<
Stațiune situată la 18 kilometri de Mediaș, în comuna cu același nume, a cărei atracție este frumoasa biserică fortificată*, ridicată în sec. XIV pe baza unei bazilici** romanice. Apele minerale clorurate-sodice de la Bazna au fost studiate între 1762-1779, iar prima așezare balneară datează din 1815.
(...)
>
Sursa
Asociația Județeană de Turism Sibiu, Sibiu - Comoara de la poalele Carpaților, Sibiu, 2007, p. 37.
Note M. T.
* www.cetati.medievistica.ro/cetati/Transilvania/B/Bazna/Bazna/htm
** La grecii antici. sală regală (basilike). La romani, edificiu public pentru procese, comerț și adunări (basilica domus). În Evul Mediu, biserică catolică cu două șiruri de coloane. Azi, mare catedrală. (dexonline.ro)
Se afișează postările cu eticheta comună. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta comună. Afișați toate postările
duminică, 1 iulie 2018
luni, 25 mai 2015
Patriotism versus religie în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Adevărat, zise judecătorul, asta-i cea mai bună întrebuințare ce s-ar putea da banilor. După opinia mea, prea multele poteci sunt una dintre plăgile satelor noastre. A zecea parte a proceselor aduse înaintea judecătorilor de pace au drept pricină diferite servituți nedrepte. Astfel, într-o mulțime de comune, se atentează, aproape nepedepsit, la dreptul de proprietate. Respectul față de proprietate și de lege sînt două sentimente prea ades nesocotite în Franța și pe care ar trebui să le propagăm. Sînt mulți oameni care găsesc că e dezonorant să sprijine legea și Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala, zicală ce pare dictată de un lăudabil sentiment de generozitate, nu este în fond decît o formulă ipocrită care ne ajută să ne disimulăm egoismul. Să recunoaștem: nu suntem patrioți! Adevăratul patriot este cetățeanul destul de pătruns de importanța legilor pentru a impune respectarea lor cu orice risc. A lăsa liber pe un răufăcător nu înseamnă a te face vinovat de crimele lui viitoare?
- Toate se leagă între ele, spuse Benassis. Dacă primari ar întreține mai bine drumurile, n-ar fi atîtea poteci. Apoi, consilierii municipali ar fi mai instruiți, i-ar sprijini pe primar și pe proprietari atunci cînd aceștia se opun unor servituți nedrepte; cu toții ar explica celor ignoranți că și castelul, și ogorul, și bordeiul, și copacul sunt lucruri deopotrivă de sfinte și că DREPTUL nu e nici mai mare, nici mai mic în raport cu valoarea proprietății. dar un asemenea progres nu se poate obține îndată, el depinde de conștiința populație, pe care nu o putem reforma din temelie decît cu cu ajutorul intervenției eficace a preoților. Vorbele astea nu dumneavoastră vi le adresez, domnule Janvier.
- Nici nu le iau altfel, răspunse preotul rîzînd. Nu mă străduiesc eu să apropii dogmele religiei catolice de vederile dumneavoastră administrative? Tocmai de aceea am încercat, nu odată, în instrucțiunile mele pastorale despre furt, să-i conving pe locuitorii din parohie de justețea ideilor pe care le-ați exprimat despre drept. În adevăr, Dumnezeu nu cîntărește furtul după valoarea obiectului furat, ci îl judecă pe hoț. Acesta e sensul parabolelor cu care am încercat a familiariza inteligența credincioșilor mei.
- Ați izbutit, domnule preot, spuse Cambon. Eu, unul, pot aprecia schimbările pe care le-ați adus în conștiința, comparînd starea de astăzi a comunei cu cea din trecut. Sînt sigur că există puține cantoane în care muncitorii să fie atît de conștiincioși în timpul lucrului. (..) În sfîrșit, ați izbutit să-i convingeți pe țărani că timpul liber al bogătașilor este recompensa unei vieți de economie și de muncă.
- Dacă-i așa, spuse Genesta, înseamnă că sînteți mulțumit de ostașii dumneavoastră, domnule preot?
- Domnule căpitan, răspunse preotul, pe lumea asta nu trebuie să ne așteptăm să descoperim îngeri. Pretutindeni unde e sărăcie, e și suferință. Suferința, sărăcia sînt forțe vii care au abuzurile lor, după cum și puterea le are pe ale sale. Țăranii care au parcurs două leghe pînă la țarina lor și seara s-au întors istoviți - atunci cînd văd niște vînători care trec peste ogoarele și holdele lor ca să ajungă mai degrabă la cină, credeți că vor pregeta să-i imite? Printre cei care bătătoresc potecile de care se plîngeau mai adineaori domnii, care sînt delincvenții? cei ce trudesc, sau cei ce se distrează? Astăzi, bogătașii și săracii ne dau, deopotrivă bătaie de cap. Credința ca și puterea trebuie întotdeauna să coboare din înălțimile fie cerești, fie sociale; iar astăzi nu încape îndoială că păturile suspuse au mai puțină credință decît poporul, căruia Dumnezeu îi făgăduiește cerul drept răsplată a suferințelor cu răbdare îndurate. Deși supus disciplinei ecleziastice și gîndirii superiorilor mei, cred că multă vreme va trebui să fim mai puțin exigenți în chestiunile de cult și să încercăm a reînsufleți sentimentul religios în păturile mijlocii, acolo unde credința se discută în loc să se practice învățăturile ei. Mania de a filozofa a celor bogați a constituit un exemplu cît se poate de fatal pentru cei săraci și a provocat prea îndelungi interregnuri în împărăția Domnului. Ceea ce putem obține astăzi de la credincioșii noștri depinde în întregime de influența noastră personală; nu-i însă trist lucru ca, într-o comună, credința să se datoreze numai respectului de care bucură un om? Cînd credința va fecunda din nou ordinea socială și va impregna toate păturile cu învățătura ei, cultul său nu va mai fi pus în discuție. Cultul unei credința este forma ei, iar societățile nu subzistă decît prin forme. Voi cu drapelul, noi prin cu crucea...
(...)
- Domnule, continuă preotul, a munci înseamnă a te ruga. Căci practica presupune cunoașterea principiilor religioase care stau la temelia societăților.
- Dar patriotismul? îmtrebă Genestas.
- Patriotismul, răspunse grav preotul, nu inspiră decît sentimente trecătoare, religia le face durabile. Patriotismul este o uitare de o clipă a interesului personal, în vreme ce creștinismul este un sistem complet de împotrivire la tendințele depravate ale omului.
- Cu toate acestea, domnule, în timpul războaielor Revoluției, patriotismul...
- Da, în timpul Revoluției am făcut minuni, spuse Benassis întrerupîndu-l pe Genestas; dar după douăzeci de ani, în 1814, patriotismul nostru era mort; în timp ce Franța și Europa s-au aruncat asupra Asiei de douăsprezece ori într-o sută de ani, îmboldite de o idee religioasă*.
- Poate, spuse judecătorul, că e ușor lucru să mai tărăgănezi interesele materiale care dau naștere la lupte între popoare; în vreme ce războaiele pornite pentru apărarea dogmelor, al căror obiect niciodată nu e precis, sînt necesarmente interminabile.
(...)
- Vai domnule, spuse preotul adresîndu-se judecătorului, cum puteți susține că războaiele religioase n-aveau țel precis? Pe vremuri religia era un liant atît de trainic al societății încît interesele materiale nu se puteau despărți de problemele religioase. Așa că fiecare soldat știa foarte bine pentru ce lupta...
- Dacă oamenii au luptat atît de mult pentru religie, spuse Genestas, înseamnă că Dumnezeu a construit o lume foarte șubredă. O instituție divină ar trebui să impresioneze pe oameni prin adevărul ei.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 145-149.
NOTĂ M.T.
* Cruciadele inițiate de papalitate și înfăptuite de cavalerii din Europa de vest au dus la războaie cu lumea musulmană pentru controlul Locurilor Sfinte în perioada 1096-1291.
(...)
- Adevărat, zise judecătorul, asta-i cea mai bună întrebuințare ce s-ar putea da banilor. După opinia mea, prea multele poteci sunt una dintre plăgile satelor noastre. A zecea parte a proceselor aduse înaintea judecătorilor de pace au drept pricină diferite servituți nedrepte. Astfel, într-o mulțime de comune, se atentează, aproape nepedepsit, la dreptul de proprietate. Respectul față de proprietate și de lege sînt două sentimente prea ades nesocotite în Franța și pe care ar trebui să le propagăm. Sînt mulți oameni care găsesc că e dezonorant să sprijine legea și Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala, zicală ce pare dictată de un lăudabil sentiment de generozitate, nu este în fond decît o formulă ipocrită care ne ajută să ne disimulăm egoismul. Să recunoaștem: nu suntem patrioți! Adevăratul patriot este cetățeanul destul de pătruns de importanța legilor pentru a impune respectarea lor cu orice risc. A lăsa liber pe un răufăcător nu înseamnă a te face vinovat de crimele lui viitoare?
- Toate se leagă între ele, spuse Benassis. Dacă primari ar întreține mai bine drumurile, n-ar fi atîtea poteci. Apoi, consilierii municipali ar fi mai instruiți, i-ar sprijini pe primar și pe proprietari atunci cînd aceștia se opun unor servituți nedrepte; cu toții ar explica celor ignoranți că și castelul, și ogorul, și bordeiul, și copacul sunt lucruri deopotrivă de sfinte și că DREPTUL nu e nici mai mare, nici mai mic în raport cu valoarea proprietății. dar un asemenea progres nu se poate obține îndată, el depinde de conștiința populație, pe care nu o putem reforma din temelie decît cu cu ajutorul intervenției eficace a preoților. Vorbele astea nu dumneavoastră vi le adresez, domnule Janvier.
- Nici nu le iau altfel, răspunse preotul rîzînd. Nu mă străduiesc eu să apropii dogmele religiei catolice de vederile dumneavoastră administrative? Tocmai de aceea am încercat, nu odată, în instrucțiunile mele pastorale despre furt, să-i conving pe locuitorii din parohie de justețea ideilor pe care le-ați exprimat despre drept. În adevăr, Dumnezeu nu cîntărește furtul după valoarea obiectului furat, ci îl judecă pe hoț. Acesta e sensul parabolelor cu care am încercat a familiariza inteligența credincioșilor mei.
- Ați izbutit, domnule preot, spuse Cambon. Eu, unul, pot aprecia schimbările pe care le-ați adus în conștiința, comparînd starea de astăzi a comunei cu cea din trecut. Sînt sigur că există puține cantoane în care muncitorii să fie atît de conștiincioși în timpul lucrului. (..) În sfîrșit, ați izbutit să-i convingeți pe țărani că timpul liber al bogătașilor este recompensa unei vieți de economie și de muncă.
- Dacă-i așa, spuse Genesta, înseamnă că sînteți mulțumit de ostașii dumneavoastră, domnule preot?
- Domnule căpitan, răspunse preotul, pe lumea asta nu trebuie să ne așteptăm să descoperim îngeri. Pretutindeni unde e sărăcie, e și suferință. Suferința, sărăcia sînt forțe vii care au abuzurile lor, după cum și puterea le are pe ale sale. Țăranii care au parcurs două leghe pînă la țarina lor și seara s-au întors istoviți - atunci cînd văd niște vînători care trec peste ogoarele și holdele lor ca să ajungă mai degrabă la cină, credeți că vor pregeta să-i imite? Printre cei care bătătoresc potecile de care se plîngeau mai adineaori domnii, care sînt delincvenții? cei ce trudesc, sau cei ce se distrează? Astăzi, bogătașii și săracii ne dau, deopotrivă bătaie de cap. Credința ca și puterea trebuie întotdeauna să coboare din înălțimile fie cerești, fie sociale; iar astăzi nu încape îndoială că păturile suspuse au mai puțină credință decît poporul, căruia Dumnezeu îi făgăduiește cerul drept răsplată a suferințelor cu răbdare îndurate. Deși supus disciplinei ecleziastice și gîndirii superiorilor mei, cred că multă vreme va trebui să fim mai puțin exigenți în chestiunile de cult și să încercăm a reînsufleți sentimentul religios în păturile mijlocii, acolo unde credința se discută în loc să se practice învățăturile ei. Mania de a filozofa a celor bogați a constituit un exemplu cît se poate de fatal pentru cei săraci și a provocat prea îndelungi interregnuri în împărăția Domnului. Ceea ce putem obține astăzi de la credincioșii noștri depinde în întregime de influența noastră personală; nu-i însă trist lucru ca, într-o comună, credința să se datoreze numai respectului de care bucură un om? Cînd credința va fecunda din nou ordinea socială și va impregna toate păturile cu învățătura ei, cultul său nu va mai fi pus în discuție. Cultul unei credința este forma ei, iar societățile nu subzistă decît prin forme. Voi cu drapelul, noi prin cu crucea...
(...)
- Domnule, continuă preotul, a munci înseamnă a te ruga. Căci practica presupune cunoașterea principiilor religioase care stau la temelia societăților.
- Dar patriotismul? îmtrebă Genestas.
- Patriotismul, răspunse grav preotul, nu inspiră decît sentimente trecătoare, religia le face durabile. Patriotismul este o uitare de o clipă a interesului personal, în vreme ce creștinismul este un sistem complet de împotrivire la tendințele depravate ale omului.
- Cu toate acestea, domnule, în timpul războaielor Revoluției, patriotismul...
- Da, în timpul Revoluției am făcut minuni, spuse Benassis întrerupîndu-l pe Genestas; dar după douăzeci de ani, în 1814, patriotismul nostru era mort; în timp ce Franța și Europa s-au aruncat asupra Asiei de douăsprezece ori într-o sută de ani, îmboldite de o idee religioasă*.
- Poate, spuse judecătorul, că e ușor lucru să mai tărăgănezi interesele materiale care dau naștere la lupte între popoare; în vreme ce războaiele pornite pentru apărarea dogmelor, al căror obiect niciodată nu e precis, sînt necesarmente interminabile.
(...)
- Vai domnule, spuse preotul adresîndu-se judecătorului, cum puteți susține că războaiele religioase n-aveau țel precis? Pe vremuri religia era un liant atît de trainic al societății încît interesele materiale nu se puteau despărți de problemele religioase. Așa că fiecare soldat știa foarte bine pentru ce lupta...
- Dacă oamenii au luptat atît de mult pentru religie, spuse Genestas, înseamnă că Dumnezeu a construit o lume foarte șubredă. O instituție divină ar trebui să impresioneze pe oameni prin adevărul ei.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 145-149.
NOTĂ M.T.
* Cruciadele inițiate de papalitate și înfăptuite de cavalerii din Europa de vest au dus la războaie cu lumea musulmană pentru controlul Locurilor Sfinte în perioada 1096-1291.
sâmbătă, 23 mai 2015
vineri, 8 mai 2015
Modul de viață al țăranului francez la începutul secolului XIX (BALZAC 1832-1833)
<
(...) De aceea, le-am făgăduit că că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu s e apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rîu și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie. Vai, domnule, mi-au trebuit șase luni ca să înfrîng îndărătniciile pe care le-a întîmpinat realizarea acestei învoieli, atît de avantajoase totuși pentru locuitorii satului. Este de neînțeles cît de mult își iubesc oamenii de la țară dărăpănăturile. Oricît de insalubru i-ar fi bordeiul, săteanul ține la el mai mult decît un bancher la palatul său. De ce? Nu știu. Poate că sentimentele sînt cu atît mai puternice cu cît sînt mai rare. Poate că omul care trăiește prea puțin prin gândire trăiește prin mult prin lucruri, pe care cu atît mai mult le iubește cu cît e mai sărac. Poate că țăranul e ca prizonierul... nu-și irosește puterile sufletului, ci și le concentrează asupra unui singur gînd, ajungînd astfel la o mare energie a sentimentului. Iertați aceste observații ale unui om care numai rareori își rostește gîndul. De alminteri, să nu credeți, domnule, că mi-am pierdut vreodată vremea cu idei găunoase. La noi se cere numai spirit practic și acțiune. Vai, cu cît bieții oameni gîndesc mai puțin, cu atît mai anevoie este să-i ajuți să înțeleagă adevăratele lor interese. Iată de ce m-am resemnat cu toate mărunțișurile acestei inițiative. oamenii îmi spuneau, cu toții, același lucuru, unul dintre acele lucruri de bun-simț și la care nu se putea răspunde nimic: „Vai, domnule, dar casele dumneavoastră încă nu s-au construit!” - „Atunci, le răspundeam, făgăduiți-mi că vă veți muta în ele cînd vor fi gata.” Din fericire, domnule, am hotărît cu toții că tîrgul nostru este proprietar al muntelui la poalele căruia se află satul, acum risipit. Prețul pădurilor de pe înălțimi ne-a fost de ajuns pentru a achita costul pămînturilor și caselor făgăduite, care s-au construit. După ce prima familie de îndărătnici s-a mutat în locuință nouă, celelalt au urmat-o neîntîrziat. Această schimbare a adus oamenilor o bunăstare prea evidentă ca să nu fie prețuită de cei care țineau în modul cel mai superstițios la satul lor fără soare - aș zice fără suflet.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 33-34.
(...) De aceea, le-am făgăduit că că-l voi lăsa pe cretin în culcușul său, cu condiția ca nimeni să nu s e apropie de el, ca familiile din acel sat să treacă peste rîu și să se statornicească în tîrg, în case noi, pe care îmi luam obligația să le construiesc, dîndu-le și pămînt, al cărui preț comuna avea să mi-l restituie. Vai, domnule, mi-au trebuit șase luni ca să înfrîng îndărătniciile pe care le-a întîmpinat realizarea acestei învoieli, atît de avantajoase totuși pentru locuitorii satului. Este de neînțeles cît de mult își iubesc oamenii de la țară dărăpănăturile. Oricît de insalubru i-ar fi bordeiul, săteanul ține la el mai mult decît un bancher la palatul său. De ce? Nu știu. Poate că sentimentele sînt cu atît mai puternice cu cît sînt mai rare. Poate că omul care trăiește prea puțin prin gândire trăiește prin mult prin lucruri, pe care cu atît mai mult le iubește cu cît e mai sărac. Poate că țăranul e ca prizonierul... nu-și irosește puterile sufletului, ci și le concentrează asupra unui singur gînd, ajungînd astfel la o mare energie a sentimentului. Iertați aceste observații ale unui om care numai rareori își rostește gîndul. De alminteri, să nu credeți, domnule, că mi-am pierdut vreodată vremea cu idei găunoase. La noi se cere numai spirit practic și acțiune. Vai, cu cît bieții oameni gîndesc mai puțin, cu atît mai anevoie este să-i ajuți să înțeleagă adevăratele lor interese. Iată de ce m-am resemnat cu toate mărunțișurile acestei inițiative. oamenii îmi spuneau, cu toții, același lucuru, unul dintre acele lucruri de bun-simț și la care nu se putea răspunde nimic: „Vai, domnule, dar casele dumneavoastră încă nu s-au construit!” - „Atunci, le răspundeam, făgăduiți-mi că vă veți muta în ele cînd vor fi gata.” Din fericire, domnule, am hotărît cu toții că tîrgul nostru este proprietar al muntelui la poalele căruia se află satul, acum risipit. Prețul pădurilor de pe înălțimi ne-a fost de ajuns pentru a achita costul pămînturilor și caselor făgăduite, care s-au construit. După ce prima familie de îndărătnici s-a mutat în locuință nouă, celelalt au urmat-o neîntîrziat. Această schimbare a adus oamenilor o bunăstare prea evidentă ca să nu fie prețuită de cei care țineau în modul cel mai superstițios la satul lor fără soare - aș zice fără suflet.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 33-34.
vineri, 5 septembrie 2014
Strămoșii pecenegi ai unui sat de țigani lingurari și ai unei familii boierești în România interbelică (SADOVEANU 1934)
<
(...)
Cum suiau drumușorul spre sprînceana codrului, la stînga, pe coastă, li se arătă satul de țigani lingurari, cu căsuțele joase fără împrejmuiri și grămădite foarte aproape una în alta. Toți locuitorii care se aflau la acel ceas la vetre - adică babe, muieri și copii - se înșiraseră la soare ca să holbeze ochii la împlinirea faptului. Era într-adevăr un fapt - în înțelesul magic al eresului popular - și Lupu Mavrocosti își simți inima bătînd mai grăbit în piept. Acei țigani ai familiei, totdeauna liberi însă întotdeauna legați de casa boierului prin existența pădurii, aveau aceeași atitudine ca și Borza*. Tăceau c-un fel de întristare. Chiar copiii, care de obicei îl întîmpinau cu vîrtej de larmă, stăteau nelintiți, sticlindu-și în soare goliciunea totală. Bărbații lipseau. „Poate s-au dus să se îneceîn tău”, se gîndea Mavrocosti. „Dacă pădurea cade, toți acești locuitori străvechi trebuie să piară”.
(...)
- Logica, zise Mavrocosti, e că vedem numai femei și copii, deoarece bărbații lipsesc. Iar bărbații lipsesc din pricină că sînt în expediții primejdioase ori la închisoare: de multe ori mi-au spus, glumind, că ei n-au nevoie de țintirim. Aici trăiește, domnule, un neam eroic, care nu vrea să se supuie codului dumitale penal. Cei rămași s-au dus probabil să se înece în tău.
(...)
- E o formă de protestare pentru ceea ce voim să facem noi, rîse pieziș Mavrocosti.
În clipa aceea îi ajunse din urmă Marandache Țiganul, feciorul boieresc, gonind în șa naltă turcească.
(...)
- Cine-i țiganul acesta? întrebă Bernard, urmărind cu admirație parabola de bolid a călărețului.
- E un fecior boieresc, răspunse Lupu. Are un nume frumos și cred că e strănepot de prinț pecenegi***, ca și mine.
Mavrocosti rîdea fals. Oaspetele crezu că trebuie să se asocieze c-un zîmbet silit la această veselie nefirească.
- Chestiunea istorică am să ți-o lămuresc după masă, adaose Lupu. Cred că-mi faci plăcerea și onoarea să petreci restul zilei la noi, la Necșeni.
(...)
- Avem vreme, răspunse Lupu, deși, între prietini și oameni de onoare e suficient cuvîntul. Cum însă dumneata ești reprezentantul unor financiari, va trebui să îndeplinim și această formă. Vom face deci, cum spui, două contracte: unul pentru frasini și altul pentru pădure. În prealabil e necesar să vie la Borza și inspectorul silvic. Vom face toate ca să fii mulțămit, domnule Bernard. Deocamdată, să ne bucurăm de această zi unică și să-ți povestesc de ce am scrupule față de țiganii de sub pădure, pe lîngă care am trecut.
- Așa este, se veseli domnul Bernard, dumneata le atribui o importanță istorică.
- Negreșit. Te rog să fii atent. Nici într-un document al familiei noastre nu sînt pomeniți acești oameni ca robi. Se găsesc însemnări, cercetări, și jalbe care-i privesc, însă e clar că trebuie să-i socotim într-o situație deosebită și specială. Ei au fost sub mîna boierului de aici, însă liberi, cu drept de folosință asupra lemnului moale din Borza. Nici măcar nu făceau zile de clacă la lucrul pămîntului; trebuiau să iasă numai la hăituit vînatul. Încolo, răspundeau, pentru industria lor, bani ca și acuma. La 1864 au refuzat pămîntul de împroprietărire**. Au ținut numai să rămîie pe loc, plătind dajdie către comună și către Domnie, așa cu au apucat ei obiceiul din bătrîni. Aceasta e situația. Deci dacă nu sînt vechi sălașe de sclavi, avem de-a face cu o problemă specială și istoricul are dreptul să-și puie întrebări dintre cele mai interesante. (...) Te rog să mai reții că trăiește și acum în această pădure un localnic, pădurar coborîtor din serii de pădurari, pe care-l cheamă Peceneaga. Numele acesta se apropie de al pîrîului Neaga. Însfîrșit, ia-ți osteneala și uită-te la mine și la Kivi. Uită-te și la Sofronie Leca. El e un răzeș vechi, îi am documentele de la Petru Rareș-Voievod****, și e blond ca cea mai mare parte dintre moldoveni. Eu și Kivi sîntem din altă rasă. Mai degrabă semănăm cu Marandache decît cu Sofronie. Ai observat la Marandache profilul de pasere de pradă? Privește și la Kivi. Mai cu samă nasul. E cea mai caracteristică parte a feței ei. Privind acest clonțișor de pajură, am visat eu pe strămoșii mei pecenegi. Am armonizat cu năsușorul ei nomenclatura specială pe care ți-am expus-o și am adaos la asta și tălmăcirea numelui nostru de familie.
- Argumentul mă interesează, suspină domnul Bernard. Numele dumneavoastră. e curat grecesc.
- Desigur, însă noi nu sîntem greci după înfățișare; sîntem oameni mici, cu umerii obrajilor ușor proeminenți. Leagănul neamului nostru a fost deci Asia, nu Elada. Numele nostru originar nu-l știu. L-au dus puhoaiele, viscolele, și uitarea către mările etern-mișcătoare. Deci pămîntenii, în limba lor de-atunci, au găsit mai nimerit să cheme pe un strămoș al meu cu porecla cea mai potrivită. I-au zis Negru. Urmași ai acestuia, adăpați la cultura fanariotă, au tradus în grecește numele lui Costa Negru. Dovada că nu poate fi altfel o găsesc direct în versurile unei balade populare.
(...)
- Ascultă, zise Mavrocosti. E începutul unei balade de o frumuseță pe care numai neamurile pasionate o pot imprima artei lor vorbite.
Au înflorit florile
Odată cu zorile
N-au înflorit florile:
Scoate Costea oile.
Așadar, cel dintîi Costea Negru era crescător de oi, deci nomad măcar în parte. Avea cai și-i curgea în sînge o flacără care arde și-n Kivi. Te fac atent, iubite prietine, că sora mea e o ființă primejdioasă.
(...)
- Concluzia? suspină domnul Bernard.
- Concluzia este asta. În acest coț de lume s-a adăpostit, adus de vînturile întîmplării, un fragment dintr-o rasă care acuma e complect dispărută. De și acest pămînt al Moldovei are proprietatea de a amesteca, a preface și a nivela complect toate stolurile de pasaj, ceva tot a rămas din vechii pecenegi. Au rămas cel puțin cîteva nume, simboluri ale lucrurilor de odinioară. Și a rămas sîngele, care verifică o zicătoare înțeleaptă a localnicilor. Ca și localnicii de altfel, noi cei care avem sînge de demultnu prea ne bucurăm de înțelepciune, nici n-o prețuim. Viața e mai bună pentru noi cînd e împodobită de un vis ori de un cîntec. De aceea zic eu să ami amînăm puțin afacerile și contractele.
- Concluzia! concluzia! cîntă domnul Bernard. Vrei să spui că această prințesă fină, care a prezidat un prînz delicios, e rudă cu acele miniaturi sculptate în eben și palisandru, care stăteau întîi cu fața către noi și pe urmă s-au întors?
- De ce nu? acceptă cu liniște deplină Lupu Mavrocosti. Acei nenorociți, care amenință să se înece în tău, au caracter și temperament, ca și Kivi. Aș putea adăugi că și simpatia mea pentru dînșii e o dovadă că sînt coborîtori din vechii pecenegi. Simpatia de alminteri e reciprocă.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene*****, ed. Albatros, București, 1990, p. 6-7, 16-19.
NOTE M.T.
* Borza = Pădure lângă satul Necșeni (Nicșeni) din județul Botoșani.
** În 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), guvernul Mihail Kogălniceanu a realizat o reformă agrară (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/reformele-lui-cuza-schimbarea-fa-romaniei)
*** Pecenegi = Popor turc nomad originar din stepele Asiei Centrale, care în secolul X a ajuns pe teritoriul viitoarei Țării Moldovei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-le-datoram-migratorilor-pecenegi)
**** Petru Rareș = Domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546)
***** Nopțile de Sînziene (http://altmarius.ning.com/group/clubuldecarte/forum/topics/noptile-de-sanziene-de-mihail-sadoveanu)
(...)
Cum suiau drumușorul spre sprînceana codrului, la stînga, pe coastă, li se arătă satul de țigani lingurari, cu căsuțele joase fără împrejmuiri și grămădite foarte aproape una în alta. Toți locuitorii care se aflau la acel ceas la vetre - adică babe, muieri și copii - se înșiraseră la soare ca să holbeze ochii la împlinirea faptului. Era într-adevăr un fapt - în înțelesul magic al eresului popular - și Lupu Mavrocosti își simți inima bătînd mai grăbit în piept. Acei țigani ai familiei, totdeauna liberi însă întotdeauna legați de casa boierului prin existența pădurii, aveau aceeași atitudine ca și Borza*. Tăceau c-un fel de întristare. Chiar copiii, care de obicei îl întîmpinau cu vîrtej de larmă, stăteau nelintiți, sticlindu-și în soare goliciunea totală. Bărbații lipseau. „Poate s-au dus să se îneceîn tău”, se gîndea Mavrocosti. „Dacă pădurea cade, toți acești locuitori străvechi trebuie să piară”.
(...)
- Logica, zise Mavrocosti, e că vedem numai femei și copii, deoarece bărbații lipsesc. Iar bărbații lipsesc din pricină că sînt în expediții primejdioase ori la închisoare: de multe ori mi-au spus, glumind, că ei n-au nevoie de țintirim. Aici trăiește, domnule, un neam eroic, care nu vrea să se supuie codului dumitale penal. Cei rămași s-au dus probabil să se înece în tău.
(...)
- E o formă de protestare pentru ceea ce voim să facem noi, rîse pieziș Mavrocosti.
În clipa aceea îi ajunse din urmă Marandache Țiganul, feciorul boieresc, gonind în șa naltă turcească.
(...)
- Cine-i țiganul acesta? întrebă Bernard, urmărind cu admirație parabola de bolid a călărețului.
- E un fecior boieresc, răspunse Lupu. Are un nume frumos și cred că e strănepot de prinț pecenegi***, ca și mine.
Mavrocosti rîdea fals. Oaspetele crezu că trebuie să se asocieze c-un zîmbet silit la această veselie nefirească.
- Chestiunea istorică am să ți-o lămuresc după masă, adaose Lupu. Cred că-mi faci plăcerea și onoarea să petreci restul zilei la noi, la Necșeni.
(...)
- Avem vreme, răspunse Lupu, deși, între prietini și oameni de onoare e suficient cuvîntul. Cum însă dumneata ești reprezentantul unor financiari, va trebui să îndeplinim și această formă. Vom face deci, cum spui, două contracte: unul pentru frasini și altul pentru pădure. În prealabil e necesar să vie la Borza și inspectorul silvic. Vom face toate ca să fii mulțămit, domnule Bernard. Deocamdată, să ne bucurăm de această zi unică și să-ți povestesc de ce am scrupule față de țiganii de sub pădure, pe lîngă care am trecut.
- Așa este, se veseli domnul Bernard, dumneata le atribui o importanță istorică.
- Negreșit. Te rog să fii atent. Nici într-un document al familiei noastre nu sînt pomeniți acești oameni ca robi. Se găsesc însemnări, cercetări, și jalbe care-i privesc, însă e clar că trebuie să-i socotim într-o situație deosebită și specială. Ei au fost sub mîna boierului de aici, însă liberi, cu drept de folosință asupra lemnului moale din Borza. Nici măcar nu făceau zile de clacă la lucrul pămîntului; trebuiau să iasă numai la hăituit vînatul. Încolo, răspundeau, pentru industria lor, bani ca și acuma. La 1864 au refuzat pămîntul de împroprietărire**. Au ținut numai să rămîie pe loc, plătind dajdie către comună și către Domnie, așa cu au apucat ei obiceiul din bătrîni. Aceasta e situația. Deci dacă nu sînt vechi sălașe de sclavi, avem de-a face cu o problemă specială și istoricul are dreptul să-și puie întrebări dintre cele mai interesante. (...) Te rog să mai reții că trăiește și acum în această pădure un localnic, pădurar coborîtor din serii de pădurari, pe care-l cheamă Peceneaga. Numele acesta se apropie de al pîrîului Neaga. Însfîrșit, ia-ți osteneala și uită-te la mine și la Kivi. Uită-te și la Sofronie Leca. El e un răzeș vechi, îi am documentele de la Petru Rareș-Voievod****, și e blond ca cea mai mare parte dintre moldoveni. Eu și Kivi sîntem din altă rasă. Mai degrabă semănăm cu Marandache decît cu Sofronie. Ai observat la Marandache profilul de pasere de pradă? Privește și la Kivi. Mai cu samă nasul. E cea mai caracteristică parte a feței ei. Privind acest clonțișor de pajură, am visat eu pe strămoșii mei pecenegi. Am armonizat cu năsușorul ei nomenclatura specială pe care ți-am expus-o și am adaos la asta și tălmăcirea numelui nostru de familie.
- Argumentul mă interesează, suspină domnul Bernard. Numele dumneavoastră. e curat grecesc.
- Desigur, însă noi nu sîntem greci după înfățișare; sîntem oameni mici, cu umerii obrajilor ușor proeminenți. Leagănul neamului nostru a fost deci Asia, nu Elada. Numele nostru originar nu-l știu. L-au dus puhoaiele, viscolele, și uitarea către mările etern-mișcătoare. Deci pămîntenii, în limba lor de-atunci, au găsit mai nimerit să cheme pe un strămoș al meu cu porecla cea mai potrivită. I-au zis Negru. Urmași ai acestuia, adăpați la cultura fanariotă, au tradus în grecește numele lui Costa Negru. Dovada că nu poate fi altfel o găsesc direct în versurile unei balade populare.
(...)
- Ascultă, zise Mavrocosti. E începutul unei balade de o frumuseță pe care numai neamurile pasionate o pot imprima artei lor vorbite.
Au înflorit florile
Odată cu zorile
N-au înflorit florile:
Scoate Costea oile.
Așadar, cel dintîi Costea Negru era crescător de oi, deci nomad măcar în parte. Avea cai și-i curgea în sînge o flacără care arde și-n Kivi. Te fac atent, iubite prietine, că sora mea e o ființă primejdioasă.
(...)
- Concluzia? suspină domnul Bernard.
- Concluzia este asta. În acest coț de lume s-a adăpostit, adus de vînturile întîmplării, un fragment dintr-o rasă care acuma e complect dispărută. De și acest pămînt al Moldovei are proprietatea de a amesteca, a preface și a nivela complect toate stolurile de pasaj, ceva tot a rămas din vechii pecenegi. Au rămas cel puțin cîteva nume, simboluri ale lucrurilor de odinioară. Și a rămas sîngele, care verifică o zicătoare înțeleaptă a localnicilor. Ca și localnicii de altfel, noi cei care avem sînge de demultnu prea ne bucurăm de înțelepciune, nici n-o prețuim. Viața e mai bună pentru noi cînd e împodobită de un vis ori de un cîntec. De aceea zic eu să ami amînăm puțin afacerile și contractele.
- Concluzia! concluzia! cîntă domnul Bernard. Vrei să spui că această prințesă fină, care a prezidat un prînz delicios, e rudă cu acele miniaturi sculptate în eben și palisandru, care stăteau întîi cu fața către noi și pe urmă s-au întors?
- De ce nu? acceptă cu liniște deplină Lupu Mavrocosti. Acei nenorociți, care amenință să se înece în tău, au caracter și temperament, ca și Kivi. Aș putea adăugi că și simpatia mea pentru dînșii e o dovadă că sînt coborîtori din vechii pecenegi. Simpatia de alminteri e reciprocă.
(...)
>
SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene*****, ed. Albatros, București, 1990, p. 6-7, 16-19.
NOTE M.T.
* Borza = Pădure lângă satul Necșeni (Nicșeni) din județul Botoșani.
** În 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), guvernul Mihail Kogălniceanu a realizat o reformă agrară (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/reformele-lui-cuza-schimbarea-fa-romaniei)
*** Pecenegi = Popor turc nomad originar din stepele Asiei Centrale, care în secolul X a ajuns pe teritoriul viitoarei Țării Moldovei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-le-datoram-migratorilor-pecenegi)
**** Petru Rareș = Domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546)
***** Nopțile de Sînziene (http://altmarius.ning.com/group/clubuldecarte/forum/topics/noptile-de-sanziene-de-mihail-sadoveanu)
duminică, 10 noiembrie 2013
Carte poştală din al doilea război mondial
Pe faţă, are sus centrat titlul ''CARTE POŞTALĂ MILITARĂ GRATUITĂ''.
Sub titlul centrat se află două ştampile circulare suprapuse parţial, una cu data ''31 MAR 943'' şi textul ''JUD. CONS'' iar cealaltă cu data ''29. III. 943''.
În colţul dreapta sus se află fotografia regelui Mihai I, cu titlul ''ROMANIA'', iar dedesubt ''POSTA''. Fotografia este acoperită de o ştampilă circulară cu textul ''OFICIUL POŞTAL MILITAR No 116'', în interiorul căruia se vede data ''13 IAN''
Dedesubtul lor se află trei rânduri scrise de mână. Primul rând începe cu un cuvânt care începe cu D, urmat de numele ''Anica'' şi un cuvânt indescifrabil, toate fiind acoperite parţial de cele 3 ştampile. Pe al doilea rând este scris textul ''Com Cerchezu'', iar pe al treilea ''jud Constanţa''. Dedesubt se distinge scris de mână cuvântul ''oficiul''.
În colţul stânga sus are stema regală, cu titul ''ROMANIA'' desupra.
Sub stemă se află încadrat textul ''Noi luptăm,
Voi să subscrieţi la
Imprumutul reîntregirii - 1941''.
În colţul stânga jos se află încercuit textul ''LOCUL SIGILIULUI CENZUREI MILITARE''. Imediat în dreapta se află textul subliniat deasupra ''Semnătura cenzorului'', sub care se vede o semnătură cu culoare roşie.
Între stemă şi cercul sigiliului se află textul încadrat ştampilat ''POSTA MILITARĂ CENZURAT''.
Lângă marginea din stânga a cărţii poştale se află tipărită indicaţia ''Această carte poştală se va utiliza numai de militari.''
Pe verso se află scris de mână textul trimis de militar.
Acesta este încadrat în dreapta şi sus de texte tipărite. În dreapta sunt trecute următoarele interdicţii: ''ATENŢIUNE: Nu se scrie nimic în legătură cu armata. Nu se pune localitatea.''
Sus se află tipărite următoarele indicaţii completate de militar de mână: ''ADRESA TRIMIŢĂTORULUI''; dedesubt este trecut ''Numele şi pronumele'', completat ''Sold. indescifrabil''; dedesubt este trecut ''Regimentul'', completat cu ''9 Cal indescifrabil'', urmat de ''compania'', completat ''indescifrabil''; dedesubt este trecut ''Of. poştal militar Nr.'', completat ''116''.
Textul soldatului, majoritatea şters, umple spaţiul destinat şi acoperă şi spaţiile rămase libere lângă indicaţiile tipărite: ''11/I/943 Dragă soţie şi scumpii mei copii Iubiţi părinţi fraţi indescifrabil aflaţi despre mine că sunt sănătos indescifrabil avand acum puţin timp liber indescifrabil ce mai faceţi copii sunt sănătoşi indescifrabil scrie mi şi mie mai des te rog indescifrabil să ia copiii să se ducă cu ei la Biserică să se roage pentru indescifrabil''.
Am donat cartea poștală filialei Constanța a Muzeului Militar Național.
joi, 3 decembrie 1992
Comuna Valu lui Traian din județul Constanța în 1992 („TOMIS” 1992)
Am încercat să vă relatăm în cele patru pagini, succint, cum apare cum apare comuna Valu lui Traian acum, la început de an 1993, felul cum se implică consiliul comunal pentru a rezolva problemele stringente, care sunt jaloanele ce scot în evidență perspectiva de bunăstare a locuitorilor din cele două localități.
Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a sfântului Crăciun, nașterea Domnului Iisus Hristos, a Noului An 1993, Consiliul comunal format din 17 consilieri, reprezentat de Ștefan Păunescu, primar, Ion Adrian, viceprimar, și Vasile Toma, secretar, calde mulțumiri locuitorilor comunei, agenților economici, colaboratorilor pentru aportul adus în 1992 la realizările notabile și le urează sănătate, bucurii și împliniri în activitate.
Aceleași urări le transmitem și celor care poartă numele sfinților Ștefan, Vasile și Ion și care își serbează ziua de naștere în această perioadă, dorindu-le felicitări, noroc, sărbători fericite și „La mulți ani!”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)