O cronică a filmului „1492 - Cucerirea Paradisului” („Tomis”)

<
Performanța regizorului Ridley Scott poate fi asemuită fără rezerve cu cea a temerarului Columb. Cutreierînd oceanul spre un țărm pe care se pare că l-au atins „ceva” mai devreme și fenicienii și vikingii*, navigatorul spaniol** își asumă nu doar o simplă descoperire a unei lumi noi ci un spațiu care face posibilă materializarea unei proiecții ideatice.
Subiectul nu este desigur o noutate dar istoria nu a avut întotdeauna generozitatea sau răbdarea de a-i reține pe toți cei care, de mii de ani, rotunjesc conturul planetei albastre. Visul etern uman, nostalgia călătoriei (sau a reîntoarcerii) proiectate pe traiectoria absolutului s-a născut odată cu izgonirea din Eden și nu se va sfîrși niciodată, căci imposibila reîntoarcere i-a dăruit omului din cele mai vechi că Paradisul este un loc, undeva, pe Pămînt.
Explorînd această temă, Ridley Scott, cu ajutorul unui Gerard Depardieu într-o formă de excepție, reușește să salveze „personajul” Cristofor Columb, victima atîtor ecranizări cu caracter comercial sau de bandă desenată, la care nu puțini l-au condamnat. Nu se poate spune că tema „Cristofor Columb Lumea Nouă” nu a înghițit kilometri de peliculă, inundînd ecranele cu scene de tip „Sindbad*** marinarul” au secvențe edulcorate lipite cu caramel de un peisaj exotic și ai căror cuceritori sosiți pe valuri sînt zeificați instantaneu și tămîiați cu cele mai înmiresmate ofrande, aduse de foarte pitagorești preotese băștinașe. Povestea nu începe cu „A fost o dată ca niciodată..” și nici măcar nu vrea să fie o poveste sau, altfel spus, un capitol de istorie romanțată” a Spaniei de sfîrșit de secol XV. Un final de secol marcat de înfiorătoarele crime al e Inchiziției, pe fundalul unui haos din care se va renaște o lume, cu ajutorul lor, al „ereticilor” care au „păcătuit” prin limpezimea privirii și adîncimea gîndului. Ceea ce s-a întîmplat nu numai în secolul al XV lea și nu numai în Spania.
Realizatorii filmului reușesc să ne demonstreze acest lucru, arătîndu-ne că numele Cristofor Columb este o alternativă la Prometeu*****, Icar***** și alți „îndrăzneți” care de-a lungul timpului s-au apropiat și la propriu de Soare, nu fără imense sacrificii. Foarte grăitoare este în acest sens imaginea debarcării pe țărmul de pe paralela 28 grade, care seamănă pînă la confuzie cu imaginea documentarului primilor pași pe lună. Un profet „eretic” (trimiterile la Isus din Nazareth nu sînt puține, nici întîmplătoare) vrea să-i dea noii lumi chipul și asemănarea luminoasei credințe dinlăuntrul său. Și mai vrea ca acest chip să fie apărat de zidurile „Cetății ideale” proiectate de arhitectul florentin Leonardo da Vinci******. Un vis frumos care se clatină, în aparență, mai ales din cauza stihiilor umanului dar care se va împlini prin forța încrederii pe care tot istoria a acordat-o „viselor” de acest fel. Fără a păși, sub acest pretext spre tărîmul oniricului, se poate spune că de vis înt imaginile realizate de Adrian Biddle, care, cu o sensibilitate de pictor impresionist surprinde cele mai neașteptate ipostaze ale mării sau jocurile de lumini și umbre din interioarele dominate de somptuos. Toate acestea, transpuse pe coloana sonoră creată de nimeni altul decît Vangelis, aproape că reduc necesitatea existenței replicilor. Dar muzica este aici un personaj care participă cu toate forțele la cele ce se desfășoară. Un personaj care dă senzația de substituire a corului antic. Pentru că tot zbuciumul victoriei tragice se regăsește în fiecare sunet. Și dacă de undeva ar veni întrebarea: „Ce-i lipsește acestui film, totuși?”, s-ar putea răspunde simplu: „Nimic” sau „Nici măcar siguranța că și peste cinci secole va produce aceeași impresie”.
>

SURSA
?, Film: 1492 - Cucerirea Paradisului, „Tomis”, Constanța, aprilie 1993.

NOTE M.T.
* Vikingul Leif Eriksson a ajuns în jurul anului în Canada. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/leif-ericson-vikingul-care-descoperit-america-500-ani-nainte-columb)
** Cristofor Columb a fost italian. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cum-descoperit-columb-america)

„Sub zodia blagiană” (CUCU 1992)

 Ștefan Cucu, Sub zodia blagiană, „Tomis”, Constanța, 1992

„Poeme flori”, „poeme umilință”, „poeme lumină”, „poeme exil”, „poeme trudă”! Deosebit de sugestivă este această calificare a poemelor din dedicația către cititori cu parfum de „Predoslovie” la un text bisericesc a volumului lui Ion Faiter, Sequoia giganteia, și, într-adevăr, intri în universul său poetic ca într-o mânăstire sau într-un muzeu, trebuind să te descoperi și să-ți lași la ușă încălțările pe care s-a depus noroiul vieții cotidiene. Înăuntru descoperi un spațiu hieratic, obiecte încremenite într-un tărâm al claustrării și, în același timp, al reculegerii.

Lucian Blaga este divinitatea tutelară a volumului, după cum explică autorul în lapidarul, fără titlu, preambul: „Poeme exil în casa de la grădină din Bistrița”, unde L. B. s-a retras către liniștea dorului (1939-1940), crescute-n „albumul de  familie” umbrit de Sequoia Giganteia întru eternitate”. Cartea respiră, mai ales în ultimul dintre cele trei cicluri, un aer livresc, poetul cedând uneori locul dascălului de literatură română. Unele sintagme din amintitul preambul sunt tipic blagiene, spre exemplu: „poeme lumină” („Poemele luminii”), „către liniștea dorului” („La curțile dorului”).

Poezia lui I. F. are ceva și din filonul tradițional pillatian, elogiind civilizația rurală, amenințată cu dispariția, recompunând un peisaj bucolic, care pare ușor desuet: „Sfioase oi își scutură talanga / În pajiștea dintre pârâu și munte / Rup iarba fragedă cu silnicie / Păscut e neamul lor de colivie / Specie rară de cornute / Mormântul ți s-a închis în catastife multe” (Izgonirea din paradis). În Dor de casă și Căderea serii poetul își cheamă din apele memoriei „casa povârnită-n deal”, având nostalgia celui „irreparabile tempus” al copilăriei, al tărâmului inocenței și purității. (...)

Sub zodia unui „irreparabile tempus” se înscrie și Elegie cu Nichita, una dintre cele mai realizate piese lirice ale volumului, în care zeul blond, prințul poeziei românești contemporane, este surprins în ipostaza lirică și demiurgică, dar și în cea profund umană: „Nichita cel cuminte în priviri / cel neîmblânzit în rostogolirea /palelor de păr / precum paiul de grâu dat în pârgă / Nichita cel greoi în rostire și sprinten în gânduri /și plecat în căutarea lui Ptolemeu / să-ți facă cinste cu o vodcă / pentru lauda adusă / iar eu mi-am sporit colecția cu a douăsprezecea elegie / scrisă pe carte / lipsită de autograful tău / pentru că am așteptat mai întâi / să-ți vindeci piciorul / fără să știu că el era un sol al morții...”.

O altă emoționantă piesă lirică este „Octogenarul”, al cărei univers se compune din elemente cotidiene, aparent prozaice („cozile flămânde pentru ouă”, cozile la „pește”), dar se înscrie, în final, „sub specie aeterenitas”: „Și tot alergi / spre umbra ta / căruntă / pană de cuc umblătoare / în zodia frântă / și prea vorbitoare”. 

I. F. cultivă mai multe structuri motrice și prosodice, dar are tendința de a folosi versul specific poeziei populare, uneori cu caracter satiric („Frunză verde trandafir / se întorc porcii de la jir...”) (Porc de câne) sau parodic (Tatăl nostru). Uneori întâlnim incantații folclorice: „Florile dalbe flori de măr” (Colind pentru băiat).

Volumul lasă impresia de eterogenitate, de „melange”, atât prin schemele metrice și prosodice variate, dar și prin îmbinarea tradiționalismului cu modernismul, prin cultivarea unor specii total diferite (elegie, fabulă, chiar și pamflet politic în versuri - acesta din urmă fiind ilustrat de Îndoliatul trandafir de mai). Întâlnim, pe alocuri, și unele „loci communes”, unele imagini uzate, desuete, ca: „vag suspin”, „ierni geroase”, „dulce legănare”, „bătrânețe sumbră”, „pacea veșnică” etc.

Dincolo de aceste scăderi, cartea atestă vocația lirică a lui I. F., o voce distinctă în peisajul literar dobrogean și nu numai, adăugând o nouă dimensiune aceleia mai vechi de neobosit publicist.

Un cuvânt de laudă se cuvine cunoscutului grafician și autor de „haiku” - uri, Ion Codrescu, cel care ilustrează în chip inspirat volumul.

„Textul dramatic ca meditație” (ROTUND 1985)

 Nicolae Rotund, Textul dramatic ca meditație, „Tomis”, Constanța, 1985

1985 poate fi considerat anul fast al lui Eugen Lumezianu. După o tăcere editorială de 14 ani, care, credem, este rodul unei conștiințe scriitoricești aparte, iată că scriitorul „redebutează”, am putea spune, cu o culegere de teatru și un roman.

Prozei de început îi urmează dramaturgia unde autorul dovedește certe aptitudini. Spiritul reflexiv, nuanțat în scrierile anterioare, este evident în cele patru piese de teatru care alcătuiesc volumul Musafiri pe viață, apărut la Editura Junimea în seria „Dramaturgi contemporani”. Comentariul fiecărei piese, chiar succint, ne oferă posibilitatea să observăm ceea ce au în comun, ceea ce dă unitate volumului.

Tatăl nostru uneori, dramă a cărei reprezentare a avut loc în 1976, este o meditație asupra raportului dintre părinți și copii sau, altfel spus, eterna problemă a dialogului între generații.

O lume pestriță, populată de candori, dar și de meschinării, de lașități, dar și de fermitate, ne aduce Capcana de nichel, dramă (...).

(...) târziu. Mistificările traversează viața, iar destinele se confruntă, în final, într-o tensiune dramatică.

Îndeajuns de stranie este Petreceri duminicale, 1980, și aceasta în pofida unui comic de limbaj ce ar putea abate atenția de la un dialog care frizează uneori absurdul. Sau, poate, tocmai aceasta a fost intenția. Protagoniștii au nume generice, dintre ei Bunicul fiind o construcție durabilă, de mare complexitate. Destine confuze se întâlnesc într-o stare de buimăceală, lăsându-se pe seama cititorului (spectatorului) dificila problemă a rezolvării. E această permanentă, să-i zicem nostalgie, care se insinuează în fiecare dintre noi. Dramele lui Lumezianu nu sunt construite cu intenția finalului clasic al epuizării tensiunilor conflictuale, problemele morale abordate tind să fie rezolvate cu adevărat doar în conștiința spectatorului.

Indiscutabil, opera de rezistență a volumului (...).

(...) paradisiacă, unde cuvinte ca „libertate”, „dragoste”, „sănătate”, „fericire”, „poezie” se întretaie, se unesc, trăiește o familie fără copii. Nimic nu-i, deci, perfect,. Nefericirea soților se sfârșește, pentru moment, când vor găsi pe o bancă un copil părăsit. Singura umbră asupra noii existențe este semnul destinului, care se anunță în dezacord cu bunătatea și iubirea oamenilor. După ani, va veni Stika, adevărata mamă, care-și va cere copilul. Nimic nu-i, deci, etern. Neputându-se despărți de el, familia primește acest musafir demonic lângă care vor veni alții din aceeași tagmă. Adevărații stăpâni devin sclavi. Ultimul „musafir” e Adam. El aduce ura totală împotriva fericirii oamenilor și vrea să pornească din acest nou spațiu, pregătit dinainte de trimișii săi, distrugerea omenirii. Nu va reuși nici acum: „nu-i prima dată când sunt învins, dar o să pun pe picioare (...)”. (...)

Va reface cuplul primordial și va avea un copil. Viața continuă. Prin Alexandru, construcția se va ridica din nou și atunci, spune Adam, „... poate chiar noi o să ne întoarcem aici ca să luăm totul de la capăt”. Numai că din istorie se trag învățăminte.

Simbolurile, uneori limpezi, alteori de-a dreptul încifrate, se înfig în conștiință oferind șansa unei multitudini interpretative. Se insinuează până la durere regretul pentru paradisul pierdut, pentru desfacerea armoniei umane. Cum trebuie reconstruită lumea în forma ei fericită? Ne-o sugerează, în final, Alexandru: „Coboară de acolo, hrănește-și copilul și plânge-ți morții tăi! Eu sunt pe-aici...”.

Eugen Lumezianu este un spirit meditativ profund.

Se știe că dramaturgia este creată pentru a fi pusă în scenă. Spectacolul oferă textului virtuți pe care cititorul poate nu le descoperă, dar e posibi să le afle spectatorul.