Nicolae Rotund, Textul dramatic ca meditație, „Tomis”, Constanța, 1985
1985 poate fi considerat anul fast al lui Eugen Lumezianu. După o tăcere editorială de 14 ani, care, credem, este rodul unei conștiințe scriitoricești aparte, iată că scriitorul „redebutează”, am putea spune, cu o culegere de teatru și un roman.
Prozei de început îi urmează dramaturgia unde autorul dovedește certe aptitudini. Spiritul reflexiv, nuanțat în scrierile anterioare, este evident în cele patru piese de teatru care alcătuiesc volumul Musafiri pe viață, apărut la Editura Junimea în seria „Dramaturgi contemporani”. Comentariul fiecărei piese, chiar succint, ne oferă posibilitatea să observăm ceea ce au în comun, ceea ce dă unitate volumului.
Tatăl nostru uneori, dramă a cărei reprezentare a avut loc în 1976, este o meditație asupra raportului dintre părinți și copii sau, altfel spus, eterna problemă a dialogului între generații.
O lume pestriță, populată de candori, dar și de meschinării, de lașități, dar și de fermitate, ne aduce Capcana de nichel, dramă (...).
(...) târziu. Mistificările traversează viața, iar destinele se confruntă, în final, într-o tensiune dramatică.
Îndeajuns de stranie este Petreceri duminicale, 1980, și aceasta în pofida unui comic de limbaj ce ar putea abate atenția de la un dialog care frizează uneori absurdul. Sau, poate, tocmai aceasta a fost intenția. Protagoniștii au nume generice, dintre ei Bunicul fiind o construcție durabilă, de mare complexitate. Destine confuze se întâlnesc într-o stare de buimăceală, lăsându-se pe seama cititorului (spectatorului) dificila problemă a rezolvării. E această permanentă, să-i zicem nostalgie, care se insinuează în fiecare dintre noi. Dramele lui Lumezianu nu sunt construite cu intenția finalului clasic al epuizării tensiunilor conflictuale, problemele morale abordate tind să fie rezolvate cu adevărat doar în conștiința spectatorului.
Indiscutabil, opera de rezistență a volumului (...).
(...) paradisiacă, unde cuvinte ca „libertate”, „dragoste”, „sănătate”, „fericire”, „poezie” se întretaie, se unesc, trăiește o familie fără copii. Nimic nu-i, deci, perfect,. Nefericirea soților se sfârșește, pentru moment, când vor găsi pe o bancă un copil părăsit. Singura umbră asupra noii existențe este semnul destinului, care se anunță în dezacord cu bunătatea și iubirea oamenilor. După ani, va veni Stika, adevărata mamă, care-și va cere copilul. Nimic nu-i, deci, etern. Neputându-se despărți de el, familia primește acest musafir demonic lângă care vor veni alții din aceeași tagmă. Adevărații stăpâni devin sclavi. Ultimul „musafir” e Adam. El aduce ura totală împotriva fericirii oamenilor și vrea să pornească din acest nou spațiu, pregătit dinainte de trimișii săi, distrugerea omenirii. Nu va reuși nici acum: „nu-i prima dată când sunt învins, dar o să pun pe picioare (...)”. (...)
Va reface cuplul primordial și va avea un copil. Viața continuă. Prin Alexandru, construcția se va ridica din nou și atunci, spune Adam, „... poate chiar noi o să ne întoarcem aici ca să luăm totul de la capăt”. Numai că din istorie se trag învățăminte.
Simbolurile, uneori limpezi, alteori de-a dreptul încifrate, se înfig în conștiință oferind șansa unei multitudini interpretative. Se insinuează până la durere regretul pentru paradisul pierdut, pentru desfacerea armoniei umane. Cum trebuie reconstruită lumea în forma ei fericită? Ne-o sugerează, în final, Alexandru: „Coboară de acolo, hrănește-și copilul și plânge-ți morții tăi! Eu sunt pe-aici...”.
Eugen Lumezianu este un spirit meditativ profund.
Se știe că dramaturgia este creată pentru a fi pusă în scenă. Spectacolul oferă textului virtuți pe care cititorul poate nu le descoperă, dar e posibi să le afle spectatorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu