui, ești mulțumit? -  Zău, sînt mulțumit, domnule, îi răspunse moșneagul, m-au ținut ca pe copilul lor”. Vorba asta, domnule, a părut atît de remarcabilă unui ofițer, pe nume Vauvenargues*, vestit moralist,  care pe atunci se afla în garnizoană la Grenoble, încît a vînturat-o în mai multe saloane din Paris**, unde a fost culeasă de un scriitor, Chamfort***.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 79, 81-84.

NOTE M.T.
* Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715-1745) = Scriitor moralist francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/624191/Luc-de-Clapiers-marquis-de-Vauvenargues)
** Saloanele pariziene din secolele XVIII și XIX erau găzduite de personalități ale zilei, aici discutîndu-se probele politice, sociale, culturale. (https://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/paris_homework/welcome_to_salons.html)
*** Nicolas Chamfort (1740-1794) = Scriitor francez critic față de moravurile societății și a Terorii revoluției. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/105063/Sebastien-Roch-Nicolas-Chamfort)

Rolul preotului, medicului și judecătorului în civilizarea Franței în secolul XIX (BALZAC 1832-1833)

< (...) Cînd, din spirit religios, am optat pentru traiul ăsta de obscură resemnare, am ezitat multă vreme să mă fac preot, medic de țară sau judecător.
Nu fără pricină, scumpe domnule, s-a ivit zicala desspre cele trei robe negre - preotul, omul legii, medicul: unul oblojește rănile sufletului, celălalt ale buzunarului, al treilea ale trupului;  ei reprezintă societatea în cei trei pricipali termeni de existență ai săi: conștiința, averea, sănătatea. A fost o vreme cînd cel dintîi - apoi al doilea -  erau totul în sat. Străbunii noștri gîndeau - și poate că nu se înșelau - că preotul, stăpîn peste idei, trebuia să conducă țara: astfel,  preotul a devenit rege, pontif și judecător: dar pe atunci totul era numai credință și conștiință. Astăzi toate s-au schimbat; să luăm vremea noastră așa cum este ea. Eu, unul, cred că progresul civilizației și bunăstarea mulțimii depind de acești trei bărbați, cele trei puteri care fac ca poporul să simtă îndată acțiunea faptelor, a intereselor și a principiilor, cele trei mari consecințe pe care le produc, la o națiune, evenimentele, averile și ideile. Timpul înaintează și aduce cu sine schimbări, proprietățile se rotunjesc sau se micșorează și în toate trebuie să se pună rînduială potrivit cu aceste variate mutații: de aici decurge principiul ordinei. Pentru a civiliza lumea, pentru a crea bunuri, trebuie să convingem masele că interesele particulare se acordă cu cele naționale care se satisfac prin fapte, interese și principii.
Aceste trei profesiuni, care duc cu necesitate spre aceste rezultate umane,  îmi par a fi astăzi cele mai mari pîrghii ale civilizației; numai ele pot oricînd oferi unui om de bine mijloacele eficace de a îmbunătăți starea păturilor sărace cu care se află în permanente legături. Dar țăranul își pleacă mai degrabă urechea  la omul care-i prescrie o rețetă ca să-i salveze trupul decît la preotul care-i predică despre mîntuirea sufletului: unul îi poate vorbi despre pămîntul pe care-l lucrează, celălalt e nevoit să-i amintească despre cele cerești, de care omul nostru, din nefericire, puțin îi pasă;  spun „din nefericire” pentru că dogma vieții viitoare este nu numai o mîngîiere, dar și un instrument de conducere a oamenilor. Nu-i așa că religia e singura putere care consfințește legile sociale? Recent, l-am justificat pe Dumnezeu. În lipsa religiei, guvernul s-a văzut nevoit să născocească Teroarea (1) pentru ca legile sale să devină executorii; dar era o teroare omenească - și a trecut. Dar, domnule, cînd un țăran cade bolnav și zace pe un pat mizerabil sau e în convalescență, se vede nevoit să ascult niște explicații logice, pe care le înțelege ușor atunci cînd îi sînt limpede înfățișate. Datorită acestei idei m-am făcut medic. Socoteam cu țăranii mei, pentru ei; le dădeam numai sfaturi sigure, care-i constrîngeau să recunoască justețea vederilor mele. Cu poporul nu ne este îngăduit să greșim. Infailibilitatea l-a făcut pe Napoleon - și ar fi făcut din el un zeu dacă universul n-ar fi auzit că a fost înfrînt la Waterloo*. Mahomed** a creat o religie după ce a supus a treia parte a globului, numai fiindcă a ferit lumea de spectacolul morții sale. Pentru primarul din sat și pentru cuceritor, aceleași principii: națiunea și comuna alcătuiesc  o aceeași turmă. Pretutindeni, mulțimea e aceeași. (...) Țăranii, ca și oamenii din societatea înaltă, sfîrșesc prin a-l disprețui pe cel pe care-l înșală. A fi păcălit - nu înseamnă a da dovadă de slăbiciune? Numai forța e în stare să conducă.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 65-6 .

NOTE M.T.
* Waterloo = Localitate în Belgia, unde, la 18 iunie 1815, împăratul francez Napoleon I (1804-1814/1815) a fost învins definitiv de coaliția europeană. El s-a predat Marii Britanii, care l-a deportat în insula atlantică Sf. Elena, unde a și murit. în 1821, la 52 de ani. (http://www.istorie-pe-scurt.ro/waterloo-ultima-batalie-a-lui-napoleon/)
** Muhammad (570 Mecca - 632 Medina) a întemeiat religia islamică ca ultim profet al lui Dumnezeu (Allah) și a unificat Peninsula Arabică. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mohamed-ultimul-profet)

București versus Paris în lumea intelectualilor români de la începutul secolului XX (MINULESCU 1929)

<
(...)
La Paris, românii intelectuali se adunau la cafeneau Vachette. La București, se adună la cafeneaua „Kubler”. În genere, intelectualii sînt oameni care nu se ocupă cu nimic. Discută numai ce au făcut alții, și atîta tot. De obicei, discuțiile astea țin de dimineața pînă seara, se întind ca pecinginea de la o masă la alta și cîteodată continuă chiar zile întregi, fără nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecății lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodată nimic din ce se face în afară de cafenea. Intelectualii români, mai ales, sînt foarte exigenți. La Paris, ca și la București, de îndată ce se strîng doi-trei în jurul unei mese, se și constituie într-un fel de curte supremă, care condamnă fără milă aproape întreaga activitatea omenească. Noroc, însă, că omnipotența lor nu merge decît pînă la pedeapsa cu moartea. Altminteri, populația planetei noastre ar fi diminuată în mod simțitor. N-ar mai rămînea pe lume decît intelectualii de cafenea.
Mărturisesc, totuși, că pe intelectualii din București îi prefer intelectualilor români de la Paris. În țara ta cel puțin ai dreptul să faci tot ce vrei, chiar cînd n-ai face propriu-zis nimic de seamă. La Paris, însă, cred că este o lipsă de bun-simț să nu faci nimic absolut, ani de-a rîndul, cînd toată lumea se străduiește să facă în fiecare clipă cîte ceva. Poate acesta e și motivul pentru care m-am hotărît și eu să plec din Paris, imediat ce mi-am dat seama că n-am să pot face și eu nimic.
În țară, însă, e altceva. În țară sînt parcă alt om. Deși la București mă simt tot atît de străin ca și la Paris, faptul, însă, că de data asta mă găsesc în țara mea mă face să-mi afișez personalitatea cu mai mult curaj. Doar sînt un om voiajat... Cunosc două țări complet, pe dinafară, și alte patru suficient ca să pot face la nevoie pe profesorul de geografie. În liceu, de altfel, la geografie am fost printre cei dintîi în toate clasele... Să nu mai vorbim, însă, de ce a fost. Deocamdată mă interesează cine sînt și poate chiar ceva mai mult... cine am să fiu.
La cafeneaua „Kluber”, bunăoara, am început să fiu și eu cineva. Sînt aproape la fel ca ceilalți. Nu știu încă ce părere au de mine intelectualii din București. Cei mai mulți, însă, par a se interesa de mine mai mult decît intelectualii din Paris. De altfel, aceia mi-e teamă că nici nu erau intelectuali adevărați. Încep să cred că, deși corigent la limba română, dintre toți studenții români de la Paris eu eram singurul intelectual. Restul erau numai studenți eminenți, sau numai stîlpi de cafenea... Teatre, însă, concerte, conferințe, expoziții de artă... i-a ferit Dumnezeu și pe unii, și pe alții...
Bine că am plecat la timp. Față de Paris, Bucureștii sînt un fel de pămînt virgin, pe care îl poți cultiva cum îți place. N-ai decît să arunci în vînt o mînă de semințe selecționate, și recolta e gata... Nu-ți trebuie nici plug, nici greblă, nici sapă... Soarele și ploaia pătrund în pămînt mai adînc decît orice fel de unealtă manuală. Așa e pămîntul țării noastre. Cîteodată îl faci să rodească numai cu gîndul, cu voința, cu entuziasmul... Păcat că intelectualii de la București nu se ocupă și cu agricultura. Țăranii sînt proști - nu știu ce să facă cu rodul pămîntului lor. Mănîncă mămăligă și umblă desculți. Intelectualii, însă, beau capuținere și umblă cu tocurile scîlciate.
(...)
>

SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română, ed. Minerva, București, 1974, pp. 206-208.

Problema școlarizării într-o familie de țărani din România anului 1888 (SADOVEANU 1924)

<
(...)
- D-apoi de vorbe-s sătul, mormăi Gheorghe. În loc să mai am un ajutor, cît de cît, acu cînd îmi țipă măseaua... Ce trebuie școală unui plod? izbucni el, lovind ciudos caii peste bot cu coada biciului, - dați-vă înapoi, hărămurilor! - ce-i trebuie lui școală? Se duce acolo să se zbănțuiască cu alți draci... Parcă învață ceva? Iese un obraznic ș-un rău.
- Alei, omul se tîngui femeia; cum poți vorbi dumneata așa? Astă-iarnăă îți rîdeau ochiicînd îți cetea în călindar. Doar ți-o spus și domnu profesor că băietu învață bine. Slavă Domnului! o trecut în glasu al treilea...
- De, boală! strigă iar omul, cu sălbăticie, cătră cai. Cînd ți-i lumea mai amară, atuncea le vine și lor a zburda! Da` faceți-l și doftor, despre mine... încheie el cu un gest de dispreț. Dă-te, măi Mitriță, și deschide poarta. Ce-ai rămas stîlp acolo și te uiți la frate-tău? Îți pare rău că nu te-am dat și pe tine la școală? ... ca să ieși scriitor la primărie!
- Ei, iaca, scriitor la primărie! țipă femei, decît să-l ardă soarele și să-l usture gerul și să muncească din greu! Așa mă fierbe, cumnate, se îndreptă ea cătră Androne, c-un glas plin de jale. Decît îmi vine să-mi iau lumea în cap! Și nici măcar nu-i poartă de grijă...
- D-apoi cămai sînt gospodari în sat și nu-și mai dau băieții la școală.... vorbi Gheorghe încăpățînat, fără să-i privească.
- Măi Gheorghe, zîmbi Androne, spune profesorul că la nemți și fetele învață carte... fetele de țărani...
- Eah! la nemți... mormăi Gheorghe biciuindu-și caii și pornind. Acestea-s povești, bădiță Androne...
- Oi face și eu ca Gheorghe, cumnate, grăi femeia rîzînd, cu mîna la gură. Eu nu cred una ca asta. Eu, dac-aș avea o fată, n-aș da-o, Doamne ferește, la școală. Ce-i trebuie unei fete carte?!
- Așa? se veseli Androne. Măi Todiriță, ea spune mîni-ta ce scrie la <<Cetirea>> ta de anul trecut, chiar la început?
Băiatul își înălță capul și răspunse cîntînd cu o voce nenaturală:
 - Cartea face omul om 
Și altoiul pe pomul pom!
- Vezi, Anică? urmă Androne grav: Cartea face pe omul om...
- Pe om da, cumnate; dar femeii ce-i trebuie? Așa c-or fi ele multe la nemți, că-s altă nație... Ei cu doftori, cu spitale, cu mașinării... Noi nu știm de-acestea. Da` eu m-am bucurat să-mi iasă băietul acolo măcar un slujbaș la primărie... Sî crape de ciudă Pînzărița și sluta ceea a lui Ciopraga!
(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Siret, ed. Eminescu / seria Romanul de dragoste nr. 230, București, 1990, p. 64-65.

Boieri versus modernizare în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Certophanov Pantelei Eremeici trecea în tot ținutul drept un om primejdios și smintit, un trufaș și un bătăuș de mîna întîi. Servise în armată foarte puțin timp și se retrăsese, în urma unor „neplăceri” cu gradul despre care este zicătoarea: „găina nu-i pasăre, racul nu-i pește și subofițerul nu-i ofițer”. Se trăgea dintr-o familie veche, altădată bogată. Strămoșii săi trăiseră măreț, cum se trăiește în stepă*, adică primeau oaspeți cunoscuți și necunoscuți, îi ghiftuiau cu mîncare și băutură, dădeau și vizitiilor străini cîte o mierță de ovăz de troică**, țineau muzicanți, cîntăreți, măscărici și cîni; în zilele de sărbătoare adăpau norodul și bragă, se duceau la Moscova în rădvanele*** lor grele, iar alte dăți stăteau luni întregi fără nici o para, hrănindu-se cu ce aveau în gospodărie. Tatăl lui Pantelei Eremeici moștenise o moșie deja ruinată. La rîndul lui și el chefuise cît putuse și, murind, lăsă unicului său urmaș, Pantelei, numai un sătuc ipotecat, Bessonovo, cu treizeci și cinci de suflete bărbați și șaptezeci și sase de suflete femei, și pe lîngă asta paisprezece deseatine**** și ceva, pămînt neroditor în pîrloaga de la Kolobrodovo pentru care de alminteri, în hîrtiile răposatului, nu se găseau nici un titlu de proprietate. Trebuie să recunoaștem că răposatul se ruinase într-un chip foarte ciudat: îl distrusese „planul economic”. După părerea sa un nobil nu trebuia să atîrne de negustori, tîrgoveți și alți „bandiți”, cum se exprima el. A întemeiat deci la dînsul toate industriile și toate atelierele cu putință. „Și mai bun și mai ieftin, obișnuia el să spuie, plan economic!”. Pînă la sfîrșitul vieții a stăruit în această idee funestă și din pricina ei s-a ruinat. Dar în schimb ce distracție! N-a renunâat la nici o fantezie. Între alte născociri, într-o zi a poruncit să i se după planurile lui o trăsură de familie așa de uriașă, încît cu toți caii adunați din sat, împreună cu stăpînii lor, n-a putut să meargă decît pînă la cel dintîi povîrniș, unde s-a răsturnat și s-a făcut bucăți. Eremia Lukici (așa îl chema pe tatăl lui Pantelei) a pus să se ridice un monument în acel loc și nici nu i-a păsat. A mai avut ideea să construiască o biserică, bineînțeles singur, fără ajutorul arhitectului. A tăiat o pădure întreagă ca să ardă cărămizile, a așezat niște temelii enorme ca pentru o catedrală gubernială*****, a ridicat zidurile, a început să boltească turnul a căzut. L-a început iar - s-a dărîmat din nou. L-a pornit și-a treia oară: turnul s-a prăbușit și de-al treilea. Cade Eremia Lukici al meu pe gînduri; nu-i lucru curat, își zice el, trebuie să fie la mijloc vreo vrăjitorie... și, dintr-o dată, dă poruncă să fie bătute cu harapnicul toate babele din sat. Au fost bătute toate babele, dar cu toate acestea turnul nu l-au ridicat. Și-a mai pus în gînd să prefacă, după alt plan, toate casele țăranilor, în virtutea aceleiași organizații economice. A clădit gospodăriile cîte trei la un loc, în triunghiuri, și în mijloc a pus se ridice un stîlp cu colivie vopsită pentru grauri și steag. Aproape în fiecare scornea altceva; ba să facă supă de brustur, ba să taie cozile cailor ca să facă șepci pentru servitori, ba să înlocuiască inul cu urzici și să hrănească porcii cu ciuperci... De altfel nu se ținea numai de gospodărie; se îngrijea și de sufletele supușilor săi. Într-o zi a cetit în Buletinul Moscovei un articol al unui proprietar din Harkov, un nume Hriak-Hrupiorski, despre folosul moralității în viața țărănească, și chiar de a doua zi a dat ordin țăranilor să învețe acel articol pe de rost. Țăranii au învățat articolul. Stăpînul i-a întrebat dacă au înțeles ce scrie acolo. Intendentul i-a răspuns că fără îndoială au înțeles. Cam într-aceeași vreme, pentru buna rînduială și în virtutea aceluiași plan economic a hotărît să-i numeroteze pe supușii săi și să le coasă la gulerele hainei cîte un număr. Cînd se întîlnea cu stăpînul, fiecare trebuia să strige: „Trece numărul cutare!” Iar stăpînul răspundea cu bunăvoie: „Dumnezeu cu tine!”
Totuși, în ciuda rînduielilor sale și a planului economic, Eremia Lukici se văzu, nu după mult timp, într-o situație foarte grea. Începu a-și ipoteca satele, ba chiar a le vinde. Ultimul cuib strămoșesc, satul cu biserica neisprăvită, a fost scos la vînzare, chiar de fisc, din fericire nu în timpul vieții lui Eremia Lukici - asemenea lovitură nu ar fi putut suporta - ci la două săptămîni după ce a murit. Izbutise să moară acasă, în parul său, înconjurat de oamenii săi și sub privigherea medicului său. Însă bietului Pantelei i-a rămas numai Bessonovo.
Pantelei a aflat despre boala tatălui său fiind încă în serviciu, chiar în toiul acelor „neplăceri” despre care am vorbit. Abia împlinise optsprezece ani. Din copilărie nu se dezlipise de casa părintească și crescuse ca un domnișor alintat, sub îndrumarea mamei sale, Vasilisa Vasilievna, femeie bună, însă foarte mărginită. Numai ea se ocupase de educația lui; Eremia Lukici, cufundat în combinațiile-i economice, n-avea timp pentru asta. E adevărat că într-o zi chia cu mîna lui își pedepsise fiul pentru că slova rțî o rostise arțî; însă în acea zi Eremia Lukic era tare supărat în taina inimii sale, căci cel mai bun cîne al său se zdrobise de un copac. De altfel grija Vasilisei Vasilevna cu privire la educația lui Pantiușa se mărginise la o sforțare eroică. După destule greutăți, a izbutit să angajeze ca preceptor pe un fost soldat alsacian******, un oarecare Birkopf, și pînă la mnoarte a tremurat ca o frunză în fața lui. „Dacă pleacă, se gîndea ea, sînt pierdută! Ce mă fac? Unde să găsesc alt profesor? Cu atîta, cu atîta greutate l-am momit pe acesta de la vecina mea!” Iar Birkopf, ca un om ager ce era, s-a folosit imediat de situația lui excepțională. Bea pînă ce nu mai putea și dormea de dimineață pînă în sară. După terminarea „cursului științific”, Pantelei își începu serviciul militar. Vasilisa Vasilievna nu mai era pe lume. Cu o jumătate de an înaintea acestui eveniment important murise de spaimă: văzuse în vis un om alb călare pe un urs și purtînd pe piept o inscripție - Anticrist. Eremia Lukici își urmă curînd soția.
Pantelei, la cea dintîi știre despre boala tatălui său, încălecă și veni în goană acasă, însă nu-și mai găsi părintele între cei vii. Și care n-a fost uimirea acestui fiu respectuos cînd s-a văzut transformat, cu totul pe neașteptate, din moștenitor bogat într-un biet om sărman! Puțini sînt în stare să suporte o schimbare atît de năprasnică. Pantelei se sălbătici, se înăspri. Din om de treabă, generos și bun, deși zăpăcit și violent, ajunse un trufaș și un bătăuș; rupse relațiile cu vecinii - față de bogați se rușina și pe săraci îi disprețuia - și se purta neînchipuit de impertinent, chiar cu autoritățile. „Eu, striga el, sînt nobil de viță veche!” Într-un rînd, cît pe ce să împuște pe comisarul districtului, care intrase la el în odaie cu șapca în cap. Bineînțeles, autoritățile nu-i îngăduiau nici el nimic și cînd aveau prilejul îi plăteau cu vîrf și îndesat; totuși se temeau de el pentru că era de o violență teribilă și imediat amenința cu un duel pe viață și pe moarte. La cea mai mică contradicție, îi ieșeau ochi din cap și i se întretăia glasul... „A, a, bîlbîia el, să-să-să-să-să mă ia dracu!” Și era în stare să se dea cu capul de pereți. Dar în afară de asta era un om curat care nu se amesteca în nici o afacere. Bineînțeles, nimeni nu-i intra în casă... Cu toate acestea avea inimă bună, generoasă chiar, în felul său. Nu suferea nici nedreptatea, nici asuprirea, chiar cînd era vorba de alții; pe țăranii lui îi apăra cu înverșunare. „Cum, răcnea el, dîndu-și furios cu pumnii în cap, s-au atins de țăranii mei? De-ai mei? Să nu-mi mai spuneți pe nume, dacă...”
(...) Trebuie să spunem că educația lui Certophanov, deși destul de neglijată, totuși în comparație cu cea a lui Tihon era strălucită. Certophanov, e adevărat, rusește citea puțin, franțuzește înțelegea rău, atît de rău încît într-o zi un preceptor elvețian întrebîndu-l „Vous parlez francais, monsieur?”  răspunse: „Je ne înțeleg - și după un răstimp de gîndire: pas”. Totuși își aucea aminte că existase cîndva un oarecare Voltaire, autor foarte spiritual, și că Frederic cel Mare, regele Prusiei, se distinsese în cariera armelor. Printre scriitorii ruși stima pe Drjavin și iubea pe Marlinski, de aceea și dăduse celui mai bun cîne al său numele de Ammalat Bek...
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Certophanov și Nedopiuskin: Ivan Turgheniev, Povestirile unu vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 318-321, 327.

NOTE M.T.
* stepă =  Întindere de loc arid, de obicei șes, acoperit cu o vegetație compusă în special din plante graminee, plante cu rizomi, tufișuri și plante spinoase; din rus. step’ (DEX)
** troică = Sanie rusească la care sunt înhămați trei cai unul lângă altul; din rus.trojka. 
*** rădvan = Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai; din rus. rydvan
**** desetină = Măsură agrară rusească, folosită odinioară și la noi, egală cu 1,09 ha; din bg., scr. desetina
***** gubernie = Unitate teritorial-administrativă în vechea Rusie; din rus. guberniia
****** Alsacia = Provincie franceză la granița cu Germania. Probabil un militar francez luat prizonier în timpul invaziei împăratului Napoleon I în 1812, eliberat și stabilit ulterior în Rusia. Înaintea instituirii învățământului obligatoriu în Europa secolului XIX, copiii famiilor aristocrate sau burgheze învățau acasă cu preceptori, aleși de obicei din Franța, țară model pentru civilizația secolului XIX.

Țăranul versus moartea în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
-Pe Maksim, batiușka, l-a zdrobit copacul.
-Cum se poate?... Pe antreprenorul Maxim?
-Pe antreprenor, batiușka. Tocmai tăiam un frasin. Și el stătea acolo și priveghea... Stă, stă, și numai iaca pornește la fîntînă după apă: pesemne îi era sete. Dintr-o dată frasinul pîrîie și vine drept asupra lui. (...)
-L-a zdrobit, batiușka.
-De moarte?
-Nu, batiușka, trăiește încă, dar i-a rupt mîinile și picioarele. Și iaca, dădeam fuga după Seliverstîci... doftorul.
(...)
Am găsit pe bietul Maksim întins la pămînt. Vreo zece țărani stăteau în juru-i. Am descălecat. Omul aproape nu mai gemea; din vreme în vreme deschidea ochii mari, privind parcă cu uimire în juru-i și-și mușca buzele învinețite... Barba-i tremura, i se lipise părul pe frunte, pieptul i se ridica neregulat: murea.  (...)
-Batiușka, a zis el abia auzit, după popă... să trimeată... poruncește... Dumnezeu... m-a pedepsit... picioarele, mîinile, rupte... astăzi... duminică... și eu... și eu n-am dat drumul oamenilor.
Tăcu. I se îngreuna răsuflarea.
-Și banii mei... femeii... dați-i femeii... după ce s-a scădea... iaca Onisim știe... cui datoresc... ce datoresc...
-Am trimis după doctor, Maksim, îi zise vecinul meu. Poate nu mori încă.
Omul încercă să-și deschidă ochii și cu greutate își mișca sprîncenele și pleoapele.
-Nu, am să mor. Iaca... iaca, vine și ea, iaca... Iertați-mă, oameni buni, dacă v-am...
-Dumnezeu să te ierte, Maksim Andreici, spuseră țăranii într-un glas cu voce înăbușită ți-și scoaseră cușmele. Iartă-ne și dumneata.
Dintr-o dată își scutură cu deznădeje capul, se îndîrji cu greutate să se ridice, și căzu îndărăt.
-Doar nu-l putem lăsa să moară aici, strigă Ardalion Mihalîci. Hai, băieți, dați rogojina din căruță, să-l transportăm la spital.
Doi oameni se repeziră la căruță.
-De la Efim... Sîciovski, murmură muribundul, am cumpărat un cal... ieri... am dat arvuna... calu-i al meu... al femeii...
Oamenii l-au întins pe rogojină. Se cutremură tot, ca o pasăre rănită, și înțepeni.
-A murit, șoptiră țăranii.
Am încălecat în tăcere și am plecat.
Moartea bietului Maksim m-a făcut să cuget. Ce straniu moare țăranul rus! Atitudinea lui în fața morții nu poate fi numită nici indiferență, nici nesimțire. Moare, ca și cum ar îndeplini un rit: liniștit și simplu.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Moartea: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 227-229.

Populația Transilvaniei în secolul XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula, a cărui acțiune se petrece și în Transilvania. Romancierul prezintă populația acestei provincii aparțănând atunci Imperiului Austro-Ungar, prin intermediul jurnalului lui Jonathan Harker, secretar unui avocat englez aflat în călătorie de afaceri în regiune.

<(...)
Populația Transilvaniei este alcătuită din patru naționalități distincte: sașii în sud, valahii, care sînt descendenții dacilor; maghiarii, iar în răsărit și nord secuii. Voi descinde printre aceștia din urmă, care susțin că se trag din Attila și huni. Asta poate fi așa, căci în secolul al unsprezecelea ungurii i-au găsit acolo pe huni. Am citit că toate superstițiile cunoscute în lume s-au adunat în potcoava Carpaților, ca și cum aici ar fi fost centrul tuturor vîrtejurilor imaginației. (...)
De-a lungul întregii zile ni s-a perindat prin față o țară ce ni s-a părut plină de frumuseți de tot felul. Vedeam cîteodată orășele sau castele cocoțate pe culmile unor coline cu povîrnișuri, întocmai ca în vechile ceasloave;  (...) În fiecare gară, mari grupuri de oameni, adesea îmbulziți, în tot soiul de straie. Unii semănau întocmai cu țăranii de la noi, sau cu aceia pe care i-am văzut în Franța sau în Germania, cu scurteici, pălării rotunde și pantaloni făcuți în casă, însă alții arătau foarte pitoresc. Femeile erau foarte frumușele, cînd nu te uitai prea de aproape la ele, dar le dezavantaja talia. Aveau toate mari mîneci albe, de toate felurile, și mai toate purtau cingători late, cu bete, care fluturau ca veșmintele balerinelor, însă, desigur, cu fuste dedesubt. Slovacii erau cei mai ciudați dintre toți și mai sălbatici, cu pălăriile lor mari de cow-boy, cu pantalonii bufanți, de un alb murdar, cu cămășile de in alb și cingătorile enorme și grele de piele, late de o palmă și țintuite cu alamă. Purtau cizme înalte, cu pantalonii băgați în ele, aveau plete negre și mustăți groase. Erau foarte pitorești, dar nu îți inspirau încredere. Pe scenă, i-ai fi luat numaidecît drept o ceată de tîlhari orientali de demult. Sînt totuși, după cîte mi s-a spus, neprimejdioși și mai degrabă sfioși.
Se întunecase bine cînd am ajuns la Bistrița, un orășel vechi, foarte interesant. Situat practic chiar la frontieră - prin Pasul Bîrgăului (1) ajungi direct în Bucovina - orașul a avut într-adevăr o existență zbuciumată, ale cărei urme încă se mai văd. Cu cincizeci de ani în urmă, incendii uriașe au bîntuit orașul, provocînd mari pagube, în cinci rînduri. La începuturile secolului al XVII lea a suferit un asediu de trei săptămîni, de pe urma căruia a pierdut 13.000 de locuitori, lăsînd deoparte pe cei pieriți de pe urma foametei și a bolilor.
(...)

(1) În text Borgo, după transcrierea hărților vechi.
>

SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 40-41

UMOR - Cel mai tare examen de intrare în poliţie

La un examen de intrare în poliţie, s-au prezentat trei concurenţi, doi dintre ei fiind pilele cuiva mare din poliţie. 

Intră primul concurent, pila domnului colonel X, şi examinatorul întreabă: 

- După cum ştiţi, în anul 1907 a avut loc o mare răscoală ţărănească, la care au participat peste 40.000 de ţărani. Puteţi să-mi spuneţi în ce an a avut loc această răscoală? 
Candidatul: În anul 1907. 
Examinatorul: Perfect, sunteţi admis. 
Intră al doilea concurent, pila domnului general Y. 

Examinatorul: După cum ştiţi, în anul 1907 a avut loc o mare răscoală ţărănească, la care au participat peste 40.000 de ţărani. Puteţi să-mi spuneţi câţi ţărani au participat la această răscoală? 
Candidatul: Peste 40.000. 
Examinatorul: Perfect, sunteţi admis. 
Intră al treilea concurent, fără nicio pilă. 
Examinatorul: După cum ştiţi, în anul 1907 a avut loc o mare răscoală ţărănească, la care au participat peste 40.000 de ţărani. Puteţi să-mi scrieţi numele şi adresa fiecăruia?

SURSA
***, Fun, CUGET LIBER, Constanța, 18 martie 2013

Dimensiunea socială a capitalismului vest-european la începutul secolului XIX (C. BRONTE 1849)

În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire, când Anglia se afla în plină revoluție industrială declanșată în secolul anterior. Personajul principal masculin, tânărul industriaș textilist Robert Moore, discută situația socială cu Joe Scott, unul dintre muncitorii săi de încredere, în așteptarea noilor utilaje cu care spera să mărească producția, dar care ar fi dus la concedierea unei părți a muncitorilor.

<- (...) Va să zică nu sîntem la pămînt, așa-i patroane? strigă Joe.
-Nici de doi bani, mon garcon - adică băiatule - hai, scoală-te și să dăm o raită prin fabrică pînă nu vin lucrătorii, că vreau să-ți arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuși o s-avem mașinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce (2)?
-Și de păianjen? Da, cum să nu: am citit și eu istoria Scoției și se-ntâmplă să știu în privința asta cît și dumneavoastră; și după cîte pricep vreți să spuneți că n-o să vă dați bătut.
-Așa e.
-Aveți cumva bani lăsați acolo, în țara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce își strîngea lucrurile cu care își improvizase culcușul și le punea la locul lor.
-În țara mea! Care-i țara mea?
-Cum care? Franța - nu?
-Nu Franța, asta în nici un caz. Întîmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franțuz.
-Atunci Olanda?
-Nu sunt nici olandez: acuma confunziu Anversul cu Amsterdamul.
-Flandra cumva?
-Mi-e silă de ce vrei tu să lași să se-nțeleagă, Joe! Eu - și flamand! Am eu mutră de flamand? -nasul butucănos și proeminent, fruntea îngustă și teșită, ochii albaștri spălăciți, „à fleur de tête (1)? Sînt cumva numai trup și picioare deloc, așa cum arată un flamand? Dar tu nici nu știi cum arată - neerlandezii ăștia. Joe, eu sînt din Anvers: maică-mea a fost de acolo, deși se trăgea dintr-un neam franțuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franțuzește.
-Dar taăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că și dumneavoastră sunteți puțintel de pe-aici; și oricine poate să vadă că sînteți din sîngele nostru, dornic să faceți bani și să mergeți mereu înainte cum sînteți.
-Joe, ești cam porc-de-cîine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinerețe, cu obrăznicia asta țărănească: la classe ouvrière - așa se spune în Belgia muncitorilor - se poartă brutal cu patronii lor; și prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan.
-În țara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoții ăștia tineri și domnii cei mari de la Londra e mirați că sîntem neciopliți, da' nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare și ne veselim de-a mai mare hazul cînd îi vedem cum holbează ochii cît cepele și-și întind mînușițele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în față, și pe urmă să-i auzim cum zic mușcîndu-și vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemați!”
-Și sînteți sălbatici, Joe; doar n-oți fi crezînd că sînteți civilizați, nu-i așa?
-Ei, ața și așa, așa și-așa, patroane. Eu zic că noi ăștia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord sîntem mult mai deștepți și știm mult mai multe decît știe fermierii ăia din sud. Negoțul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliți să gîndească. Știți dumneavoastră? Tot scotocind eu la mașinării și altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea cînd văd ceva să caut și care-i pricina, și deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să și citesc și-s dornic să aflu ce-or fi avînd de gînd ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi și cu noi; și e alții încă mai deștepți ca mine; mulți sînt printre flăcăii noștri unsuroși de miroase a păcură, și dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulți de au capul cît banița și sînt în stare să-ți lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca și dumneavoastră sau bătrînul de Yorke, da' mai e și unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury și scandalagii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul.
-Știu, Scott, tu te crezi băiat deștept.
-Ei, mă descurc și eu; mă pricep săspun care-i brînză și care-i cretă, și înțeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile care mi-au ieșit în cale, mult mai bine decît socotesc unii de primprejurul meu; numa' că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca și mine, și vreo doi-trei încă și mai de nădejde.
-Ești un om tare de ispravă - un flăcău minunat; dar ți s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciugulești cîteva cunoștințe de matematici practice, și ai aflat unele fleacuri din elementele chimiei, uitîndu-te în fundul căzilor de vopsit, acuma ești un savant neluat în seamă; și nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totodeauna ca pe roate, iar tu, și alții de-o seamă cu tine, mai rămîneți cîteodată și fără lucru și fără pîine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri și întreaga formă de guvernămînt sub care trăiți e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult de atîta, nu este cazul să lași nicii o clipă să se înțeleagă că toate virtuțile s-au refugiat în colibe și au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiș de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă știu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiș de țiglă, fie sub acoperiș de paie, și că în orice făptură omenească, atîta vreme cît mai răsuflă, viciul și virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporții mai mari sau mai mici, iar proporțiile astea nu sînt hotărîte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogați și am întîlnit nemernici care erau săraci, după cum am întîlnit și nemernici care nu erau nici bogați și nici săraci, dar împliniseră dorința Agarei (1) și trăiau într-o bunăstare modestă și voioasă.

(2) Robert Bruce (1274-1329), rege al Scoției, care l-a învins în 1314 pe Eduard al II lea al Angliei.
(1) Bulbucați (fr.).
(1) Personaj biblic, sclava lui Abraham și mama lui Ismael. Izgonită împreună cu fiul ei în pustie, s-a rugat atît pînă cînd un înger le-a arătat un izvor și astfel l-a putut scăpa de la moarte pe Ismael.
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp.60-63.

Biografia președintelui bolivian Rene Barrientos Ortuno (1919-1969) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Președinte bolivian din 1966 pînă în 1969, Ortuno Barrientos a intrat în conflict cu minerii, militarii și mișcarea sindicală.
Născut la Tunary, Cochahamba, Bolivia, la 30 mai 1919, B. a urmat școala locală, apoi a intrat la Colegiul Militar. Sprijinul acordat guvernului lui German Busch a atras după sine eliminarea lui, dar ulterior a fost reprimit, astfel că și-a putut încheia studiile în 1943. A sprijinit lovitura de stat a lui Gualberto Villaroel Lopez în 1943 și a jucat un rol important în organizarea congresului țăranilor din 1945.
B. era ofițer în armata boliviană în momentul revoluției din aprilie 1952 condusă de Movimento Nacionalista Revolucionario (M.N.R.). El s-a alăturat M.N.R. și a activat ca lider al celulei militare a grupului. În 1964, M.N.R. l-a desemnat pe B. să candideze pentru postul de vicepreședinte pe listă cu președintele impus Victor Paz Estenssoro. Ales în iunie, B. a început imediat să facă planuri pentru răsturnarea președintelui de la putere. la 5 noiembrie, în urma loviturii de stat izbutite de B. și generalul Alfredo Ovando Candia, cei doi au fost numiți copreședinți. Însă B. s-a retras cu scopul de a candida ca președinte în 1966. Cîștigînd în fața cîtorva oponenți, el a adoptat un stil de conducere populist și a strîns legăturile cu țărănimea, încheind Pactul Armată-Țărănime din 1966, care a devenit rațiunea de a fi a conducerii militare în anii 1970. De fapt, el a unit propria sa Mișcare Populară Creștină cu Frontul Revoluționar Bolivian într-un singur partid conducător, care nu era decît o față pentru dictatura militară.
Favorizînd accederea la putere a unei clici a antreprenorilor de minerit și importuri și a afaceriștilor agrari, B. a luat atitudine împotriva sindicatelor mineri între 1965 și 1967, distrugînd efectiv mișcarea națională muncitorească. În 1967, guvernul său a fost ținta atacurilor de gherilă conduse de revoluționarul argentinian Ernesto („Che”) Guevara. Forțele lui B. au zdrobit revolta și l-au capturat și ucis pe Guevara.
B. însuși și-a pierdut viața la 27 aprilie 1969, cînd elicopterul său a căzut lîngă Tocopaya, Bolivia. Guvernul a anunțat că aeronava s-a lovit de liniile de înaltă tensiune, însă mulți cred că elicopterul a fost doborît.
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, p. 59/BARRIENTOS ORTUNO, RENE.

Problemele sociale ale Suediei secolului XIX în presă (STRINDBERG 1879)

<
(...)
- În primul rînd trebuie să vă rog să nu mă mai numiți asesor, reluă convorbirea tînărul, pentru că n-am fost niciodată  decît copist temporar și de altfel, începînd de azi s-a terminat și cu asta și la urma urmei sînt doar domnul Falk.
- Ce lovitură!
Domnul Struve arăta de parcă ar fi pierdut o cunoștință de preț, dar rămase binevoitor.
- Dumneavoastră, care sînteți om cu vederi liberale...
Domnul Struve încercă să ia cuvîntul, dar Falk continuă:
- V-am solicitat în calitate de colaborator al liber-cugetătorului Scufița Roșie.
- Mă rog, poftiți, sînt doar un colaborator atît de neînsemnat...
- Am citit articolele dumneavoastră vehemente în problema muncitorească și în toate celelalte chestiuni ce ne stau pe inimă. Sîntem acum în anul III*, cu cifre romane, pentru că reprezentanța noastră națională** se întrunește pentru a treia oară și în curînd ne vom vedea speranțele realizate. Am citi în Prietenul țăranilor excelentele dumneavoastră biografii ale oamenilor politici, oameni din popor, care, în sfîrșit, pot exprima ce au pe suflet; sînteți un om al progresului și vă stimez foarte mult!
(...)
>

SURSA
August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol, ed. Marc, București, 1972, pp. 8-9.

NOTE
* Asemănarea cu calendarul adoptat de republica franceză proclamată în 1792.
** Parlamentul modern rezultat din alegeri democratice.

„Transferuri de izvoare” („TOMIS” 2001)

 ?, Lecturi critice. Transferuri de izvoare, „Tomis”, Constanța, 2001?

Orice poet oricât de mare comite și versuri penibile. Trist e c de cele mai multe ori e încântat de ele. Așa zisele selecții de autor se debarasează greu de poemele care parazitează respectivele antologii. Ieșirea din impas se poate face prin „înhăitarea” poetului cu un confrate (critic literar, consilier editorial) cu gust și cu putere de discernământ și spirit de obiectivitate. După 89, o dată cu moartea cenzurii ideologice, a sucombat și cea de ordin estetic, poeți de toată mâna și versificatori de tot calibrul, adunându-și numele, în complicitate cu cine știe ce editură obscură, pe câte o cărțulie anemică de tristă glorie localistă, contribuind la ceața valorică și la lehamiterisirea cronicarilor literari, nici ei mai breji, somați să le semnalizeze superlativ. Mult mai trist e faptul că în această confuzie metastazată există și posibilitatea ca un poet de reală vocație să treacă neobservat , ori să nu fie apreciat la justa sa valoare. Nefasta stare de fapt în discuție pare să fie exact intuită de Ion Dragomir, gestul lui editorial fiind perfect îndreptățit atunci când tipărește la Editura „Ex Ponto” (Constanța, 2001) antologia Transferuri de izvoare, avându-l ca lector și prefațator pe Arthur Porumboiu, benefică instanță cenzorială, esteticește vorbind, prin aceea că a pus umărul confratern la întocmirea opului sumativ după canoane mult mai nemiloase decât ale semnatarului cărții, semnatar care s-a amestecat prea puțin în destinul plachetelor de până acum când capătă statut de cicluri. Poetul de la Valu lui Traian că poezia sa „se este”, cum ar fi spus Nichita Stănescu, și adevărul se este din abundență sau cu vârf strălucit și îndesat , ca să-l cităm și pe Anton Holban cu acest exemplu de telescopare a unei expresii înțepenite de cine știe când.

Poezia lui Ion Dragomir, marginalizat strategic sub eticheta autodidact sau de mic fermier cu năravuri boeme, acoperă inconfundabil câteva teme și câteva toposuri care ar face oricăror antologii consacrate, să  zicem, casei, obârșiei țărănești, poeziei, sorții, mamei, iubirii, morții, copilăriei, vegetalului (îndeosebi floralului), mării, luminii, cuvântului, numelui alienării, trădării ș. a. m. d.  

Aproape fiecare vers al său este un aforism. Poetul ar putea fi un strălucit de parfumuri, însă, așa cum scrie, e mai mult decât atât. Ghicești în scrisul său încrâncenarea, scrâșnetul sufletului cu care s-a lăsat trudnic desfășurat pe zăpada timpului, strivind sub cuvinte orice notă desuetă prin sentimentalismul pe care și-l face vârtos și cu care se învecinează într-o lacrimă când constată că totul intră sub tăvălugul nemilosul al timpului. În orgoliul său smerit, poetul e însă conștient de forța sa magică de a așeza în panoplia mântuirii tot ceea ce în jur e sortit aneantizării, extincției universale. Lauda creației e una implicită: „Există o casă pe care mi-o spune copilăria / o casă în apropierea clopotniței / o casă cu mulți stejari în oglindă / O casă pe care o cercetează rândunica - / copilărie netezită de galopul calului / Ce-a devenit casa / în care continente-au plutit / și m-alintă mama cu neobositele flori ale plânsului? / O surprind / aranjând obiectele în copilăria mea / lângă lămpile vinului / și lângă prunii măsurând satul cu țuică / Iarna începe să muște și suferința mea / e sărbătoare / e sărbătoare”(Bucium).    

Casa din ciclul Aud foșnetul piramidei e, ca și în cunoscuta poezie a lui Goga, cea părintească, atinsă ruinător de aripa vremii. Nucul bătrân și-a întins crengile în podul ei; aceasta privește spre sat cu încă un ochi  nealtul decât un zid dărâmat ori „doarme în buzunarul singurătății”, însă poetul depășește de fiecare dată simpla constatare elegiacă, suspinul romanțios fiind catapultată prin vrajă transfigurativă în diamant poetic de cea mai bună calitate: „Poezia mă varsă în lume pe conducte de fum / Îmi așază casa în privighetoarea înmugurită” (Transferuri de izvoare). Sau: „Casa călătorește / zidită-i într-o forfotă de crizantemă / și din două biserici / măsoară oamenii / cu lacrimi” (Casa călătorește).

În plan simbolic, telescopând conotații dintre cele mai diverse și mai acoperitoare (poezie, har și destin poetic, punct fix al universului, dragoste, arcă a lui Noe etc),casa poetului, personalizată, e indestructibilă. „Există în fiecare om o casă / Casa poate fi vândută sau de cumpărat / Casa poate fi îndoliată sau nelocuită / Casa poate fi întoarsă cu casa-n pământ sau dărâmată / Casa mea e plutitoare / Nimeni nu poate intra sau ieși ca jefuitor” (Casa plutitoare).  

Motivul casei îl amprentează pe cel erotic, fie spre polul bucuriei, al plenitudinii existențiale: „Încep / a te iubi / așa cum trebuie să încep / a-mi acoperi casa cu țigle” (Încep a te iubi), fie spre cel al tristeții intrinseci despărțirii de ființa iubită, mântuirea prin poezie fiind posibilă grație faptului că între locuință și perenitatea cuplului se poate trasa semnul egalității: „Casa / poartă urma / pașilor tăi / precum mărul / mușcătura” (Casa).    

Ambientalul imediat se eroticizează cum la puțini alți poeți și forța sa de răsfrângere în univers e inepuizabilă. E o altă modalitate poetică de a survola biografismul strict, anacronismul. Felul în care obiectele casnice, elementele naturii se deifică amintesc de Magda Isanos în ciclul Iubește și nu vei putrezi și o perpetuă reificare a celei dragi, o prezentificare catifelată a absenței ei prin rochia de pe speteaza scaunului, prin pantofii care stau de vorbă cu ai celui rămas acasă, prin scaunele „obosite de singurătate” ș. a. Paradoxul lucrează în favoarea înveșnicirii efemerului, a mântuirii, prin dragoste, a fragilului ființial, (...)  

„Degradarisirea de Evghenie” (RUSU )

 Titus Rusu, Degradarisirea de Evghenie, „Tomis”, Constanța

În Regulamentul Organic există prevederi referitoare la punerea în executare a hotărârilor judecătorești de condamnare a boierilor, pentru comiterea unor infracțiuni. În art. 254 se prevedea că „Orice hotărâre de judecată asupra unui boier ce s-a osândit la vreo pedeapsă trupească ori de necinste, precum închisoare la pușcărie, trimitere la ocnă ș.c.l. nu se va putea pune în lucrare până când Domnul nu-lva scădea din cinstea lui, luându-i rangul și celelalte titluri (...)” „Fețele evghenite mai trebuie a se dezbrăca de evghenie și apoi să se supuie pedepsei hotărâtă de pravile”. Cu alte cuvinte, se proceda la ridicarea rangului boieresc, adică „degradarisirea de evghenie”.

Procedura de degradarisirea de evghenie este complicată și nu e locul să o prezentăm.

Un caz interesant, petrecut în veacul trecut, este prezentat în Pandectele Române din 1937. În baza dispozițiunilor Tribunalului Criminalicesc, patru condamnați pentru omor au fost pedepsiți mai întâi „trupește” în Piața Sfântului Spiridon din Iași, aplicându-li-se între 60 și 100 de lovituri, apoi, în raport de gradul de vinovăție, căminăreasa Vlăhuț a fost trimisă „la o mănăstire de călugărițe să slujească în fiare toată viața ei”, iar ceilalți trei au fost trimiși la „groapa ocnii” să execute diferite pedepse privative de libertate. Căminăreasa Vlăhuț a fost mai degradarisită de evghenie

În regimul comunist s-a instituit o procedură specială pentru cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată a membrilor de partid.

În 1968, după reabilitarea post-mortem a lui Lucrețiu Pătrășcanu, conducerea partidului a declarat că vinovat de asasinarea importantului lider comunist este aparatul judiciar. Pentru a nu se mai comite „abuzuri”, s-a luat măsura ca nici un membru de partid să nu fie cercetat penal, arestat sau trimis în judecată fără aprobarea comitetului județean, municipal sau orășenesc de partid. Nu s-a dat o dispoziție scrisă. S-au dat dispoziții verbale șefilor instituțiilor centrale din sistemul judiciar, care, la rândul lor, le-au trimis subordonaților.

În februarie 1971, a fost emisă o hotărâre a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR privind cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată a membrilor de partid. Hotărârea era secretă. Nu am reușit să intru în posesia ei. Se prelucra de nenumărate ori cu prilejul diferitelor ședințe.

La 1 martie 1979, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR a adoptat o nouă hotărâre, abrogând-o pe cea anterioară. Am reușit să intrăm în posesia Hotărârii nr. 700/00143/1979 a CPEx, din care  reproducem în premieră:

„Art. 8 - Atunci când organele de securitate și miliție sunt sesizate că unii membri de partid, unele cadre alese de organele puterii de stat, în conducerile organizațiilor de masă și obștești, precum și cele care se află în nomenclatura organelor de partid sunt semnalate că desfășoară acțiuni  ce privesc securitatea statului ori săvârșesc alte infracțiuni, vor aduce imediat aceste probleme la cunoștința organelor de partid.

Art. 10 - Atunci când există dovezi cu privire la săvârșirea unor infracțiuni de către membri de partid aleși în organele de partid sau care ocupă funcții din nomenclatura organelor de partid, precum și cadre alese în organele puterii de stat ori în conducerea organizațiilor de masă și obștești care, de asemenea, ocupă funcții din această nomenclatură, cercetarea lor de către organele de urmărire penală, arestarea sau trimiterea în judecată se va face numai cu aprobarea organului de partid respectiv. Comitetele județene, municipale și orășenești vor examina cu deosebită grijă și atenție fiecare caz, în prezența celor în cauză și vor manifesta exigența necesară față de cei care încalcă legile statului.

Înainte de aprobarea arestării sau trimiterii în judecată, organele de partid respective vor hotărî în legătură cu situația de partid și funcția pe care acesta o ocupă.

Art. 11 - În cazurile de săvârșire a unor infracțiuni de către membri de partid sau persoane alese în organe ale puterii de stat ori în conducerea organizațiilor de masă și obștești, care nu dețin funcții în nomenclatura organelor de partid, organele de securitate, miliție, procuratură și justiție vor lua măsura cercetării sau trimiterii în judecată informând despre aceasta, după caz, organul de partid, organul puterii de stat sau conducerea organizației obștești respective.

Art. 12 - În situația când unii membri de partid au săvârșit infracțiuni, organele de partid vor efectua verificările necesare în același timp cu organele de stat, astfel că până la trimiterea în judecată, organizațiile din care aceștia fac parte să poată hotărî asupra calității de membru de partid a celor în cauză.

Art. 13 - Aliniat ultim.

În cazul în care un membru de partid a fost prins în flagrant delict și s-a impus reținerea lui, organele de urmărire penală vor informa imediat organul de partid în nomenclatura căruia se află, pentru a clarifica situația de partid a acestuia.”

Secretariatul Comitetului Județean Constanța al PCR, mai zelos, a extins hotărârea CPEx, dispunând ca nici un membru de partid să nu fie cercetat, arestat sau trimis în judecată. fără aprobare, indiferent dacă făcea parte sau nu din nomenclatura de partid. Dacă, după aprobarea cercetării, se ajungea la concluzia că este vinovat, procuratura făcea o nouă informare către comitetul județean, municipal sau orășenesc de partid, pentru a obține aprobarea trimiterii în judecată. Această procedură birocratică dura uneori 2-3 ani. În mediul rural, în timpul campaniilor agricole nu se țineau ședințe. În preajma zilelor de 1 Mai, 23 August sau  30 Decembrie, se considera că nu este „politic” să se țină ședințe în care să se ia măsura excluderii din partid. Când totuși se convoca ședința de partid, țăranii se solidarizau și nu erau de acord dcu excluderea colegului lor. În acest caz, se bloca trimiterea în judecată, fiindcă exista dispoziția ca nici un membru de partid să nu ajungă în fața instanței cu „carnetul în buzunar”.

Organele de partid superioare se abțineau să infirme hotărârile organizațiilor de bază, pe motiv că acestea ar fiu provocat iritarea muncitorilor. Situația se rezolva în mod frecvent prin apariția unor decrete de amnistie și grațiere, în baza cărora se dădeau soluții de netrimitere în judecată sau se aplica o amendă administrativă de 1.000 lei. Așii corupției constănțene, cu toate relațiile în nomenclatură, erau excluși din partid, arestați, trimiși în judecată și condamnați la lungi pedepse de închisoare. La fel și cei care comiteau infracțiuni împotriva vieții, integrității corporale sau violuri.

De regulă, nu se aproba trimiterea în judecată a țăranilor care sustrăgeau de pe câmp porumb, grâu, cartofi și alte produse în cantități mici. Se trecea peste avertismentele lui Ceaușescu, care nu ostenea repetând că sustragerea de cereale reprezintă un act contrarevoluționar.

Degradarisirea de evghenie sau scoaterea din boierie se făcea după ce „tribunalul criminalicesc” pronunța, independent, hotărârea de condamnare. În cazul membrilor de partid, cercetarea, arestarea și trimiterea în judecată se făcea după ce se proceda la excluderea din partid. Partidul se substituia organului specializat al statului și aprecia asupra oportunității trimiterii în judecată. Se comitea o ingerință în administrarea justiției.

Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin (WERTH 1998)

Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin, trad. & cuvânt înainte & note F. Constantiniu (ed. II, Paris, 1998), Corint/Istorie universală – Microsinteze – 3, București, 2000, 143 p.

5 Prefață - Florin Constantiniu

9 Introducere

11 Capitolul I Anii de supraviețuire și de formare (1918-1921)
I. Instituționalizarea bolșevismului

1. Primele decrete

2. Dictatura politică, dizolvarea Adunării Constituante și slăbirea sovietelor
II. De la Brest-Litovsk la războiul civil

1. Brest-Litovsk: iluzia unei păci

2. Desfășurarea războiului civil
III. „Comunismul de război”

1. O economie etatizată, o societate mobilizată

2. Dictatura politică, militarizarea, teroarea

3. Comunismul de război și victoria regimului

IV. Criza „comunismului de război” și cotitura din martie 1921

1. Răscoale țărănești, regresiune economică, arhaizare socială

2. Schimbări în Partid și criza acestuia

3. Insurecția de la Kronstadt (februarie-martie 1921)

4. Congresul al X lea: o cotitură decisivă

36 Capitolul II Anii NEP-ului (1921-1928)
I. Dezbaterea asupra federalismului și formarea URSS

II. „Alianța muncitoresc-țărănească”: dezbateri teoretice și realități economice
1. Premisele teoretice și dezbaterile privind căile de dezvoltare

2. Ambiguitatea și incoerența NEP-ului

III. Luptele politice pentru putere (1922-1927)
1. „Ultima bătălie a lui Lenin” (1922-1923)

2. Primele lupte pentru putere (1923- ianuarie 1924) 

3. Moartea lui Lenin, începuturile cultului, însușirea moștenirii (1924)

4. A doua înfrângere a lui Troțki și ruptura „troikăi” (1924-1925)

5. „Opoziția unificată” și înfrângerea politică a lui Troțki (1926-1927) 

IV. Sfârșitul NEP-ului (sfârșitul lui 1927 - sfârșitul lui 1929)

1. „Criza colectărilor” din iarna 1927-1928

2. Înfrângerea „opoziției de dreapta”

3. Fuga înainte

59 Capitolul III Anii 1930, un deceniu hotărâtor
I.„Marea cotitură” (1929-1933)

1. Colectivizarea agriculturii

2. Primul plan cincinal: industrializarea, revoluția culturală și socială

3. Partidul în fața „Marii cotituri”
II. Ruptura și complotul (1934-1939)

1. De la Congresul al XVII lea la asasinarea lui Kirov 

2. Creșterea tensiunilor (începutul lui 1935-septembrie 1936)

3. „Ejovșcina” (sfârșitul lui 1936- sfârșitul lui 1938)

III. Bilanțul unui deceniu decisiv

1. Crearea unu model de dezvoltare

2. O societate destructurată

3. Stalinismul 

84 Capitolul IV URSS în relațiile internaționale (1921-1941)
I. Marile orientări ale politicii externe sovietice în timpul NEP-ului

1. Germania, un partener privilegiat în Europa

2. Relații dificile cu Marea Britanie și Franța

3. China, un partener privilegiat în Asia
II. Lupta împotriva „social-fascismului” și „agravarea contradicțiilor interimperialiste” (1928-1933)

1. Congresul al VI lea al Kominternului: o cotitură majoră

2. Mitul „agravării contradicțiilor interimperialiste” (1928-1933)

3. Spre o diversificare a relațiilor diplomatice

III. URSS în jocul „securității colective” (1934-1939)

1. „Noul curs” al diplomației sovietice 

2. URSS și războiul din Spania 

3. Falimentul „securității colective”
IV. Pactul germano-sovietic și expansionismul sovietic

1. Pactul germano-sovietic

2. „Protocolul secret” în aplicare

3. Degradarea relațiilor germano-sovietice

100 Capitolul V URSS în război (1941-1945)
I. Invazia nazistă

1. Planul „Barbarossa”, succesul și limitele „Blitzkrieg”-ului

2. „Armata Roșie asasinată”

3. Evacuare, reconversiune și solidaritate aliată
II. Cotitura în război (vara 1942 - vara 1943)

1. Înfrângerile sovietice din vara lui 1942

2. Stalingrad și Kursk: două victorii sovietice decisive
III. Pentru a înțelege revirimentul sovietic

1. Reconversiunea economiei sovietice și consecințele sale

2. Rolul ajutorului aliat

3. Barbaria nazistă și eșecul „Ostpolitik”-ului

4. Patriotism, slăbirea controalelor și consens social
IV. Spre victorie (vara 1943 - mai 1945)

1. Conferința de la Teheran

2. Ofensiva sovietică în anul 1944

3. Conferința de la Ialta și victoria

117 Capitolul VI Stalinismul desăvârșit
I. Revenirea la modelul antebelic și întărirea controalelor

1. Revenirea la modelul antebelic

2. Întărirea controalelor și represiunea

II. URSS în relațiile internaționale postabelice

1. Noul climat din Europa: de la Potsdam la conferința de la Paris (iulie 1945-iulie 1947)

2. Bipolarizarea și războiul rece

3. Ruptura sovieto-iugoslavă și consecințele ei

4. Războiul rece la apogeu

III. Stalinismul desăvârșit

1. Trăsăturile specifice ale structurilor de putere

2. Conflicte și alternative politice

3. Ultimul complot

134 Concluzii

137 Bibliografie

coperta IV

Apariția Istoriei Uniunii Sovietice a lui Nicholas Werth în versiune românească reprezintă, în egală măsură, un eveniment științific și cultural: științific, întrucât oferă, într-o lucrare de sinteză, „ultimul cuvânt” al cercetărilor de sovietologie; cultural, întrucât pune la îndemâna publicului cititor din țara noastră - într-o expunere de mare accesibilitate - elementele absolut necesare culturii politice a celui ce dorește să înțeleagă ce a fost regimul comunist, de a cărui moștenire - judecând după dificultățile tranziției - ne separăm atât de încet și de anevoie.