Un călugăr tibetan budist într-un muzeu din India colonială britanică (KIPLING 1900-1901)

<
- (...) E adevărat că în Casa Minunilor sînt o mulțime de icoane? În Casa din Lahore*! repetă străinul, ca pentru a fi mai bine înțeles.
- E adevărat, răspunse Abdullah. Casa e plină de zeități păgîne. Mi se pare că și tu te închini la idoli**.
- Nu-l asculta ce spune, interveni Kim.Aceasta este Casa Guvernului și într-însa nu sînt nici un fel de idoli, decît un sahib*** cu o barbă mare albă.
(...)
Kim își făcu loc pe ușă, făcînd să se învîrtească rișchitoarea care închidea intrarea și înregistra automat orice vizitator. Bătrînul venea după el, apoi se opri dintr-o dată și rămase minunat de ceea ce vedea. În holul de la intrare  erau rînduite statui uriașe de proveniență greco****-budhistă*****, a căror vechime n-ar putea să o precizeze decît savanți specialiști, executate de artiști al căror nume a fost acoperit de uitare și a căror mînă fusese călăuzită în mod fericit de inspirația venită cine știe cum, dintr-un pămînt atît de îndepărtat pînă în țara lor, împrumutîndu-i geniul Eladei antice. În sala aceasta se găseau sute de fragmente de figuri, de frize****** lucrate în basoreliefuri*******, de lespezi în mozaic********, reprezentînd figuri colorate care împodobiseră odinioară pereții anticelor stupe********* și vihare********** budhiste din partea de miază-noapte a țării, iar acum, erau etichetate și catalogate aici, ca să fac podoaba și mîndria Muzeului. Cu ochii mari străinul se uita cu toată atenția la tot ce vedea în jurul lui, pe urmă privirile îi fuseseră fixate asupra unui basorelief care reprezenta apoteoza lui Budha. Marele Budha era reprezentat șezînd pe o petală de floare de lotus, care era atît de fin reliefată, încît îți făcea impresia că este reală. În jurul lui era prosternat un întreg cortegiu de regi, străbuni și de zeități budhiste din timpuri străvechi.
(...) Un englez cu barba albă se uita la lama*********** care se întoarse grav ca să-l salute, și scotocindu-se prin buzunare un carnet și un petec de hîrtie.
- Da, așa mă cheamă, zise englezul și zîmbi stîngaci, căutînd să descifreze caracterele întortochiate ale scrisului.
- Mi l-a dat unul dintre ai noștri care a făcut un pelerinaj la locurile sfinte, zise lama. Acum este starețul lamaseriei Lung Cho, și mi-a povestit și despre acesta, adăugă el ridicînd brațul și arătînd lucrurile din jurul lui.
- Atunci fii bine venit, lama din Thibet************. Iată icoanele, și tot aici sînt eu, răspunse englezul privindu-l fix, pentru aduna înțelepciune; (...)
(...) Străinul începu să vorbească custodelui, cu oarecare sfială despre lamaseria din care făcea și el parte, mînăstirea Such-zen care era în fața Stîncilor Colorate, la patru luni de drum din Lahore. Custodele aduse un album uriaș și după o scurtă căutare îi arătă lamaseria care era ridicată în vîrful unei stînci de la înălțimea cărora se vedea toată valea închisă între pereții straturilor de piatră multicoloră.
- Da, da aceasta este, încuviință lama, scoțînd o pereche de ochelari de os, de proveniență chinezească. (...) Dar cum se face că tu... sau mai bine zis englezii să știți despre asta? Odată mi-a vorbit despre asta unul care era stareț la Lung-Cho, dar nu l-am crezut. Domnul... Cel a tot Puternic... este cinstit și de lumea din părțile astea? Viața lui este cunoscută de cei de aici?
- Povestea lui o găsești săpată în întregime pe pietrele care le vezi aici. Vino să te convingi, după aceea te vei mai odihni.
(...)
Fiecare amănunt al acestei povestiri minunate fu retrăit de el în fața fragmentelor de monumente care uneori îl consternau  din cauza influențelor străine din Elada, dar care îl emoționau cu toate acestea ca pe un copil în fața unui lucru nou pe care îl vede pentru prima dată. Acolo unde continuitatea era întreruptă din cauza fragmentelor pierdute ale pietrelor, cum era cazul la Buna Vestire, intervenea custodele care deschidea numaidecît în maldărele lui de cărți, franceze și germane, la pagina unde erau reproducerile fotografice a părțile pierdute.
Aici era cuviosul Asita************* , care nu est altceva decît corespondentul lui Simion din cathechismul creștin, ținînd Copilul Sfînt pe genunchi în timp ce mama și tatăl copilului ascultă cuvintele lui; dincolo erau descrise întîmplările din legenda lui Devadatta**************. Aici era păcătoasa umilită care învinuise pe Domnul de prihană; mai încolo era învățătorul în Parcul Cerbilor***************, împărțind învățătura; minunea era Bodhisat**************** în haină domnească de prinț; taina care uimise pe cei care se închinau focului; taina nașterii; moartea lui la Kusinagara******************, cînd învățăcelul cel slab de înger a leșinat; mai încolo erau secne nenumărate de meditație sub arborele Bodhi******************* și scene de adorație față de cățuea******************** milelor. După cîteva clipe, custodele își dădu seama că vizitatorul său nu era un simplu cerșetor, ci un erudit desăvîrșit. Trecură din nou prin toate galeriile încărcate de monumente, în fața cărora lama lua cît un grăunte de tabac, în timp ce-și ștergea ochelarii, și vorbea cu repeziciune uimitoare un amestec de Urdu********************* cu Thibetană**********************. Auzise și el despre călătoriile pelerinilor chinezi Fo-Hian*********************** și Hwen-Thiang************************, și ar fi dorit să știe dacă însemnările acestora au fost traduse. Își ținu respirația în timp ce răsfoia lucrările lui Beal************************* și Stanislas Julien**************************.
- Toate acestea se găsesc aici! Un adevărat tezaur care stă sub pază.
Luă o atitudine plină de respect, în timp ce ascultă o traducere grăbită în dialect urdu a acestor fragmente. pentru prima dată află de spre lucrările savanților europeni, care, după aceste pietre și alte documente, reușiseră să reconstituie și să identifice Locurile Sfinte, care au fost Leagănul Budhismului. Pe urmă, custodele îi arătă o hartă uriașă, pe care erau o mulțime de însemnări în puncte și linii galbene. Degetul lui uscat și cafeniu urmărea pe hartă drumul tras de creionul custodelui: ici era Kapilavastu***************************, colo Regatul Mijlociu****************************, iar dincolo Mahabodi*****************************, care era Mecca****************************** budhismului; mai încolo era Kusinagara, loc de tristă amintire, unde a murit Prea Sfîntul.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim*******************************, trad. Jul. Giurgea, vol. I, Casa de editură și presă ”Viața Românească”, București, 1990, pp. 10-15.

NOTE M. T.
* Lahore = Azi al doilea oraș al Pakistanului, la granița cu India. Colonia britanică India includea teritoriile actualelor state India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Sri Lanka și Birmania.
** Religia lui Abdullah era islamul, care este o credință monoteistă.
*** SAHÍB s.m. Termen care denumea în limbajul colonial britanic pe stăpân sau (p. ext.) pe omul alb. [Pron. saib și sa-ib. / < engl., fr., it. sahib < cuv. hindi, trecut și în arabă]. Sursa: DN (1986) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
**** În 326 î. H., regele macedonean Alexandru cel Mare l-a învins pe regele indian Porus, cucerind vestul Indiei. După victorie, însă, la presiunile soldaților săi, Alexandru oprește lunga campanie de cucerire a Asiei, începută în 334 î. H. Se întoarce la Babilon, unde moare în 323 î. H. După moartea sa, uriașul imperiu este împărțit de generalii săi, dar influența culturii grecești se manifestă și noile state. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/02/20/lumea-elenistica/)
***** Buddha (563 î. H. - 483 î. H.) = La 30 de ani,  prințul Siddhartha Gautama  și-a abandonat familia și titlul și a început o viață de ascet pentru a atinge iluminarea. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/11/14/cum-a-murit-buddha/)
****** FRÍZĂ1, frize, s. f. 1. (În arhitectura clasică) Parte componentă a antablamentului, cuprinsă între arhitravă și cornișă, de obicei împodobită cu picturi, basoreliefuri, caneluri etc. ♦ Ornament în formă de bandă orizontală cu picturi sau reliefuri în jurul unui vas, al unei săli, al unui sarcofag etc. 2. (...) 3. (..) [Var.: friz s. n.] – Din fr. frise. Sursa: DEX '09 (https://dexonline.ro/lexem/friz%C4%83/22123)
******* BASORELIÉF, basoreliefuri, s. n. Lucrare de sculptură cu figuri scoase în relief pe un fond cu care fac corp comun. [Pr.: -li-ef. – Var.: (înv.) basoreliév,(neobișnuit) basreliéf s. n.] – Din it. bassorilievo, fr. bas-relief. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/basorelief)
******** MOZAÍC1, mozaicuri, s. n. 1. Lucrare de tehnică decorativă, care constă în asamblarea artistică a unor bucăți mici de marmură, de ceramică, de sticlă, de smalț etc. de diferite culori, lipite între ele cu mortar sau cu mastic. 2. Fig. Amestec de elemente eterogene. 3. (...)  – Din fr. mosaïque, it. mosaico. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/mozaic)
********* STÚPĂ2, stupe, s. f. Monument funerar budist, format dintr-un soclu poligonal, având deasupra un corp cilindric acoperit cu o cupolă. – Din fr. stupă. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/lexem/stup%C4%83)
********** vihara = Mănăstirea budistă timpurie compusă dintr=o curte deschisă înconjurată de celule deschise, accesibile printr-un pridvor. (https://www.britannica.com/topic/vihara)
*********** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama.

Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
************ Budismul tibetan (lamaismul) mai este numit și budism tantric sau budism ezoteric datorită ritualurilor magice legate de Tantra. (http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/lamaismul-71788.html)

************* Asita = Ascet din sec. VI î. H., care a prezis că prințul Gautama va deveni un mare lider religios. (https://books.google.ro/books?id=VN_KvaL47u4C&pg=PA2&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false)
************** Devadatta = Călugăr budist, verișor și cumnat al prințului Gautama, care s-a despărțit de linia lui Budha. (https://books.google.de/books?id=DXN2AAAAQBAJ&pg=PA226&lpg=PA226&dq=dharani+saddharmapundarika&source=bl&ots=c6nKrz5OjF&sig=AhPXyen_lacwei-17fT6qufOK_8&hl=de&sa=X&ei=W-VyVdi0BYObsAG-s5agCw&ved=0CFsQ6AEwCTgK#v=onepage&q=dharani%20saddharmapundarika&f=false)
**************** Parcul Cerbilor = Loc în apropierea orașului Benares din India, unde Buddha a ținut prima sa ceremonie și a statuat „cele patru adevăruri nobile”. (https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/04/08/o-istorie-a-zilei-de-8-aprilie-video-2/)
***************** Bodhisat / Bodhisattva (bodhi=iluminare; sattva=ființă) = Persoană care își asumă durerea reîncarnărilor și a existenței. (http://dhechen.com/pub/spiritual/37prac.htm)
****************** Kusinagara = Oraș în actualul stat federal indian Utar Pradesh, unde Buddha a ținut importante discursuri înainte de a muri. (http://www.preservearticles.com/2011122819254/what-is-the-importance-of-kusinagara-for-buddhism.html)
******************* arborele Bodhi = Smochinul indian la umbra căruia Buddha a atins iluminarea prin meditație. (http://cultural.bzi.ro/adevarul-despre-buddha-4324)
******************** CĂȚÚIE, cățui, s. f. Vas de metal sau de pământ în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) cățíe s. f.] – Cf. ngr. katdzí „lopățică pentru jăratic”. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/c%C4%83%C8%9Buie)
********************* ÚRDU s. n. Limbă indo-europeană, din ramura indo-iraniană, oficială în Pakistan, răspândită și în nord-vestul Indiei. [Acc. și: urdú] – Din engl., fr. urdu. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/URDU)

**********************  SINO-TIBETÁNE adj. Limbi ~ = familie de limbi vorbite în Asia și cuprinzând două mari ramuri: thai chineză sau thino-siameză (limba chineză și grupul thai) și tibeto-birmană (limbi vorbite în Tibet, Nepal, NE Indiei, E Bangladeshului și în Uniunea Myanmar). Sin. chino-tibetane. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009)

*********************** Fo Hian / Fah-Hian = Călugăr budist chinez care a efectuat un pelerinaj în India în anul 400. (https://www.bookdepository.com/Travels-Fah-Hian-Sung-Yun-Buddhist-Pilgrims-from-China-India-400-D-518-D-Translated-from-Chinese-by-Samuel-Beal-Samuel-Beal/9781230469003)

************************ Hwen-Thiang / Xuanzang / Hsuan-tsang (602-664) = Călugăr budist chinez, care a efectuat un pelerinaj de 17 ani prin India. (http://web.archive.org/web/20070221205657/http://www.vbtutor.net:80/Xiyouji/history.htm)
************************* Samuel Beal (1825-1889) = Orientalist englez. Primul traducător din chineză în engleză a textelor budiste timpurii. (http://venn.lib.cam.ac.uk/cgi-bin/search-2016.pl?sur=&suro=w&fir=&firo=c&cit=&cito=c&c=all&z=all&tex=BL843S&sye=&eye=&col=all&maxcount=50)
************************** Stanislas Julien (1797-1873) = Sinolog francez. Șeful catedrei de chineză la College de France timp de 40 de ani. (http://handide.canalblog.com/archives/2012/08/20/24927489.html)
*************************** Kapilavastu = Localitate în sudul Nepalului, la granița cu India. Reședința prințului Gautama până la vârsta de 29 de ani, când și-a început viața religioasă. (https://ebooks.adelaide.edu.au/f/fa-hien/f15l/chapter22.html)
**************************** Regatul Mijlociu = China imperială. (http://www.internetdict.com/ro/answers/why-is-china-called-the-middle-kingdom.html)
***************************** Mahabodi/Mahabodhil (sanscrită: maha=mare; bodhi=luminarea) = Templu budist în localitatea Bodh Gaya din statul federal indian Bihar. Aici Gautama (583 î. H. - 483 î. H.) a atins iluminarea și a inițiat religia budistă. (http://www.buddhanet.net/bodh_gaya/menu.htm)
****************************** Mecca (Mekka), oraș în vestul Peninsulei arabice, unde s-a născut Mahomed, întemeietorul islamismului, cel mai important centru de pelerinaj al musulmanilor. Aici se află, într-o moschee reconstruită succesiv după planul inițial din sec. 8, piatra sfântă Kaaba; o dată cu apariția islamului, a devenit principalul centru religios al musulmanilor. Sursa: D.Religios (1994) 
******************************* Rodica Grigore, Kim, Kipling și Cartea Indiei, „Cultura”, Fundația Culturală Română, București, 523 / 12 iulie 2015 (http://revistacultura.ro/nou/2015/07/kim-kipling-si-cartea-indiei/)

Eveniment de maximă importanţă pentru dobrogeni

Cuget Liber 15 noiembrie 2013

„Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală” (ASTALOȘ 1999)

 A treia întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume

George Astaloș, Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală, Revista Asociațiunii Transilvania ASTRA, 1999

(190)Recent, la inițiativa Academiei Române, a avut loc o dezbatere asupra viabilității literaturii noastre din anii hegemoniei roșii - reuniune la care au fost luate în discuție toate genurile literare și cu deosebire romanul. Este știut: o literatură nu se recomandă prin poezia ei, cum lăsau să se înțeleagă analiștii de ocazie din anii șaizeci, nici prin dramaturgia ei, teatrul fiind, prin excelență, genul cel mai perisabil dintre toate expresiile creației literare. O literatură se recomandă prin proza ei - „proză” neînsemnând neapărat roman, ci „nuvelistică”, în sensul larg al noțiunii. Vezi semnificația inițialelor PEN Clubul „Poezie, Estetică și Nuvelistică”. Printre cei care cauționau dezbaterile asupra trecutului imediat făceau parte academicienii Gabriel Țepelea și Eugen Simion - ultimul având o remarcabilă inițiativă în acest sens încă din toamna anului 1996, când a oferit paginile „Caietelor Critice” ale Academie unei ample anchete asupra subiectului evocat, la care au răspuns circa patruzeci de scriitori, poeți, critici și universitari angajați direct în procesul creației literare.

Recenta confruntare a fost actul doi al inițiativei lui E. S., al cărei succes putem spune că a fost covârșitor atât prin calitatea semnatarilor acelor considerații, cât și prin diversitatea contribuțiilor publicate. „Selon les bruits qui courent”, în curând vom asista la cel de-al treilea act al decorticării retrospective a creației literare românești din perioada derutei cenzoriale - act ce se va juca tot în dispozitivul „Caietelor Critice”. Este vorba de o anchetă întreprinsă în profunzime asupra romanului nostru din cea de a doua jumătate a secolului douăzeci.

Majoritatea protagoniștilor anchetei din 1996 au scos în evidență condiționarea literaturii de către factorul politic, al cărui absolutism doctrinar le-a impus oamenilor de litere o stare de manifestare subalternă. Or, este de notorietate deontologică: practica literaturii își are proiecția împlinirii ei tocmai în cultivarea unei absolute libertăți de expresie. În ce privește concluziile recentei confruntări, tinerii scriitori prezenți la dezbateri au avansat ireversibila idee potrivit căreia nimic din ceea ce s-a scris între 1948 și 1989 nu va rezista exigențelor unei istorii literare științific întocmite. Așteptăm parametrii estimativi ai literaților incluși în sumarul anchetei despre roman. În așteptarea acestor parametri analitici, preocuparea creatorilor pare să își aibă vectorul îndreptat către literatura viitorului, ceea ce ni se pare mult mai remarcabil și în orice caz mai pasionant, tocmai pentru că scrutarea viitorului invită la investigarea unui trecut ce anunță potențialitatea, dar și virtualitatea noii generații.

S-a bătut monedă pe ideea existenței sau inexistenței unui „sertar” fermecat al literaturii noastre, din care, după 1989, ar fi putut țâșni capodoperele unei literaturi oprimate de cerberii totalitarismului. Concluzia: nu a existat nici un „sertar” cu opere prohibite - adevăratul sertar al literaturii române din anii incriminați fiind în realitate creația literară, poetică și lingvistică a exilului.

Nici nu putea fi altfel: în țară, libertatea de expresie nu a avut drept de cetate timp de peste patruzeci de ani. Dacă însă a existat un sertar (și sertarul a existat într-adevăr), atunci el se află în arhivele securității! În Biblioteca Națională a Franței există o scrisoare a lui Blaga, adresată în anii cincizeci lui Bazil Munteanu la Paris, în care clasicul nostru îi scrie prietenului din exil: „Am manuscrisele a douăsprezece cărți, gata de predat editorilor”. Unde sunt aceste manuscrise și când vom vedea cărțile anunțate de Blaga în galantarele librăriilor și în rafturile bibliotecilor? Poate niciodată. Vom afla însă cu siguranță mai mult despre aceste „sertare” ferecate de poliția politică a comunismului atunci când Ecaterina Țarălungă, terminându-și cercetarea în care s-a angajat, va scoate pe piața literară monografia „Bazil Munteanu”.

Până atunci, însă, rămâne pe rol sertarul exilului - sertar ale cărui piese au dat strălucire universală literelor românești. Ancheta revistei „Luceafărul”, de la începutul anului 1988, lăsa să se înțeleagă că sertarele scriitorilor noștri din țară ar fi fost doldora de manuscrise „nepublicate” în timpul regimului trecut. Și pe bună dreptate propaganda incomunicabilă a fostului ordin politic interzicea publicarea textelor ce contraveneau dogmelor (...).

„Scriitorul modern și sentimentul identității” (MĂDĂLIN 1996)

 Teodor Mădălin, Scriitorul modern și sentimentul identității, „Tomis”, Constanța, mai 1996, p. 1, 2.

„Poetul modern a pierdut, în genere, sentimentul identității, al personalității sale”, observa Eugen Simion în capitolul consacrat Poeziei din Scriitori români de azi, când analiza o asemenea criză, o ruptură a sinelui cu sinele, la Nichita Stănescu. Se pare că un corolar al maximei intelectualități e tocmai înstrăinarea de propriul eu cunoscător care, în elanul obiectivizării absolute, tinde să se contopească cu obiectul cunoașterii sale și sfârșește prin a se dizolva în profunzimile implicite ale acestuia. Tot din aceleași motive, probabil, prozatorul se amestecă printre personajele sale, își rezervă de regulă un rol (...) de confident sau colportor, fără să aibă nicio contribuție la desfășurarea acțiunii. Contribuția sa se reduce la conștiință și reflexie, din punctul de vedere al evenimențialului fiind ca și inexistent, Ubicuitatea lui ni-l evocă adesea pe Omul Invizibil. Perfect obiectiv e geniul, așa cum l-a aproximat Schopenhauer, adică reprimându-și orice subiectivitate, cenzurându-și orice sentiment în favoarea cunoașterii pure, delestate de omenesc. Se întâmplă însă uneori ca acest produs al imaginației filozofice își depășește utopia, caracterul strict utopic, și se realizează în acei oameni în care omenescul însuși e contestat de exces de cerebralitate, de intelectualitate. Meseria de scriitor e, în acest context, una dintre cele mai ingrate și mai pline de primejdii...

Într-un interviu acordat lui Michael Jackob, Cioran remarca pe bună dreptate că „oamenii care nu scriu au mai multe resurse decât aceia nu se exprimă, pentru că păstrează totul înlăuntrul lor. A scrie înseamnă a expulza din tine însuți ce era important. Prin urmare, cel care scrie e cineva care se golește, iar la capătul unei vieți e neantul. Din acest motiv sunt scriitorii atât de puțin interesanți. Mă gândesc serios la asta, sunt goliți de ei înșiși, sunt fantoșe. Pot fi strălucitori în conversație, dar nu mai au ființă.” Nu la altă concluzie ajunge Julesc Renard, chiar dacă nu în termeni atât de categorici, în celebrul său Jurnal. Cioran încheia în tonul dezabuzat-amar care-i este propriu: „În general am constatat că oamenii care au produs prea mult într-un domeniu sau altul devin fantoșe, mai devreme sau mai târziu. Din acest motiv, marile prezențe n-au produs cel mai adesea nimic.” Altfel spus, avem de ales între a ne trăi plenar și autentic viața și a ne îndepărta de ea încercând să-i conferim, prin literaturizare, o iluzorie nemurire. Câteodată, propria viață nu ne mai e suficientă. Încercăm atunci să-i transgresăm limitele prin imaginarea altor moduri de existență sau prin participarea la alte modele ontologice. Jurnalul nu mai puțin celebru al lui Andre Gide mărturisește acest tip de depersonalizare, tălmăcită în românește de Nichita Stănescu astfel: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală.” Contopindu-se până la identitate cu personajele sale, cu vocile sale biografice retroactive, scriitorul descoperă cu spaimă că demult a încetat să ființeze în stare genuină, originară, și capabil să se exprime cu sinceritate pe sine însuși. Suntem surprinși să constatăm că mult citata sinceritate de care sunt suspectate scrierile lui Gide și-au pierdut definitiv orice noțiune, în lipsa unei identități precise a autorului lor. Eticheta de autenticitate, la fel de uzitată, ni se pare în acest context mult mai la locul ei. Reiese ideea că lectura sau scriitura pot falsifica pe cel care le practică, iar dacă efectele receptării nefaste sunt clare pentru toată lumea - suficient să evocăm valul de sinucideri provocat de apariția Suferințelor tânărului Werther - atunci decelarea consecințelor scriiturii nu-i o operație tocmai ușor de întreprins. Referințele despre scriitură sunt în general favorabile, reținându-se aspectele ei pozitive, valențele terapeutice (Cioran) sau Plăcerea textului (Barthes). Singura ipostaziere ingrată a scriiturii pare să fie cea procustiană („les affres du style”) și aceea invocată de fiecare dată cu subînțeles demonstrativ-didactic că dificultățile de ordin tehnic sunt cu siguranță surmontabile de către un spirit aplicat și guvernat de înalte comandamente artistice. O replică decisivă în problema relației creator-operă este dată de Valery pentru care „artistul este un produs exclusiv al operei altul decât acela care a început s-o scrie (...) Ca Dumnezeu care s-a retras din lume după ce a făcut-o, artistul, în gândirea valeryană, se îndepărtează (sau este îndepărtat, exilat) din operă. Se îndepărtează de ea ca să se lase mai bine inventat de ea. O absență productivă, o retragere strategică” (apud Eugen Simion Întoarcerea autorului, în timpul căreia identitatea autorului este violentată, contestată, pusă între paranteze. „Creatorul creat de propria operă își pierde total identitatea. Devine o retorică, o ființă de hârtie, cum va zice, mai târziu, Barthes. Autorul devine „o victimă care-și adoră călăul pentru că de la el va veni, poate, adevărul”. Așadar, în durata aparte a scriitorii, autorului i se cere să-și lase identitatea la garderobă, ca la intrarea într-o incintă sacrosanctă. Precum spunea Platon în Fadon, sufletul nemuritor se leapădă de impuritățile pe care, odată cu corpul, i le impune existența, înainte de a accede la lumea ideilor pure și a se delecta în compania lor. Pe acel tărâm ideal Adevărul și Frumosul fuzionează, ca mai târziu în estetica lui Valery, pentru care deliciile gândirii sunt situate la același nivel cu ale artei. Însă, atât din fața Adevărului cât și a Frumosului, omul trebuie să se retragă. Aidoma matematicienilor cu care avea afinități deosebite, Valery cultiva iluziile unui limbaj în care tranzitivitatea să domine în chip absolut. Ca în Legenda Meșterului Manole, creatorul e un mediator care se estompează dindărătul propriei creații, căreia îi sacrifică și propria-i identitate. Și Flaubert crede că „scopul vieții scriitorului e în opera, restul nu există”. După ce-și îndeplinește funcția de creator al frumosului, poate să dispară asemenea anumitor insecte după actul reproducerii. „Mulțimea nu mai vrea să știe de autor, ea nu recunoaște decât opera”. Ideea primează asupra individului prin intermediul căruia se realizează după cum cuvântul Sfânt are nevoie de sacrificiul personal al lui Isus. Piesa lui Blaga pune foarte bine în valoare, la un nivel cu adevărat semnificant, sentimentul acut al depersonalizării care urmează actului creației. Suferința nu dispare de îndată ce dificultatea tehnică e învinsă, ci are consecințe profunde și pe termen lung. „Sunt vu rostul pierdut”, exclamă unul dintre zidari. Probabil că nu altfel a exclamat Dumnezeu însuși în ziua a șaptea. Dumnezeu a devenit un Monsieur Teste căruia îi repugnă mondenitatea; închistat în propria-i perfecțiune fără fisură, a decis să cultive o desăvârșită discreție. Plecând de la observația că într-o descriere cu cât sunt mai multe atributele obiectului descris cu atât sfera lui este mai restrânsă, reiese că un număr mic de cuvinte exprimă o cantitate de realitate mai amplă, iar absența oricărui cuvânt face loc infinitului însuși. „La început a fost cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu”. În acel cuvânt încă în stare latentă germinau virtualități infinite, nu doar ceea ce există, ci tot ceea ce e cu putință și chiar cu neputință. O dată rostit, Cuvântul s-a așezat la temelia lumii, anulând toate celelalte posibilități de existență. Orice alegere este o limitare. Prin Creație, Dumnezeu s-a negat pe sine în nesfârșita lui disponibilitate. Astfel se explică prestigiul ne - încă întâmplatului față de ce s-a întâmplat deja. E principiul loteriei și al pariului lui Pascal. Rezultă că logosul e o absență și opera se ridică prin anularea creatorului ei. Ce se poate spune de pildă, despre părintele Domnului Teste? Autorul acestui sublim elogiu al intelectualității trăiește cu sentimentul unei mari nedumeriri în privința propriei existențe și al deplinei imposibilități de a o explicita. Răsfoind imensul Jurnal al lui Valery, scris în 281 de caiete, de-a lungul întregii sale vieți, Constantin Noica e dezamăgit să descopere că autorul acestuia nu e de fapt Paul Valery, ci Monsieur Teste. Nimic din reflexul vieții personale (de va fi avut cu adevărat vreuna) nu transpare în acest jurnal în care se oglindește, dimpotrivă, ca principiu, decât în grad maxim. Valery recunoștea, glumind, că-și acordă dreptul de a fi imbecil după-amiaza atâta vreme cât în zori, când își redactează jurnalul, este Dl. Teste însuși, inteligența personificată. Povestea asta cu dedublări tare mi-amintește de Dr. Jekyl and Mr. Hyde! Ce poate să releve o biografie a lui Valery? Iată un extras din Le Nouvel Observateur care poate da un răspuns acestei întrebări: „În viața privată, particulară, autorul Cimitirului marin nu semăna deloc cu portretul pe care posteritatea i l-a păstrat. E de ajuns să citești incredibila relatare a vieții lui de către Denis Bertholet, biografia unui poet despre care e foarte greu, dacă nu cumva imposibil, să povestești. Rămâne întrebarea: Paul Valery a trăit cu adevărat? Și Valery însuși e atât de tranșant în această problemă încât, pentru a demonstra prin reducere la absurd imposibilitatea unei biografii a sa ar trebui să-l lăsăm să se destăinuie: „N-am știut niciodată cine sunt ... Dacă aș fi întrebat, sub amenințarea pedepsei cu moartea, ce-am făcut aseară, n-aș prea ști ce să spun!” Valery nu-și amintește foarte mult, dar cel puțin regretă teribil anii 1890, când avea 20 de ani și când , spun el, „cum nu publicam nimic, nimeni nu mă lua drept ceea ce nu eram de fapt”.

Locuia la Montpellier și-și petrecere verile în Italia. Nu se plictisea, avea doi prieteni foarte haioși: Andre Gide și Pierre Louys. Scrisorile lui Valery trădează un strașnic amuzament. Lui Louys îi scria: „Scumpa mea, ești băftoasă că ai un tip ca ăla! Măcar își face niște chestii despre care se vorbește în toate bisericuțele. Niște pupicuri acolo, că e băgăcios, la că știm noi”. Și scrisoarea se termină astfel: „Adio, frumușico, o să mă faci să plâng. Ei, lasă, o să rezist, dar totuși nu-s prea fericită. Sora ta care te sărută, Soricuța de ciocolată, foarte nefericită”.

Cu Andre Gide, Valery e mai reținut: „Dragul meu Andre, tocmai am primit minunata trusă de compasuri pe care mi-ai trimis-o. Ești arhi-nebun, sunt dansatoarea, herghelia, colecția ta, mă ridici în slăvi!” Mai scrie: „maică-ta, căreia în sfârșit i-am cerut adresa ta, mă roagă să nu-ți scriu lucruri prea excitante”. Suntem în 1893 și Andre Gide e totuși un flăcău de 23 de ani. Dar să nu cădem într-o eroare de lectură: libertatea tonului Valery în aceste scrisori nu e câtuși de puțin datorată faptului că Valery ar fi fost homosexual. Dimpotrivă, n-a crezut o singură secundă că Gide și Louys ar fi fost homosexuali.

Valery e de părere că viața fiecăruia, și a sa în primul rând, e o „acțiune neregulată de circumstanțe neprevăzute asupra unui personaj real instantaneu”. Nu vede cum „o ființă a hazardului, incompletă, asimetrică”, ar putea fi recunoscută într-o povestire totuși continuă - biografia. „Cine sunt? Trebuie că sunt efectul pe care-l produc asupra unuia sau altuia? E povestea vocii înregistrate, pe a mea nu mi-o recunosc niciodată... Trec drept inteligent și știu bine că nu sunt”.

Orice biografie tinde mai mult sau mai puțin către portret, sau ceva care să aducă a portret. cel al lui Valery scapă, din motive pe care el însuși le definește în ceea ce au ele accesibil sau inaccesibil. De pildă: „Ceea ce mă interesează cel mai mult nu e deloc și ceea ce are importanță cel mai mult”. Sau: „Ce mi-am dorit cel mai mult nu era în afara mea, ci în mine, dar nu și în puterea mea.”. La care ar trebui adăugat că opera lui Valery nu oferă nici un indiciu asupra persoanei sale. De la bun început am fost preveniți: „Nu-mi place să scriu. Nu pot să creez o operă literară normală”. E adevărat: creația sa e atât de puțin normală încât își limitează receptarea la scriitori, universitari și anumiți studenți. Dar un rânduleț extras la întâmplare din oricare din cărțile sale iradiază o energie și un sentiment al descoperirii incomparabile.

Cu ce să începi , când e vorba de Valery? Cu onoruri peste onoruri și omagii peste omagii când el e în egală măsură un copil teribil  („N-am nimic în devlă”) care, de două sau trei ori într-o viață de om, se întreabă „Ce se întâmplă? Am compus eu o poezie adevărată ca la mama ei?” Și, de fapt, nici nu minte: nu-i place să scrie, detestă „aerul agasant al acelor volume dense în care te pierzi”. În consecință, „m-am dat de partea poeziei și a geometriei,  care, și una și alta,  dar fiecare în conformitate cu propria natură, se folosesc de limbaj fără nici cea mai mică iluzie”. (Cât despre geometrie, să ne amintim de trusa dăruită de Gide.)  Cu puțină vreme înaintea  morții, Valery îi scria lui Gide: „Datorez tot ceea ce sunt prietenilor mei  Au crezut în mine când eu însumi nu mai credeam... M-au învățat atâtea și despre atâtea lucruri... Bătrâne, nu trebuie să uităm asta, și nici eu să te uit!”

Valery cel atât de greu de prins în cuvinte! „Evenimentele sunt spuma lucrurilor, dar ceea ce mă interesează e marea” (Care mai e atunci utilitatea unei biografii? pare să întrebe Valery - nota trad.). Dar a mai scris și că „amintirile noastre cele mai dragi ne mușcă inimile în umbră” (Tot el pare să răspundă, invocând latura profund umană a „poetului național” care devenise în timpul vieții - n. t.) „Habar n-am acuma de am ajuns atât de străin” (s. n.)

„Constanta unui jurnal” (ROȘIORU 1994)

 Ion Roșioru, Constanta unui jurnal (II), „Tomis”, Constanța, ian. 1994, p. 15

Numele lui Virgil Gheorghiu e cel mai cunoscut, dacă nu singurul, nume de scriitor român în mediile culturale din Rouen. Mi-au vorbit de el atât soții Legendre, cât și profesoara de literatură franceză de la Alianță, domnișoara Antoinette Bouveau. Venea frecvent aici, la seratele literar-muzicale organizate de o doamnă roueneză. Când fac însă investigații să-i iau adresa, aflu că și ea, ca și scriitorul și muzicologul român, s-a mutat în lumea umbrelor. Însă faptul că spiritul unui scriitor român mai bântuie la 16 ani de la moartea acestuia prin cetatea tutelată de Pierre Corneille, Flaubert sau Maupassant, mi se pare mai mult decât o certitudine că duhul creator supraviețuiește materiei. Sentimentul acesta îl voi mai încerca peste o săptămână la mormântul lui George Enescu din cimitirul Pere Lachaise. Am sosit aici însoțit de un algerian - doi reprezentanți ai lumii a treia, cum îi place să glumească lui Dzin Din, unicul ginere al doamnei Boeton din Avranches - la câteva minute după plecarea cuiva care a aprins o lumânare și a depus un buchet proaspăt de flori. Lumânarea mai ardea încă, simbol al creației veșnice a celui care a devenit un cetățean al lumii, inscripția funerară lapidară nemaitrădându-i prin nimic originea națională: „GEORGE ENESCO, compositeur, membre de l Institut, commandeur de la legion d honeur (1881-1955). Alături se odihnește Marie Georges Enesco, nee Rosetti-Teșcanu (1875-1968), soția marelui compozitor. Și-n această vastă bibliotecă mondială care este cimitirul Pere Lachaise citesc, prin geamul unei capele înnegrite, un vers aparținând Annei de Noailles, așezat sub poza frumoasei poete: „Helas! je n etais pas faite pour etre morte”. Și-n timp ce mă reculeg la mormântul prințului Valahiei, Georges D. Bibesco, și al prințesei Bibesco, lângă mine se opresc două franțuzoaice în vârstă. „O contesă poloneză!”, exclamă una din ele. „Româncă!”, o corectez eu de parcă aș fi în clasă și un elev ar fi făcut o confuzie de neiertat. „Ah! Roumaine, donc!”, rostește ea ca-n fața unei revelații și-mi zâmbește îndatoritor șa cum numai franțuzoaicele știu s-o facă.

Altădată, sub cupola unei amiezi roueneze, în piața bisericii Jeanne d Arc, mi-a fost dat să mă pătrund de profunzimea unui vers românesc pe care până atunci îl considerasem doar frumos și anume: „Limba română este patria mea”. Un grup de oameni, bărbați și femei, stăteau în cerc și sporovăiau balcanic în limba română. Inițial am crezut că visez și pașii mi s-au oprit cu de la ei inițiativă, arborii acestei oaze în deșert nefiind alții decât membrii formației de muzică populară condusă de Radu Simion, care, ca nume, mi-era destul de cunoscut din țară. Am intrat în vorbă odată șocul depășit și am aflat că erau angajați să cânte la un local din celebra piață. A doua zi, un hong-konghez care urma cursuri la Alianță mi-a spus, spre a-mi face o surpriză, că deja îi ascultase în ajun pe cântăreții români și a adăugat: „Poate că nu le-aș fi dat nici o atenție, dacă nu te-aș fi cunoscut pe tine înainte! Cred că merită să vizitez România”!

Iar dacă limba română e patria mea, aici ca și aiurea, orice nume românesc întâlnit dincolo de fruntariile țării, e un adăpost. Sentimentul ăsta l-am încercat la ultimul etaj al turnului Eiffel, citind, de exemplu, că Bucureștiul se află, en vol d oiseau, la distanța de 1879 km de locul în care mă aflam. Am mai adăugat 100 de km, tot în zbor de pasăre firește, și m-am simțit acasă, mângâiat o clipă de aripa orgoliului că, fie și pentru un timp relativ scurt, s-ar putea ca într-o carte de recorduri a Hârșovei, eu să fiu primul hârșovean care să dețină recordul de a se fi aburcat spre piscul acestei năstrușnicii metalice care străjuiește nedezmințit orașul lumii. Același sentiment al stării de România sosite aici înaintea mea l-am încercat în muzeul militar care e Domul Invalizilor, în fața uniformelor purtate de infanteriștii români în vremea primului război mondial, a câtorva arme și a medaliilor primite. Mia-m notat în carnet numele acestor insigne și, urcând pe firul istoriei, am rămas un pic dezamăgit despre participarea României la cel de-al doilea război nu se mai pomenește nimic, în afară de faptul că numărul victimelor pe care țara noastră le-a avut se cifrează la 880.000. Dzin Din care-mi intuiește gândul pune degetul sub cifrele care arată tributul de vieți omenești dat de patria lui adoptivă, Franța: 630.000! Există în Paris o stradă care poartă numele capitalei noastre; în altă parte un restaurant cu specific românesc se numește Doina. Cred că, dacă ar trebui să înnoptez sub cerul liber, aș căuta asemenea locuri. Ana Blandiana observa în rubrica ei Atlas din România Liberă că toponimele țin de cald, sete și foame, iar dacă m-ar fi încuiat seara cineva în Muzeul de artă modernă Georges Pompidou ori în cimitirul Pere Lachaise - așa ceva i s-a întâmplat lui Chateaubriand în timpul exilului londonez și a trebuit să-și petreacă noaptea într-un cavou - cred că aș încerca să ațipesc lângă sculpturile lui Brâncuși sau, în al doilea caz, lângă vreunul din mormintele românilor de care  am amintit mai sus. Zeitățile culturale românești m-ar ocroti, cu siguranță, iar dacă înnoptarea forțată s-ar produce în vastul labirint al cărții care e librăria FNAC, așa căuta fără să stau pe gânduri raftul în care se odihnesc cărțile autorilor din est, unde, peste zi, voi fi atins și voi fi răsfoit tomurile unor N. Manea (Ceaiul lui Proust), M. Cărtărescu (Visul), G. Ibrăileanu (Adela), M. Eminescu (Sărmanul Dionis și Cezara), M. Eliade (cu foarte multe opere beletristice traduse din română), precum și Valeriu Rusu cu o antologie despre satul românesc văzut de scriitori ca Agârbiceanu, Rebreanu, Galaction, Goga, Blaga, Cotruș, Coșbuc, F. Neagu, Slavici, Arghezi, Sadoveanu, Pilat, Alecsandri, Caragiale, D. Zamfirescu, M. Preda și alții.

Antologia mi-era cunoscută încă de la Avranches. Doamna Boeton o cumpărase din Elveția cu ocazia participării la botezul celor două nepoțele gemene născute acolo. A extras-o tainic dintr-un raft - un semn și ăsta, alături de casetele pe care înregistrează emisiuni, de la televiziune sau radio, referitoare la România, ori decupează și îndosariază articole despre ținutul dintre Tisa și Nistru, că vor să înțeleagă esența fenomenelor culturale și politice românești dincolo de toate interpretările mai mult sau mai puțin tendențios deformate - și m-a rugat să-i vorbesc despre autorii antologați. M-am executat cu plăcere, pe tărâm literar limba franceză părându-mi-se la fel de odihnitoare ca și limba mea natală. Valeriu Rusu este conducătorul unui seminar de limba și literatura română la Universitatea din Aix-en-Provence. Numele i-l întâlnesc deci și la secția de limbi străine a FNAC-ului. Semnează o gramatică a limbii române ca limbă străină pentru francezi. Pe alte manuale și dicționare de acest tip găsesc numele mai tuturor profesorilor de la Facultatea de limbă și literatură franceză din București.

Când părăsește Franța românul e parcă și mai român decât era la venire. Mi-am dat seama de asta în aeroportul din Roissy „Charles de Gaulle”, când o tânără s-a apropiat de mine  și mi-a spus: „Mi-am dat seama că nu puteți fi decât român: spuneți-mi și mie de unde ați luat etichetele pentru bagaje?” Îi arăt punctul de autoservire și mă întreb cum de n-o fi observat, cu spiritul ei de mare psiholoagă, cogeamite maldărul de hârtii din care se „înfruptau” toți turiștii înainte de a se prezenta la vamă. Și-mi vine să strig ca Vlahuță: „M-am regăsit, ce dor mi-era de mine”. Și-n curând mă uit, în cerul Europei spre a mă prăvăli, bulgăre de dor, către țară. O țară în care mă așteaptă Zenovia, Mădălin și Elena; părinții de sub poalele pădurilor Vrancei, care sunt cicălitori și bătrîni; elevii înfruptându-se copios din îngăduința mea; proiectele literare de toate calibre; certurile pentru împărțirea catedrei, în fiecare toamnă; liniștea căminului (vorba lui Slavici) din serile de iarnă pe care televizorul alb-negru se chinuie din răsputeri s le înveselească și, deloc în ultimul rând, redactorul de la Tomis cu eternul lui sfat-somație: „Scrie scurt! Scrie scurt, cât mai scurt posibil”.

„Metafora” (ȘTEFAN 1987)

Ioan Ștefan, Metafora, „Tomis”, Constanța, 1987

Cenaclul literar „Metafora” din Basarabi și-a reluat recent activitatea.

În prima ședință au citit Mona Zamfirescu - versuri și Costică Ciocodan - proză.

Vorbitorii, printre care Ion Dragomir, Aglaia Ilie, I. Ș., Violeta Simion, Marius Dunăroaia, Tudor Gheorghe, Cătălin Bisoc, Valeriu Matei și alții au apreciat că în versurile prezentate de M. Z. se întrevăd semnele unui talent autentic.

C. C., în proza prezentată, abordează o temă de actualitate - atmosfera dintr-un șantier al tineretului. I s-a recomandat mai multă atenție la eliminarea amănuntelor nesemnificative, cât și orientarea, pentru început, spre proza scurtă, unde talentul său poate fi mai convingător.

În final, membrii cenaclului Filofteia Dobre, V. M., V. S., M. D., I. D. au susținut în fața iubitorilor de literatură din localitate un recital de versuri închinate patriei și partidului.

„Interviuri” (ARION 1982)

George Arion (revista „Flacăra”), Interviuri, Albatros, București, 1982

Solomon Marcus

Nicolae Manolescu

Florin Mugur

Eugen Simion

Alexandru Oprea

Alexandru Andrițoiu

Eugen Seceleanu

Alexandru Philippide

Marin Preda

Mircea Sântimbreanu

Amza Pellea

Ion Lăncrăjan

Teodor Mazilu

„Momente de istorie literară” (RAICU 198?)

 Lucian Raicu, Momente de istorie literară, „Tomis”, Constanța, 198? 

Patruzeci de ani de la primele lecturi, peste treizeci de ani de amintiri din viața literară - nu e deloc dar deloc puțin, nici nu se mai potrivește formula de acum cincisprezece ani: „răstimp  relativ scurt”, nu mai e „scurt” nici dintr-o optică liniștitoare, voioasă și optimistă. Prin 1948, când elev în clasa a patra de liceu fiind, observam pe străzile Bârladului persoana gravă și absentă a scriitorului Traian Coșovei, autorul nuvelei La Talianul, venit (trimis) pe la noi în aspră „muncă” de documentare, tânărul poet de astăzi Traian T. Coșovei, fiul încă mai tânărului de atunci (viitor) tată, nu se născuse; nici el și nici unul din fruntașii generației noi de astăzi. Nu se ivise pe lume Mircea Dinescu când l-am întâlnit pe Labiș la Conferința tinerilor scriitori din Moldova. Nici Mircea Cărtărescu, nici Bogdan Lefter, Mariana Marin Alexandru Mușina, Ioan Buduca nu fuseseră înregistrați la oficiul de nașteri din urbele natale. În anul când Nichita Stănescu publica versuri la gazeta de perete a liceului „I. L. Caragiale” din Ploiești, Nicolae Labiș cucerea premiul întâi pe țară la Olimpiada de limba și literatura română (tema: „Lupta de clasă în folclor”), iar la București, la Șosea, era de acum bine consolidată Școala de literatură și critică literară Mihai Eminescu: primele două serii, avându-i printre cursanți - înaintea seriei Labiș - pe D. Micu, Aurel Rău, Ștefan Bănulescu, Al. Andrițoiu, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Ion Lăncrăjan, Aurel Martin, S. Damian, Pop Simion, Victor Tulbure. Cursanți scoteau și o revistă (șapirografiată) intitulată Anii de ucenicie, omagiu adus cunoscutei cărți lui Sadoveanu. Promoția a treia îl desemnase pe Nicolae Labiș să conducă sectorul de poezie al voluminoasei reviste (redactor-șef era, în 1952-1953, Radu Cosașu, reputat publicist de la Revista elevilor, un tip matur de 21 de ani împliniți. Publicau versuri în revistă (în selecția lui Labiș, el însuși de șaptesprezece ani, ascultat și de mult glorios) Doina Sălăjan și Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei și Doina Ciurea, Nicolae Motoc și Florin Mugur; aceștia erau vedetele, celebritățile, răsfățații cărora li se îngăduiau destule; pe lângă ei erau alții mai cuminți, mai respectuoși cu schemele zilei, mai prezenți în succesiunea fără de abatere a evenimentelor, proaspetelor aniversări, centenarelor. Unii dintre cei mai citați își permiteau să fie, în virtutea talentului evident, mai liberi în tratarea temelor și chiar „apolitici” (să scrie adică despre dragoste cu melancolie, rău văzută de supraveghetorii mai îndărătnici. După 1953 climatul Anilor de ucenicie se destindea, în limita posibilităților, văzând cu ochii. Neastâmpărații „seriei” în plină desfășurare începuseră să fie priviți cu mai multă omenie și răbdare (cine ar fi crezut?), cu un părintesc umor al acceptării. Esenienii își cam luau revanșa asupra maiakovskienilor, teribilele lor elanuri și tristeți (de moarte) pătrundeau în paginile entuziastei publicații în egală măsură cu cele dedicate lumii prieteniei, actului naționalizării sau demascării forțelor imperialiste. La gazeta de perete a școlii stârnise senzație articolul acceptat, publicat, pur și simplu publicat al unui elev care recomanda „inefabilul” în materie de poezie; morocănoșii, pentru moment, trebuiau să bată în retragere. Nu vorbise și Eminescu (autorul exemplar al poemului Împărat și proletar) despre existența unui „nu știu ce” în materie de sentimente? Nu vorbise de „inefabil” chiar și G. Călinescu, deputat în Marea Adunare Națională? Nu le era simplu morocănoșilor să dea replica unor argumente de asemenea gravitate. Chiar și umorul, ironia, râsul de toate felurile începuseră să facă ravagii printre elevi, spre marea nemulțumire și profunda derută a unor membri care socoteau că se mersese prea departe, se râde fără măsură, se mai cântă și cântece vechi. Atribute ale tinereții, desigur, dar unde se va ajunge dacă sunt îngăduite și cultivate în spiritul unei condamnabile de „gură-cască”? Elevii mai neastâmpărați (Labiș - primul dintre ei, călăuzitorul, inițiatorul de temeri) evadau spre zonele centrale ale încă vechiului nostru București, spre Capșa, de pildă, spre Cafe de la Paix, spre bătrânul Gambrinus, spre mai tânărul Trocadero (tânăr, dar deschis toată noaptea) și, doamne, ce le era dat să vadă? Lucruri inadmisibile și pe care bietul „director de studii” al școlii, un alarmist, un lăcrimos auster, un foarte tenace supraveghetor, iritat de fatala evoluție a situației, le contempla, în cazul cel mai fericit, cu o îndurerată clătinare din cap. Putea fi văzut la o m masă - și elevii vedeau asta cu ochii lor dilatați de uimire, de admirativă neîncredere - cum Ion Barbu, sorbind dintr-un pahar mai ales de oranjadă, rezolvă probleme de matematică superioară. Dacă vreunul dintre tinerii elevi deciși să asimileze tainele „măiestriei artistice” îl privea timid, emoționat, insistent, marele poet nu se supăra; uneori, interesat el însuși, îl invita să ia loc și asta se putea povesti ceasuri, zile și săptămâni întregi. La altă masă, neverosimil de real, autorul Esteticii - Tudor Vianu. Adrian Maniu nu se lăsa nici el așteptat; îl întovărășea uneori la o cafea, la un coniac, atoateștiutorul Șerban Cioculescu. Cum să nu se tulbure Nicolae Labiș și colegii săi, cum să nu cadă pe gânduri? Cădeau, desigur, pe gânduri și vorbeau între ei și mai ziceau una-alta și zicerea devenea uneori vers, proză, critică și în oricât de naiv rudimentare forme, zicerile acestea erau simptomatice, demne de toată atenția.

Debutul lui Nichita Stănescu a constituit vârful de lance al impunerii și afirmării unei alte strălucite generații, ajunsă repede la maturizare, la o meritată audiență și reputație publică, stimulată și de conștiința solidară a criticii literare (un cuvânt greu au avut și prietenii literari; l-aș cita pe Al. Ivasiuc). Poeți de talent, câțiva dintre ei mari poeți, debutează odată cu Nichita Stănescu sau, în anii îndată consecutivi, pe calea de el deschisă. Nici unul nu seamănă cu autorul Necuvintelor;  în nici un caz nu-i sunt subordonați, dar toți colaborează cu el, într-o diversitate de forme, la înnoirea ambianței, la promovarea unor noi structuri lirice. Numele cel mai des asociat în faza începuturilor este cel al lui Cezar Baltag, poet de remarcabilă profunzime, cu volum de debut tot în 1960 (Cununa de aur), dar deplin exprimat în Vis planetar (1964), Răsfrângeri (1966), Monade (1968), Odihnă în țipăt (1969). Când Nichita Stănescu dă la iveală O viziune a sentimentelor, în 1964, Marin Sorescu se semnalează cu volumul de inteligente parodii Singur printre poeți, el urmând a se impune definitiv (ca unul dintre cei mai importanți poeți de după război) cu Poeme (1966), Tinerețea lui Don Quijote (1968), La Lilieci (1973). Ioan Alexandru publicase primele versuri, ca și Nichita Stănescu, în revista Tribuna, dar atrage puternic atenția (și consimțirea criticii literare) cu volumele Cum să vă spun (1964), Viața deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966). Ana Blandiana își sincronizează debutul (Persoana întâia plural, 1964) cu a doua carte a lui Nichita, dar convinge cu Călcâiul vulnerabil (1966). Anul 1965 înregistrează debutul fulgerător al lui Adrian Păunescu (Ultrasentimente), mai edificator continuat în sensul dramatizării obsesiilor cu Mieii primi (1966), Fântâna somnambulă (1969).

După un excepțional debut (1964)  în reviste (girat de autoritatea unui Geo Dumitrescu, a unui Ștefan Aug. Doinaș), Marcel Mihalaș publică volumul Nume, unanim salutat de cronicarii literari ai momentului (N. Manolescu, E. Simion, Valeriu Cristea și alții), de o factură singulară - și ceea ce îl singularizează și mai mult - întru totul rezistent și astăzi.

Nu numai pentru poezie, momentul ambiant Nichita Stănescu, dar și pentru nuvelistică și roman, eseu și critică literară, este un moment fast, productiv și efervescent, cu urmări considerabile asupra evoluției literaturii din ultimii douăzeci de ani.

„Ați fost la „Europa”?” („LITORAL” 197?)

 ***, Orchestre. Ați fost la „Europa”?, Litoral”, Constanța, ? 1979?

Dacă nu, vă recomandăm să poposiți pentru câteva ore, în orice moment al zilei, la unul dintre cele mai prestigioase restaurante de pe litoral - „Europa” - în ale cărui două saloane pot găsi o plăcută găzduire 650 de consumatori. Pentru aceștia, personalul restaurantului „Europa”, condus de Paul Simion și Alexandru Bancoș, pregătește câteva preparate de o calitate unanim apreciată: file de șalău „Bonne femme”, morun cu sos Douglere, piept de pasăre Kiefsakaia și, la orice oră, ciorbă de potroace. Lista băuturilor prezente la vinoteca acestui restaurant este deosebit de mare, cuprinzând vinuri de Murfatlar și Odobești, Panciu și Valea Călugărească.

Și încă un amănunt deloc de neglijat. La acest restaurant concertează în fiecare seară orchestra „Perpetuum mobile”, în a cărei componență intră nume cunoscute ale muzicii ușoare românești - compozitorul Ion Cristinoiu, textierul și solistul vocal Mihai Dumbravă, saxofonistul Bebe Prisada.