Tradiție versus modernitate la un preot anglican în perioada interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Știi foarte bine ce vreau să spun: dumneata întrupezi întreaga veche tradiție: „la dispoziția dumneavoastră ”, și așa mai departe; și totuși așa de teribil de modern. și tolerant, și lipsit de prejudecăți...
- Hm! făcu Hillary, emițînd un rotocol de fum.
- Sînt sigură că dumneata crezi în controlul nașterilor.
- Mă rog, replică Hillary, poziția noastră, a preoților, în problema aceasta e cam ironică. Pe vremuri, a susține teza limitării populației era considerat drept o lipsă de patriotism. Dar în ziua de azi, cînd toate zborurile astea și gazele otrăvitoare hrănesc cu prisosință țărîna, cînd șomajul crește violent, mi-e teamă că e o lipsă de patriotism să nu susții limitarea populației din țara noastră. Cît despre principiile creștine - fiind patrioți, n-am ținut seama în timpul războiului* de principiul creștin „să nu ucizi” - tot așa și acum, fiind patrioți, nu putem aplica, în mod logic, principiul creștin „să nu limitezi”. Oricum, în ce privește mahalalele, controlul nașterilor e esențial.
- Apoi dumneata nu crezi nici în iad...
- Ba cred, ăsta a fost făurit.
- Ești un adept al duminicilor închinate jocurilor sportive, nu-i așa?
Hillary încuviință dînd din cap.
- Și al băilor de soare în pielea goală?
- Aș fi, dacă ar exista soare.
- Și al femeilor care poartă pijama și fumează.
- Dar nu tutun prost; sînt categoric împotriva tutunului prost.
- Găsesc că e nedemocratic.
- N-am ce-i face, Dinny. Adulmecă! Și pufăi o gură de fum în direcția ei.
Dinny trase pe nări.
- Are și latakia (1) în amestec, miroase bine; dar femeile nu pot să fumeze bine. presupun că avem cu toții, pe undeva, o idee fixă, și a dumitale e: „nu tutun prost!” În afara de asta însă, ești uimitor de modern, unchiule. Cînd mă aflam la tribunal și priveam la toate mumiile de acolo, mi s-a părut că unica față cu adevărat modernă e a dumitale.
- Ăsta-i un oraș conservator, cu catedrală, draga mea.
- Mă rog, cred că procentul de modernitate al oamenilor este mult supraestimat.
- Tu nu trăiești la Londra, Dinny.Totuși, într-un fel ai dreptate. Exprimarea francă a unor anumite lucruri nu înseamnă propriu-zis schimbare. Deosebirea dintre zilele tinereții mele și cele de azi se rezumă la o deosebire de exprimare. Și noi aveam îndoieli, curiozitate, dorințe, dar nu le exprimam. Acum toate acestea sînt exprimate. Cunosc o mulțime de tineri universitari - vin să lucreze la Maidane, știi... Ei bine, ăștia au fost învățați încă din leagăn să spună tot ce le trece prin cap - și spun, nu glumă! Noi tăceam, înțelegi; dar și nouă ne treceau prin cap exact aceleași aceleași lucruri. Asta-i toată deosebirea. Asta și automobilele.
- Atunci eu sînt încă demodată. Nu mă pricep deloc la exprimare.
- Din pricină că ai simțul umorului, Dinny. Acționează ca o frînă și te face să fii mereu sub autocontrol. Puțini tineri din ziua de azi par să mai aibă simțul umorului; au de multe ori spirit - dar nu-i același lucru. Tinerii noștri scriitori, pictori, muzicieni, crezi că ar putea să mai creeze dacă s-ar lua singuri în rîs? Pentru că asta e adevărata probă a umorului.

(1) O marcă de tutun foarte scump, produs în localitatea Latakia, lîngă Beirut.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 240-242.

NOTĂ M.T.
* Primul Război Mondial (1914-1918)

Patriotism versus religie în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Adevărat, zise judecătorul, asta-i cea mai bună întrebuințare ce s-ar putea da banilor. După opinia mea, prea multele poteci sunt una dintre plăgile satelor noastre. A zecea parte a proceselor aduse înaintea judecătorilor de pace au drept pricină diferite servituți nedrepte. Astfel, într-o mulțime de comune, se atentează, aproape nepedepsit, la dreptul de proprietate. Respectul față de proprietate și de lege sînt două sentimente prea ades nesocotite în Franța și pe care ar trebui să le propagăm. Sînt mulți oameni care găsesc că e dezonorant să sprijine legea și  Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala, zicală ce pare dictată de un lăudabil sentiment de generozitate, nu este în fond decît o formulă ipocrită care ne ajută să ne disimulăm egoismul. Să recunoaștem: nu suntem patrioți! Adevăratul patriot este cetățeanul destul de pătruns de importanța legilor pentru a impune respectarea lor cu orice risc. A lăsa liber pe un răufăcător nu înseamnă a te face vinovat de crimele lui viitoare?
- Toate se leagă între ele, spuse Benassis. Dacă primari ar întreține mai bine drumurile, n-ar fi atîtea poteci. Apoi, consilierii municipali ar fi mai instruiți, i-ar sprijini pe primar și pe proprietari atunci cînd aceștia se opun unor servituți nedrepte; cu toții ar explica celor ignoranți că și castelul, și ogorul, și bordeiul, și copacul sunt lucruri deopotrivă de sfinte și că DREPTUL nu e nici mai mare, nici mai mic în raport cu valoarea proprietății. dar un asemenea progres nu se poate obține îndată, el depinde de conștiința populație, pe care nu o putem reforma din temelie decît cu cu ajutorul intervenției eficace a preoților. Vorbele astea nu dumneavoastră vi le adresez, domnule Janvier.
- Nici nu le iau altfel, răspunse preotul rîzînd. Nu mă străduiesc eu să apropii dogmele religiei catolice de vederile dumneavoastră administrative? Tocmai de aceea am încercat, nu odată, în instrucțiunile mele pastorale despre furt, să-i conving pe locuitorii din parohie de justețea ideilor pe care le-ați exprimat despre drept. În adevăr, Dumnezeu nu cîntărește furtul după valoarea obiectului furat, ci îl judecă pe hoț. Acesta e sensul parabolelor cu care am încercat a familiariza inteligența credincioșilor mei.
- Ați izbutit, domnule preot, spuse Cambon. Eu, unul, pot aprecia schimbările pe care le-ați adus în conștiința, comparînd starea de astăzi a comunei cu cea din trecut. Sînt sigur că există puține cantoane în care muncitorii să fie atît de conștiincioși în timpul lucrului. (..) În sfîrșit, ați izbutit să-i convingeți pe țărani că timpul liber al bogătașilor este recompensa unei vieți de economie și de muncă.
- Dacă-i așa, spuse Genesta, înseamnă că sînteți mulțumit de ostașii dumneavoastră, domnule preot?
- Domnule căpitan, răspunse preotul, pe lumea asta nu trebuie să ne așteptăm să descoperim îngeri. Pretutindeni unde e sărăcie, e și suferință. Suferința, sărăcia sînt forțe vii care au abuzurile lor, după cum și puterea le are pe ale sale. Țăranii care au parcurs două leghe pînă la țarina lor și seara s-au întors istoviți - atunci cînd văd niște vînători  care trec peste ogoarele și holdele lor ca să ajungă mai degrabă  la cină, credeți că vor pregeta să-i imite? Printre cei care bătătoresc potecile de care se plîngeau  mai adineaori domnii, care sînt delincvenții?  cei ce trudesc, sau cei ce se distrează? Astăzi, bogătașii și săracii  ne dau, deopotrivă bătaie de cap. Credința ca și puterea trebuie întotdeauna să coboare din înălțimile fie cerești, fie sociale; iar astăzi nu încape îndoială că păturile suspuse au mai puțină credință decît poporul, căruia Dumnezeu îi făgăduiește cerul drept răsplată a suferințelor cu răbdare îndurate. Deși supus disciplinei ecleziastice și gîndirii superiorilor mei, cred că multă vreme va trebui să fim mai puțin exigenți în chestiunile de cult și să încercăm a reînsufleți sentimentul religios  în păturile mijlocii, acolo unde credința se discută în loc să se practice învățăturile ei. Mania de a filozofa a celor bogați a constituit un exemplu cît se poate de fatal pentru cei săraci și a provocat prea îndelungi interregnuri în împărăția Domnului. Ceea ce putem obține astăzi de la credincioșii noștri depinde în întregime de influența noastră personală; nu-i însă trist lucru ca, într-o comună, credința să se datoreze numai respectului de care bucură un om?  Cînd credința va fecunda din nou ordinea socială și va impregna toate păturile cu învățătura ei, cultul său nu va mai fi pus în discuție. Cultul unei credința este forma ei, iar societățile nu subzistă decît prin forme. Voi cu drapelul, noi prin cu crucea...
(...)
- Domnule, continuă preotul, a munci înseamnă a te ruga. Căci practica presupune  cunoașterea principiilor religioase care stau la temelia societăților.
- Dar patriotismul? îmtrebă Genestas.
- Patriotismul, răspunse grav preotul, nu inspiră decît sentimente trecătoare, religia le face durabile. Patriotismul este o uitare de o clipă a interesului personal, în vreme ce creștinismul este  un sistem complet de împotrivire la tendințele depravate ale omului.
- Cu toate acestea, domnule, în timpul războaielor Revoluției, patriotismul...
- Da, în timpul Revoluției am făcut minuni, spuse Benassis întrerupîndu-l pe Genestas; dar după douăzeci de ani, în 1814, patriotismul nostru era mort; în timp ce Franța și Europa s-au aruncat asupra Asiei de douăsprezece ori într-o sută de ani, îmboldite de o idee religioasă*.
- Poate, spuse judecătorul, că e ușor lucru să mai tărăgănezi interesele materiale care dau naștere la lupte între popoare; în vreme ce războaiele pornite  pentru apărarea dogmelor, al căror obiect niciodată nu e precis, sînt necesarmente interminabile.
(...)
- Vai domnule, spuse preotul adresîndu-se judecătorului, cum puteți susține că războaiele religioase n-aveau țel precis? Pe vremuri religia era un liant atît de trainic al societății  încît interesele materiale nu se puteau despărți de problemele religioase. Așa că fiecare soldat știa foarte bine pentru ce lupta...
- Dacă oamenii au luptat atît de mult pentru religie, spuse Genestas, înseamnă că Dumnezeu a construit o lume foarte șubredă. O instituție divină ar trebui să impresioneze pe oameni prin adevărul ei.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 145-149.

NOTĂ M.T.
* Cruciadele inițiate de papalitate și înfăptuite de cavalerii din Europa de vest au dus la războaie cu lumea musulmană pentru controlul Locurilor Sfinte în perioada 1096-1291.

Protectorii culturii în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...) Dumnezeu îl înzestrase și cu o inimă din cale-afară de bună: plîngea și se entuziasma cu cea mai mare ușurință; afară de asta, ardea de o patimă dezinteresată pentru artă - și cuvîntul „dezinteresat” este cît se poate de potrivit, pentru că tocmai în artă domnul Benevolenski, ca să spunem adevărul, nu se pricepea deloc. De mirare chiar de unde, în virutea căror legi tainice și neînțelese, apăruse la domnia sa această patimă? Căci era un om picioarele pe pămînt, un om ca mulți alții. De alminteri, la noi în Rusia, întîlnești destui oameni de acest fel.
Dragostea față de artă și de artiști se manifestă la acești oameni de nedescris: e un chin să te întîlnești și să stai de vorbă cu dînșii - adevărați butuci unși cu miere... De pildă, niciodată nu-l numesc pe Rafael* - Rafael, ori pe Coreggio** - Coreggio; „divinul Sanzio, incomparabilul de Allegri”, spun ei, pronunțînd afectat. Oricărui artist mediocru, incult, ambițios și ratat i se adresează cu epitetul de geniu, sau, mai exact, gheniu. Nu vorbesc decît de cerul albastru al Italiei, de lămîile de la sud, de boarea parfumată a țărmurilor Brentei***. „Hei, Vanea, Vanea” sau „Hei, Sașa, își spun cu mult patos unul altuia, noi ar trebui să trăim la miazăzi, da, la miazăzi... căci avem suflete de greci, de greci antici!” Îi poți observa la expoziții în fața unui tablou al vreunui pictor rus (trebuie să remarcăm că, de cele mai multe ori, toți acești domni sînt patrioți înflăcărați). Ba fac un pas au doi înapoi, lăsîndu-și capul  pe spate, ba iar se apropie de tablou; ochii li se umezesc de înduioșare... „Ah, Doamne, Doamne, rostesc ei, în sfîrșit, cu glasul sugrumat de emoție, cît suflet, cît suflet a pus!... cît sentiment, nemaipomenit de mult sentiment!... Și cum e conceput! Cu cîtă măiestrie e conceput!” Dar dacă ați vedea ce tablouri au ei în saloanele lor și ce pictori vin sara la dînșii, beau ceai și le ascultă părerile! Tablourile, înfățișînd propriile lor odăi în perspectivă; o perie în planul drept, o grămăjoară de gunoi pe parchetul lucios, un samovar galben pe masă, lîngă geam, și gazda în persoană în halat și în tichie, cu o dîră de lumină pe obraz. Ce de slujitori ai muzelor, cu zîmbetul înfrigurat și disprețuitor, îl vizitează! Ce domnișoare cu fețe palide-verzui trăncănesc la pianele lor! Căci așa e la noi în Rusia: omul nu se dezică unei singure arte - vrea totul. De aceea nu-i deloc de mirare că acești domni amatori sînt și mari protectori ai literaturii ruse, mai ales a celei dramatice... Piese ca Jacopo Sannazzaro**** pentru ei s-au scris. Lupta, de mii de ori descrisă, pe care o duce talentul nerecunoscut cu oamenii, cu lumea întreagă, îi zguduie pînă în adîncul sufletului.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Tatiana Borisovna și nepotul ei: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 218-219.

NOTE M.T. (Wikipedia)
* Rafaello Sanzio (1483 Urbino - 1520 Roma) = Pictor și arhitect important al Renașterii italiene.
** Antonio Allegri „Coreggio” (1489 Coreggio - 1534 Coreggio) = Pictor al Renașterii italiene, aparținând „școlii din Parma”.
*** Brenta = Râu de 174 km în Italia, izvorând din lacurile nordice Levico și Caldonazzo și se varsă în Marea Adriatică, la sude de laguna Veneției.
**** Jacopo Sannazzaro (1480 Napoli -1530 Napoli) = Poet umanist al Renașterii italiene, care a scris în și latină și în italiană.

Hoinarii din Australia secolului XIX (FRANKLIN 1901)

<
(…) 
O ajutam pe bunica să-și facă socotelile și să scrie scrisori de afaceri și mă ocupam de hoinarii care veneau cu cerșitul. La Caddagat nu i se refuza niciodată cuiva un blid de mîncare. Asta făcea necesară cumpărarea unei tone de făină în plus pe an  și a aproape încă o tonă de zahăr, ca să nu mai vorbim de ceaiul, cartofii, carnea de vită și altele care se ducea în felul ăsta. Asta fără să punem la socoteală consumul de alimente al celorlalte categorii de călători, de care era plină casa tot anul. Să-i fi pus pe aceștia să plătească pentru casă și masă, familia Bossier ar fi făcut cu siguranță avere. Eu stăteam  de vorbă cu circa cincizeci hoinari pe săptămână și rareori îi vedeam pe unul de două ori. Erau o armată întreagă, ce mai! Suflete fără speranță, fără casă, fără țel, fără rușine, vagabondînd de la nord la sud și de la est la vest -  cîte unii de atît amar de vreme, că-și pierduseră orice ambiție bărbătească și nici nu-și mai doreau altceva.

Erau barbate de toate formaturile, mărimile, vîrstele și felurile – băiețandrul obraznic în floarea tinereții, care prin felul său de a cerși îți arată că umilința situației nu l-a uzat încă, sărmani moșnegi cu un picior în groapă cărora nu le mai rămăsese nici o bucurie pe lume, în afară de bere și de tutun. Erau bărbați zdraveni, în floarea vîrstei, care dorerau cu adevărat să muncească, după cum cereau, și chiulangii netrebnici care trăgeau speranța că nu li se dădea de lucru. Mai erau bolnavii, cei cu școală, ignoranții, schilozii, orbii, cei ticăloși, cei onești, nebunii, sănătoșii. Cîte unii, în stilul cerșetorilor de profesie, invocau asupra mea binecuvîntarea cerului; alții erau posomorîțî și ursuzi iar unii atât de nerușinați și de nerecunoscători , încît spuneau că dîndu-le de mîncare nu-mi făceam decît datoria, căci squatter-ii  trăiesc de pe urma hoinarilor, fiindcă dacă nu monopolizau ei tot pămîntul, ar fi avut și aceștia din belșug. O parte din ultimii citați – aveau în ochi o sclipire care te făcea să te cutremuri uitîndu-te la ei și, în timp ce-și învîrteau spasmodic vîna de bou sau își exersau pumnii, vorbeau ațîțat despre „dărîmarea afurisitelor de îngrădituri”  sau de izgonirea din țară a tuturor squatter-ilor* și împărțirea pămîntului la oameni – arătînd limpede că, deoarece ei eșuaseră, dintr-un motiv sau altul, îi înnebunea să vadă că alții au reușit.

De ce se întîmpla acest lucru într-o țară atît de mare, de tînără și resurse nelimitate? Îmi dădea de furcă această întrebare. Legiuitorii noștri nu sînt în stare sau nu au dorința de a privi lucrurile de față. Nu-și dau osteneala să fie adevărați patrioți și oameni de stat. Australia poate să dea la iveală scriitori, oratori, financiari, cîntăreți, muzicieni, actori și atleți cu nimic mai prejos decît al oricărei națiuni de pe pămîntul acesta. De ce nu e în stare să nască fii adevărați, bărbați! care să aibă atîta suflet, minte, credință, evlavie și patriotism încît să se ridice și să scuture lanțul care ne împresoară tot mai mult cu fiecare zi?
(...)
>

SURSA

Miles Franklin, Cariera mea strălucită**, ed. Univers, București, 1991, pp. 125-126.

NOTE M. T.
* Squatter (eng.) = Persoană care stă ghemuită. În Australia, termenul definea pe colonistul care ocupa fără titlu legal un teren nealocat de autorități sau pe crescătorul de oi și bovine. (http://www.oxforddictionaries.com/definition/english/squatter)
** Colțul Colecționarului - “Strălucita mea carieră” de Miles Franklin -
23 iulie 2010 (http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/stralucita-mea-cariera-de-miles-franklin/)

„Cabinetul de stampe” (PREUTU 1988)

 Mariana Preutu, Cabinetul de stampe, „Almanah Scânteia 1988”

(...) 

Ele „au precizat noțiunea de artist, au înnobilat-o oarecum, i-au fixat locul în ierarhia ocupațiilor utile”. Aman va găsi astfel un spațiu în care să poată evolua în voie, încurajat, apreciat, înconjurat de atenția tuturor.

Theodor Aman a trăit în mijlocul unei epoci frământate, al unei epoci în care idealurile patriotice ale revoluției de la 1848 coincideau cu freamătul înnoitor al unei dezvoltări economice, al unei epoci în care, referitor la domeniul artistic, apariția picturii realiste laice marchează ruptura față de tradiția picturii murale, ducând la apariția așa numiților „zugravi de subțire”. Martor al progresului înregistrat în toate domeniile, odată cu unirea principatelor, T. A, a știut să se impună nu numai în conștiința generațiilor contemporane, ci și în aceea a urmașilor, tocmai prin ardenta participare la evenimentele epocii, prin caracterul patriotic al creației lui. Circumscrisă tendințelor generale ale academismului practicat în epocă, arta lui s-a detașat însă prin puterea talentului și a entuziasmului de vechile formule, a afirmat, cu personalitate, ideile cele mai înaintate ale vremii lui, a sensibilizat conștiința contemporanilor față de creația plastică, contribuind substanțial la pregătirea înțelegerii și receptării saltului cu adevărat înnoitor pe planul limbajului pe care-l va aduce plein-airism-ul lui Nicolae Grigorescu.

Artist care nu și-a pierdut niciodată interesul pentru oameni, îndrăgind mai presus de orice istoria românească și dorind, asemenea lui Bălcescu, să-și mobilizeze compatrioții în vederea obținerii libertății și unității naționale, T. A. se apropie foarte mult, nu numai în pictură, dar și în grafica sa de evocarea istorică, de elementele artei romantice. Și nu este lipsit de interes faptul că, asemenea popoarelor mici din centrul și răsăritul Europei care luptau pentru independență națională, A. vedea în această afirmare patetică a idealurilor de libertate cu mijloacele artei o forță capabilă, după expresia lui, „să pună istoria în acțiune”. Bazându-se pe deosebitele resurse tehnice pe care gravura i le oferea, dar și pe un remarcabil talent de desenator, el a lucrat intens în acest domeniu în anii 1872-1881, interesat  de continuarea luptei cu caracter social pe această cale. Posibilitatea multiplicării rapide asigura o largă răspândire a acestor gravuri în cele mai variate medii. Este și motivul care l-a făcut să lucreze intens, astfel încât prin calitatea și bogăția producției din acest domeniu (circa 100 de gravuri), are o substanțială contribuție la dezvoltarea și răspândirea acestui gen în țara noastră. Tematic, aceste lucrări sunt predilect orientate, pe de o parte, spre figurile de seamă ale istoriei și culturii noastre, iar pe de altă parte, spre tipuri și aspecte din mediul rural. Realismul observației și precizia execuției se îmbină la multe din aceste lucrări remarcabile prin sensibila gradare a tonurilor, prin deplina stăpânire a meșteșugului pe care le dovedesc.

„Artistul, ca și literatul, scria A. în carnetele sale de însemnări, trebuie să aparțină timpului său: numai cu această condiție operele lui se vor transmite posterității. El trebuie să aparțină țării sale, numai astfel va fi umanitar. El trebuie să-i exprime opiniile, dacă ține să fie cu adevărat și admirat de gânditori. El trebuie să se arate concret în cugetările lui, numai astfel va avea un ideal”. Crezând cu pasiune în aceste afirmații, A., întemeietorul învățământului artistic românesc, a contribuit prin întreaga activitate la dezvoltarea desenului și gravurii, astfel încât acestea să ajungă ramuri importante ale artelor plastice, pe același plan cu pictura și sculptura, prezente în saloane oficiale și expoziții, în importante colecții particulare.

(...)