Concurența familiilor englezești din perioada interbelică în ce privește vechimea (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Ei, destul de mult! Are de gînd să scrie  o carte.
- Despre ce?
- Despre familiaTasburgh. A fost aia pe care ra cît pe-aci s-o îngroape și după aceea a trăit în Franța, numai că prin naștere era o Fitzherbert. Pe urmă a mai fost ăla care a luptat în bătălia de la... cum îi zice? ...Nu Spaghetti - cealaltă, mîncare pe care ne-o servește din cînd în cînd Augustine...
- Navarino?* Dar a participat într-adevăr?
- Da, dar s-a spus că n-a participat. Și pastorul vrea să facă lumină în chestiunea asta. Pe urmă a mai existat un Tasburgh decapitat, care a fost dat uitării și neconsemnat nicăieri. Pastorul l-a mirosit.
- Sub domnia cui?
- Mie domniile nu-mi intră niciodată în cap, Dinny. Eduard al șaselea** - sau al patrulea***, așa ceva. Unul sîngeros. Pe urmă, a mai fost ăla care s-a căsătorit cu cineva din familia noastră. Roland îl chema - sau l-o fi chemînd altfel? Dar a făcut nu șțiu ce, ceva grozav - și i-au luat pămînturile. Recalcitrant - ce-nseamnă asta?
- Înseamnă, mătușico, că era catolic în timpul unei domnii protestante.
- Întîi i-au ars casa. E în Mercurius Rusticus**** sau în nu știu ce altă carte. Pastorul zice că era foarte iubit. I-au dat foc la casă în două rînduri, așa mi se pare, și pe urmă au prădat-o - sau o fi fost invers? Avea un șanț de întăritură. Există o listă cu tot ce i-au luat.
- Ce palpitant!
- Dulcețuri, și argintărie, și pui, și rufărie, cred că i-au luat și umbrela, sau în tot cazul ceva caraghios.
- Cînd s-a petrecut asta, mătușico?
- În timpul Războiului Civil*****. El era regalist. Acum îmi aduc aminte că pe el nu-l chema Roland, ci pe ea o chema Elisabeth, după tine, Dinny. Istoria se repetă.
(...)
- Pe urmă a mai fost ultimul amiral - sub William al patrulea****** - care  a murit din beție, amiralul, nu William. Pastorul zice că nu, așa că scrie cartea ca să dovedească. Zice a că a răcit și a luat rom ca să-i treacă, și i-a căzut greu - expresia asta de unde am luat-o?
- Eu o folosesc uneori, mătușico.
- Da. Așa că sînt o sumedenie, vezi bine, în afară de ăia, plicticoși, și merg îndărăt pînă la Eduard Confesorul*******, sau nu mai știu pînă la care. Vrea sa aducă dovezi că familia lor e mai veche decît a noastră. Ce stupid!
- Mătușa mea dragă! murmură Clare. Cine o să citească asemenea carte?
- Nu cred că va fi citită. Dar el o să fie încîntat să-și hrănească snobismul cu ea;
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, pp. 249-250.

NOTĂ M.T.
* Navarino = Localitate pe țărmul vestic al Peninsulei Peloponez din Grecia. În timpul Războiului de independență al Greciei (1821-1829), la 20 octombrie 1827, flota anglo-franco-rusă a distrus flota otomano-egipteană. (http://www.ipta.demokritos.gr/erl/navarino.html)
** Eduard VI Tudor (1536-1553) = Rege al Angliei în perioada 1547-1553. A continuat promovarea confesiunii protestante, începută de tatăl său, Henric VIII, inclusiv prin violență. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensofEngland/TheTudors/EdwardVI.aspx)
*** Eduard IV York (1442-1483) = Rege al Angliei în perioadele 1461-1470 și 1471-1483. A fost unul din protagoniștii Războiului celor două Roze (alb și roșu), respectiv Războiul civil între casele Lancaster și York.
**** Mercurius Rusticus = Scriere a lui Bruno Ryves, preot anglican regalist, apărută în 19 numere. (https://www.royalcollection.org.uk/collection/1023913/mercurius-rusticus-or-the-countries-complaint-of-the-barbarous-outrages-committed)
***** Războiul civil din perioada 1642-1649 s-a defășurat între regele Carol I Stuart al Angliei și al Scoției (1625-1649) și Parlament, încheindu-se cu capturarea și execuția regelui. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/CharlesI.aspx)
****** William IV Hanovra (1765-1837) = Rege al Marii Britanii în perioada 1830-1837. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/WilliamIV.aspx)
******* Eduard III Confesorul (1003-1066) = Antepenultimul rege anglo-saxon în perioada 1042-1066. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensofEngland/TheAnglo-Saxonkings/EdwardIIItheConfessor.aspx)

Strămoșii pecenegi ai unui sat de țigani lingurari și ai unei familii boierești în România interbelică (SADOVEANU 1934)

<
(...)
Cum suiau drumușorul spre sprînceana codrului, la stînga, pe coastă, li se arătă satul de țigani lingurari, cu căsuțele joase fără împrejmuiri și grămădite foarte aproape una în alta. Toți locuitorii care se aflau la acel ceas la vetre - adică babe, muieri și copii - se înșiraseră la soare ca să holbeze ochii la împlinirea faptului. Era într-adevăr un fapt - în înțelesul magic al eresului popular - și Lupu Mavrocosti își simți inima bătînd mai grăbit în piept. Acei țigani ai familiei, totdeauna liberi însă întotdeauna legați de casa boierului prin existența pădurii, aveau aceeași atitudine ca și Borza*. Tăceau c-un fel de întristare. Chiar copiii, care de obicei îl întîmpinau cu vîrtej de larmă, stăteau nelintiți, sticlindu-și în soare goliciunea totală. Bărbații lipseau. „Poate s-au dus să se îneceîn tău”, se gîndea Mavrocosti. „Dacă pădurea cade, toți acești locuitori străvechi trebuie să piară”.
(...)
- Logica, zise Mavrocosti, e că vedem numai femei și copii, deoarece bărbații lipsesc. Iar bărbații lipsesc din pricină că sînt în expediții primejdioase ori la închisoare: de multe ori mi-au spus, glumind, că ei n-au nevoie de țintirim. Aici trăiește, domnule, un neam eroic, care nu vrea să se supuie codului dumitale penal. Cei rămași s-au dus probabil să se înece în tău.
(...)
- E o formă de protestare pentru ceea ce voim să facem noi, rîse pieziș Mavrocosti.
În clipa aceea îi ajunse din urmă Marandache Țiganul, feciorul boieresc, gonind în șa naltă turcească.
(...)
- Cine-i țiganul acesta? întrebă Bernard, urmărind cu admirație parabola de bolid a călărețului.
- E un fecior boieresc, răspunse Lupu. Are un nume frumos și cred că e strănepot de prinț pecenegi***, ca și mine.
Mavrocosti rîdea fals. Oaspetele crezu că trebuie să se asocieze c-un zîmbet silit la această veselie nefirească.
- Chestiunea istorică am să ți-o lămuresc după masă, adaose Lupu. Cred că-mi faci plăcerea și onoarea să petreci restul zilei la noi, la Necșeni.
(...)
- Avem vreme, răspunse Lupu, deși, între prietini și oameni de onoare e suficient cuvîntul. Cum însă dumneata ești reprezentantul unor financiari, va trebui să îndeplinim și această formă. Vom face deci, cum spui, două contracte: unul pentru frasini și altul pentru pădure. În prealabil e necesar să vie la Borza și inspectorul silvic. Vom face toate ca să fii mulțămit, domnule Bernard. Deocamdată, să ne bucurăm de această zi unică și să-ți povestesc de ce am scrupule față de țiganii de sub pădure, pe lîngă care am trecut.
- Așa este, se veseli domnul Bernard, dumneata le atribui o importanță istorică.
- Negreșit. Te rog să fii atent. Nici într-un document al familiei noastre nu sînt pomeniți acești oameni ca robi. Se găsesc însemnări, cercetări, și jalbe care-i privesc, însă e clar că trebuie să-i socotim într-o situație deosebită și specială. Ei au fost sub mîna boierului de aici, însă liberi, cu drept de folosință asupra lemnului moale din Borza. Nici măcar nu făceau zile de clacă la lucrul pămîntului; trebuiau să iasă numai la hăituit vînatul. Încolo, răspundeau, pentru industria lor, bani ca și acuma. La 1864 au refuzat pămîntul de împroprietărire**. Au ținut numai să rămîie pe loc, plătind dajdie către comună și către Domnie, așa cu au apucat ei obiceiul din bătrîni. Aceasta e situația. Deci dacă nu sînt vechi sălașe de sclavi, avem de-a face cu o problemă specială și istoricul are dreptul să-și puie întrebări dintre cele mai interesante. (...) Te rog să mai reții că trăiește și acum în această pădure un localnic, pădurar coborîtor din serii de pădurari, pe care-l cheamă Peceneaga. Numele acesta se apropie de al pîrîului Neaga. Însfîrșit, ia-ți osteneala și uită-te la mine și la Kivi. Uită-te și la Sofronie Leca. El e un răzeș vechi, îi am documentele de la Petru Rareș-Voievod****, și e blond ca cea mai mare parte dintre moldoveni. Eu și Kivi sîntem din altă rasă. Mai degrabă semănăm cu Marandache decît cu Sofronie. Ai observat la Marandache profilul de pasere de pradă? Privește și la Kivi. Mai cu samă nasul. E cea mai caracteristică parte a feței ei. Privind acest clonțișor de pajură, am visat eu pe strămoșii mei pecenegi. Am armonizat cu năsușorul ei nomenclatura specială pe care ți-am expus-o și am adaos la asta și tălmăcirea numelui nostru de familie.
- Argumentul mă interesează, suspină domnul Bernard. Numele dumneavoastră. e curat grecesc.
- Desigur, însă noi nu sîntem greci după înfățișare; sîntem oameni mici, cu umerii obrajilor ușor proeminenți. Leagănul neamului nostru a fost deci Asia, nu Elada. Numele nostru originar nu-l știu. L-au dus puhoaiele, viscolele, și uitarea către mările etern-mișcătoare. Deci pămîntenii, în limba lor de-atunci, au găsit mai nimerit să cheme pe un strămoș al meu cu porecla cea mai potrivită. I-au zis Negru. Urmași ai acestuia, adăpați la cultura fanariotă, au tradus în grecește numele lui Costa Negru. Dovada că nu poate fi altfel o găsesc direct în versurile unei balade populare.
(...)
- Ascultă, zise Mavrocosti. E începutul unei balade de o frumuseță pe care numai neamurile pasionate o pot imprima artei lor vorbite.
Au înflorit florile
Odată cu zorile
N-au înflorit florile:
Scoate Costea oile.
Așadar, cel dintîi Costea Negru era crescător de oi, deci nomad măcar în parte. Avea cai și-i curgea în sînge o flacără care arde și-n Kivi. Te fac atent, iubite prietine, că sora mea e o ființă primejdioasă.
(...)
- Concluzia? suspină domnul Bernard.
- Concluzia este asta. În acest coț de lume s-a adăpostit, adus de vînturile întîmplării, un fragment dintr-o rasă care acuma e complect dispărută. De și acest pămînt al Moldovei are proprietatea de a amesteca, a preface și a nivela complect toate stolurile de pasaj, ceva tot a rămas din vechii pecenegi. Au rămas cel puțin cîteva nume, simboluri ale lucrurilor de odinioară. Și a rămas sîngele, care verifică o zicătoare înțeleaptă a localnicilor. Ca și localnicii de altfel, noi cei care avem sînge de demultnu prea ne bucurăm de înțelepciune, nici n-o prețuim. Viața e mai bună pentru noi cînd e împodobită de un vis ori de un cîntec. De aceea zic eu să ami amînăm puțin afacerile și contractele.
- Concluzia! concluzia! cîntă domnul Bernard. Vrei să spui că această prințesă fină, care a prezidat un prînz delicios, e rudă cu acele miniaturi sculptate în eben și palisandru, care stăteau întîi cu fața către noi și pe urmă s-au întors?
- De ce nu? acceptă cu liniște deplină Lupu Mavrocosti. Acei nenorociți, care amenință să se înece în tău, au caracter și temperament, ca și Kivi. Aș putea adăugi că și simpatia mea pentru dînșii e o dovadă că sînt coborîtori din vechii pecenegi. Simpatia de alminteri e reciprocă.
(...)
>

SURSA
Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sînziene*****, ed. Albatros, București, 1990, p. 6-7, 16-19.

NOTE M.T.
* Borza = Pădure lângă satul Necșeni (Nicșeni) din județul Botoșani.
** În 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), guvernul Mihail Kogălniceanu a realizat o reformă agrară (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/reformele-lui-cuza-schimbarea-fa-romaniei)
*** Pecenegi = Popor turc nomad originar din stepele Asiei Centrale, care în secolul X a ajuns pe teritoriul viitoarei Țării Moldovei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-le-datoram-migratorilor-pecenegi)
**** Petru Rareș = Domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546)
***** Nopțile de Sînziene (http://altmarius.ning.com/group/clubuldecarte/forum/topics/noptile-de-sanziene-de-mihail-sadoveanu)

„Drumurile lui Ion Neculce” (SMÂNTÂNESCU 1984)

 Dan Smântânescu, Drumurile lui Ion Neculce, Sport-Turism, București, 282 p.

5 Înainte vorovire

7 I.La porțile vieții

11 II.Amarnice vremuri

24 III.Săvârșirea grămăticului Enache și înscăunarea Brâncoveanului

44 IV.Intrigi și răzbunări

63 V.Se-nfiripă dragoste nevinovată

72 VI.Zguduitoarea poveste

91 VII.Săvârșirea lui Constantin Cantemir și înscăunarea lui Dumitrașcu Cantemir

128 VIII.Nuntire domnească

146 IX.Domnie nouă

161 X.Din jupâniță, doamnă

174 XI.La Țarigrad

193 XII.Pribegirea 

212 XIII.Înfrângerea lui Carol XII și a lui Mazeppa

221 XIV.Alte orânduiri

231 XV.Schimbări noi, furtuni noi

257 XVI.Ultima luptă a șvedului

264 XVII.Desprinderi dureroase

269 XVIII.Pământul patriei

277 XIX.Viața trece în file

280 Cea din urmă vorovire

Dan Smântânescu (1909 București - 2000 București) a fost publicist, traducător și istoric literar. https://clasapalatina.wordpress.com/profesorii/dan-smantanescu/

Cartea este un roman istoric având ca subiect biografia lui Ion Neculce (1672 Prigoreni/Iași - 1745 Târgu Frumos/Iași). El este considerat de istoriografia română ca al treilea mare cronicar moldovean după Grigore Ureche (1590-1647) și Miron Costin (1633-1691) a căror operă, Letopisețul Țării Moldovei, a continuat-o.

Despre stilul literar al romanului, autorul mărturisește în ultimul capitol, care este de fapt o foarte scurtă postfață: „(...) Am păstrat - uneori - aidoma acelor voroave care prin strălucirea și mireasma lor cronicărească  încânta-vor veacuri de-a rândul plecați ochii ai cetitorilor și, smerit, rogu-te a nu-mi căuta într-aceasta pricină, căci prea au fost frumoase și inima mea înduioșată nu le-a putut îndepărta de inima dumitale. (...)”

Viața personală și publică a cronicarului este prezentată în contextul politic intern și extern al Moldovei. Succesiunea domnilor pe tronul de la Iași este legată de relații Moldovei cu Valahia și de relațiilor ambelor țări cu puterea suzerană, Imperiul Otoman, a cărui decădere a început după eșecul asediului Vienei în 1683. Acțiunea romanului este străbătută de aventuri și povești triste de dragoste, cu participarea personajelor secundare fictive. Apărută în timpul regimului comunist, cartea nu este lipsită de accentul ideologic inerent, poporul revenind periodic ca o victimă a domnilor și boierilor.

Ion Neculce s-a născut pe moșia Prigoreni. azi Ion Neculce, a tatălui său, vistiernicul Enache Neculce, și a mamei sale, Catrina, fiica lui Iordache Cantacuzino.

După moartea vistiernicului în luptă cu polonezii, soția sa, împreună cu copiii Ion, Maria și Sanda, s-au refugiat la București, unde domnea Șerban Cantacuzino (1678-1688).

Debutul în politică al tânărului Neculce a avut loc în 1693, când a dus o scrisoare a lui Constantin Brâncoveanu, domn al Valahiei (1688-1714), către Constantin Cantemir, domnul Moldovei (1685-1693). Dar solul ajunge la Iași după moartea lui C. Cantemir și scrisoarea ajunge la fiul acestuia, Dimitrie, care va fi ales domn de boieri, dar nu va fi confirmat de Poartă, fiind înlocuit cu Constantin Duca (1693-1695).

Duca îl numește postelnic (șambelan) pe Neculce și-l include în solia care va aduce la Iași, în 1694, pe Maria, fiica lui Brâncoveanu, pentru căsătoria cu domnul Moldovei.

Dar Duca este mazilit de Poartă și înlocuit cu Antioh Cantemir (1695-1700), fratele mai mare al lui D. Cantemir, care îl numește succesiv pe Neculce vătaf  de aprozi, vel agă (șeful poliției) și vel spătar (purtătorul spadei domnului). Cu rangul de vel agă, Neculce se căsătorește cu Maria, fiica hatmanului (șeful armatei) Bogdan Lupu, cumnatul domnului. Cei doi vor avea o fată, Maria, și un băiat,Ilie.

Când A. Cantemir a fost mazilit din a doua domnie (1705-1707), vel spătarul Neculce a fost unul din cei doi caimacami ai Moldovei până la sosirea noului domn, Mihai Racoviță (1707-1709).

Dar în această a doua domnie a lui Racoviță, Neculce a fost nevoit să se refugieze în Polonia pentru a scăpa de pedeapsa capitală care i-a vizat pe mulți adversari ai voievodului. Ulterior a reușit să se împace cu Racoviță și a revenit în Moldova, unde a fost numit ca staroste al Cernăuțiului.

În planul politicii externe, situația europeană se complică prin ascensiunea Rusiei țariste în timpul lui Petru cel Mare (1682-1725), intrat în Marele Război al Nordului (1700-1721) cu Suedia regelui Carol XII (1697-1718), aliat cu răsculatul hatman cazac Ivan Mazeppa (1687-1709), părintele independenței Ucrainei față de Rusia. Dar aliații pierd în 1709 bătălia de la Poltava în fața lui Petru, iar Mazeppa a murit la scurt timp, fiind înmomântat la Galați, în timp ce Carol XII s-a refugiat în raiaua Bender (Tighina). 

Dar în anul următor, regele suedez reușește să-l convingă pe sultanul Ahmed III (1703-1730) să declanșeze războiul cu Rusia. În acest context, Cantemir este numit domn al Moldovei și îl numește hatman pe Neculce. Domnul încheie în aprilie 1711 o alianță secretă cu Petru, dar aliații sunt înfrânți în iulie de marele vizir la Stănilești. Cantemir este nevoit să se refugieze în Rusia, împreună cu boierii și slujitorii credincioși, aceștia fiind așezați la Harkov.

Dar, treptat, apropiații lui Cantemir încep să-l părăsească deoarece fuseseră nevoiți să-și lase familiile în Moldova. Neculce a plecat și el în 1713 în Polonia, dar a trebuit să aștepte până în 1720 până a obținut iertarea de la Poartă. A obținut de la Mihai Racoviță, aflat la a treia domnie (1716-1726), moșiile care îi fuseseră uzurpate de alți boieri.

Domnul Grigore II Ghica (1726-1733) l-a numit mare vornic al Țării de Sus.

Rămas singur după decesul soției în 1738, Neculce decide în 1743 să ducă mai departe Letopisețul Țării Moldovei. După cum mărturisește în cronică, pentru perioada de la domnia lui Eustratie Dabija (1661-1665) până la Gheorghe Duca (1665-1666; 1668-1672; 1674-1678) a folosit „izvoade ce am aflat la unii și alții din auzitele celor bătrâni boieri”, iar până la Constantin Mavrocordat (1743) „am scris singur dintru a mea știință, cât s-au tâmplat în viața mea.”

A decedat în 1745.

Romanul este marcat, în mod inerent, de diverse inexactități istorice, unele poate chiar intenționate.

„Când au venit Neagoe Vodă” (COPĂCIANU 1976)

 Emanoil Copăcianu, „Când au venit Neagoe Vodă”, Cartea Românească, București, 1976, 279 p.

5 Un jurământ pe fazan și o poveste de dragoste la Glogova

20 Un tânăr, dar nu ca oricare altul

49 La Retezeni, pe apa Râmnicului

74 Feciorul armașului Drăcea

100 Vlăduț...

114 „Io, Neagoe Basarab”...

127 Domnie...

143 „Și mult s-au mai minunat ei, văzând-o...”

167 ...Căile domnului...

187 Târnosirea

214 Griji și supărări domnești

241 „Când au murit Neagoe-vodă”

265 Destin...