Creditor versus debitor în capitalismul britanic din secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Și ca regulă generală, pe care-o proclamă toți creditorii înclinați spre severitate, dar destul de îngăduitori față de ei înșiși, nici unul din oamenii care au dat greș în afaceri nu-i, fără îndoială, om cinstit. Ei ascund întotdeauna cîte ceva; exagerează posibilitățile de cîștig; nu suflă un cuvînt despre situația reală a afacerilor; declară că totul e în regulă, pe cînd ei nu mai au în realitate nici o speranță; au zîmbetul pe buze (ce zîmbet dureros) chiar cînd se găsesc la doi pași de faliment și sînt gata să se agațe de orice pretext, ca să obțină o amînare, sau de orice sumă de bani ca să întîrzie, măcar cu cîteva zile, inevitabila catastrofă. „Jos cu necinstea asta!” strigă victoriosul creditor, acoperindu-l de ocări pe dușmanul căzut la pămînt. „Nebunule, de ce te agăți de un pai?” îi șoptește rațiunea calmă omului care se îneacă. „Nemernicule, de ce cauți să mă scapi, să nu apari în inevitabila Gazette*? spune prosperitatea nenorocitului care se zbate în neagra deznădejde. Cine n-a băgat în seamă zelul cu care cei mai apropiați prieteni și oamenii cei mai cinstiți se suspectează unii pe alții și se acuză reciproc de înșelătorie cînd e vorba de bani? Fiecare face așa. Fiecare are dreptate, bănuiesc, și lumea e plină de tîlhari.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 181.

NOTE M. T.
* The London Gazette a fost întemeiată în 1665 ca un ziar oficial, având și o secțiune destinată anunțării insolvențelor și a falimentelor. (https://www.thegazette.co.uk/history)
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Propagandă electorală la sat în Anglia anului 1931 (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
Obiceiul cunoscut sub numele de propagandă electorală, mai ciudat în realitate decît sună propriu-i nume, era în toi în împrejurimile Condafordului. Fiecare sătean fuse invitat să-și dea seama cît ar fi de potrivit să voteze cu Dornford, și cît de la fel de potrivit ar fi să voteze cu Stringer. Fuseseră îndemnați, mod public și zgomotos, de doamne coborîte din mașini, ba chiar de voci țîșnite din megafoane în intimitatea caselor lor. Prin ziare și manifeste fuseseră îmboldiți să înțeleagă că numai ei, sătenii, pot salva țara. Li se ceru să voteze devreme, numai să voteze des nu li se ceru. în centrul atenției lor se ivise o uluitoare dilemă: anume, ori cu cine ar vota, tot ei ar salva patria. Fuseseră sfătuiți de oameni care păreau să cunoască orice, în afară de felul cum ar putea fi salvată patria. Nici candidații, nici doamnele din alaiul lor, nici misterioasele voci fără trup, nici fițuicile nu făcuseră cea mai mică încercare de a le lămuri acest mister. Era mai bine așa pentru că, în primul rînd, nimeni nu avea habar. Și, în al doilea rînd, de ce să intri în amănunte particulare, cînd te poți sluji de generalități? De ce să atragi atenția asupra faptului că generalul e alcătuit din amănunte particulare, sau asupra certitudinii politice că promisiunea nu devine niciodată fapt concret? Mai bine, infinit mai bine, să faci afirmații vagi și vaste, să-i insulți pe adversari și să-i numești pe alegători cei mai teferi la minte și cei mai încredere oameni din lume.
Dinny nu făcea propagandă electorală. Zicea că nu se pricepe, și poate că în sinea ei era conștientă de caracteristicile datinii. Clare, chiar dacă observa ironia acestei trebi, avea grijă să se abțină. O ajuta mult felul în care fiecare privea lucrurile. Oamenii fuseseră dintotdeauna supuși propagandei electorale, și așa vor mai fi. Nu însemna decît un diverstiment inofensiv pentru urechile lor, ceva ca bîzîitul muștelor care nu înțeapă. Cît despre voturi, și le vor da ei din cu totul alte rațiuni, pentru că și părinții lor votaseră înainte cu unul sau cu altul, sau pentru ceva legat de îndeletnicirile lor, de proprietarii pămînturilor, de biserica lor, de sindicatele lor, pentru că doreau o schimbare, deși nu se așteptau la mare lucru; și nu puțini aveau să voteze din rutină.
Clare, temîndu-se de întrebări, turuia cît mai puțin posibil și începea să discute cu oamenii despre copii și despre sănătate. În general, termina prin a întreba la ce oră le-ar conveni să fie transportați la vot. Notîndu-și ora în carnet, pleca fără prea mari realizări. Fiind o Charwell, adică ”cineva din partea locului”, era luată de bună,și cu toate că nu toți o cunoșteau personal, cum era cazul lui Dinny, pentru ei făcea parte dintr-o instituție. Condaford ar fi fost de neconceput fără familia Charwell.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed.Miron, 1992, pp. 120-121.

NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Concurența familiilor englezești din perioada interbelică în ce privește vechimea (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Ei, destul de mult! Are de gînd să scrie  o carte.
- Despre ce?
- Despre familiaTasburgh. A fost aia pe care ra cît pe-aci s-o îngroape și după aceea a trăit în Franța, numai că prin naștere era o Fitzherbert. Pe urmă a mai fost ăla care a luptat în bătălia de la... cum îi zice? ...Nu Spaghetti - cealaltă, mîncare pe care ne-o servește din cînd în cînd Augustine...
- Navarino?* Dar a participat într-adevăr?
- Da, dar s-a spus că n-a participat. Și pastorul vrea să facă lumină în chestiunea asta. Pe urmă a mai existat un Tasburgh decapitat, care a fost dat uitării și neconsemnat nicăieri. Pastorul l-a mirosit.
- Sub domnia cui?
- Mie domniile nu-mi intră niciodată în cap, Dinny. Eduard al șaselea** - sau al patrulea***, așa ceva. Unul sîngeros. Pe urmă, a mai fost ăla care s-a căsătorit cu cineva din familia noastră. Roland îl chema - sau l-o fi chemînd altfel? Dar a făcut nu șțiu ce, ceva grozav - și i-au luat pămînturile. Recalcitrant - ce-nseamnă asta?
- Înseamnă, mătușico, că era catolic în timpul unei domnii protestante.
- Întîi i-au ars casa. E în Mercurius Rusticus**** sau în nu știu ce altă carte. Pastorul zice că era foarte iubit. I-au dat foc la casă în două rînduri, așa mi se pare, și pe urmă au prădat-o - sau o fi fost invers? Avea un șanț de întăritură. Există o listă cu tot ce i-au luat.
- Ce palpitant!
- Dulcețuri, și argintărie, și pui, și rufărie, cred că i-au luat și umbrela, sau în tot cazul ceva caraghios.
- Cînd s-a petrecut asta, mătușico?
- În timpul Războiului Civil*****. El era regalist. Acum îmi aduc aminte că pe el nu-l chema Roland, ci pe ea o chema Elisabeth, după tine, Dinny. Istoria se repetă.
(...)
- Pe urmă a mai fost ultimul amiral - sub William al patrulea****** - care  a murit din beție, amiralul, nu William. Pastorul zice că nu, așa că scrie cartea ca să dovedească. Zice a că a răcit și a luat rom ca să-i treacă, și i-a căzut greu - expresia asta de unde am luat-o?
- Eu o folosesc uneori, mătușico.
- Da. Așa că sînt o sumedenie, vezi bine, în afară de ăia, plicticoși, și merg îndărăt pînă la Eduard Confesorul*******, sau nu mai știu pînă la care. Vrea sa aducă dovezi că familia lor e mai veche decît a noastră. Ce stupid!
- Mătușa mea dragă! murmură Clare. Cine o să citească asemenea carte?
- Nu cred că va fi citită. Dar el o să fie încîntat să-și hrănească snobismul cu ea;
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, pp. 249-250.

NOTĂ M.T.
* Navarino = Localitate pe țărmul vestic al Peninsulei Peloponez din Grecia. În timpul Războiului de independență al Greciei (1821-1829), la 20 octombrie 1827, flota anglo-franco-rusă a distrus flota otomano-egipteană. (http://www.ipta.demokritos.gr/erl/navarino.html)
** Eduard VI Tudor (1536-1553) = Rege al Angliei în perioada 1547-1553. A continuat promovarea confesiunii protestante, începută de tatăl său, Henric VIII, inclusiv prin violență. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensofEngland/TheTudors/EdwardVI.aspx)
*** Eduard IV York (1442-1483) = Rege al Angliei în perioadele 1461-1470 și 1471-1483. A fost unul din protagoniștii Războiului celor două Roze (alb și roșu), respectiv Războiul civil între casele Lancaster și York.
**** Mercurius Rusticus = Scriere a lui Bruno Ryves, preot anglican regalist, apărută în 19 numere. (https://www.royalcollection.org.uk/collection/1023913/mercurius-rusticus-or-the-countries-complaint-of-the-barbarous-outrages-committed)
***** Războiul civil din perioada 1642-1649 s-a defășurat între regele Carol I Stuart al Angliei și al Scoției (1625-1649) și Parlament, încheindu-se cu capturarea și execuția regelui. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/CharlesI.aspx)
****** William IV Hanovra (1765-1837) = Rege al Marii Britanii în perioada 1830-1837. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/WilliamIV.aspx)
******* Eduard III Confesorul (1003-1066) = Antepenultimul rege anglo-saxon în perioada 1042-1066. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensofEngland/TheAnglo-Saxonkings/EdwardIIItheConfessor.aspx)

Experiențe cu balonul în secolul XIX (VERNE 1863)

„-S-a încercat adeseori urcarea sau coborîrea după voință, fără să se piardă balastul sau gazul unui balon. Un francez care se ocupa cu aeronautica, Meunier, a vrut să realizeze aceasta comprimînd gazul într-un recipient interior. Un belgian, dr. van Hecke, a încercat să obțină, cu ajutorul unor aripi și a unor lopățele, o forță verticală, care a fost neîndestulătoare în majoritatea cazurilor.”

(X)

„- Atmosfera din jurul Pămîntului are o înălțime de 6.000 de stînjeni (), răspunse doctorul. Cu un balon te-ai putea ridica foarte sus, ceea ce au făcut Brioschi și Gay-Lussac. Dar din cauza presiunii atmosferei scăzute i-a podidit sîngele pe gură și urechi. Le lipsea și aerul necesar respirației. Acum cîțiva ani doi francezi îndrăzneți, Barral și Bixio, se aventurară în regiuni înalte, dar balonul a plesnit.

(…)

-Fără îndoială, dar așa cum se cuvine să cadă niște savanți, adică fără să fi pățit ceva.”

(XIII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

Aforism W. Thackeray (1811-1863) (VERNE 1892)

(15) „Thackeray a spus undeva că o englezoaică binecrescută este cea mai desăvârșită creație de pe pămînt.”

J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

Actorul şi regizorul de teatru englez G. Craig despre dramaturgul irlandez G. B. Shaw

„Nu-și mai timpul apelând la surzi. Apelează la America. Dacă America eșuează, apelează la Satana.  Dacă și Satana eșuează, încearcă la B. Shaw, unul din cei buni și generoși oameni de pe pămînt.”

Note
* Edward Gordon Craig (1872-1966) = Actor și regizor de teatru englez reprezentant al simbolismului. (https://www.britannica.com/biography/Edward-Gordon-Craig)
** George Bernard Shaw (1856-1950), dramaturg irlandez. (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/g-b-shaw-apologet-al-stalinismului-si-al-uciderii-in-masa)

Sursă
GEORGE BERNARD SHAW, Pygmalion, ed. Albatros/col. Texte comentate-Lyceum, tab. cron. &pref.&note&ref. crit.&bibliogr. H. Hulban, trad. P. Comarnescu, București, 1990,
p. 148.

O cronică a filmului „1492 - Cucerirea Paradisului” („Tomis”)

<
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>

SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.

NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)