CRITICUL I. B. LEFTER DESPRE VOLUMUL „CALEA DE ACCES” (1982) Al LUI L. RAICU

În lucrarea Reflecții asupra spiritului creator (1979),  criticul literar Lucian Raicu (Bernard Leibovici) (1934 Iași - 2006 Paris) se definea prin delimitare de eseistul obsedat de obiectivitate și echilibru care încerca „să-și realizeze pe deplin misteriosul scop, acțiunea de tenace autoanulare a identității” (p. 301). Pe de altă parte, I. B. L. observă că, dintr-o perspectivă afirmativă, critica lui L. R.  este „O continuă, perseverentă, patetică, tulburătoare căutare a identității”.
Calea de acces cuprinde cinci eseuri despre autori pe care L. R. îi mai comentase în activitatea sa literară: G. Bacovia, M. Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Thomas Mann (1875 Germania - 1955 Elveția: Iosif și frații săi) și Lev Tolstoi (Jurnalul).
Eseurile descriu nu numai portretul scriitorului analizat, ci și „aventura intelectuală pe care opera aceluia o declanșează”. Ele sînt generate de „ipoteze de lectură fertile, idei și intuiții remarcabile prin finețe”, I. B. L: subliniind că „Însăși ideea de ipoteză îi place lui Lucian Raicu”.
Discursul său critic înglobează diverse genuri literare: jurnal, memorialistică (propria sa călătorie anterioară în India în analiza lui T. M,), proză. Scrierea sa este caracterizată de „fragmentarismul desfășurat pe spații ample”, fragmentele fiind notații scurte de maximum o pagină.
În final, I. B. L. concluzionează asupra operei lui L. R., explicând astfel și titlul articolului : „Condiția criticii sale este asumarea patetică  operei literare, în al cărei chip se oglindesc, suprapuse, imaginea lumii și ființei. Aventura spiritului creator se consumă între ramele acestei oglinzi cu trei dimensiuni”.

SURSA
Ion Bogdan Lefter, Oglinda cu trei dimensiuni, „Tomis”, Constanța, ?.?.1982, p.?.

In memoriam Vladimir Bălănică (1953-1996) („Tomis” 1996)

<
Vladimir Bălănică (s-a născut la 9 februarie 1953 în Constanța) a scris și publicat proză, eseuri de critică literară. Lucra la un amplu studiu despre opera lui I. L. Caragiale și la un volum de proză scurtă. În nesfârșita și întortocheata poveste care este viața literaturii, Vladimir Bălănică și-a jucat rolul lui. Atât în coloanele revistelor (a fost redactor la revista „Tomis”) cât și în cadrul emisiunilor de televiziune, el prefera instrumentele unei analize riguroase, tactica de a învălui o carte, de a-i demonta mecanismele cu răbdare, apelând eventual la excursuri teoretice. Buna cunoaștere a literaturii române contemporane, în special a celei scrise de tineri, un entuziasm contagios, fără semne de resemnare, făceau ca intervențiile sale critice să fie radiografiile unui spirit elevat, o fișă de temperatură intelectuală. Lipsindu-i inhibițiile, Vladimir Bălănică aborda cu îndrăzneală teme dificile, manifestându-și simpatia și atașamentul pentru literatură, pentru actul cultural de bună calitate.
Anul acesta ar fi împlinit 43 de ani, dar timpul neiertător nu a mai avut răbdare cu prietenul și colegul nostru. Inima lui a încetat să bată în acest miez friguros de iarnă umplându-ne sufletele de sentimentul tragic al retezării unui zbor în plină ascensiune.
>


SURSA
***, VLADIMIR BĂLĂNICĂ, „Tomis”, Constanța, ?.01 (?).1996, p. ?.

Mircea Cărtărescu despre proza sa (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, „Tomis”, Constanța, mai 2002

Interesant e că Mircea Cărtărescu nu crede altceva despre romanele sale. Iată cum sună - reproduse în frumoasa revistă „Zări albastre” a Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța, coordonată de Anca Cârligeanu - opinii distinsului autor despre prozele sale: „prozele pe care le scriu nu sunt, după părerea mea, proze adevărate, proze de creație, ci sunt poeme. Toată logica lor e o logică poetică, ele nu cuprind narațiuni care se ramifică și se leagă între ele la nivelul acesta prozastic, ci sunt legate prin simboluri subsidiare, printr-o anumită coerență a atmosferei. Nici Travesti, nici Nostalgia, nici Orbitor nu sunt romane cu adevărat, ci - cum de fapt au observat și criticii - în general au surprins aceeași lume ca și poezia mea. Numai că există lucruri - imagini, trăiri - pe care, într-adevăr, nu le poți pune sub formă de versuri, există lucruri care au nevoie de dezvoltare, de spațiu, de manevră imagistică și vizionară, așa încât am fost silit, de vreo zece ani încoace, să scriu proză. Am simțit că poezia pe care o scriu (...).”

„Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală” (ASTALOȘ 1999)

 A treia întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume

George Astaloș, Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală, Revista Asociațiunii Transilvania ASTRA, 1999

(190)Recent, la inițiativa Academiei Române, a avut loc o dezbatere asupra viabilității literaturii noastre din anii hegemoniei roșii - reuniune la care au fost luate în discuție toate genurile literare și cu deosebire romanul. Este știut: o literatură nu se recomandă prin poezia ei, cum lăsau să se înțeleagă analiștii de ocazie din anii șaizeci, nici prin dramaturgia ei, teatrul fiind, prin excelență, genul cel mai perisabil dintre toate expresiile creației literare. O literatură se recomandă prin proza ei - „proză” neînsemnând neapărat roman, ci „nuvelistică”, în sensul larg al noțiunii. Vezi semnificația inițialelor PEN Clubul „Poezie, Estetică și Nuvelistică”. Printre cei care cauționau dezbaterile asupra trecutului imediat făceau parte academicienii Gabriel Țepelea și Eugen Simion - ultimul având o remarcabilă inițiativă în acest sens încă din toamna anului 1996, când a oferit paginile „Caietelor Critice” ale Academie unei ample anchete asupra subiectului evocat, la care au răspuns circa patruzeci de scriitori, poeți, critici și universitari angajați direct în procesul creației literare.

Recenta confruntare a fost actul doi al inițiativei lui E. S., al cărei succes putem spune că a fost covârșitor atât prin calitatea semnatarilor acelor considerații, cât și prin diversitatea contribuțiilor publicate. „Selon les bruits qui courent”, în curând vom asista la cel de-al treilea act al decorticării retrospective a creației literare românești din perioada derutei cenzoriale - act ce se va juca tot în dispozitivul „Caietelor Critice”. Este vorba de o anchetă întreprinsă în profunzime asupra romanului nostru din cea de a doua jumătate a secolului douăzeci.

Majoritatea protagoniștilor anchetei din 1996 au scos în evidență condiționarea literaturii de către factorul politic, al cărui absolutism doctrinar le-a impus oamenilor de litere o stare de manifestare subalternă. Or, este de notorietate deontologică: practica literaturii își are proiecția împlinirii ei tocmai în cultivarea unei absolute libertăți de expresie. În ce privește concluziile recentei confruntări, tinerii scriitori prezenți la dezbateri au avansat ireversibila idee potrivit căreia nimic din ceea ce s-a scris între 1948 și 1989 nu va rezista exigențelor unei istorii literare științific întocmite. Așteptăm parametrii estimativi ai literaților incluși în sumarul anchetei despre roman. În așteptarea acestor parametri analitici, preocuparea creatorilor pare să își aibă vectorul îndreptat către literatura viitorului, ceea ce ni se pare mult mai remarcabil și în orice caz mai pasionant, tocmai pentru că scrutarea viitorului invită la investigarea unui trecut ce anunță potențialitatea, dar și virtualitatea noii generații.

S-a bătut monedă pe ideea existenței sau inexistenței unui „sertar” fermecat al literaturii noastre, din care, după 1989, ar fi putut țâșni capodoperele unei literaturi oprimate de cerberii totalitarismului. Concluzia: nu a existat nici un „sertar” cu opere prohibite - adevăratul sertar al literaturii române din anii incriminați fiind în realitate creația literară, poetică și lingvistică a exilului.

Nici nu putea fi altfel: în țară, libertatea de expresie nu a avut drept de cetate timp de peste patruzeci de ani. Dacă însă a existat un sertar (și sertarul a existat într-adevăr), atunci el se află în arhivele securității! În Biblioteca Națională a Franței există o scrisoare a lui Blaga, adresată în anii cincizeci lui Bazil Munteanu la Paris, în care clasicul nostru îi scrie prietenului din exil: „Am manuscrisele a douăsprezece cărți, gata de predat editorilor”. Unde sunt aceste manuscrise și când vom vedea cărțile anunțate de Blaga în galantarele librăriilor și în rafturile bibliotecilor? Poate niciodată. Vom afla însă cu siguranță mai mult despre aceste „sertare” ferecate de poliția politică a comunismului atunci când Ecaterina Țarălungă, terminându-și cercetarea în care s-a angajat, va scoate pe piața literară monografia „Bazil Munteanu”.

Până atunci, însă, rămâne pe rol sertarul exilului - sertar ale cărui piese au dat strălucire universală literelor românești. Ancheta revistei „Luceafărul”, de la începutul anului 1988, lăsa să se înțeleagă că sertarele scriitorilor noștri din țară ar fi fost doldora de manuscrise „nepublicate” în timpul regimului trecut. Și pe bună dreptate propaganda incomunicabilă a fostului ordin politic interzicea publicarea textelor ce contraveneau dogmelor (...).

„Aurel Dumitrescu 90” („TOMIS” 1998)

 T., Aurel Dumitrescu 90, „Tomis”, Constanța, 1998, august

Poetul și prozatorul Aurel Dumitrescu, decanul de vârstă al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, a împlinit la începutul lunii august frumoasa vârstă de 90 de ani.

Autor al volumelor Monografia satului Ezibei (în colaborare cu Constantinescu-Mircești, București, Ed. Bucovina) Sunt țărmul (versuri, Ed. Litera, 1972), Poem pentru Veronica (versuri, Constanța, Ed. Europolis, 1995), Frontul și Ea (proză, Constanța, Ed. Europolis, 1996), A. D. s-a impus ca un scriitor autentic, discret și sensibil, fascinat în permanență de strălucirea peisajului marin, de farmecul și misterul ancestral al ținuturilor dintre Dunăre și mare. Bogăția și expresivitatea limbajului poetic, exotismul oriental cultivat fără ostentație și cu măsură, invenția verbală și calitatea remarcabilă a sonetelor sale (în buna tradiție a lui V. Voiculescu) și a dobrogeanului Al. Gherghel, sunt tot atâtea calități prin care A. D. s-a făcut cunoscut și apreciat în lumea literară.

Aniversarea celor nouă decenii de viață ne prilejuiește ocazia de a-i adresa un colegial „La mulți ani”!, multă sănătate și putere de muncă.

„Revista Observator” (DUNĂREANU 1998)

 Ovidiu Dunăreanu, Revista „Observator”, „Tomis”, Constanța, 1998, iulie

Figură marcantă a exilului românesc din Munchen, scriitorul, editură, jurnalistul și traducătorul Radu Bărbulescu - însoțind pe litoral o delegație de scriitori germani formată din Robert Stauffer și Ursula Haas - îmi mărturisea, în vara acestui an, pe terasa Casei Scriitorilor de la Neptun, „că îl leagă de Dobrogea fire indestructibile, unul din părinții lui fiind originar din această parte de țară”, iar de mare și câțiva scriitori din Constanța „un dor arzător”. Vizita sa a coincis cu împlinirea, în acest an, a unui deceniu de la apariția revistei „Observator - Munchen” (primul număr a văzut lumina tiparului în decembrie 1988), al cărei editor și redactor este, dar și cu acordarea de către această publicație a două premii literare scriitorilor din țară Alexandru Ecovoiu și Gheorghe Istrate.

Pornind la drum, ca publicație în exil, să înfrunte cu hotărâre și cu puținele mijloace avute la îndemână sistemul politic utopic și inuman din țară, iar după 1989 dedicându-se mai mult unor preocupări de literatură, artă, cultură, pe care le vedea reocupându-și un loc de cinste în țara nouă pe care românii păreau a voi să o construiască, în cei zece ani de existență, „Observator”, prin cele patruzeci de numere până acum, s-a impus în conștiința publică din exil și din țară ca o revistă substanțială și de mare audiență.

Inițial, înainte de 1988, Radu Bărbulescu împreună cu Ion Dumitru (în calitate de editor) au scos timp de trei ani publicația „Săptămâna muncheneză”. 

În acea vreme, la Munchen existau alte două publicații în limba română: „Stindardul românilor” și „Curentul” de orientare proantonesciană, care nu era orientarea tuturor românilor din exil. După dispariția „Săptămânii muncheneze” se impunea ca o necesitate înființarea unei reviste care să continue linia democratică, deschiderea ei, o revistă pentru toată lumea, fără o orientare extremă de dreapta sau de stânga. Iar acesta a fost „Observatorul”. De la apariție și până azi a parcurs un drum ascendent, menținându-și linia independentă, devenind o publicație de ținută, care continuă să observe cu obiectivitate fenomenele politice și culturale din țară. Ea a adunat și continuă să adune în paginile ei nume importante ale exilului, dar și colaboratorii de reală vocație din Constanța, București, Timișoara, Arad, Iași etc.

Pe lângă revistă a luat ființă și editura cu același nume, editură care își înscrie în palmares o activitate laborioasă. Prin intermediul ei, pentru o mai bună cunoaștere a scriitorilor români în spațiul german, Radu Bărbulescu a scos revista în limba germană „Archenoach” (din 1984), a tradus și a alcătuit câteva antologii de mare acuratețe și valoare: Plecați înapoi unde și-a înțărcat mutul iapa (poezie), Musafiri nepoftiți (proză scurtă),  Cititorul în inimi (bilingvă de poezie), Călătorie spațială (bilingvă de proză), a scos o serie de traduceri din scriitori români din Munchen și din țară.

Prețuim sincer și urmărim cu mare interes, de aici de la țărmul Pontului Euxin, efortul și realizările lui Radu Bărbulescu, puse în slujba culturii românești, ale scriitorilor ei, iar acum, la ceas aniversar, îi urăm multă sănătate și putere creatoare pentru ducerea la capăt a gândurilor sale generoase, a programelor și cărților sale, la care știm că trudește cu pasiune, tenacitate și talent.

„Boris Deșliu. In memoriam” („TOMIS” 1998)

 Victor Corcheș, Boris Deșliu. In memoriam, „Tomis”, Constanța

Ne-a părăsit cu discreție îndurerată, în data de 14 martie 1998, poetul, eseistul, și prozatorul Boris Deșliu, unul dintre ultimii discipoli ai corifeilor Mircea Eliade, Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Vladimir Streinu, Petre Pandrea.

Născut la Turtucaia, în 18 aprilie 1917, a devenit doctor al Facultății de Drept și licențiat al Facultății de Litere și Filosofie în 1941, iar din 1942 a practicat avocatura în București.

A debutat cu poezie, în 1934, la revista „Rod nou” din Silistra, colaborând apoi la „Festival”, „Viața românească”, „Tomis”, „Calende”, „Preocupări literare”, „Lumea”, „Thalata” etc. Consecvent principiului „Nulla dies sine linea”, B. D. a fost un veritabil benedict al travaliului literar, din care au rezultat o carte de proză scurtă, Ciocolata din Elveția, mai multe volume de memorialistică, eseuri și jurnale (Jurnal de avocat, Momente și portrete, Patetice și peripatetice, Jurnalul unui jurnal), două culegeri de versuri (Zilele mâniei și Nopțile androginilor). Din păcate, din rațiuni neînțelese de mine, opusurile inserate mai sus sunt cvasi-inedite, încât B. D. a rămas autorul unei singure cărți, placheta de versuri Zi dramatică, publicată în 1970.

O infimă parte din lucrările enunțate anterior a fost tipărit în „Thalata” și „Tomis”, revistă care i-a oferit în ultimii ani o colaborare susținută la rubrica proprie Limes.

Cunoscând foarte puțin creația literară lăsată de B. D., n-am posibilitatea să emit judecăți pertinente, nu pot să propun o tablă de valori a operei sale și să-l încadrez între scriitorii contemporani. Acestea rămân deziderate stringente, pe care mi le asum cu asentimentul familiei, în calitate de prieten apropiat cu care ilustrul defunct plănuise mai multe proiecte de anvergură.

Totuși, din ceea ce s-a publicat se desprind, pentru prozator și eseist, următoarele trăsături: dinamismul viziunii, viitorul alert, coroborate cu scepticismul moralistului, profunzimea filosofului și forța evocatoare a portretistului, în vreme ce poetul s-ar defini prin reflexivitatea și perenitatea clasicului, dublate de insolitul și ludicul modern.

Prin dispariția lui B. D., literatura română pierde un potențial scriitor de valoare, neafirmat însă la timpul potrivit.

„Limbajul scriitorilor” (ȘTEFĂNESCU 1998)

Viorel Ștefănescu, Limbajul scriitorilor, „Tomis”, Constanța, ianuarie 1998  

Lucrez din 1990 în domeniul editorial, inițial la Porto-Franco, iar după aceea, din 1992, la Editura Alfa.

Dincolo de problema surselor de finanțare a literaturii române valoroase, se pune problema valorii propriu-zise a romanului de după 1990. Mă voi referi al generația mai tânără, „nouăzecistă”, la promovarea unora dintre membrii ei având și eu o contribuție. Provocarea ține la aceștia de natura stilistică a textului și am în vedere aici limbajul scriitorilor, faptul că timp de aproape 45-50 de ani, din literatura noastră a lipsit în materie de limbaj erotic de pildă sau în materie de limbaj argotic, partea hard. La noi nu s-a ajuns la un roman de tipul „Călătorie la capătul nopții” al lui Celine sau în proza noastră, de pildă, nu se conversează ca în filmele americane, direct. O înjurătură e întotdeauna cu puncte-puncte, în cel mai fericit caz. O schimbare petrecută după 1990 este aceea a reînnoirii limbajului în roman.

Cu ce fel de cărți m-am confruntat ca editor? Una din categorii e cea pe care am enunțat-o și o dau ca exemplu: un autor din Găești, Dumitru Ungureanu. Am încercat să-l promovez la cele două edituri la care lucrez și nu am reușit și el și-a găsit deschidere în altă parte, la Timișoara în acest caz. El avea un limbaj hard, tare, dur, în legătură cu argotismele și limbajul erotic. Deci din punctul de vedere al promovării unei noi literaturi, eu nu mă pot „lăuda” cu decât cu serie de eșecuri, de autori pe care am căutat să-i public pentru editurile la care lucrez și nu am reușit. Alți prozatori: Silviu Lupașcu, care între timp a debutat la Iași, la „Institutul European”, Daniela Vlasie, prozatoarea care a găsit mai multă înțelegere tot la o editură timișoreană și, probabil, cel mai (...) dintre ei, Petre Barbu, care, între timp, cu o dramatizare după romanul său „Dumnezeu binecuvântează America”, a luat și un premiu al Ministerului Culturii. La nivelul mentalității șefilor de edituri nu știm exact ce se întâmplă, de nu reușesc să fie prompți în legătură cu această mișcare nouă în literele contemporane în ceea ce privește proza, dar mai ales romanul. Mă bucur pentru acești autori că au găsit înțelegere în altă parte, dar regret că nu am putut să-i promovez eu, deși manuscrisele lor prima oară au trecut pe la Editura Alfa.

„Breviar tulcean” („TOMIS” 1996)

 Olimpiu V., Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, 1996, aprilie

*

Prozatorul tulcean Ștefan Caraman își delectează în continuare cititorii de pretutindeni, publicând, în revista „Flacăra” nr. 7/1996, povestirea „Cristoph colecționa timbre”

Ceea ce ne obligă să facem această mențiune este impresionanta prezentare pe care i-o face criticul Alex. Ștefănescu sub titlul „Un posibil maestru al gemului scurt?” „Ștefan Caraman progresează - într-un ritm alarmant - ca autor de proză scurtă. Multă vreme l-am considerat inofensiv pentru că locuiește la Tulcea, departe de București. Dar acum îmi este tot mai teamă că va face din Tulcea capitala prozei scurte românești”.

Dacă ne gândi m că tot de pe aceste meleaguri, cu ani în urmă, au „izbucnit” în literatura noastră contemporană „Provincialele” lui Valentin Barbu, „Cocoșul” lui Gheorghe Bogorodea și povestirile lui Gabriel Bădică, afirmația apreciatului critic îmbracă sâmburele unui adevăr cu optimismul care ne ferește de exagerări și gratuități.

*

Autor al volumului de versuri „Golgota tăcerii” (Edicop, București, 1993), prof. Gh. Dascălu din Babadag debutează editorial și cu... aforisme!

Volumul „Stropi de gând” (Romfel, București, 1995), prefațat de prof. univ. dr. Serafim Duicu, a fost lansat recent atât la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Babadag, cât și la Liceul „Spiru Haret”, bucurându-se de prezența unei numeroase asistențe, despre carte și autor exprimându-și opiniile ing. Mihai Nicolae, primarul municipiului Tulcea, scriitorul Ernesto Mihăilescu, consilier șef al Inspectoratului școlar județean, și prof. Cezar Calenic, directorul Liceului „Spiru Haret”. 

*

Între ultimele traduceri (din și în limba franceză) semnate de prof. Doina Postolache, director al Bibliotecii Județene „Panait Cerna” Tulcea, apărute la editura Lumina (Drobeta Turnu Severin), vom menționa „O femeie din Egipt” (memoriile soției fostului președinte al Egiptului, Anwar El Sadat) și volumul de poezie „A vie, a mort!” (o selecție din versurile poetului Florian Copcea).

Așteptăm cu același interes traducerea celor 36 de „Biografii de femei celebre”, aflată sub tipar la editura Agora (Iași).

*

Au apărut numerele 1 și 2 ale unei noi publicații tulcene, „Univers Delta Dunării”, periodic pe problematică de mediu, editat de Administrația Rezervației Biosfera Delta Dunării.

Am reținut din sumarul ultimului număr o tematică diversă, axată pe problemele specifice Administrației, dar și de interes general, incitantă pentru cele mai largi categorii de cititori.

Beneficiind de condiții grafice deosebite, publicația se înscrie ca o realizare de prestigiu, așteptată și necesară într-un domeniu cu certe priorități actuale.

„Viața Filialei” (DUNĂREANU 1995)

 Ovidiu Dunăreanu, Viața Filialei, „Tomis”, Constanța, 1995, martie

*

Faptul că Dobrogea este bogată în proză îl dovedesc și recentele lansări de carte. Aceste întâlniri cu cititorii s-au constituit în tot atâtea prilejuri de manifestare a unei solidarități literare, prin numărul scriitorilor participanți la ele, mai pregnant simțită în ultima vreme în Ținutul Mării, ca semn al rezistenței în fața veleitarismului, dificultăților și indiferenței generale.

*

Inspectoratul pentru Cultură al Județului Tulcea și Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din Dobrogea au organizat la Casa de Cultură a orașului Babadag lansarea romanului „Procesul unui intelectual” de Al. Prundea și a antologiei de proză contemporană „Vânzătorul de enigme”, editată de revista „Tomis”. Evenimentul a fost onorat de prezența scriitorilor Constantin Novac, Nicolae Motoc, Ernesto Mihăilescu, Florin Șlapac, O. Dunăreanu.

*

Muzeul de Artă Constanța găzduit lansarea volumului de proză scurtă „Spovedania unei femei” de Aurelia Lăpușan, apărut la editura constănțeană „Europolis”. Întâlnirea s-a bucurat de prezența unui public distins, format din scriitori, oameni de presă, radio și televiziune. Au vorbit despre autoare și cartea ei de debut scriitorul Corneliu Leu, editorul Olga Duțu și redactorul revistei noastre, Dan Perșa.

„TOMIS” 1995 înperioada

 Sorin Roșca, „Tomis”, Constanța, ian. 1995

*

„Argos”  SA din Cernavodă, director general Lucian Lazia, a ținut să demonstreze încă din primele zile ale anului 1995, că rămâne unul dintre cei mai apropiați prieteni ai revistei noastre, oferind un sprijin substanțial cu ocazia înființării la Constanța a Filialei Uniunii Scriitorilor din România. Conștient de dificultățile cu care se confruntă presa și instituțiile culturale, directorul Lazia s-a oferit să susțină o inițiativă menită a veni în sprijinul obștii scriitoricești din Dobrogea. Un gest remarcabil și un exemplu de urmat. Revista „Tomis” are la Cernavodă  prieteni adevărați, cărora se cuvine să le aducă public cele mai călduroase mulțumiri!

*

Scriitorul constănțean Ovidiu Dunăreanu a obținut premiul II la proză la cea de a XIV a ediție a Concursului interjudețean de proză scurtă și reportaj literar „Alexandru Odobescu”.

*

Cunoscutul publicist constănțean Al. Mihalcea, corespondent pentru Dobrogea al cotidianului „România liberă”, a debutat editorial cu volumul „Jurnal de ocnă”, apărut la editura bucureșteană Albatros. În numărul viitor al revistei vom reveni cu o amplă cronică având ca subiect această valoroasă apariție editorială.

*

În condiții grafice de excepție au apărut primele două numere ale publicației constănțene „Alianța agricolă”, editată de Direcția pentru agricultură a județului Constanța și Camera de Comerț. Se cuvine semnalat aportul doamnei Mate Kiss Mioara, redactor coordonator, care a conferit revistei o ținută de invidiat.

*

Cercul militar din Constanța a găzduit colocviul „Armata și Biserica în societatea românească. Tradiții și actualitate”, organizat sub egida Statului Major al Marinei Militare și a Direcției pentru Cultură a Armatei. Cu acest prilej a fost organizată expoziție fotografică, ilustrând tradițiile conlucrării dintre Armată și Biserică în perioada anterioară dictaturii comuniste.

*

Celebra soprană Emilia Oprea, marea glorie a Teatrului Liric constănțean, artista care a reputat în 1994 succese răsunătoare pe marile scene ale Europei, a avut o prestație remarcabilă în „Traviata”, primul spectacol eveniment din acest an la Constanța.

„Concursul revistei „Observator” - Munchen” („TOMIS” 1994)

 ***, Concursul revistei „Observator” - Munchen, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

Pentru cea de a treia ediție a concursului cu premii pentru poezie, proză, eseu, reportaj bazată pe recent deschiselor arhive, epigramă etc, redacția OBSERVATOR invită pe eventualii candidați să-și expedieze manuscrisele - nu mai ample de 15 pagini pe două rânduri - la adresa Gorzerstrasse 105 A, 815549 Munchen, Deutschland, Radu Bărbulescu, până la data de 5 martie 1995. Rezultatele concursului și premierea vor fi anunțate și apoi susținute la Constanța în cursul lunii mai, la o dată ce va fi comunicată în timp util. Condițiile de prezentare a manuscriselor sunt cele obișnuite.

Traducerile în România tranziției („TOMIS” 1991)

DOINA JELA/Ancheta T., Cine, ce și cum traduce?, răspunde Mircea Ivănescu, „Tomis”, Constanța, XXVI, 10 (260), oct. 1991, p. 1, 7.

Una dintre fețele „democrației noastre originale” în materie de cultură o constituie avalanșa de traduceri proaste. Unele s-au semnalat deja în presă, dar și modul de a le discuta pare să stea sub semnul blestemului național al originalității. Despre romanul lui Camillo Jose Cela, tradus de Ana Vădeanu și apărut la editura particulară „Libra”, Coman Lupu spune în „România Literară”  din 25 iulie 1991, că a fost respins de editura „Univers din cauza calității precare a traducerii. Or, la Salonul de carte de la Cluj, versiunea românească a d-nei Vădeanu a fost prezentată elogios de însuși Romul Munteanu, care afirma că doar numele autorului, un... ciudat, a determinat retragerea cărții, chiar dinainte de a o prezenta cenzurii. S-au umplut tarabele cu traducerile din anii 30 ale lui Jul. Giurgea. Pe una dintre ele, pînă și seleca publicație „Universul cărții” - adaptată rapid și tot „original” cerințelor „economiei de piață”, ne-o propune ca pe „o carte bună, cu un aspect grafic deosebit”. Versiunea apare la editura particulară „Venus”. O altă editură particulară, „Eta” Cluj publică unul din textele lui Nietzsche, „Antihristul”, actualizînd în așa fel o verisune din 1920 a lui George Rareș, încît pe fiecare pagină găsim barbarele și exasperantele „vre-un”, „vre-o”, „înși-ne”, cîți-va” și multe altele. Pînă și la ”Dacia” - cu regret o spunem, apare „Spovedanie pentru învinși ” a lui Panait Istrati, într-o variantă românească de tot neromânească. E posibil ca numele traducătorului ( Al. Talex) să le fin inspirat lectorului (Ana Maria Boariu) și corectorului (Felicia Schlezak) atît încredere justificată, încît să nu se mai fi uita pe text.
Pentru a stăvili în măsura posibilului consecințele nefaste ale acestei frenezii, am inițiat prezenta anchetă, propunându-ne să dăm cuvîntul întîi specialiștilor, profesioniștilor adică, și mai apoi nefericiților beneficiari ai acestui nou experiment care se joacă și cu limba noastră și cu buzunarul nostru, deci cititorilor.
Așadar întrebările:
1. Ce este traducerea?
2. Cine poate traduce?
3. Care sînt forurile, instanțele care pot stopa inițiativele amatorilor în materie de traduceri?

1.
Ce este traducerea? Păi... nu știu!... În afară de faptul că la o întrebare de felul acesta nu se poate răspunde, cred... În momentul în care un individ interpelat de cineva cu apelativul „poete” - se vehicula pe vremuri - acceptă acest apelativ, el devine demn de respect. Un individ care spune despre el însuși că e poet, e ca un creștin care afirmă certitudinea că are harul. Sigur că nu e chiar același lucru cu traducerea, dar sună cam la fel... - Ce e traducerea? Eu cred că traducerea bună e un lucru perfect posibil și necesar și, mă rog, dincolo de butada aceasta, traducere - traditore - după felul în care sună probabil că este foarte veche - și care mi se pare un joc de cuvinte de dragul eufoniei, traducerea este perfect posibilă și obligația, ca să spun așa, a traducătorului, este tocmai de a evita trădarea textului. E posibilă chiar o traducere perfectă, da, care înseamnă în același timp fidelitate față de textul inițial și creație.
Chiar cu riscul de apărea cosmopolit, ca pe vremuri, și un tip ostil valorilor autohtone, am să spun că literatura noastră, o literatură încă precară, neconstituită, în coordonatele ei de cultură europeană, care are în cazurile reprezentative, literatura franceză, italiană, o tradiție de multe sute de ani, are argumente care să justifice o evoluție a limbii literare prin cărți, de-a lungul a șapte sute de ani - deci o literatură care a început să funcționeze de 100-150 de ani, are mare nevoie de traduceri, tocmai pentru ca să acomodeze în limba română, în primul rând conținutul unor cărți străine necesare, iar în al doilea rând ca să acomodeze însăși limba română. dacă pentru italieni era foarte important să aibă în jurul anului 1300 Divina Comedie așa cum sună ea, ar fi foarte important să aibă echivalentul unei cărți de mare cultură medievală tocmai pentru ca să dea o tradiție literaturii române, tradiție de care ea este lipsită.
Eu sînt un individ cu prea puține înclinații teoretice, așa că aș prefera să vorbesc din experiență proprie. Joyce? Nu știu, ideal ar fi fost ca eu să lucrez la cartea aceea ani sau zeci de ani, cum a lucrat și autorul. Eu nu sînt un tip cu efort susținut. Am început-o în 1971 și am continuat-o sporadic, gîndindu-mă firește la ea, dar neputînd spune că am lucrat efectiv la ea, în afară de o anumită perioadă, în jurul anilor ?. Cînd un domn, cu care eram prieten și care avea o anumită notorietate în cultura română, Andrei Brezianu  era redactor la „Secolul XX” și autor al unor cărți, a și tradus mult din literatura anglo-saxonă - a venit la mine, dacă vreți, cu o comandă din partea lui Hăulică, un capitol din Joyce. Știind că eu  mă jucasem înainte cu ideea de a-l traduce (și nici aici meritul nu e al meu, ci al unui prieten, Mihai Spăriosu, în momentul de față profesor la Universitatea din Georgia - Statele Unite) Brezianu a venit la mine într-o împrejurare foarte precisă, și anume ei pregăteau un  număr special cu livrescul, și mi-a zis: tradu-mi acest capitol. Era vorba de Boii Soarelui, Boii lui Hellios și e tocmai capitolul pe care mă bazez eu cînd vă spun că traducerea nu e bună. Cunoașteți cartea, fără îndoială, e vorba de viziunea tipului, care pe un număr de pagini reproduce evoluția limbii literare engleze de la origini, adică de la textele premedievale, cronici scrise în sintaxa și cu vocabularul latin, pînă la slangul anului 20.
Din texte și din cărțile pe care le citeam noi, eu și Spăriosu, cînd ne pregăîeam pentru a-l traduce, din discuții și cu Brezianu, am văzut că în engleză se puteau stabili exact 18 etape, pornind de la cronicile latine, trecînd prin proza medievală, renascentistă ș.a. m.d., pînă la contemporani. Am căutat să fac asta. Împreună cu Brezianu am stabilit chiar și corespondențele. Pentru ce reprezenta la un moment dat Dickens, în engleză, noi ne-am oprit la proza lui Bolintineanu. Mai departe, o altă etapă ar fi fost proza lui Eminescu. Evoluția asta, foarte vizibilă în original, ideal ar fi fost să se vadă și în versiunea mea, și din nenorocire nu se vede. Mă rog, să zicem că nu se pot vedea 18 etape, pentru că nu există, deși s-ar putea inventa, chiar dacă nu există, plecînd de la, să zicem, Scrisoarea lui Neacșu, trecînd prin cronici și ajungînd la contemporani. Eu am făcut chiar și o aventură, am delimitat paragrafe pe care le-am tradus cu ortografia lui Eliade Rădulescu, latinismele, „qu” n-a ieșit și sigur nu putea să iasă. Deci, din acest punct de vedere, aș spune că traducerea unei cărți nu e posibilă, sau nu mi-a fost mie posibilă. În lipsa aparatului de interpretare și cu atît mai mult de localizare, pe care nu-l dețineam în momentul în care am abordat cartea - care plină de aluzii, de trimiteri, citate, ininteligibile pentru un român, dar vă spun că eu n-am citit niciodată cartea în întregime, pentru că m-a plictisit. Așa că lucram în permanență pe baza comenzilor lui A. Brezianu care mă obliga să traduc cînd un capitol, cînd altul, de exemplu era la un moment dat interesat de corpul omenesc și mi-a cerut un capitol despre înmormîntare, despre cum se descompune el. Pînă la un moment dat, Romul Munteanu, care era director la Univers, mi-a trimis vorbă foarte peremptoriu, dacă nu-mi dai cartea pînă la sfîrșitul anului, nu mai apare niciodată, eu mai devreme sau mai tîrziu o să plec de la editură, ambiția mea e să scot această carte, te avertizez că n-o vei mai putea publica niciodată. Atunci am stat și am terminat-o, circa 300 de pagini, mai puțin capitolul ultim, cel fără punctuație, pe acela îl terminasem cu puțin înainte, pentru că eram foarte bun prieten cu Sorin Titel, care era foarte atent la cartea asta, o citise în franțuzește și nu era mulțumit și-mi spusese că vrea neapărat s-o aibă în românește.
Și a mai fost o dificultate, dacă vreți v-o spun, dacă nu vreți, nu v-o spun, în momentul în care Romul Munteanu s-a decis s-o publice, a constatat că pe vremea predecesorului exista un contract încheiat cu Barbu. Barbu semnase contractul, împreun cu omul cu care traducea el - el neștiind limbi străine pe vremea aceea, poate că a învățat, traducea deci cu Andrei Deleanu, cu care a semnat și Faulkner și Thomas Mann (Trilogia și Doctor Faustus). Un erudit, A. Deleanu, un tip foarte aplicat.
M-am dus la redacția Săptămîna, erau într-o ședință de sumar, m-a primit, am intrat acolo, era un număr de domni și de doamne și el  zis, a venit domnul Ivănescu și s-a îndreptat către o doamnă care stătea pe un scaun și i-a zis„ ia scoală-te tu de acolo, ca să stea domnul Ivănescu, eu am protestat, am zis păi de ce să sculați o doamnă că eu și așa plec repede... Las-o... pe românește, așa cum spune de obicei un bărbat despre alt bărbat, la noi, las-o că toată ziua stă și poate să și iasă afară, că n-avem nevoie de ea. Am înțeles de la început că întrevederea noastră este falsă. Da, sigur, a zis, eu am încheiat acest contract, dar am și spus editurii că de fapt, era o chestie de finețe, așa că discutasem să mi se plătească drept poezie. Adică în loc de 1200-1400 coala, cît era maximum la proză, el cerea 12 mii de coală, spunea că e poezie și că e poezie de mare valoare. Dar pe urmă, zice, m-am convins că nu merită osteneala, eu cunosc foarte bine această carte, am fumat-o, pentru mine nu mai reprezintă nimic, sigur că e importantă pentru public, și mi-a semnat o renunțare în care spunea că subsemnatul renunță la această chestie și că e fericit că un scriitor de valoarea lui M. Ivănescu pe care-l recomandă foarte călduros editurii..
Așa că, dacă vreți, așa a fost posibilă această traducere. Pînă în momentul în care am făcut legăturile între capitole, nu pot spune, cum n-o pot spune nici acum, că am citi cartea de la un capăt la altul. Și, în general, eu sînt de părere că atunci cînd traduc o carte, nu e bine s-o cunosc dinainte, ci pe măsură ce o traduc.
2.
Sigur că ideal ar fi ca traducătorul  de poezie să fi măcar virtual un poet și traducătorul de proză măcar virtual un prozator, dar eu sînt de părere că atunci cînd se lucrează o carte de proză, cea mai elementară carte de proză, sau cea mai densă carte de proză, activitatea intelectuală este aceeași ca și în poezie. Proza valabilă are aceleași legi de compoziție ca și poezia valabilă, nu? (D-na Ivănescu: părerea mea este că un poet poate să traducă proză, dar un prozator nu poate să traducă poezie.) Pot să vă dau exemple de traducători eminenți, care s-au dovedit eminenți și în poezie și în proză: Doinaș. Foarte bun este, de asemenea, Aurel Covaci, în poezie, dar traduce și proză (Byron, Tasso) și l-aș mai lăuda, deși știu că la un moment dat avut dificultăți, s-a vorbit adică despre calitatea traducerilor lui, pe Kirițescu, un om extrem de serios.
Cine poate traduce? Aș spune mai degrabă ce poți traduce? Cred că-i vorba în primul rînd de interes și participare. Truman Capote este, de exemplu, mult mai ușor de tradus decît Faulkner. Eu am tradus prima lui carte și am muncit la ea ca un cîine și am refăcut-o de două ori și a ieșit proastă. Nu știu de ce, nu m-a interesat, n-am intrat în mecanismul frazei respective, Hemingway pare foarte ușor de tradus și pentru mine a fost extrem de greu. Adică sintaxa aia excesiv de simplă, laconismul replicilor... Probabil că mi se potrivește fraza contorsionată, peste care suflă un duh al alcoolului. Spun asta pentru că Faulkner în Zgomotul și furia și mai ales în Absalom, are o frază teribil de contorsionată, în așa fel încît eu păstrez asta ca un memento, am văzut o afirmație a unui critic, mare dușman al lui Faulkner, care spunea că este evident efectul alcoolului asupra frazei lui Faulkner. Cea mai are bucurie și plăcere pe care am avut-o în viața mea într-o activitate, am avut-o traducînd acest roman, Zgomotul și furia. Am făcut-o cu o dorință febrilă și totală de a o face în românește, contactul meu cu cartea asta fiind, dacă vreți, nașterea mea în cultura articulată. Eu am avut, am citit și în Gide, o adolescență foarte tîrzie, foarte prelungită, și pînă la vîrsta de 21 de ani eram foarte confuz, nu mă puteam nici exprima, nici scrie, nici mișca într-o atmosferă culturală și primul meu contact cu această carte mi-a deschis ochii în sensul că se poate face ceva cu vorbele, cu dezorganizarea vorbelor și atunci visul meu a fost s-o traduc. Am făcut-o cu dinții strînși, a apărut în trei sau patru numere consecutive în ”Secolul XX”, D-na Vonghiz, care era redactor de carte a și pus-o la maximum. Cînd te apuci de o carte trebuie în primul rînd  să-ți placă și să vrei s-o faci, să te intereseze... Pare să mă contrazic, dar nu, și la Joyce m-a interesat mecanismul de sensibilitate și exprimare. Într-un anume fel, corespundea cu un ideal al meu pe vremea aia... Eram, am spus, un tip confuz și care nu se putea putea exprima organizat și mai ales teoretic și aspiram să pot invoca mereu un precedent de natură livrescă, din atmosfera culturală, să mă exprim prin referiri exclusiv livrești...
... Ba da, am fost tentat să traduc Lowry, dar editura a refuzat propunerea mea și pînă la urmă a apărut într-o versiune care nu m-a mulțumit, a lui Caraion, da, am să vă spun de ce. Am să vă dau doar două exemple, întîi titlul, nu se cheamă la La poalele vulcanului și e important, și pe urmă un pasaj, iată-l, este vorba de spre o scrisoare a consulului către Yvonne, n-o expediase, o avea într-o carte pe care o uitase într-un cinema și mai tîrziu patronul i-o restituise: „Să-ți povestesc, Yvonne, de călătoria aceea teribilă prin deșert, prin trenul cu linie îngustă, într-un vagon de clasa a treia, pe bancheta de lemn, de copilul a cărui viață, maică-sa și cu mine am salvat-o frecîndu-i pîntecele cu tequila din sticla mea, sau cum, m-am urcat în camera mea, la hotelul unde odinioară  am fost atît de fericiți, zgomotul de măcel din bucătărie m-a scos din nou în lumina violentă a străzii și mai tîrziu, în noapte aceea, era un vultur așezat în chiuvetă. Orori proporționate cu nervul meu pulsând. Nu, secretele sînt ale mormîntului și ele trebuie păstrate. Și în felul acesta mă gîndesc uneori la mine însumi, ca la un mare explorator, care a descoperit o țară nemaipomenită din care nu se mai poate întoarce niciodată ca să comunice lumii ce aflat, dar numele acestei țări este Iadul.” Mie mi se pare ăsta un amănunt extrem de important „dar ” nu „și”, iar dacă el, Caraion, nu și-a dat seama de importanța amănuntului, asupra înțeluesului întregii cărți, Sub vulcan nu La poalele vulcanului - „sub” vulcan, sub Etna credeau anticii că se află Infernul, iar cartea este experiența din Infern a personajului, nu e un roman social, unde important ar fi ce se petrece într-un oraș situat „la poalele” vulcanului. Sigur, Caraion este un traducător important, a tradus multe cărți, și poezie în primul rînd, fiindcă era un poet extraordinar de bun, așa că n-ar trebui să-l hulim pentru faptul că nu știa limba și lucra tot cu colaboratori, cu „negri”.
Deci, n-am putut să traduc Lowry, dar aș avrea acum să-i traduc o altă carte a lui, care-i un fel de urmare, se numește Întunecat ca mormîntul în care este prietenul meu - el a avut mania titlurilor lungi - și care relatează drumul autorului cărții Sub vulcan în Mexic, în locul în care se petrecuse acțiunea cărții, felul în care vede el și a doua lui soție ce s-a petrecut cu versiunea romanului... Care-i o carte scrisă de trei ori, el a pierdut-o la beție și rescris-o...
3.
Teoretic ar trebui să se fac ceva. În practică nu cred că ar fi bine să se facă, pentru că după toată mizeria asta de 50 de ani, în care nu s-a făcut traduceri aproape de nici un fel... Eu cred că e bine să se traducă mult și cît mai multe prostii, deși sigur că o traducere rea aduce prejudicii, pentru că-l deprinde pe individ cu automatisme și cu incorectitudini, și de gîndire și de gust și gramaticale și de civilizație... E adevărat și că gustul publicului de o anumită categorie este deja la un nivel destul de scăzut, dacă-l mai deteriorezi și cu traduceri proaste... Dar pe de altă parte, e frumos sau onest să intervină acum o autoritate care să interzică, iar să interzică? Destul am trăit din interdicții, nu? Eu cred că ar trebui să se facă selecția asta și natural, nu numai prin intermediul unei autorități. Sigur că și pe mine mă deranjează că editurile ca lumea nu pot tipări cărți ca lumea, fiindcă n-au hîrtie și spațiu... Dar poate că-i totuși preferabil să văd oameni de o anumită categorie mai mult sau mai puțin îndoielnică oprindu-se la tarabă, cumpărînd chiar și Crimele familiei Borgia, decît necumpărînd nimic, sau citind Scînteia. Eu nu sînt în orice caz de părere că în momentul de față cenzura mai este justificată. Nu.
Sau poate mai e și ceva personal, am să vă spun, unii au nostalgia copilăriei, eu a unei copilării culturale. Au fost câteva cărți, una dintre ele a fost un roman polițist, care mi-au dat mie impulsul spre activitatea de literator, să zicem. Erau în colecția „Romane captivante” la editura Ignat Hertz. Marele fapt de cultură se chema „Nepoata regelui” de E. Ph. Oppenheim și traducerea a apărut semnată de un personaj A. Nora. Nu îndrăznesc să spun că sub numele ăsta se ascundea Noica. Noica însuși și-a început activitatea publicistică traducînd romane polițiste la editura Ignat Hertz. El a declarat asta, spunea la un moment dat, că ar fi fost 9, pe urmă că ar fi fost 7. I-am întrebat și pe discipolii lui, pe care-i cunoșteam. Unul din romane era„Misterul din trăsură” sau „O moarte în trăsură”. probabil că mai sînt 5, sau 7, sau 8, ar trebui văzut pe cataloagele editurii Hertz. Eu vorbeam despre această „Nepoată a regelui”, la care mă gîndesc și acum cu un fior, ca în prezența artei adevărate. Banală, dacă vreți și care era scrisă la perfectul simplu. De exemplu „Te întorseși, cavalerule rătăcitor? Avuși vreun succes?” „Îmi făcui datoria” suna altă replică. Îmi aduc aminte din ea multe detalii și multe scene și mă întreb dacă recitind-o acum, aș considera-o o traducere reușită. Dar atunci a avut asupra mea un efect dezinhibitor, dacă vreți. Ar fi cazul să reiau, la fel, și o traducere a lui Jul. Giurgea, dar eu am să susțin totuși că Jul. Giurgea a fost un mare focar de cultură. Știu că a fost înjurat. Arghezi a scris și un pamflet, bănuiesc că dacă aș relua în momentul de față o traducere a lui m-ar oripila, însă la momentul respectiv, cînd eu eram un adolescent întârziat, faptul că exista Giurgea reprezentat un beneficiu cultural imens. În primul rînd că în perioada războiului foarte puțini oameni traduceau, în al doilea rînd că nu traducea literatură de mîna a doua, ci literatură care se cerea, de consum, Cronin, Maugham, Mazzo de la Roche (Jalna, care e o carte genială, eu aș preconiza-o). Asta se cerea, iar cine era interesat de Joyce, de exemplu, putea să-l citească în franceză, deși traducerea în franceză este... misleading.
Sînt, cum vedeți, impresii personale și nu soluții, dar cenzură, vreun fel de cenzură, nu. Mai bine nu...

(transcriere de pe bandă)

„Genul scurt” (ȘTEFĂNESCU 1990)

 Alex. Ștefănescu, Genul scurt, „Tomis”, Constanța, februarie 1990?

Ne asociem opiniei lui Leon Baconsky din articolul Pledoarie pentru proza scurtă („Steaua”, nr. 2, serie nouă). Într-adevăr, se constată în momentul de față o inexplicabilă neglijare a schiței, povestirii, nuvelei în favoarea romanului. Critica încurajează această disproporție prin considerarea genului scurt ca o simplă etapă în drumul spre construcții mai ample. Caragiale, Maupassant, Cehov, Gorki, Twain vin în sprijinul pledoariei lui L. Baconsky. Dar argumentarea poate fi făcută nu numai pe baza unor exemple din istoria genului. Proza scurtă prezintă, teoretic vorbind, avantaje pe care romanul nu le va oferi niciodată. În cadrul ei se pot izola detalii care a căror semnificație s-ar estompa în roman. Romanul trăiește prin cuprindere, iar genul scurt prin punerea în prim-plan. Situația este similară în plastică. Fresca nu poate fi definită printr-o sumă eterogenă de portrete, de atitudini, ci ca un complex de relații ale acestora. la rândul său, portretul nu este o porțiune de frescă, ci o categorie estetică diferită, în care semnificația aparține detaliului. Nu este vorba, deci, de a privi cu îngăduință genul scurt, ci de a recunoaște că acesta își aduce partea sa în echilibrul genurilor literare. În acest sens, putem relua considerația lui Al. Philippide cu care L. B. își încheie interesantul articol: „a judeca importanța operei literare după numărul de pagini este o absurditate ridiculă”.

„Cenaclul Duiliu Zamfirescu” (ROȘIORU)

 Ion Roșioru, Cenaclul Duiliu Zamfirescu, „Tomis”, Constanța, 199?

Ședințele de lucru ale cenaclului hârșovean s-au caracterizat prin seriozitatea și calitatea sporită atât a lucrărilor prezentate, cât și a opiniilor exprimate de cenacliștii al căror pluton s-a întărit din mers cu forțe tinere. Astfel, Camelia Radu, Daniela Naidin, Mioara Moise, Carmen Iamandi s-au alăturat mai cunoscuților Adrian Carapcea, Mirela Belciu, Marcela Furtună, Dumitru Geogloavan, Vasilica Urziceanu Ceaușu, Marcela Naidin, Zeno Grunz, Aise Marinescu, Mariana Antonescu și Dorel Popescu spre a-i aminti doar pe cei care au citit (poezie) și au participat la discuții în această perioadă. Ultima întâlnire de lucru a fost în exclusivitate consacrată prozei scurte. Autori: Mirela Belciu, Laura Turlacu.

„Columna” (STANCIU 1989)

 Ioan Florin Stanciu, Columna, „Tomis”, Constanța, 1989

Înființat în 1979, sub semnul Festivalului muzicii și creației „Cântarea României”, cenaclul „Columna”, care părea la început doar o frumoasă promisiune, împlinește zece ani de activitate neîntreruptă, reunind oameni talentați din comuna Corbu (muncitori, elevi, intelectuali), care, într-un dialog permanent cu masele largi de iubitori ai frumosului, au ales calea dificilă a versului sau a prozei.

Trebuie să recunoaștem, cu toată modestia, că rezultatele au depășit așteptările, că cenaclul s-a făcut cunoscut în viața culturală a județului și dincolo de granițele sale. Să amintim că membrii săi reprezentativi au obținut premii în concursuri interjudețene de poezie (Lucian Blaga, Hercules, Poesis, ihu Dragomir), reușind să-și facă publice creațiile prin reviste: Luceafărul, Tomis, Tribuna, Cântarea României.

Vă propunem trei dintre membrii cenaclului, cu speranța că de numele lor veți mai auzi.

Anca Janina Marinescu - Miracol

sub Ursa Mare
și sub marea din stele
numai pe tine te am

alunec pe drumuri de aer
spere un teritoriu de vrajă
spre o insulă cu hotarele-n cer

sub Ursa Mare
numai pe tine te am
patria mea

cu fruntea în palme
ascult cum se aprinde pe boltă
o constelație nouă 
pentru lumea în care 
fericită încep să exist

Ion Scarlat - Un trandafir alb

ca o piatră în așteptare
mi-am privirea pod
până la pod
(pe sub arcadele lui
anotimpurile își petrec
în tăcere
nebănuite cortegii)
în șoaptele mării
deslușesc același ecou
- va veni, va veni, va veni -
iar eu
lângă apă neliniștită
aștept să înflorească
un trandafir alb

Doina Pavel - Nostalgie

Mă pustiește focul din vatră crescut
în spirale de flori,
pasul mamei semănând cu toate luminile la un loc
umbra peretelui cernut înlăuntru
de un izvor străveziu.

Mamă, ciudat se mai rupe anotimpul de el
legănându-mă
se aud zeii prin păduri spânzurate
Sunt un anotimp în casa ta albă
sunt un semn în patul tău alb
îți chem numele și mă întind peste tot
- nesfârșită pădure de iarbă.

Neliniștea mă strigă iar a pustiu
Aud cum drumul mă cere
și aud pasul mamei
semănând cu toate luminile la un loc.

„Foamea de real” (JELA 1987)

 Doina Jela, Foamea de real, „Tomis”, Constanța, 1987

De mai mulți ani, revista „Flacăra” este unul dintre cele mai populare săptămânale de tip „magazin” de al noi și secretul popularității se se sesizează cu ușurință în recenta carte a lui Cornel Nistorescu, intitulată Proprietarul de iluzii.

Titlu incitant, șocant și spectaculos, cum îi stă bine să fie un titlu, fiindcă într-o atât de densă solicitare informațională, competiția pentru câștigarea inimii cititorului este foarte strânsă.

Citeam, de pildă, undeva, că talentul constă în a ști ce-i place cititorului. Numai dacă n-am prins o nuanță esențială, dar cred că definiția aceasta nu prea comportă nuanțe, există riscul să o fi răstălmăcit. Iar dacă o definiție atât de pragmatică și mergând pe principiul „eficienței” poate să mulțumească pe esteticieni, în cazul publicisticii, al reportajului - chiar și artistic - ea se potrivește foarte bine.

Probabil că prozele reportaj adunate în volumul de față au și alte dimensiuni și altă formă decât au avut în spațiul limitat al revistei. Nu știu, de asemenea, dacă toate au apărut mai întâi acolo. Fapt e că nota lor comună o constituie aceeași „foame de real”, caracteristică reporterului de vocație și, în aceeași măsură, cititorului, oricât de laxă ar fi cuprinderea termenului, de la omul interesat pur și simplu de tot ce se întâmplă în lume până la acela atât de prins în specialitatea lui, încât ignorarea realului să-l neliniștească asemenea unei vinovății. Deschiderea spre aspectele cele mai diverse ale realității, tratate cu același interes și putere de convingere „literară” impresionează aici. Fie că este vorba despre dificile operații pe inimă („Cei patruzeci de ani ai unei clipe”, „Să bată, să bată, să bată”); sau despre munca lucrătorilor de la CFR în zilele unei ierni grele („Vă place Sibelius?”); sau despre o cămătăreasă bătrână („Doamna Beti și judecata de apoi”); sau despre minele de aur de la Roșia Montană („Întunericul galben”) - reporterul, pornit să cunoască un mediu, niște oameni, să elucideze uneori un caz, să popularizeze un altul, depășește de fiecare dată cu mult proiectul inițial, iar reportajul lui, menit să acopere o suprafață cât mai întinsă din realitate, întârzie insistent, observă, descoperă, contemplă, dând faptelor contur, adâncime și rotunjime, devenind proză. Îți vine să crezi că autorul își adună în fiecare din aceste expediții material pentru cel puțin un roman, dacă romanul nu s-ar constitui sub ochii noștri, chiar în aceste pagini. Doamna Beti, care conversează vioaie în limbi străine, pe toate temele, mai puțin aceea banilor ei dați cu camătă, este, așa certată cu legea, chiar simpatică, în inocența ei. Pe lângă ea, Hagi Tudose e un dulce copil, spune autorul, fără ranchiună, minunându-se în fața realității. De la veteranul luptător de la  Oarba, reporterul nu reușește să afle chiar ce dorește, pentru că acesta încurcă evenimentele și se supără dacă îi e suspectată memoria. Printre cei aflați față în față cu moartea, autorul întâlnește un bărbat în vârstă, indignat de felul în care se repartizează locuințele, uitând, sau simulând perfect uitarea în legătură cu vremurile în care el însuși deținea oarecare putere în resortul respectiv. Când scrie despre periferia pe cale de dispariție a Bucureștiului, Cornel Nistorescu și-l amintește, firesc, pe Eugen Barbu. Iar contactul lui cu orbii, o experiență, mărturisește că i-a creat necesitatea de a reveni la romanul lui Ernesto Sabato. Ca și cum, prins între două realități, la fel de puternice - aceea cunoscută direct și aceea instaurată de halucinanta ficțiune a sud-americanului - a dorit să le confrunte pentru a elimina pe una din ele.

În paginile despre maramureșenii veniți în Bărăgan, la muncă, reportajul lui Cornel Nistorescu este un grav poem în proză, o proză adevărată și profundă ca a lui Geo Bogza, al cărui nume și apare uneori, ca al unui posibil model. La fel, cele despre mocanii mocanii veniți pe lume să stăpânească muntele.

Orice aspect al realității este privit foarte de aproape, cu fascinație de reporter, dar și de prozator. Sunt opțiuni oarecum contradictorii, dar contradicția asta creează un fel de deschidere care-l cuprinde și pe cititorul de ficțiune și pe acela condus în lecturile lui de convingerea că realitatea depășește orice ficțiune, cititorul avid de real. Pentru cel de-al doilea, autorul trece, de la un titlu incitant la altul, de al viața exemplară a unui bărbat care și-a pierdut picioarele la aceea, pe nedrept obscură, a unui pionier în domeniul navelor spațiale; pentru primul, autorul întârzie pe detaliu și-i caută semnificații adânci, dialoghează cu Barbu, Bogza, Sabato...

Fără un fel de entuziasm, cu care autorul pleacă la drum, decis să găsească doar ceea ce caută, adică numai frumos și bine peste tot, cel puțin în privința oamenilor pe care îi cunoaște, poate cartea nu s-ar citi cu atâta plăcere, dar nici n-ar crea uneori o anumită impresie de frumusețe „festivă”. E, poate, condiția reportajului: oamenii mai au și oboseli, și întunecimi, și, în mod ciudat, deși acestea nu stau mai în adânc decât frumusețea, ele nu se văd, poate în scurtul timp cât zăbovește autorul de reportaje în preajma lor. 

„Metafora” (ȘTEFAN 1987)

Ioan Ștefan, Metafora, „Tomis”, Constanța, 1987

Cenaclul literar „Metafora” din Basarabi și-a reluat recent activitatea.

În prima ședință au citit Mona Zamfirescu - versuri și Costică Ciocodan - proză.

Vorbitorii, printre care Ion Dragomir, Aglaia Ilie, I. Ș., Violeta Simion, Marius Dunăroaia, Tudor Gheorghe, Cătălin Bisoc, Valeriu Matei și alții au apreciat că în versurile prezentate de M. Z. se întrevăd semnele unui talent autentic.

C. C., în proza prezentată, abordează o temă de actualitate - atmosfera dintr-un șantier al tineretului. I s-a recomandat mai multă atenție la eliminarea amănuntelor nesemnificative, cât și orientarea, pentru început, spre proza scurtă, unde talentul său poate fi mai convingător.

În final, membrii cenaclului Filofteia Dobre, V. M., V. S., M. D., I. D. au susținut în fața iubitorilor de literatură din localitate un recital de versuri închinate patriei și partidului.

„Textul dramatic ca meditație” (ROTUND 1985)

 Nicolae Rotund, Textul dramatic ca meditație, „Tomis”, Constanța, 1985

1985 poate fi considerat anul fast al lui Eugen Lumezianu. După o tăcere editorială de 14 ani, care, credem, este rodul unei conștiințe scriitoricești aparte, iată că scriitorul „redebutează”, am putea spune, cu o culegere de teatru și un roman.

Prozei de început îi urmează dramaturgia unde autorul dovedește certe aptitudini. Spiritul reflexiv, nuanțat în scrierile anterioare, este evident în cele patru piese de teatru care alcătuiesc volumul Musafiri pe viață, apărut la Editura Junimea în seria „Dramaturgi contemporani”. Comentariul fiecărei piese, chiar succint, ne oferă posibilitatea să observăm ceea ce au în comun, ceea ce dă unitate volumului.

Tatăl nostru uneori, dramă a cărei reprezentare a avut loc în 1976, este o meditație asupra raportului dintre părinți și copii sau, altfel spus, eterna problemă a dialogului între generații.

O lume pestriță, populată de candori, dar și de meschinării, de lașități, dar și de fermitate, ne aduce Capcana de nichel, dramă (...).

(...) târziu. Mistificările traversează viața, iar destinele se confruntă, în final, într-o tensiune dramatică.

Îndeajuns de stranie este Petreceri duminicale, 1980, și aceasta în pofida unui comic de limbaj ce ar putea abate atenția de la un dialog care frizează uneori absurdul. Sau, poate, tocmai aceasta a fost intenția. Protagoniștii au nume generice, dintre ei Bunicul fiind o construcție durabilă, de mare complexitate. Destine confuze se întâlnesc într-o stare de buimăceală, lăsându-se pe seama cititorului (spectatorului) dificila problemă a rezolvării. E această permanentă, să-i zicem nostalgie, care se insinuează în fiecare dintre noi. Dramele lui Lumezianu nu sunt construite cu intenția finalului clasic al epuizării tensiunilor conflictuale, problemele morale abordate tind să fie rezolvate cu adevărat doar în conștiința spectatorului.

Indiscutabil, opera de rezistență a volumului (...).

(...) paradisiacă, unde cuvinte ca „libertate”, „dragoste”, „sănătate”, „fericire”, „poezie” se întretaie, se unesc, trăiește o familie fără copii. Nimic nu-i, deci, perfect,. Nefericirea soților se sfârșește, pentru moment, când vor găsi pe o bancă un copil părăsit. Singura umbră asupra noii existențe este semnul destinului, care se anunță în dezacord cu bunătatea și iubirea oamenilor. După ani, va veni Stika, adevărata mamă, care-și va cere copilul. Nimic nu-i, deci, etern. Neputându-se despărți de el, familia primește acest musafir demonic lângă care vor veni alții din aceeași tagmă. Adevărații stăpâni devin sclavi. Ultimul „musafir” e Adam. El aduce ura totală împotriva fericirii oamenilor și vrea să pornească din acest nou spațiu, pregătit dinainte de trimișii săi, distrugerea omenirii. Nu va reuși nici acum: „nu-i prima dată când sunt învins, dar o să pun pe picioare (...)”. (...)

Va reface cuplul primordial și va avea un copil. Viața continuă. Prin Alexandru, construcția se va ridica din nou și atunci, spune Adam, „... poate chiar noi o să ne întoarcem aici ca să luăm totul de la capăt”. Numai că din istorie se trag învățăminte.

Simbolurile, uneori limpezi, alteori de-a dreptul încifrate, se înfig în conștiință oferind șansa unei multitudini interpretative. Se insinuează până la durere regretul pentru paradisul pierdut, pentru desfacerea armoniei umane. Cum trebuie reconstruită lumea în forma ei fericită? Ne-o sugerează, în final, Alexandru: „Coboară de acolo, hrănește-și copilul și plânge-ți morții tăi! Eu sunt pe-aici...”.

Eugen Lumezianu este un spirit meditativ profund.

Se știe că dramaturgia este creată pentru a fi pusă în scenă. Spectacolul oferă textului virtuți pe care cititorul poate nu le descoperă, dar e posibi să le afle spectatorul.

Cenaclul Poesis din Constanța (DUNĂREANU 198?)

 O. Dunăreanu, Poesis, „Tomis”, Constanța, 198?, martie

(...) POESIS al Casei Corpului Didactic, condus de apreciatul profesor Florin Pietreanu. Toate acestea, cât și prezența membrilor săi cu versuri, proză, articole de istorie și critică literară, teatru în revistele Tomis și Luceafărul, în emisiunile de la radio, la șezători în mijlocul elevilor din licee, în rafturile librăriilor, ca și Concursul de poezie organizat anual - îi configurează Poesisului un profil distinct în viața literară constănțeană. Paleta bogată a activităților sale - lansări de noi volume, întâlniri cu publicul, unde sunt invitați cunoscuți scriitori din Dobrogea și din țară etc - în ultimul timp a fost dominată de ședințele de lucru în care au citit poezie profesorii Ileana Jean, F. P., Dan Iorga, Veronica Stănei și eleva Mona Monescu. Acuratețea comentariilor critice a fost asigurată cu aplomb și finețe de intervențiile profesorilor Emilian Ștefănescu, Victor Corcheș, I. J., Eugenia Vâjiac, Alex Prundea, F. P.., Aurel Dumitrescu, George Căpriță, Victoria Gavrilescu, Hortensia Teodorescu, Ion Crudu, Dan Jugănaru și Maria Vild. Între 1 și 3 martie, cenaclul a participat - prin președintele lui - la Consfătuirea pe țară a cenaclurilor și cercurilor literare de la Focșani. Printre acțiunile de interes aflate pe agenda de lucru pe acest an, semnalăm iubitorilor de literatură lansarea celei de a doua ediții a Concursului de poezie și editarea unei noi culegeri literare în cinstea celei de a patruzecea eliberări a patriei noastre.