Perle de ieri şi de astăzi de la Bacalaureat

Cuget Liber 5 iulie 2013

Biologie și literatură (BUSUIOC 2008)

 Nicolae Busuioc, Biologie și literatură, Princeps Edit, Iași, 2008, 233 p.

5 O carte despre omul biologic și despre metamorfozele spiritului, prefață de Daniel Corbu

9 Introducere

13 Natura dincolo de natură
13 Metafizica resorturilor naturii
16 Un spațiu transdisciplinar?
20 Secvențe din „Saloanele naturii”
31 De la limbajul nearticulat la fundamentele gândirii 

40 De la biologie la filozofie
40 Biologia - învățătură asupra vieții
47 Filozofia - rațiune și chibzuință asupra existenței 

51 Ființa umană - intelectul și procesul de creație
53 Locul lui Gerard din Cenad
61 Buffon și istoria naturală
69 Lucian Blaga - știință și creație

75 Principii și teorii biologice în corelație cu cu evoluția culturii și literaturii
77 Gândirea lui Goethe despre natură și om
88 Viziunea de totalitate a lumii la Humboldt
90 Emil Racoviță despre deplinătatea omului
92 Ce ascunde „Muntele vrăjit” al lui Tuomas Mann?

102 De la antici la civilizația lumii contemporane
106 Cetatea antică
114 Epoca Renașterii
13 Civilizația lumii moderne

132 Incursiune în lumea cărții, a literaturii
135 Acumularea unui ocean de scrieri
139 Fascinația țesăturii de cuvinte
152 Uneori viața imită literatura?
158 De la destinul cărților la simbolul lor
165 Surprinderea realității în iluzoriul ei 

173 Scriitorii și sentimentul naturii
176 Substratul natural al literaturii
181 Determinism și literatură
185 Mihail Sadoveanu în fața naturii
197 Frumusețea inefabilă de lângă noi 

200 Omul împotriva naturii?
202 Conflictul dintre lume și nelume
207 Omul și natura
210 Omul și religia
212 Omul și literatura
215 Omul și cultura
219 Omul și transdisciplinaritatea

222 Câteva concluzii

229 Bibliografie generală  

coperta IV

I.
În natură se petrec multe „ciudățenii” care țin de realitatea ascunsă și pe care le putem semnala doar prin intuiție. Ne folosim de lăuntric, de posibilitățile metafizicii care fac o totală abstracție de reprezentări, simboluri, semnificații. Suntem acum la ora perceperii lumii din interiorul ei, prin surprinderea unor secrete, prin reflecția pusă în evidență de emoție și neliniște, de instinct și curiozitate. Acum credem că intervine un anumit tip de comunicare, un fel de dialog tăcut și adecvat unei situații aparținătoare naturii de lângă noi. Taina actului de comunicare ar putea fi efectul legăturilor covalente ale codului genetic, legături preexistente în codul primordial al vieții. Dacă plecăm de la acest dat , neverosimilul începe să se lumineze, ne explicăm puțin mecanismul instinctului în virtutea căruia se manifestă afecțiunea în forma ei cea mai simplă. 

II.
Dacă în natură se reperează cauze și efecte, se întâmplă pentru că se știe aprioric ă orice eveniment are o cauză. Scriitorul contemplă cu „ochiul sufletului” fabuloasa priveliște a muntelui și a mării, îi percep esența frumuseții, o reține prin simțul estetic, și își așterne pe hârtie impresiile ca totalitate a a elementelor derulate în lanțul (fenomenul) contemplării. Se naște o scriere în care predominant este sentimentul sublim al naturii. Într-o clipă genială a creatorului, favorizată de însăși revelația acelei clipe. apare textul literar așteptat. Omul biologic, după uriașa lui evoluție psihomatică, s-a transformat în omul creator, cu disponibilități de cunoaștere și exprimare aproape fără limite.  

Revista „Kalende” în 1942-1944 (IORDACHE 2002)

„Calende”, Pitești, nr. 2/aprilie-iunie 2002, p. 6

Scrisoarea doamnei Ileana Iordache nu este doar emoționantă, dar conține și câteva informații cu valoare de document pe care „Calende” le va dezvolta în numerele viitoare din 2002, dar și din 2003, când se vor împlini 75 de ani de la apariția primului număr al revistei „Kalende”.
„(...) Trebuie însă să vă reamintesc și un alt moment, foarte important al revistei „Kalende”, cel dintre anii 1942-1944, care a scăpat atenției redacției revistei Dvs., atunci când director al revistei a fost singur, Vladimir Streinu.
Momentul este foarte important deoarece este vorba de perioada de după îndepărtarea lui V. Streinu, Ș. Cioculescu, T. Vianu, P. Constantinescu, Perpessicius de la „Revista Fundațiilor Regale” de către noul ei director, prof. D. Caracostea, timp de „șase luni” până când vor înțelege să se „reculeagă și să se adapteze noilor directive” (venirea legionarilor la putere).
Toși s-au „recules”, definitiv însă, încetând orice colaborare la RFR până după 23 August 1944 și toți, plus cei mai de seamă scriitori (T. Arghezi, E. Lovinescu, M. Sadoveanu, L. Blaga, Al. Philippide și alții) s-au regăsit colaborând la noua serie, a doua, a revistei „Kalende”, 1942-1944, reînființată sub direcția lui V. Streinu.
Despre cei îndepărtați de la RFR, în Necrologul lui P. Constantinescu, V. Streinu spunea că ei au înțeles să rămână pe  „vechea lor poziție, intelectualistă, disociativă, antimistagogică și antipoliticianistă”.
Sunt convinsă că revista „Calende”, în viitoarele numere ale anului 2002,  va menționa pe coperta interioară, alături de momentul „Kalende” 1928-1929 cu T. Șoimaru,V. Streinu, Ș. Cioculescu și P. Constantinescu directori și pe cel al reapariției revistei „Kalende” 1942-1944, seria a doua, director V. Streinu.
În măsura în care considerați că este necesar, vă stau la dispoziție cu orice fel de  plus de date în legătură cu viața, activitatea și opera tatălui meu, V. Streinu.
Vă urez succes în continuare și vă mulțumesc anticipat!”

Împlinirea universului prin dans (MOCANU 2000)

 Virgil Mocanu, Scena. Împlinirea universului prin dans, „Tomis”, Constanța, 5, nr. 8, august 2000, p. 11

Dansatori cu o plastică a corpului tinzând spre perfecțiune, cu o săritură sfidând ușor legile gravitației, cu o expresivitate neobișnuită a brațelor imaginând parcă lărgirea spațiului absolut, direcționarea spre orizont și spre mit. Pasiune mistuitoare pentru dans, maturitate ieșită din comun. Încărcătură dramatică, materializată scenic prin gesturi și mișcări pornind din adâncurile tainice ale ființei, de o maximă expresivitate. Mișcare înainte de cuvânt, o emancipare suverană de rostire, dans pur. Dans care, pe alocuri, nu se confundă cu muzica operelor  verdiene, nu se scufundă în muzică, ci depășește muzica. Virtuozitate strălucită, epatantă, ce redă muzicii și dansului farmecul, dezinvoltura și magnetismul (irezistibil) care le aparține a priori. Regal coregrafic, degajând acea energie magică a propulsiei mișcării. Poem teatral-coregrafic ale cărui inefabile metafore și simboluri poetice fac invizibilul - vizibil! Dorul de nemărginit al romantismului ce clamează, imploră, acuză. Chiar și resemnarea venind după acțiune și înfrângerea după luptă. Uneori plâns al neputinței, strigăt de revoltă contra condiției terestre limitate. Ceva de pasăre bolnavă expresionist blagiană care poartă o boală în strune și merge de-a pururi „spre soare apune”, sporind nesfârșirea, ilimitatul „c-un cântec, c-o taină”. Pasărea bolnavă pe care am simțit-o la ultima premieră a Teatrului de Balet „Oleg Danovski” - „Requiem - 24 de ritualuri și un cuvânt șoptit” nu e nici pasărea Phoenix și nici pasărea Ibis. E mai degrabă o pasăre care nu se teme și nu se roagă cerului. Ea ascultă cum se îmbolnăvesc toate în juru-i de timp, visând traiectorii ale ființei avide de expansiune. Ea simte o lină chemare în astre, o despovărare de elemente, destinul ei implacabil constând într-o continuă zbate, într-o pulsație ritmicizată cu mișcarea universului. E în zbaterea ei o umbră de alean, de nostalgie a altei zone a ființei noastre. A veghea pe țărmuri, la margin de mări și oceane, înseamnă a dansa... Gigi Căciuleanu, realizatorul premierei evocate mai sus, e un artist al expresiei plenare, care se exteriorizează generos, neascunzându-și vreo cută a universului său interior. Ca producător și autor de spectacole coregrafice, pline de cutezanță, întreține o bogată cultură a dansului clasic și contemporan, ale cărui elemente le exploatează rațional și fantast, pentru a ivi bucuria comunicării de anvergură expresionistă. El nutrește o vie credință în frumos, în compoziția mereu înnoită, mereu aceeași, permanent seducătoare a baletului clasic, formă de dans pe care o scoate în afara cadrului rigid, instituționalizat, al marilor teatre. Arta lui e una de esență, de puternică spiritualitate latină. Caligrafia impecabilă a mișcării implică distincția eleganței, a unei adresări artistice ingenios concepute și structurate. În prima parte a „Requiemului- 24 de ritualuri și un cuvânt șoptit”, scena e distribuită pe patru compartimente sentimental-afective: „Feu”, „Tandresse”, „Forță”, „Fragilite”, cuvinte scrise pe panourile de fundal. Se creează o simbioză perfectă între gesturile și mișcările dansatorilor și costumația acestora. Culorile devin extrem de sugestive: fustă roșie cu veston roșu - focul, mistuitoarea, înflăcărata patimă a iubirii; fustă roșie cu veston alb - tandrețea confesiunii; fustă roșie cu veston negru - forța; fustă albă cu veston alb - fragilitatea, inocența, candoarea, puritatea mărturisirii. Ritualurile, tablourile coregrafice învederează surprinderea în profunzime și cu finețe a raporturilor interumane, ale căror adevăruri universal valabile le comunică prin mijloace specifice dansului, insistând cu acribie asupra transcenderii de către ființa umană a unor limite care îi sunt proprii. Se încearcă o uniformizare a umanului prin vestimentația constând în fuste și vestoane, ca și prin configurarea cu materiale de o dezarmantă simplitate a unor simboluri existențiale - pătratul, lanțul, pista (de-a lungul căreia se desfășoară cursa vieții), ringul de luptă, măștile (care reactualizează ideea lumii ca teatru), scara (pe treptele căreia se evadează lin din limitare, din izolare, din însingurare). 

Așadar, deși, paradoxal, titlul spectacolului duce cu gândul la requiem, la ideea că moartea e mare peste măsură, că ne naștem cu stigmatul morții pe frunte, cele 24 de ritualuri ale excepționalului spectacol coregrafic inițiat de Ana Maria Munteanu, directoarea Teatrului de Balet „Oleg Danovski”, gândire și înfăptuit de Gigi Căciuleanu induc încrederea în capacitatea ființei umane de a se recircumscrie elanului vital, de a învinge moartea, de a se înălța deasupra apăsătoarei condiții terestre, tinzând spre Absolut. De aici magia coregrafică a d-lui Gigi Căciuleanu, care compune, recompune și redefinește corpurile, obiectele lumiii materiale, revaluând totodată dimensiunile lumii spațiale. În aceste condiții, el asimilează dansul cu zborul , fie chiar și cu o singură aripă, făcând ca undeva, într-un punct foarte luminos și tainic al spiritului dansului, să se întâlnească, prin stilizarea în retortele cele mai pure ale sensibilității, cu poezia. Scenele de grup alternând cu solo-uri și cu duete potențează lirismul cu nuanțe dramatice ale trecerii noastre prin lumină, echivalentă cu o sete de păcate, de doruri, de avânturi, de patimi și de sete de lume și soare. O lumină însetată adânc de lume și soare. O lumină însetată adânc de viață. Cum e însăși arat lui Gigi Căciuleanu și emulația pilduitoare a corpului de balet constănțean, unic ăn felul său, în lume.

„Premii și premiați” (PINDU 1999)

 ***, Premii și premiați, „Tomis”, Constanța, 1999

*

Academia de Științe, Literatură și Arte împreună cu Universitatea din Oradea, cu sprijinul câtorva prestigioase asociații și fundații, au organizat la Cercul Militar, în perioada 2-5 septembrie 1999, a II a ediție a Festivalului Internațional de Poezie și ediția a VII a Salonului Internațional de Carte, manifestări culturale onorate de prezența a peste 110 invitați din 15 țări, între care acad. prof. Georges Thines, vicepreședinte al Academiei Belgiene, Adam Puslojic (Serbia), Miron Kiropol (Franța), Ion Miloș (Suedia), Kazem Shahryari (Iran), acad. Gabriel Țepelea, Dan Cristea, Nicolae Prelipceanu, Marius Tupan, Aurel Rău, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu (România) etc.

Colocviul Poezie și libertate - o religie pentru mileniul trei, prin comunicările scriitorilor Constantin Abăluță, Valeriu Stancu, Mircea Popa, I. Miloș, A. Puslojic a captivat atenția unui auditoriu select și receptiv. Programul a inclus un amplu miting poetic (...) numeroase lansări de carte, între care și monumentalul Dicționar al poeziei române în limba franceză.

*

Premiile Festivalului au onorat personalități precum Jean Jacques Celly, Alexandru Lungu sau Angela Marinescu. Salonul de carte a obținut distincții pentru poezie (Denisa Comănescu, Urma de foc, Editura Axa, Botoșani, 1999; Jacques Izoard, Le Bleu et les Poussieres, La Diffence, Paris; Adrian Alui Gheorghe, Complicitate, Libra, București, 1999; Miron Blaga, Cântece de revoltă și moarte, Anotimp, Oradea, 1999), proză (Marius Tupan, Rătăcirea Domnului, Fundația Luceafărul, București, 1999), critică (M. Popa, Reîntoarcerea la Ithaca, Globus, București, 1999), eseu (Aurel Chiriac, Pictura bisericilor de lemn românești în secolul al XVIII le a și al XIX lea, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, 1999) și traducere (Jose Luis Reina Palazon pentru traducerea în spaniolă a cărții lui J. W. Goethe, La vida es Buena, Visor, Madrid, 1999; V. Stancu pentru traducerea în franceză a poeziilor din volumul colecției „Poesis” al Festivalului Internațional de Poezie ediția a II a; Radu Țuculescu pentru traducerea din germană a volumului America nu există, Cogito, 1989 și Der Dichter Lacht, autor Tadeus Pfeifer, Biblioteca Revistei „Familia”, 1999), ca și câteva premii speciale. Printre cei distinși cu elegante  „pentru multe editoriale deosebite” s-a aflat și revista „Tomis”, recompensată pentru „consecvența și coerența programului său cultural”.

Din partea revistei „Tomis” au participat scriitorii Sorin Roșca și Marian Moise.

„Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală” (ASTALOȘ 1999)

 A treia întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume

George Astaloș, Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală, Revista Asociațiunii Transilvania ASTRA, 1999

(190)Recent, la inițiativa Academiei Române, a avut loc o dezbatere asupra viabilității literaturii noastre din anii hegemoniei roșii - reuniune la care au fost luate în discuție toate genurile literare și cu deosebire romanul. Este știut: o literatură nu se recomandă prin poezia ei, cum lăsau să se înțeleagă analiștii de ocazie din anii șaizeci, nici prin dramaturgia ei, teatrul fiind, prin excelență, genul cel mai perisabil dintre toate expresiile creației literare. O literatură se recomandă prin proza ei - „proză” neînsemnând neapărat roman, ci „nuvelistică”, în sensul larg al noțiunii. Vezi semnificația inițialelor PEN Clubul „Poezie, Estetică și Nuvelistică”. Printre cei care cauționau dezbaterile asupra trecutului imediat făceau parte academicienii Gabriel Țepelea și Eugen Simion - ultimul având o remarcabilă inițiativă în acest sens încă din toamna anului 1996, când a oferit paginile „Caietelor Critice” ale Academie unei ample anchete asupra subiectului evocat, la care au răspuns circa patruzeci de scriitori, poeți, critici și universitari angajați direct în procesul creației literare.

Recenta confruntare a fost actul doi al inițiativei lui E. S., al cărei succes putem spune că a fost covârșitor atât prin calitatea semnatarilor acelor considerații, cât și prin diversitatea contribuțiilor publicate. „Selon les bruits qui courent”, în curând vom asista la cel de-al treilea act al decorticării retrospective a creației literare românești din perioada derutei cenzoriale - act ce se va juca tot în dispozitivul „Caietelor Critice”. Este vorba de o anchetă întreprinsă în profunzime asupra romanului nostru din cea de a doua jumătate a secolului douăzeci.

Majoritatea protagoniștilor anchetei din 1996 au scos în evidență condiționarea literaturii de către factorul politic, al cărui absolutism doctrinar le-a impus oamenilor de litere o stare de manifestare subalternă. Or, este de notorietate deontologică: practica literaturii își are proiecția împlinirii ei tocmai în cultivarea unei absolute libertăți de expresie. În ce privește concluziile recentei confruntări, tinerii scriitori prezenți la dezbateri au avansat ireversibila idee potrivit căreia nimic din ceea ce s-a scris între 1948 și 1989 nu va rezista exigențelor unei istorii literare științific întocmite. Așteptăm parametrii estimativi ai literaților incluși în sumarul anchetei despre roman. În așteptarea acestor parametri analitici, preocuparea creatorilor pare să își aibă vectorul îndreptat către literatura viitorului, ceea ce ni se pare mult mai remarcabil și în orice caz mai pasionant, tocmai pentru că scrutarea viitorului invită la investigarea unui trecut ce anunță potențialitatea, dar și virtualitatea noii generații.

S-a bătut monedă pe ideea existenței sau inexistenței unui „sertar” fermecat al literaturii noastre, din care, după 1989, ar fi putut țâșni capodoperele unei literaturi oprimate de cerberii totalitarismului. Concluzia: nu a existat nici un „sertar” cu opere prohibite - adevăratul sertar al literaturii române din anii incriminați fiind în realitate creația literară, poetică și lingvistică a exilului.

Nici nu putea fi altfel: în țară, libertatea de expresie nu a avut drept de cetate timp de peste patruzeci de ani. Dacă însă a existat un sertar (și sertarul a existat într-adevăr), atunci el se află în arhivele securității! În Biblioteca Națională a Franței există o scrisoare a lui Blaga, adresată în anii cincizeci lui Bazil Munteanu la Paris, în care clasicul nostru îi scrie prietenului din exil: „Am manuscrisele a douăsprezece cărți, gata de predat editorilor”. Unde sunt aceste manuscrise și când vom vedea cărțile anunțate de Blaga în galantarele librăriilor și în rafturile bibliotecilor? Poate niciodată. Vom afla însă cu siguranță mai mult despre aceste „sertare” ferecate de poliția politică a comunismului atunci când Ecaterina Țarălungă, terminându-și cercetarea în care s-a angajat, va scoate pe piața literară monografia „Bazil Munteanu”.

Până atunci, însă, rămâne pe rol sertarul exilului - sertar ale cărui piese au dat strălucire universală literelor românești. Ancheta revistei „Luceafărul”, de la începutul anului 1988, lăsa să se înțeleagă că sertarele scriitorilor noștri din țară ar fi fost doldora de manuscrise „nepublicate” în timpul regimului trecut. Și pe bună dreptate propaganda incomunicabilă a fostului ordin politic interzicea publicarea textelor ce contraveneau dogmelor (...).

Literatură și Filosofie (IBRAM & IONESCU 1998)

 Nuredin Ibram & Celia M. Ionescu (ed.), Literatură și Filosofie, Ovidius University Press, Constanța, 1998, 123 p.

3 Prefață - Nuredin Ibram
Apariția acestei lucrări a fost posibilă datorită interesului deosebit pe care studenții de la Studii Aprofundate, promoția 1997-1998, specializarea Literatură română contemporană, l-au acordat cunoașterii și înțelegerii tendințelor din cultura și mai ales filosofia românească. (...)

5 Nuredin Ibram - Paralelă între maximele celor șapte înțelepți ai lumii eline și aforismele populare românești

16 Celia M. Ionescu - Schițe pentru un portret

30 Mihaela Marin - Tânăra generație interbelică

53 Mihaela Drăguș - Reînvierea tradiției ortodoxe în perioada interbelică

65 Andaluzia Poșircă - „Dualitatea” eliadiană

83 Olga Ștefan - Concepția filosofică a lui Camil Petrescu și reflectarea ei în opera literară

101 Andreea Hațieganu - Scurtă încercare de revalorizare a conceptului de „mister” în filosofia blagiană

112 Manuela Aura Lungu - Literatură și filosofie - Emil Cioran

„Riscul în cultură” (BREBAN 1997)

 Nicolae Breban, Riscul în cultură, Polirom/Plural, București, 1997, 300 p.

5 Cuvânt înainte

9 Riscul în cultură

17 Necesitatea opoziției

27 Provocarea estetică

51 Din nou despre riscul în cultură

56 Caragiale contra lui Mitică

69 Mediocritatea ca boală

100 O cultură uitată

108 Stafiile și farmecul exilului

155 Exilul intern

163 Exilul (luptele intestine)

178 Resentimentul

209 Fețele autorității

217 Autoritatea maestrului
217 Utopia praxisului
219 Iisus - primul personaj modern

235 Forța exemplului 
 245 Instituțiile
249 Un autor modern: Friedrich Nietzsche
257 Necesitatea opoziției
265 Das eine Europa 
270 Cazul Lucian Blaga

283 Addenda: Discurs la ținut la redacția revistei „Orizont”, în decembrie 1996. 

Cartea IV: Fantasmele sfârșitului de mileniu, poate la fel de terifiante precum ale celui anterior își fac simțită prezența pentru cel care, având drept mod de a fi cultura, meditează asupra semnificațiilor acestora. Valoarea - categorie esențială în orizontul culturii și al creației - nu se supune doar criteriilor utilității și plăcerii, ci stă mai degrabă sub semnul riscului, cu toate ipostazele pe care le poartă cu sine: ratare, boală, ridicol, îndoială, singurătate, suferință, destin. Toate acestea rămân a fi mărci ale autenticității și, de ce nu, ale unui nou umanism.

„Să spunem da vieții, să ne reîntoarcem la valorile prezentului, aici și acum, obosiți de atâtea utopii ce săvârșesc violențe inimaginabile în numele unei vieți de dincolo de moarte sau de dincolo de prezent. Să redescoperim bucuria de a trăi, să redăm individului întreaga sa valoare, scoțându-l din turma aceea indistinctă, din massă, conceput demagogic și comod instrument în mâna oricărui profitor social, a oricărui tiran.” (Nicolae Breban)    

„Scriitorul modern și sentimentul identității” (MĂDĂLIN 1996)

 Teodor Mădălin, Scriitorul modern și sentimentul identității, „Tomis”, Constanța, mai 1996, p. 1, 2.

„Poetul modern a pierdut, în genere, sentimentul identității, al personalității sale”, observa Eugen Simion în capitolul consacrat Poeziei din Scriitori români de azi, când analiza o asemenea criză, o ruptură a sinelui cu sinele, la Nichita Stănescu. Se pare că un corolar al maximei intelectualități e tocmai înstrăinarea de propriul eu cunoscător care, în elanul obiectivizării absolute, tinde să se contopească cu obiectul cunoașterii sale și sfârșește prin a se dizolva în profunzimile implicite ale acestuia. Tot din aceleași motive, probabil, prozatorul se amestecă printre personajele sale, își rezervă de regulă un rol (...) de confident sau colportor, fără să aibă nicio contribuție la desfășurarea acțiunii. Contribuția sa se reduce la conștiință și reflexie, din punctul de vedere al evenimențialului fiind ca și inexistent, Ubicuitatea lui ni-l evocă adesea pe Omul Invizibil. Perfect obiectiv e geniul, așa cum l-a aproximat Schopenhauer, adică reprimându-și orice subiectivitate, cenzurându-și orice sentiment în favoarea cunoașterii pure, delestate de omenesc. Se întâmplă însă uneori ca acest produs al imaginației filozofice își depășește utopia, caracterul strict utopic, și se realizează în acei oameni în care omenescul însuși e contestat de exces de cerebralitate, de intelectualitate. Meseria de scriitor e, în acest context, una dintre cele mai ingrate și mai pline de primejdii...

Într-un interviu acordat lui Michael Jackob, Cioran remarca pe bună dreptate că „oamenii care nu scriu au mai multe resurse decât aceia nu se exprimă, pentru că păstrează totul înlăuntrul lor. A scrie înseamnă a expulza din tine însuți ce era important. Prin urmare, cel care scrie e cineva care se golește, iar la capătul unei vieți e neantul. Din acest motiv sunt scriitorii atât de puțin interesanți. Mă gândesc serios la asta, sunt goliți de ei înșiși, sunt fantoșe. Pot fi strălucitori în conversație, dar nu mai au ființă.” Nu la altă concluzie ajunge Julesc Renard, chiar dacă nu în termeni atât de categorici, în celebrul său Jurnal. Cioran încheia în tonul dezabuzat-amar care-i este propriu: „În general am constatat că oamenii care au produs prea mult într-un domeniu sau altul devin fantoșe, mai devreme sau mai târziu. Din acest motiv, marile prezențe n-au produs cel mai adesea nimic.” Altfel spus, avem de ales între a ne trăi plenar și autentic viața și a ne îndepărta de ea încercând să-i conferim, prin literaturizare, o iluzorie nemurire. Câteodată, propria viață nu ne mai e suficientă. Încercăm atunci să-i transgresăm limitele prin imaginarea altor moduri de existență sau prin participarea la alte modele ontologice. Jurnalul nu mai puțin celebru al lui Andre Gide mărturisește acest tip de depersonalizare, tălmăcită în românește de Nichita Stănescu astfel: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală.” Contopindu-se până la identitate cu personajele sale, cu vocile sale biografice retroactive, scriitorul descoperă cu spaimă că demult a încetat să ființeze în stare genuină, originară, și capabil să se exprime cu sinceritate pe sine însuși. Suntem surprinși să constatăm că mult citata sinceritate de care sunt suspectate scrierile lui Gide și-au pierdut definitiv orice noțiune, în lipsa unei identități precise a autorului lor. Eticheta de autenticitate, la fel de uzitată, ni se pare în acest context mult mai la locul ei. Reiese ideea că lectura sau scriitura pot falsifica pe cel care le practică, iar dacă efectele receptării nefaste sunt clare pentru toată lumea - suficient să evocăm valul de sinucideri provocat de apariția Suferințelor tânărului Werther - atunci decelarea consecințelor scriiturii nu-i o operație tocmai ușor de întreprins. Referințele despre scriitură sunt în general favorabile, reținându-se aspectele ei pozitive, valențele terapeutice (Cioran) sau Plăcerea textului (Barthes). Singura ipostaziere ingrată a scriiturii pare să fie cea procustiană („les affres du style”) și aceea invocată de fiecare dată cu subînțeles demonstrativ-didactic că dificultățile de ordin tehnic sunt cu siguranță surmontabile de către un spirit aplicat și guvernat de înalte comandamente artistice. O replică decisivă în problema relației creator-operă este dată de Valery pentru care „artistul este un produs exclusiv al operei altul decât acela care a început s-o scrie (...) Ca Dumnezeu care s-a retras din lume după ce a făcut-o, artistul, în gândirea valeryană, se îndepărtează (sau este îndepărtat, exilat) din operă. Se îndepărtează de ea ca să se lase mai bine inventat de ea. O absență productivă, o retragere strategică” (apud Eugen Simion Întoarcerea autorului, în timpul căreia identitatea autorului este violentată, contestată, pusă între paranteze. „Creatorul creat de propria operă își pierde total identitatea. Devine o retorică, o ființă de hârtie, cum va zice, mai târziu, Barthes. Autorul devine „o victimă care-și adoră călăul pentru că de la el va veni, poate, adevărul”. Așadar, în durata aparte a scriitorii, autorului i se cere să-și lase identitatea la garderobă, ca la intrarea într-o incintă sacrosanctă. Precum spunea Platon în Fadon, sufletul nemuritor se leapădă de impuritățile pe care, odată cu corpul, i le impune existența, înainte de a accede la lumea ideilor pure și a se delecta în compania lor. Pe acel tărâm ideal Adevărul și Frumosul fuzionează, ca mai târziu în estetica lui Valery, pentru care deliciile gândirii sunt situate la același nivel cu ale artei. Însă, atât din fața Adevărului cât și a Frumosului, omul trebuie să se retragă. Aidoma matematicienilor cu care avea afinități deosebite, Valery cultiva iluziile unui limbaj în care tranzitivitatea să domine în chip absolut. Ca în Legenda Meșterului Manole, creatorul e un mediator care se estompează dindărătul propriei creații, căreia îi sacrifică și propria-i identitate. Și Flaubert crede că „scopul vieții scriitorului e în opera, restul nu există”. După ce-și îndeplinește funcția de creator al frumosului, poate să dispară asemenea anumitor insecte după actul reproducerii. „Mulțimea nu mai vrea să știe de autor, ea nu recunoaște decât opera”. Ideea primează asupra individului prin intermediul căruia se realizează după cum cuvântul Sfânt are nevoie de sacrificiul personal al lui Isus. Piesa lui Blaga pune foarte bine în valoare, la un nivel cu adevărat semnificant, sentimentul acut al depersonalizării care urmează actului creației. Suferința nu dispare de îndată ce dificultatea tehnică e învinsă, ci are consecințe profunde și pe termen lung. „Sunt vu rostul pierdut”, exclamă unul dintre zidari. Probabil că nu altfel a exclamat Dumnezeu însuși în ziua a șaptea. Dumnezeu a devenit un Monsieur Teste căruia îi repugnă mondenitatea; închistat în propria-i perfecțiune fără fisură, a decis să cultive o desăvârșită discreție. Plecând de la observația că într-o descriere cu cât sunt mai multe atributele obiectului descris cu atât sfera lui este mai restrânsă, reiese că un număr mic de cuvinte exprimă o cantitate de realitate mai amplă, iar absența oricărui cuvânt face loc infinitului însuși. „La început a fost cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu”. În acel cuvânt încă în stare latentă germinau virtualități infinite, nu doar ceea ce există, ci tot ceea ce e cu putință și chiar cu neputință. O dată rostit, Cuvântul s-a așezat la temelia lumii, anulând toate celelalte posibilități de existență. Orice alegere este o limitare. Prin Creație, Dumnezeu s-a negat pe sine în nesfârșita lui disponibilitate. Astfel se explică prestigiul ne - încă întâmplatului față de ce s-a întâmplat deja. E principiul loteriei și al pariului lui Pascal. Rezultă că logosul e o absență și opera se ridică prin anularea creatorului ei. Ce se poate spune de pildă, despre părintele Domnului Teste? Autorul acestui sublim elogiu al intelectualității trăiește cu sentimentul unei mari nedumeriri în privința propriei existențe și al deplinei imposibilități de a o explicita. Răsfoind imensul Jurnal al lui Valery, scris în 281 de caiete, de-a lungul întregii sale vieți, Constantin Noica e dezamăgit să descopere că autorul acestuia nu e de fapt Paul Valery, ci Monsieur Teste. Nimic din reflexul vieții personale (de va fi avut cu adevărat vreuna) nu transpare în acest jurnal în care se oglindește, dimpotrivă, ca principiu, decât în grad maxim. Valery recunoștea, glumind, că-și acordă dreptul de a fi imbecil după-amiaza atâta vreme cât în zori, când își redactează jurnalul, este Dl. Teste însuși, inteligența personificată. Povestea asta cu dedublări tare mi-amintește de Dr. Jekyl and Mr. Hyde! Ce poate să releve o biografie a lui Valery? Iată un extras din Le Nouvel Observateur care poate da un răspuns acestei întrebări: „În viața privată, particulară, autorul Cimitirului marin nu semăna deloc cu portretul pe care posteritatea i l-a păstrat. E de ajuns să citești incredibila relatare a vieții lui de către Denis Bertholet, biografia unui poet despre care e foarte greu, dacă nu cumva imposibil, să povestești. Rămâne întrebarea: Paul Valery a trăit cu adevărat? Și Valery însuși e atât de tranșant în această problemă încât, pentru a demonstra prin reducere la absurd imposibilitatea unei biografii a sa ar trebui să-l lăsăm să se destăinuie: „N-am știut niciodată cine sunt ... Dacă aș fi întrebat, sub amenințarea pedepsei cu moartea, ce-am făcut aseară, n-aș prea ști ce să spun!” Valery nu-și amintește foarte mult, dar cel puțin regretă teribil anii 1890, când avea 20 de ani și când , spun el, „cum nu publicam nimic, nimeni nu mă lua drept ceea ce nu eram de fapt”.

Locuia la Montpellier și-și petrecere verile în Italia. Nu se plictisea, avea doi prieteni foarte haioși: Andre Gide și Pierre Louys. Scrisorile lui Valery trădează un strașnic amuzament. Lui Louys îi scria: „Scumpa mea, ești băftoasă că ai un tip ca ăla! Măcar își face niște chestii despre care se vorbește în toate bisericuțele. Niște pupicuri acolo, că e băgăcios, la că știm noi”. Și scrisoarea se termină astfel: „Adio, frumușico, o să mă faci să plâng. Ei, lasă, o să rezist, dar totuși nu-s prea fericită. Sora ta care te sărută, Soricuța de ciocolată, foarte nefericită”.

Cu Andre Gide, Valery e mai reținut: „Dragul meu Andre, tocmai am primit minunata trusă de compasuri pe care mi-ai trimis-o. Ești arhi-nebun, sunt dansatoarea, herghelia, colecția ta, mă ridici în slăvi!” Mai scrie: „maică-ta, căreia în sfârșit i-am cerut adresa ta, mă roagă să nu-ți scriu lucruri prea excitante”. Suntem în 1893 și Andre Gide e totuși un flăcău de 23 de ani. Dar să nu cădem într-o eroare de lectură: libertatea tonului Valery în aceste scrisori nu e câtuși de puțin datorată faptului că Valery ar fi fost homosexual. Dimpotrivă, n-a crezut o singură secundă că Gide și Louys ar fi fost homosexuali.

Valery e de părere că viața fiecăruia, și a sa în primul rând, e o „acțiune neregulată de circumstanțe neprevăzute asupra unui personaj real instantaneu”. Nu vede cum „o ființă a hazardului, incompletă, asimetrică”, ar putea fi recunoscută într-o povestire totuși continuă - biografia. „Cine sunt? Trebuie că sunt efectul pe care-l produc asupra unuia sau altuia? E povestea vocii înregistrate, pe a mea nu mi-o recunosc niciodată... Trec drept inteligent și știu bine că nu sunt”.

Orice biografie tinde mai mult sau mai puțin către portret, sau ceva care să aducă a portret. cel al lui Valery scapă, din motive pe care el însuși le definește în ceea ce au ele accesibil sau inaccesibil. De pildă: „Ceea ce mă interesează cel mai mult nu e deloc și ceea ce are importanță cel mai mult”. Sau: „Ce mi-am dorit cel mai mult nu era în afara mea, ci în mine, dar nu și în puterea mea.”. La care ar trebui adăugat că opera lui Valery nu oferă nici un indiciu asupra persoanei sale. De la bun început am fost preveniți: „Nu-mi place să scriu. Nu pot să creez o operă literară normală”. E adevărat: creația sa e atât de puțin normală încât își limitează receptarea la scriitori, universitari și anumiți studenți. Dar un rânduleț extras la întâmplare din oricare din cărțile sale iradiază o energie și un sentiment al descoperirii incomparabile.

Cu ce să începi , când e vorba de Valery? Cu onoruri peste onoruri și omagii peste omagii când el e în egală măsură un copil teribil  („N-am nimic în devlă”) care, de două sau trei ori într-o viață de om, se întreabă „Ce se întâmplă? Am compus eu o poezie adevărată ca la mama ei?” Și, de fapt, nici nu minte: nu-i place să scrie, detestă „aerul agasant al acelor volume dense în care te pierzi”. În consecință, „m-am dat de partea poeziei și a geometriei,  care, și una și alta,  dar fiecare în conformitate cu propria natură, se folosesc de limbaj fără nici cea mai mică iluzie”. (Cât despre geometrie, să ne amintim de trusa dăruită de Gide.)  Cu puțină vreme înaintea  morții, Valery îi scria lui Gide: „Datorez tot ceea ce sunt prietenilor mei  Au crezut în mine când eu însumi nu mai credeam... M-au învățat atâtea și despre atâtea lucruri... Bătrâne, nu trebuie să uităm asta, și nici eu să te uit!”

Valery cel atât de greu de prins în cuvinte! „Evenimentele sunt spuma lucrurilor, dar ceea ce mă interesează e marea” (Care mai e atunci utilitatea unei biografii? pare să întrebe Valery - nota trad.). Dar a mai scris și că „amintirile noastre cele mai dragi ne mușcă inimile în umbră” (Tot el pare să răspundă, invocând latura profund umană a „poetului național” care devenise în timpul vieții - n. t.) „Habar n-am acuma de am ajuns atât de străin” (s. n.)

„Filosofia românească la judecata neototalitaristă (III)” (CAZAN 1996)

prof. univ. dr. Gh. Al. Cazan, Filosofia românească la judecata neototalitaristă (III), „Tomis”, Constanța, 1996

Nu există filosofie românească! Morții sunt, adeseori, mai puternici decât viii, fie aceasta pentru că valoarea operei unora dintre cei care nu mai sunt în viață a fost consfințită istoricește. Or, cum valoarea operei cumva nu convine totalitarismului, atunci ea trebuie supusă criticii până la a răsturna total și a o prezenta, împotriva adevărului ei, ca non-valoare sau pseudo-valoare sau ca una al cărui autor a fost „duplicitar ”, „colaboraționist” etc, așa încât valoarea însăși este prezentată cu atributele autorului.

Cu morții care nu-i convin, totalitarismele au procedat totdeauna cu măsuri abnorme, ilogice, barbare. Am văzut cum s-a procedat cu filosofii și filosofia românească în septembrie 1940 sau după reforma învățământului din 1948.

În „noul” timp, adică după decembrie 1989, câțiva intelectuali din domeniul „științelor umaniste” s-au reprofilat în privința orientărilor lor. S-a petrecut cu ei Fenomenul Damascului. Asemenea Sfântului Pavel, care din asupritor al creștinilor a devenit, peste noapte, prin iluminare, un fervent apostol al lui Isus. Numărul Pavelilor a crescut impunător și, sigur, s-a recrutat, într-o anumită măsură, din foștii activiști din domeniul ideologiei ceaușiste, din rândul foștilor secretari de partid., fie că au fost cu propaganda, fie că fost secretari fără alte determinări, deci care conduceau, efectiv, un anume organ de partid (unitate, birou). Ori când n-a făcut parte din categoriile de mai sus, au putut fi totuși întâlniți printre profitorii regimului. Unii au stat zeci de ani în institute de cercetare și în învățământul superior fără a da nimic semnificativ în filosofie. Poate din când în când câte o broșurică despre Știință și religie sau despre Revoluția săvârșită de marxism în filosofie (și astea proaste!) sau, după caz, câte o teză de doctorat pe care, apoi, cu ajutorul unor jurnaliști nepricepuți în ale filosofiei, au ridicat-o la rangul de mare filosofie. Majoritatea lor au fost bursieri ai statului român sau ai altor state, beneficiari, deci ai unor stagii de formare profesională în străinătate. pe când majoritatea carelor didactice și a cercetătorilor din domeniul filosofiei aveau interdicție de specializare în străinătate (mai ales după 1973), ei obțineau vize de plecare în străinătate în fiecare vară.

Coincidența face c a un Pavel care poartă chiar acest nume, activist altădată la un CC al UTC, jurnalist la reviste comuniste, om care alerga să ia cadrelor didactice interviuri despre personalitatea de excepție a lui N. Ceaușescu, s-a reconvertit, și el, și a devenit din apologet al regimului comunist, nu doar critic al acestuia, ceea ce nu este rău, ci un totalitarist pentru care lumea are o singură dimensiune, oamenii trebuind să creadă neapărat în ce propagă neofitul în ale democrației etc.

Din punctul său de vedere, pe care cred că îl reproduc corect, nu există filosofie românească, iar dacă s-ar încerca să se acorde demnitatea de filosof unor români, atunci  „poate”, zice el, că Blaga sau Noica ar merita-o. Deci Blaga sau Noica sunt considerați, cu îngăduință, ca unii care „poate” ar merita titlul de filosofi.

În paranteză fie spus, distanța dintre Pavel Apostol care îl desființează pe Blaga (în Revista de filosofie, 1958) și noul Pavel care crede că lui Blaga i se poate atribui vocabula poate în privința calității de filosof, distanța nu pare a fi prea mare. Să zicem că acești Paveli țin de destinul istoriei filosofiei românești, ar fi prea mult.

Într-o altă intervenție de-a sa, de data aceasta la cartea lui Ion Ianoși, O istorie a filosofiei românești (în relația ei cu literatura) (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996), același Pavel dă intervenției sale un titlu pe care l-a vrut deopotrivă subtil și ironic, ceva în sensul O istorie despre ceva care nu există, un titlu care nu poate fi decât o prostie ori, ceea ce este mai credibil, o stratagemă vicleană de a intra în grațiile celor care i-ar fi putut favoriza ascensiunea. Ceea ce, fie vorba între noi, s-a și întâmplat.

Pentru Dan Pavel, filosofia românească și istoria ei nu există și atât. S-a hotărât omul să declare inexistența filosofiei românești și a făcut-o în afara oricărei îndoieli și dincolo de rezultatele cercetărilor în acest domeniu. Propagandistul de altădată a ieșit din nou la iveală, nu s-a schimbat în privința naturii sale, cum nici procedeele nu și le-a modificat. Cântă și desființează, în continuare, cum  știe, atâta doar că altul este obiectul cântecului și altul al desființării. Pentru el, D. Cantemir, T. Maiorescu, V. Conta, C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, Mircea Florian etc nu au existat, numele lor par fi pure ficțiuni, sau dacă vor fi existat, opera lor nu poate fi apreciată ca filosofie. Unei asemenea „exegeze” nu i se poate opune nici o argumentare pentru că ea este viciată prin intenție, denaturată prin voințe arbitre și nu rezultă, cum se observă, din vreo argumentare fie ce cât de slabă.

Noul-vechi Pavel dă verdicte, sancționează, desființează istoria filosofiei românești, pentru a fi și el la modă, căci despre originalitate nu poate fi vorba de vreme ce ideea are statute vechi. orice altă idee ce nu cade pe credința lui, ale cărei izvoare numai merită cercetări, este declarată nulă, iar autorul este aruncat la coșul cu vechituri. Argumentele nu au ce căuta într-un asemenea loc unde sloganul se lăfăie într-o libertate absolută.

El este, însă, jurnalist de profesie sau cel puțin așa a fost înainte de decembrie 1989, așa încât s-ar putea crede că afirmațiile sale despre filosofia românească sunt o licență peste care se poate trece fără comentarii prea largi.

Mai gravă nu se pare ideea inexistenței istoriei filosofiei românești când vine de la oameni considerați autorități în filosofie.

„Despre umor și ironie” (GRIGURCU 1995)

Dan Perșa & Gheorghe Grigurcu, Despre umor și ironie, „Tomis”, Constanța, XXX, 301, aug. 1995, p. 2, 15.

D. P. - Care considerați că poate fi eficiența socială a umorului, ironiei, satirei? Dar cea estetică?

G. G. - Un onorabil clișeu didactic ne vorbește și socotim că ne  va mai vorbi multă vreme despre ironie și umor ca despre mijloace de „îndreptare” a obșteștilor rele. Ca despre o „demascare” a lor (termen compromis de limba de lemn). Ce ar fi să considerăm ironia ca un factor mai semnificativ pentru subiect decât pentru obiect? Raportată la cel care o emite, exprimă disimularea. „Ironia este pudoarea umanității”, scria Jules Renard. Mai mult decât atât: este un procedeu dea introduce neantul, de a stabili între subiectul și obiectul atitudinii ironice o relație aneantizatoare, cu scopul de a ascunde „perfect” subiectul (vezi Jankelevitch).

D. P. - Apreciați că în literatura ultimelor generații simțul umorului, ironia, spiritul caustic pamfletar s-au devitalizat ori au căpătat o nouă calitate?

G. G. - E greu de apreciat. Fiind vorba de constante ale umanității, mi s-ar părea otios să fac observații de genul: cutare popor sau cutare epocă are mai mult umor decât altele. Aș risca să dovedesc... lipsă de umor.

D. P. - Se mai poate vorbi de literatură pur umoristică sau satirică, sau aceste componente au fost absorbite în proza și poezia ultimilor 15-20 de ani?

G. G. - Cu aceeași precauție cu care se cuvine a ne pronunța în genere despre umor și ironie, aș socoti că în perioada sintezelor ori măcar amalgamărilor de tot felul, cunoscută sub numele (pentru mine, mărturisesc, iritant) de postmodernism, ele sunt mai curând „absorbite” decât în stare „pură”. Un exemplu de comic ridicat în înalte vârtejuri fantaste sau topit într-o fascinantă vervă eseistică îl reprezintă opera lui Witold Gombrowicz. La noi, Marin Sorescu e un nou Topârceanu trecut prin ceva absurd, iar Mircea Cărtărescu e un virtuoz al unei intertextualități programatice, care nu e decât o formă de ironie tehnică.

D. P. - Considerați ironia o formă inconsistentă a spiritului uman, ca Hegel, sau dimpotrivă?

G. G. - Nu numai Hegel suspecta ironia și umorul de inconsistență, ci și alte ilustre spirite. Fr. Schelling: „nimicirea în sine a oricărei independențe a unui conținut obiectiv, precum și nimicirea coerenței forme în sine ferme, coerență fată de acest conținut”. Goethe: „îndată ce abundă devine un simplu surogat”. Blaga: „ca atitudine înseamnă o identificare cu simțul comun”. Nu cred că ar fi înțelept a-i contrazice. Ironia ni se înfățișează ca o mască, un refuz, o fugă, o nimicire și o autonimicire, deci, în esența sa, ca o negativitate. E o reducție prudentă a spiritului în fața neantului care e mimat. Misterul ultim e (în)conjurat cu pași dansanți, cu gesturi bufe ce se exprimă doar pe ele însele.

D. P. - Unde ar avea astăzi societatea românească nevoie mai mare de ironie: în literatură, în presă, în fiecare din noi ca autoironie?

G. G. - Pretutindeni și nicăieri. Ironia e un lux, e o gratuitate pe care ne-am putea-o îngădui mai curând într-un răstimp de stabilitate și armonie decât într-unul de frământare și discordanțe. ironie, ci de una de gravitate. oare întâmplător Caragiale, Urmuz, Ionescu apărut drept poduse ale unei perioade de înflorire? Azi, zeflemeaua grosă, trivială, e mânuită mult prea des de indivizi cu prea puține scrupule, pe linia unui balcanism revigorat, adresându-se pornirilor joase ale nației, întocmai cum s-a întâmplat și cu naționalismul. Batjocura a devenit o hrană a noastră zilnică.

D. P. - Cât de adevărată considerați că este expresia „ironia soartei”?

G. G. - Mi se pare „adevărată” doar în gradul în care noi ne permitem a ironiza soarta. Acea incomensurabilă forță căreia i se supuneau și zeii ne dă voie, uneori, s-o supunem măsurilor noastre omenești, s-o atingem cu floarea unei imagini.

D. P. - Care apreciați că sunt transformările în ce privește simțul umorului, ironiei, spiritului satiric, pe care ultimele cinci decenii le-au indus românilor?

G. G. - Întrucâtva am răspuns mai sus. Aș putea adăuga doar că instrumentul ironiei, în calitatea sa de suspendare a „conținutului”, pare a se accentua, câteodată, din motive politice, adică într-un regim opresiv sau dominat de sechelele opresiunii. La unii pentru a-și ascunde reflecția și afectele de teama persecuției, la alții pentru a-și ascunde intențiile imorale și agresivitatea brută. În atari împrejurări, avem de-a face, pe de o parte, cu un umor excesiv de elaborat, de filtrat, nu doar pentru a se exprima pe sine, ca „artă”, ci și pentru a dejuca vigilența diferitelor instanțe ale cenzurii (Bulă e un dulce copil al „epocii de aur”, un „decrețel”), iar pe de altă parte, cu un umor ale cărui porniri grosiere și resurse limitate sunt însoțite îndeobște de unul involuntar, mult mai reușit, al demagogiei, nu o dată semidocte, ce se vrea luată în serios.

Cititorul la sfârșitul mileniului II (PETRAȘ 1995)

Irina Petraș, Gânduri despre cititor și nu numai..., „Tomis”, Constanța, XXX, 5 (298), mai 1995, p. 4.

„Plus que de chair /Il se veut d ecriture”
Alain Bosquet

Nu omul, Cititorul. Cel care își trage iar și iar, veșnic flămând scaunul la buza prăpastiei să asculte o poveste (F. Scott Fitzgerald). Cititorul, condamnatul, crede M. Eliade, dar ce minunată condamnare: să-și procure revelațiile prin cultură, prin cărți în exclusivitate. Cu prețul uriaș și nebănuit de primejdios al îndepărtării de natură, cititorul se abandonează bibliotecii. O vede ca un paradis, alături de Borges, ori labirint cu toane malefice ca-n Il Nome della rosa. I se supune, acceptă regulile jocului. Sfântul Augustin, singur într-o încăpere, murmurând pentru sine cuvintele dintr-o carte deschisă în mâini, inaugura era bogatei solitudini a lecturii. De aici înainte omul se va căuta pe sine și lumea întorcând pagină după pagină cu sentimentul tot mai acut al participării la un act inițiatic. Gutenberg va face ca fenomenul să capete proporții de masă. Boala câtorva aleși se transformă în epidemie. Cea mai benefică dintre epidemii. Una prin care omenirea însăși poate spera să atingă ordinea și armonia unui stup. Doi oameni, străini, trăind la mii de kilometri unul de altul, citesc și recitesc aceeași carte. Se regăsesc în ea, află între paginile ei resurse suficiente să privească viitorul în față. Întâmplarea valorează cât cea mai prietenească strângere de mână!

Cititorul merge pe jos, încet și sigur, asemeni pedestrașului lui Cioran. Așa a cucerit o lume și tot astfel o poate păstra. Civilizația atomică, gata să se autodistrugă prin sat precum cavaleria romană, poate fi ținută în frâu prin lectură. Cititorul este în măsură să apere viața fiindcă mintea sa e vie. Cititorul se asemănă cu o grădină. Nu întâmplător Arcimboldo a pus alături de omul alcătuit din cărți pe cel din fructe și spice. Sunt amândoi simboluri ale vieții, ale rodului, garanții pentru perpetuare a speciei umane.
Lumea fără cap imaginată de un Canetti e o lume în care cărțile sunt arse pe rug. Când bibliotecile nu vor mai fi decât depozite prăfuite în care toate cuvintele au tăcut, faguri fără miere, ultimul cititor va fi fost ucis și planeta va fi a maimuțelor.
Sfârșitul de veac XX e încă unul al lecturii, chiar dacă se lansează, pe mici și mari ecrane, din când în când, câte un „de profundis”. Și, atâta vreme cât mai există Cititorul, nu e totul pierdut pierdut.

Într-o carte despre era personalizării - alt nume, mai propriu, poate, pentru postmodernism  - (este vorba despre L era du vide a lui Gilles Lipovetsky), omul contemporan este definit ca dispecer al propriei existențe. O ofertă uriașă și derutantă, o explozie a informației la nivel planetar nu aduce după sine monotonia, uniformizarea, robotizarea, ci, dimpotrivă, individualizarea, singularizarea prin selecție obligatorie. Omul este înainte de toate cel care alege după ce „s-a pus la curent” cu variantele posibile. Mă gândeam citind-o că două, cel puțin, sunt datele staturii sale pe care omul postmodern nu le poate alege, ci îi sunt impuse: apartenența etnică și muritudinea. Revenind asupra gândului dintâi, corecturi însemnate ale perspectivei mi s-au părut necesare. Muritutdinea este o fatalitate, dar numai viața, prin tot ce face împotriva morții, o justifică. Fără zbaterea vie, moartea își pierde semnificația. Absolutul ei este relativizat de forța creatoare hărăzită omului. Așadar, dacă omul nu poate alege să nu moară, poate alege în schimb cum să trăiască în ciuda morții asumându-și limitările acesteia, subminându-le.

Pe de altă parte, apartenența etnică poate fi considerată și ea o fatalitate. Importanța care se acordă în vremea din urmă, pretutindeni, diasporei e semnul acestei recunoașteri. Oricâte ajustări ai aduce ființei tale, ea păstrează însemnele apartenenței la o etnie. În era postmodernă, mai mult ca oricând, a ști înseamnă a-ți aduce aminte și a fi înseamnă a avea memorie. Prezentul nu se întrupează decât prin tot ce s-a conservat din tot trecutul. El este o răsfrângere a „bibliografiei” existențiale atât la nivel de individ, cât și la nivel de popor. Etnia nu este o fatalitate, constructivă prin simpla ei proclamare. Nu are sfințenie apriorică și nu reprezintă o soluție prin exaltarea ei verbală. Ești român prin cunoașterea și recunoașterea autorității unui trecut cultural și prin înfăptuirea pe care i-o adaugi. Ești român prin fapta ta specifică deschisă către lume. Prin ceea ce E. Lovinescu numea „a-ți fixa sufletul”. În absența unei memorii culturale constructive se ivește primejdia mesianismului rasial, acel „fenomen disgrațios și mătăhălos” respins de L. Blaga. Cu alte cuvinte, apartenența etnică este și ea, în cele din urmă, o chestiune de alegere. E o latentă, inoperantă altminteri decât prin realizarea ei conștientă, prin actualizare responsabilă și atentă la conexiuni. Trecutul unui neam, oricât de glorios, nu justifică, în mod automat, prezentul, ci-l construiește dacă memoria colectivității etnice știe să acționeze seminal. Nu încremenirea sub faldurile trecutului poate asigura consistența prezentului etnic (național), ci acel „zbor cu spatele” al îngerului lui Walter Benjamin. Îți aduci aminte, deci ești. Recuperarea trecutului nu înseamnă idealizarea lui, ci trăirea responsabilă în prezent conștient de rădăcini, fondat și cu temei.

Alain Finkielkraut - autorul Înfrângerii gândirii - era întrebat, de curând, cum vede noua Europă. Lucid, atrăgea atenția asupra pericolului instaurării unui nou „vis american”. Invocarea entuziastă a unei Europe noi și unite nu reprezintă soluția. Cel puțin deocamdată. Europa este alăturare și întrepătrundere de culturi naționale. Să negi acest lucru prea devreme să anulezi esența însăși a Europei. Estul european poate rata o șansă rară dacă nu va ști să fructifice prețuirea culturii prin care a rezistat decenii în șir. Nu farduri apusene vor putea salva bătrânul continent. Economicul nu are memorie și deci nu poate fi. Cultura, în schimb, este. Încă o vreme de acum înainte ea se va mișca în cadre naționale, oricât de planetară este exploatarea informației. Și,atunci, apartenența etnică este o răspundere și un răspuns. Și ea înseamnă alegerea de a fi.

Cititorul, cel-ce-gândește-singur, n-a fost niciodată sclav. El celebrează cartea - speculum humanae salvationis - adică eliberarea ca proces, nu ca împlinire. Principiul cunoașterii actuale - „Omul devine ceea ce vede” - l-aș citi astfel: „omul devine ceea ce citește”. Și, în hățișul editorial actual, aș relua îndatorirea continuă în programul ASTREI transilvănene: să ne dea o mână de ajutor publicul cetitor, arătându-i cărarea cea bună, ca cetitorul să nu se dea cu capul de gard, cetind toate năzbătiile”. Cei „buni conducători de carte” - scriitori, editori, profesori - au, vorba lui Eminescu, de „combătut întunericul”.
În Evul Mediu, funcționa o lege potrivit căreia știutorii de carte nu puteau fi omorâți! Să ne fie, oare, la îndemână să devenim nemuritori în vreme ce ne trecem cu ochii lipiți de seriale TV și benzi colorate?!

„Prezențe editoriale dobrogene” („TOMIS” 1995)

 Dragoste ciudată. Lectura cărții Andei Hristu este agreabilă, cu momentele de interes. Personajele, provenite mai toate din mediul artiștilor, se apropie sub semnul înalt al nevoii de dragoste ori al impulsului sexual, sunt apte de analiză și autoanaliză. Dialogurile, rememorările, unele de tip radiografic, au tensiune sau cad în poncifuri. Andrei, bucureștean, vine în Constanța ca să scrie o carte despre Ovidiu. Motiv să se îndepărteze de Amina, de care divorțase curând. O moștenire considerabilă a unui unchi din Austria îl ferește de privațiuni materiale. Copilul este trimis la Timișoara, în grija părinților. Proprietara casei, aflată pe malul mării, este Simona, arheolog, mama unui băiat. Neputința de a se opune eforturilor numeroasei familii duce la eșecul doritei căsătorii, căci va refuza dragostea adevărată ca să se mărite cu un muzician, absorbit total de pasiunea lui, indiferent la problemele familiei. Pentru o perioadă, conflictele tot mai frecvente se aplanează printr-un contract în Mexic, al soțului. Îl va întâlni pe Ted, în Viena, de care se va îndrăgosti iremediabil și care o va părăsi. Relațiile lui Andrei cu Simona se consolidează camaraderește. El îi vorbește despre viitorul roman, ea despre obsesia că va descoperi mormântul poetului latin, obsesie și a lui Ted, și mărturisește despre pasiunea pentru Ted - bărbat puternic, inteligent, bogat, dar imprevizibil. Senzația de calm e dată și de „filosofia” comună, de vehicularea unor termeni ca „dragoste”, „fericire”, aprecieri privind degradarea existenței materiale și morale a oamenilor. Sentimentul de prietenie evoluează încet spre dragoste, încredințat că Simona va reacționa pe măsura sentimentelor sale, că va renunța la Ted, care apare mai mult ca o plăsmuire. Reconstituirea acestui personaj din confesiunile Simonei, este una din reușitele evidente ale cărții. Treptat, Ted capătă consistență, devine viu, complicat. Însă senzația este, până la un punct, că rămâne o amintire, memorabil, deci, enigmatic, captivând tot mai mult interesul. Aceasta deoarece este proiecția Simonei, subordonată patimei. Spre final, se întâlnesc cu toții. Existența liniștită explodează. Real, Ted se dovedește slab, nu rezistă avansurilor senzualei Anima. Andrei îi surprinde noaptea împreună, cei doi fug pe dig și mor înecați. Înfrânt, Andrei, care n-a înțeles marea iubire a Simonei pentru Ted, va pleca în Ardeal. Simona, înfrânta de până atunci, va ieși victorioasă, eliberându-se de amintiri, în sensul că va putea „să privească, fără teamă, ore întregi, cerul și luna nefiresc de roșie și mare”.

Partea durabilă a romanului Andei Hristu stă în analiză și descriere. N-aș spune că n-ar avea harul povestirii, ci, mai degrabă, că n-are suflu epic. De aceea întâmplările sunt rezumate, chiar dacă cititorul speră la o țesătură mai solidă, una epică. Cu puți ani în urmă, J. Archer mărturisea: „Trebuie să fii un bun povestitor să supraviețuiești ca scriitor... Dacă ești doar un scriitor și nu un bun povestitor, oamenii nu te citesc”. S-ar putea ca autoarea să fie conștientă de anumite limite, să scrie după un anumit program. A nu fetișiza cititorul când acesta se impune cu evidentă este un risc, dar, în același timp, probează o conștiință scriitoricească. Descrierile, caracterizările sunt făcute cu rafinament, sondarea demonstrează capacități de fin psiholog. L-a ratat pe Ted aducându-l în final ca pe o existență concretă ori, din contră, l-a făcut real, obișnuit, rupând și vălul legendei și plasându-l într-o situație grotescă? Este absolut necesară în economia cărții secvența de mit întors al creației, amintind de drama lui Blaga, aceea a descoperirii arenei Tomisului? Sunt întrebări poate firești, nu și obligatorii. Romanciera ne dă drept de coautori. Această arată un pas înainte, nu scade valoarea cu nimic. Alăturând acest roman celui de debut, observăm frapante asemănări, așa cum am mai spus. Și, cu toate acestea, Dragoste ciudată este altceva. Primul rămâne un exercițiu, o încercare. Al doilea roman care exprimă depășirea unui studiu, pe care nu mulți o reușesc. O schimbare a perspectivei tehnicii romanești, o mai mare siguranță a scrisului, un spirit moralizator și eticist diminuat sunt semne peremptorii ale unui mare câștig. Dar cât timp maculatura înăbușă gustul și bunul simț, agresează spiritul, ieșirea din anonimat e mai grea ca o naștere.

„Premiul revistei Tomis: Marcel Tripa” („TOMIS” 1995)

***, Concursul interjudețean „Panait Cerna” Tulcea. Premiul revistei „Tomis”: Marcel Tripa, „Tomis”, Constanța, ian. 1995

Riscul cubului
Barba ni se-nfige în genunchi,
Încovoiat și sufocat, (...) de bolta cerească.
De prea multe stele (...) răni.
Respirația alertă mi-a opărit plămânii.
Renunț la atmosferă și mă-nchid într-un cub de aer.
Clipele liniștite cu muchii de cub m-ascund de entorsa de suflet care mă pândește:
Ar urma inevitabil fractura.
Dar liniștea din cubul de aer mă va lecui
Prin efectul de compresă
Nici n-am apucat să mă bucur
Piei sferă urâcioasă, plămădită din sânge rău și rău de aer!
Of, sfera îmi va circumscrie cubul.
Din nou...
Știam că mi-a ales forma potrivită, 
Am simțit riscul,
Și totuși am ales cubul...

Și te mai rog
- Și te mai rog să-nchizi ușa când pleci.
E răcoare aici.
Gânduri înghețate despre apropiata neființă.
Dar n-o încuia.
Lasă-i de vor, să vină.
Să vină să mă vadă pe mine, locul unde trăiește frica.
Frica de apropiata neființă.
Unii au venit și-apoi, toți vor veni odată și odată.
Cei mai mulți sunt intrigați, enervați.
Prea laș ca să simtă și ca să-și pună problema,
intrigatul enervat mă privește și se vede pe sine.
Și-și râde în nas și-și trântește ușa, și fuge de o altă
aceeași frică,
de frica gândului că atunci când se va opri, 
va deveni și el locul unde trăiește frica. Prea târziu.
Numai eu știu că a devenit demult, în scăldătoare
chiar mai-nainte de a-l ruga să-nchidă ușa.
Deșertăciunea aceasta e aceeași
care mă duce cu gândul la Blaga.
și la răcoarea din vorbele lui. 
ce mă rugau să-nchid ușa.

„Concurs de debut editorial” („TOMIS” 1994)

 ***, Concurs de debut editorial „Lucian Blaga”, „Tomis”, Constanța, octombrie 1994

Editura „Muntenia” din Constanța în colaborare cu revista „Tomis” organizează, în întâmpinarea aniversării centenarului nașterii lui Lucian Blaga, un concurs de manuscrise de poezie. Detalii în mass-media centrală și locală începând cu luna ianuarie 1995.

„Periscop” (ROȘCA 1994)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1994, mai 

*

Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor din România, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Tulcea, Centrul Județean Tulcea al Creației Populare și Biblioteca Județeană Tulcea organizează în perioada 1-3 iulie 1994 a XIX a ediție a Concursului de Poezie „Panait Cerna”, care își propune să stimuleze creația literară a tinerilor poeți ce nu au debutat editorial și nu au împlinit vârsta de 32 de ani. Concurenții vor trimite minim 10 poezii dactilografiate în trei exemplare pe adresa Inspectoratului pentru Cultură al Județului Tulcea, strada Isaccei nr. 20, cod 8000, tel. 040/51.60.72, semnate cu un motto, iar într-un alt plic închis, pe care vor dactilografia același motto, vor introduce datele personale și de creație, adresa și numărul de telefon. Ultima zi de primire a lucrărilor este 15 iunie a. c. Un juriu al cărui președinte este Laurențiu Ulici va oferi participanților numeroase premii. Cheltuielile de transport, masă și cazare pentru membrii juriului vor fi suportate de Inspectorat.

*

Tânărul și talentatul poet constănțean George Șoitu, student al Facultății de Drept din București, s-a numărat printre laureații ediției 1994 a Festivalului de Poezie „Lucian Blaga” de la Sebeș, unde a obținut premiul revistei „Vatra”. Felicitări și îl așteptăm cu un grupaj de versuri pentru unul din numerele viitoare ale revistei!

* 

Un remarcabil debut editorial, asupra căruia vom reveni pe larg în numărul viitor: volumul de versuri „Floare albastră” al poetei Emilia Dabu din Mangalia, apărut în condiții grafice deosebite la editura bucureșteană „Senin”. Grație sprijinului material oferit cu generozitate de Șantierul Naval „2 Mai” Mangalia și de familia Curt, a văzut lumina tiparului cea dintâi carte a unei autoare de primă mărime în lirica românească actuală. Se cuvin numai cuvinte de laudă pentru conducerea Casei de Cultură a Tineretului Mangalia pentru excelenta organizare a festivității de lansare a volumului, la care au participat - fapt puțin obișnuit după ianuarie 1990 - peste 200 de persoane!

*

Teatrul de revistă „Fantasio” ne va oferi în această vară numeroase surprize. După ce vom vedea ce e cu „Dragostea și tradiția” - revistă cu texte de Tudor Popescu, muzica Dumitru Lupu și Gigi Răsculescu, regia Andrei Mihalache - va urma un mare „Scandal la Fantasio” stârnit de Ananie Gagniuc, autorul textului și de maestrul Constantin Dinischiotu, autorul regiei. În pregătire se mai află un spectacol cu formația „Euxin” și un music-hall pentru copii.

*

Editura Fundației „Andrei Șaguna” din Constanța a scos de sub tipar o nouă și utilă carte: „Dreptul internațional public”, autor fiind conf. univ. dr. Dorin Clocotici. Lucrarea se adresează în special studenților și specialiștilor cu activitate pe plan internațional în domeniul comerțului, turismului, navigației, industriei, precum și lucrărilor vamali.

*

Complexul hotelier „Parc” din Mamaia a găzduit prima reuniune la nivel național din acest an a societăților neguvernamentale ale persoanelor cu handicap. Societatea constănțeană „Caritatea”, în colaborare cu fundația „Phoenix Caritas”, a asigurat o organizare de excepție, grație sprijinului acordat de directorul general al Finanțelor Publice Emil Trandaș, precum și datorită generoaselor sponsorizări ale unor firme, între care amintim „Dobrogea”, „Inturcom” Costinești, „Malbera”, Coca Cola, „Carmenco”, „Romtrans”, „Pilot Service”, „Ovdius”, „Argus”, cu aportul conducerii Complexului hotelier „Parc” Mamaia. Rămâne de văzut dacă succesul lucrărilor reuniunii „CONFAS 94” Constanța va avea ecoul scontat la nivel guvernamental.

*

Poetul Ion Dragomir a reușit o performanță de-a dreptul în aceste vremuri crâncene de „tranziție”: a publicat în mai puțin de două luni patru volume de poezie, intitulate „Aud foșnetul piramidei”, „Bucium”, „Rouă, trandafiri și lacrimi” și „Poezii la statuia lui Ovidiu”. S-ar putea ca  prin acest act de curaj, editura „Metafora” din Basarabi să fi intrat deja în istoria literaturii române contemporane, fiindcă Dragomir este un poet demarcă al acestor meleaguri.

*

Deși anumite guri rele îi prevesteau o moarte fulgerătoare, imediat după naștere, iată că publicația constănțeană „Albatrosul”, supliment literar-artistic al cotidianului „Cuget liber”, a împlinit un anișor de la apariție! O vârstă, ce-i drept, încă fragedă, dar „pruncul” a învățat deja să meargă cu demnitate către inimile iubitorilor de literatură adevărată, stă adică bine pe picioarele sale, fără „proptelele” binevoitoare ale grafomanilor cu moft și ambiț. Zbor înalt și viață îndelungată, chiar dacă mai e destul până să se însenineze!

*

O fericită și dătătoare de speranță coincidență face ca, în chiar ziua sărbătorii religioase „Izvorul Tămăduirii”, primarul municipiului Constanța, Cornel Neagoe, să fi împlinit 51 de ani. Îi urăm „La mulși ani!”, cu speranța că instituția pe care o conduce va deveni pentru noi, cetățenii acestui oraș, un veritabil „Izvor al Tămăduirii”. Auzi-ne Doamne și fă un gest și pentru noi, păcătoșii!

*

Cu un fast deosebit, firma „Bingo Europa” a inaugurat în fosta piscină a hotelului „Parc” din Mamaia cea mai mare și modernă sală de jocuri din România și una din cele mai mari din Europa la ora  actuală! Zeci de monitoare color, uriașe tabele electronice, mii de metri pătrați de mochetă, un personal foarte tânăr și temeinic mini-jupat, bodyguarzi la tot pasul, câștiguri ademenitoare și multe altele, adică o strălucitoare poartă către mirajul Occidentului, deschisă la doi pași de ștevia noastră tradițională. Sunt însă și unele ciudățenii pentru ai noștri, ca brazii, cu ceva troscomicină la „bord”. Spre exemplu, chestia cu „controlul corporal” de la intrare. La ce folosește el? Să nu pătrunzi cu niscaiva trotil sau cu vreun noroc exagerat de mare? Un prim incident s-a și soldat, din acest motiv, cu rănirea fraților Emil și Gabriel Dobre, care au vrut să testeze, probabil, pregătirea de luptă a bodyguarzilor. Solicităm de urgență patronilor explicațiile necesare!

*

Un pericol neașteptat planează asupra explozivului nostru senator Gheorghe Dumitrașcu. De această dată nu mai este vorba nici de Mossad, nici de periculoșii unguri, nici de capitalismul rapace și americănesc. Buba e în interior, adică în fericitul nostru spațiu mioritic. Deși binișor trecută prin felurite experiențe de viață, frumoasă și oareșcât divorțată, actrița Virginia Rogin declară în săptămânalul „VIP” următoarele: „Aș vrea să mă îndrăgostesc de senatorul Dumitrașcu, fiindcă sunt nebună după temperamentul lui”. Asta ne mai lipsea! Învățați să punem răul înainte, conștienți de inconștiența zăpăcitei, care poate periclita un întreg județ, ne punem întrebarea: dar dacă dl. senator are un moment de slăbiciune sau îi face zăluda farmece? Bat în lemn, fiindcă n-aș vrea să-l văd îndrăgostit lulea, oftând cu ochii pironiți în golul de dincolo de Gherman, votând absent vreo inițiativă a Opoziției!

Anchetă: „TOMIS” întreabă (JELA 1993)

 Doina Jela, , „Tomis”, Constanța, XXVIII, (285), decembrie 1993, p. 6-7.

(7) (...) mai mare de titluri decât anul trecut (40 anul trecut și 43 până acum, sperăm 60 până la sfârșitul anului).

Dintre edițiile critice, teritoriul pe care nu ni-l disputăm cu nimeni, am inaugurat anul acesta seria de Opere Călinescu, urmează să iasă până la sfârșitul anului volumul V al Operelor lui Lucian Blaga, sub tipar se află, de asemenea, primul volum de Opere Mircea Eliade, al doilea al lui Ion Vinea, primul la Gala Galaction.

Le-am enumerat pe toate voind să arăt că dintre puținele ediții critice lucrate în ultimul timp se mai află în redacție și sub tipar câteva, pe viitor însă, după știința mea, situația se arată dramatic la acest capitol vital pentru o cultură, al editărilor de opere complete în ediții critice. Adică, acei puțini editori care ar putea să mai lucreze în continuare la ele, sunt fie angajați în alte întreprinderi, mai rentabile, fie în pragul pensiei sau pensionați, fie bătrâni și cu puterile de muncă diminuate, fie în imposibilitatea financiară de a le mai lucra. În condițiile în care o ediție încă se mai plătește la 100-200, maximum 300 mii lei (un salariu de mecanic de locomotivă, deși înseamnă un an sau doi ani sau trei ani de muncă), în condițiile în care și așa, noi n-o putem tipări la Minerva fără subvenție, fiindcă nu obținem niciodată un tiraj de peste 4-5 mii de exemplare, iar la rentabilitate se poate vorbi doar de la 10.000 de exemplare în sus, activitatea de editare a edițiilor critice se află, într-adevăr, în colaps. Fiindcă că, dacă până acum, Călinescu Opere se vindea cu 900, iar cartea costa în realitate 1.500, aveam nevoie de o subvenție de 600 de lei ca să o putem da la un preț mai mic, numai la 1.000 de exemplare ne trebuiau adică peste o jumătate de milion, acum, pentru că nu poți să ceri pe o ediție critică 4.000 de lei, nouă ne trebuie pentru fiecare apariție câte 2-3 milioane, pe care ni le dau Ministerul Culturii, Fundația Soroș și alți sponsori. Și mă întreb cât va dura situația, deși sponsorizare nu înseamnă să ajuți editura, ci să ajuți cititorii.

Dar în condițiile în care kilogramul de hârtie costă 600-700 de lei, manopera a crescut, un ziar a ajuns să coste 100 de lei, e aproape normal ca o ediție critică să coste 4.000, iar cu ajutorul sponsorizării să o poți vinde cu 2.500. E de văzut în ce măsură vor mai fi cititori dispuși să cumpere. Fiindcă aceia care  ne cumpără pe noi sunt elevi, profesori, cercetători, oameni săraci în genere. Adică dacă un roman pornografic o să se vândă cu 4.000, că o să-l cumpere și bișnițarii și cei cu mulți bani, o ediție critică n-o să se vândă, pur și simplu.

Pe scurt, am să vă spun că spaima mea cea mai mare asta este: șocul teribil al prețurilor îl va suferi în primul rând cartea prevăzută cu aparat critic, cererea, și așa mică, va deveni și mai mică (unele comenzi sunt de 4-5000 mii de exemplare, în toată țara!), iar puținii editori vor deveni și mai puțini.

Sigur că avem și colecții și titluri menite să ne susțină financiar, e vorba de colecții noi, „Cartea elevului” și „Cartea de succes”. La prima dintre ele, unde edităm clasici, nu putem pune prețuri mari dat fiind destinatarul, dincolo, unde am scos cărți cu tiraj mare, Karl May - Winnetou, Dickens - David Copperfield și teoretic am putea câștiga, intervine raportul cu difuzare. Lucrăm cu fostele centre de librării, care vând greu, ne recuperăm banii foarte târziu, după 6 luni sau chiar mai mult, astfel încât, cu banii de pe două cărți nu mai reușim să scoatem una singură.

Astfel că, dacă editorul îmi încredințează manuscrisul astăzi, eu nu pot să-i promit că apare la anul sau peste doi ani, ci când am bani, iar asta îl împiedică pe el să mai lucreze, fiindcă și în cazul lui investiția e foarte mare. Dacă o pagină de bătut la mașină este 100 de lei, 500 de pagini înseamnă 50.000, iar dacă o bați de două ori... Or, eu îi dau 2-3 sute de mii pe toată munca de 3-4 ani... În plus, este ceea ce v-am spus, s-au împuținat cercetătorii, mulți sunt în vârstă, iar generația tânără, în domeniul acesta, nu există. N-au fost cursuri speciale la facultăți care să se ocupe de pregătirea filologilor. Există o generație, formată de Minerva, care nici ea nu mai este foarte tânără, însă, ci deja în pragul pensiei, nu mai are putere de muncă și nici entuziasm. Primejdia este că într-un an-doi, chiar dacă s-ar găsi subvenții pentru ediții critice, să nu mai fie editori.

La ce lucrăm acum, totuși? Nicolae Mecu pregătește volumul II din Călinescu, volumul I din Gala Galaction este sub tipar, fiindcă am avut posibilitatea să xeroxăm edițiile vechi, să nu le batem la mașină să ne coste o avere; Institutul de Literatură ne-a acordat volumul I din Opere de Vasile Voiculescu, lucrat în cadrul institutului, cu oameni plătiți de institut, cu salariu, nu e deci investiția noastră. În rest, ediții care stau, care așteaptă ca editorii să-și facă timp să le continue: Ediția Rebreanu de Nicolae Gheran, de pildă.

Trebuie să vă semnalăm o apariție extrem de interesantă: Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei a lui Axinte Uricariu, vol. I, va apărea în două volume, până acum nu a apărut decât fragmentar, acum apare pentru prima dată într-o ediție științifică integrală și e îngrijită de Gabriel Ștrempel de la Biblioteca Academiei. O altă carte de referință cuprinzând agendele literare ale lui Lovinescu, puse la dispoziție de doamna Monica Lovinescu, îngrijite de doamna Gabriela Omăt care lucrează la noi și însoțită de notele și comentariile lui Al. George, din care n-a apărut decât primul volum, se află și ea într-un impas. Ar trebui să scoatem 5-6 volume, primul, referitor la ședințele Sburătorului între 1923-1926 nefiind decât începutul unor notații pe care Lovinescu le-a continuat până în anul morții, 1943. Or, domnul Al. George, care este un distins critici și istoric literar, prozator și eseist, având și el peste 60 de ani, ne-a anunțat că n-ar mai vrea să facă notele, vrea să-și scrie, în anii care i-au mai rămas de trăit, opera proprie. Să vedem dacă, totuși, n-o să accepte să facă mai departe aparatul critic, pe cine o să găsim să facă operația aceasta foarte grea (sunt de identificat momente, scriitori), întrucât Gabriela Omăt, care e remarcabil de pregătită, n-a umblat în profunzime, totuși, în perioada interbelică, așa cum a făcut-o Al. George.

Am mai avut apariții remarcabile, cum ar fi volumul lui Varlaam Șalamov, într-un tiraj, din păcate redus, de 4.000 de exemplare, oamenii primesc cu răceală tot ce are nume rusesc, deși știm ce fel de rus este Șalamov.

Am mai scos Istoria civilizației românești de Lovinescu, dar am greșit puțin tirajul în sens invers, ar mai fi mers peste cele 5000 de exemplare, încă vreo mie.

Și la P. P. Negulescu - Geneza și formele culturii - s-a cerut un număr mai mare de exemplare decât am apreciat noi, la fel la Mircea Florian  - un studiu de prin 1940 Misticism și credință. O altă lucrare de mare interes Istoria românilor pentru poporul români, de Nicolae Iorga, o sinteză a lui apărută în 1906, noi am reprodus ediția a șasea sau a șaptea din 1936, alta este o antologie a scriitorilor popoarelor neruse din fosta URSS, un roman al lui Bălăiță - Lumea în două zile și cartea lui N. Manolescu reeditată Sadoveanu sau utopia cărții, Vocile nopții a lui A. Buzura. Cea mai mare parte s-au tipărit cu subvenții de la Ministerul Culturii, au apărut astfel doar în bPT peste 20 de volume.

Segmentul pe care Minerva nu-l dispută cu nimeni este, din păcate, acela despre care v-am spus că e în criză: numai noi și Editura Academiei scoatem ediții critice, iar Editura Academiei se zbate în greutăți și mai mari. Cu edițiile Eminescu și Kogălniceanu pe care trebuie să le continue văd că merg destul de greu, iar altele nu știu dacă au mai inițiat. Dacă noi mai câștigăm cu David Copperfield sau Winnetou, nu văd cum ar câștiga ei cu Dicționarul limbii române.

Din motivele expuse până acum e posibil ca peste o vreme să nu mai existe manuscrise. Am înțeles, totuși, ca să introducem și o notă de optimism, că Ministerul Culturii, acesta în care se schimbă câte ceva, intenționează să facă o selecție de editori la Universitatea care s-a înființat, sau urmează să se înființeze, la Alba Iulia. Și ca să continuăm pe această notă de optimism, pregătim pentru de la București de la anul o carte cu totul și cu totul specială - prima monografie serioasă a diaconului Coresi cu Ion Gheție și Alexandru Mareș de la Institutul de Lingvistică din București, o lucrare științifică de 5600 de pagini. Tot pentru salon, pregătim scrierea lui Dimitrie Cantemir Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor, un manuscris pe care l-am procurat de la Biblioteca Țarilor din Moscova, s-ar putea să fie chiar manuscrisul lui Cantemir, noi îl prezentăm pentru prima dată în România, în rusă și în română.

Inițiem Mihail Sebastian, Opere, vol. I este de publicistică, vom continua cu Scrisori primite de Tudor Vianu II, perioada 1939-1949 (vreau să vă spun că am citit manuscrisul ca pe un roman polițist, mai ales epoca de instaurare a regimului comunist), scrisorile primite de la prieteni cu îngrijorările lor și cartea e un barometru al epocii extrem de sensibil, care va deveni și mai interesant spre anii 52-53, când Negoițescu și alți prieteni tineri se arată îngrijorați de ce i se pregătea lui Tudor Vianu. Vrem să scoatem lucrarea lui Verissimo, marele brazilian, numai că primele două volume ale noastre reprezintă abia volumul I al trilogiei sale Timpul și vântul.

Mi-e teamă, însă, că în fața prețurilor foarte mari, oamenii vor înceta în iarna asta să cumpere carte. Mi-e teamă că va fi o asemenea cădere a cererii de carte, încât va pune în pericol existența editurilor, chiar și acestea de importanță națională. Pentru că în momentul în care nu poți fi sigur de un tiraj de 10.000 la BPT și de 2.000 la Opere, activitatea editurii se oprește. Iar semnalele care-mi vin de la centrele de librării sunt descurajatoare. Sunt județe unde cartea Minerva nu ajunge. Sunt județe care n-au comandat nici o carte la noi. Ploieștiul nu are nici un Iorga, care este din Văleni, nu? Sunt județe cu care colaborăm bine, printre care și al dumneavoastră. Cel mai bine colaborăm cu Bucureștiul, Iașul, Clujul, Hunedoara, Deva, Târgu Mureș, Constanța, Brașov. Ne bizuim pe ele. Ne mai bizuim pe biblioteci orășenești și județene. Atât.

*

Editura Univers a avut anul acesta câteva importante succese, respectiv a reușit să publice în colecția Recuperări volumul întâi de eseistică a lui Toma Pavel, intitulat Mirajul lingvistic, iar în colecția Ithaca - a scriitorilor români în exil, Incognito al lui Petru Dumitriu. Aceste două colecții sunt destinate să recupereze în cadrul culturii române la locul lor firesc scriitorii români din diaspora, ca și eseiști și critici, parte dintre ei profesori de prestigiu la mari universități din America și Europa, cum este Toma Pavel și, iată, George Banu, reputat profesor din diasporă, căruia îi apare în aceste zile la noi Teatrul memoriei.

La marea expoziție de carte de la Frankfurt, care anul acesta a fost dedicată Olandei și Țărilor de Jos - și știți, probabil, că țara care se află în anul respectiv în centrul atenției beneficiază de o mare expoziție în Congres Hall, unde expune atât cele mai bune apariții în limba respectivă, cât și traduceri în alte limbi - România a fost reprezentată prin editura Univers în acest pavilion de prim plan, fiindcă exact în ajunul plecării am scos trei autori olandezi importanți. Este vorba de Cees Noteboom cu romanul Următoarea poveste, Hanah Adner cu Amurgul Templierilor și Marga Minco cu O casă goală. În total, editura Univers a fost prezentă la târg cu 11 titluri, dar prezeența chiar în standul central, faptul că unul dintre autori, Cees Noteboom, ne-a vizitat cu mare plăcere în micul spațiu rezervat în expoziție, a constituit un succes pentru Univers, adică, de fapt, pentru România.

Anul acesta, în plus, cărțile noastre au arătat mai bine decât anul trecut și a fost primul an în care editura Univers a avut un stand propriu. Am primit acolo o mulțime de editori străini, atât din Occident, cât și din Europa Centrală și de Est, agenți literari, scriitori, care au fost foarte interesați de programul editorial și de perspectivele noastre.

M-ați întrebat de dificultăți. Pentru noi, editură profilată pe traduceri din marea literatură străină, problema este nu obținerea copy-right-ului fără bani, așa ceva nu mai există de mult,  copy-right fără bani, acesta se plătește și se plătește în valută, (...) schimbării banilor la fixing. Este puțină valută în țară, de aceea se așteaptă luni de zile banii, iar când se schimbă, se schimbă puțin. Se mai întâmplă și să nu reușești să te încadrezi în timp și în cazul acesta pierzi contractul!

O altă dificultate ar fi definirea vagă a cadrului juridic de privatizare a întreprinderilor mici și mijlocii prin metoda MEBO. Univers intenționează în 1994 să se privatizeze, din societate comercială ci capital de stat să devină societate pe acțiuni. Cum vedeți, până acum greutățile ne vin din interior, deși relațiile noastre privesc exteriorul. 

Politica noastră din 1990 încoace a fost să publicăm serii de autori. Am început cu Orwell, Kundera, Fowles. Colaborăm bine cu Milan Kundera, firește. El și-a cedat drepturile de autor, substanțiale, asociației orbilor din România, dar celorlalte exigențe ale sale, pe care le vehiculează presa, mari într-adevăr, le facem față. Adică nu publicăm ediția românească înaintea celei standard de la Brno, noi suntem la cel de-al treilea volum, care acolo a apărut deja. Traducem din originalul ceh, confruntăm cu ediția franceză și publicăm doar după ce ediția noastră e autorizată de el. Cartea care urmează acum din bibliografia acestui scriitor ceh care trăiește la Paris, se numește La vie est ailleurs.

La Univers tirajul mediu este de 10 mii de exemplare, dar avem și cărți cu 30 mii. Așa cum avem și cărți de critică cu tiraj mai scăzut.

Cu toți autorii intenționăm, în principii, să facem serii de autori, chiar reeditând, de pildă, vom reedita la Faulkner formidabila traducere a lui Mircea Ivănescu la Zgomotul și furia, dar la acest autor avem deocamdată titluri niciodată traduse în românești, cum a fost anul trecut Gambitul calului, inedit la noi. Urmează alte două volume în versiune românească, pe care nu vi le spun, o să vedeți imediat de ce, de frica piraților.

Avem, trebuie să mai adaug, o quasiindependență... totală, în sensul că avem departament financiar propriu, de când am devenit societate comercială a trebui să ni-l formăm și să-l lărgim, ne-am format un alt departament de promovare publicitară și de distribuție. Iar aici din nou o dificultate „internă” - librăriile care funcționează îngrozitor. Librăriile care nu mai reușesc să fie ce erau altădată, loc de atracție pentru public, au devenit acum jumătate papetărie, iar din jumătatea asta, jumătate este spațiu de vânzare a țigărilor, băuturilor și așa mai departe. Nu mai sunt atractive, nu arată frumos, nu au materiale publicitare care să cheme cumpărătorul, nu au metode mai speciale de a vinde, de pildă, la sărbători se pot fixa prețuri ceva mai mici, se pot face pachete cu 2-3 cărți, există o mie și una de modalități de implicare a librăriilor în destinul cărții. Angrosiștii nu cumpără decât cărți de mare succes, în general literatură proastă. Distribuția organizată de rețelele de stat Arcadia și Cultura Națională funcționează rău, cartea nu ajunge în orașele îndepărtate de capitală. Noi ne-am putea transporta și singuri cartea, avem un departament destinat acestei activități, dar cum v-am spus, acolo ne lovim de refuzul particularilor de a achiziționa carte de calitate, în favoarea celei proaste, de succes.

Avem și cărți care concurează bine pe Sandra Brown, cum spuneți, cele două titluri publicate anul trecut, ale lui John Fowles, Turnul de abanos și Colecționarul.

La cartea de succes, ce ne omoară pe noi și de asta am lăsat-o la urmă, este pirateria. Ni s-a întâmplat de două ori. O dată cu editarea cărții Dracula a lui Stocker, un editor din Craiova a luat cartea așa cum apăruse deja la UNIVERS și a publicat-o în editura proprie fără să ceară permisiunea ni-mă-nui, nici traducătorului și, mai ales, editurii, așa că a ieșit la vânzare aproape concomitent, aducându-ne un prejudiciu financiar imens. Mai grav a fost ce s-a întâmplat cu Colecționarul. Noi avem copy-right-ul întregii opere a lui Fowles, iar editorul pirat, vechi poet de curte cunoscut înainte, proprietar azi al unei edituri particulare, Evenimentul, s-a dus la agentul englez și a cumpărat copy-right-ul pentru limba... moldovenească. Paul Tutungiu, fiindcă despre el este vorba, a pretins adică, exact ca rușii în timpul comunismului, care intenționau să deznaționalizeze populația românească de acolo - că există o limbă moldovenească, vorbită de niște bieți oameni pe care traducerea cărții i-ar ajuta imens să iasă de sub îngrozitoarea asuprire etc etc. Agentul englez, inocent, s-a uitat pe hartă, a văzut că există o Republica Moldova, nu s-a uitat că limba oficială e româna, i-a dat copy-right-ul, el a publicat cartea la București, a vândut-o prin Arcadia și în momentul în care am încercat, prin Ministerul Culturii, să oprim această difuzare ilegală și acest rapt, Arcadia n-a înțeles. N-a înțeles doar prejudiciul financiar și ilegalitatea, ci imensa ofensă adusă limbii române de această escrocherie, demnă, ce-i drept, de marii șarlatani: să inventezi o limbă inexistență, servind interesele cel mai antinaționale, pentru a câștiga niște bani. Îl vom da, firește, în judecată, dar fapta rămâne faptă și rămâne chiar... ideea ei!

„Petre Comărnescu” (CHIHAIA 1993)

 Pavel Chihaia, Petre Comărnescu, „Tomis”, Constanța, martie 1993

(...)

Umbla de obicei într-un costum bleumarin sever, cu o cravată de culoare închisă, într-o ținută de profesor, constrastând cu mobilitatea deosebită a ochilor și mâinilor, care vădea energia unui jucător de base-ball parând mingea, nelăsându-se surprins, luptând până la ultima suflare pentru a învinge.

Mai târziu, către sfârșitul vieții, greaua noapte a comunismului îi mai împrăștiase acest optimism, această luminoasă și generoasă încredere în destinele lumii, în împăcarea acesteia cu Creatorul ei. Dar când l-am cunoscut, Comărnescu își reprezenta un temei nezdruncinat al valorilor, încurajând  pe cei din jur și îndemnând la înfăptuiri în spirit și frumusețe.

Atunci, în ziua în care am poposit în clădirea Fundațiilor Regale, m-a prezentat lui Alexandru Rosetti, directorul Fundațiilor, lui Corin Grossu, secretar de redacție, și lui Ovidiu Constantinescu, apoi m-a întrebat cu delicatețe despre situația mea materială. Absolvisem Facultatea de Litere, dar nu aveam nici un mijloc de trai în București și intenționam să mă întorc în Constanța. Grație lui P. C. am reușit să fiu numit împiegat la Direcția Generală a Teatrelor - unde el ocupa postul de inspector general - o slujbă modestă, dar care îmi permitea să lucrez nestingherit la înfăptuirea proiectelor mele literare.

Aveam colegi deosebit de distinși, pe Alexandru Ciorănescu, viitorul profesor de literatură comparată, pe poetul Aurel Chirescu, pe Gr. Popa, un excelent cunoscător și traducător din literatura anglo-saxonă, în sfârșit, pe colegul de generație, poetul Geo Dumitrescu. La intrarea mea, director se afla Nicolae Kirițescu, autorul piesei Gaițele.

A fost o epocă plină de activitate a lui Comărnescu, când cultura americană nu era încă pusă la index, ci dimpotrivă, publicul manifesta o curiozitate deosebită pentru noile valori de peste ocean pe care nu le putuse cunoaște în timpul războiului. Se știe că Petru Comărnescu a tradus și a prezentat în studii de înalt nivel piesele lui Eugene O Neill - recent Traian Filip a publicat în revista „Manuscriptum” interesanta corespondență dintre marele dramaturg american și traducătorul său în românește - Sherword Anderson, cărțile lui Faulkner, Dos Passos și Hemingway, o serie de chipuri și personalități din lumea politică, a presei, a sindicatelor americane, mai cu seamă în cartea sa Chipurile și priveliștile Americii, apărută în mai multe ediții, de fiecare dată cu vrednicie amplificate. Dar aceasta era numai o latură a activității lui Comărnescu, care avea o temeinică pregătire filosofică. Teza sa de doctorat de la o universitate americană, intitulată Kalokagaton (Despre frumos și bine), de inspirație neoplatoniciană, lucrată sub direcția profesorului Carr, a fost tradusă în românește de Ruxandra Oteteleșeanu. Comărnescu era legat de strălucita generație a lui M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu, D. D. Roșca. Se interesa îndeaproape de literatură, teatru, artele plastice. El avea o activitate complexă și generoasă, marcând orice înfăptuire cu înțelegerea sa superioară, cu cultura-i deosebită, cu o generozitate și o dăruire de sine nemaiîntâlnite. Comărnescu lupta pentru realizarea culturii românești a vremii sale, scriind eseuri, prefețe, cronici plastice, se ocupa de expoziții, spectacole, editări cu un entuziasm și o vitalitate neobișnuite, încât anii 1945-1948 sunt marcați de personalitatea și activitatea sa. De fapt, el nu făcea decât să continuie acest efort de a promova valorile românești care se înscriau firesc în circuitul valorilor universale și, totodată, de a împământeni valorile din occident și extremul orient care meritau a fi preluate de ethosul românesc. El a luptat pentru Brâncuși, de pildă, nu numai ca valoare românească, dar și ca valoare universală și un neoplatonician nu putea gândi altfel. La fel pentru Luchian, Arghezi sau Blaga, punct de vedere care, desigur, nu a fost împărtășit de funcționarii staliniști de mai târziu.

Îl găseam în cerdacul închis cu geamlâc al casei sale vechi din strada Icoanei numărul 10, pe care o împărțea cu două mătuși bătrâne, înconjurat de o bibliotecă vastă și de tablouri de Margareta Sterian, Magdalena Răsulescu, Vlasiu, sculpturi de Anghel și Vlad. Îl vedeam îngropat în cărți și broșuri, în  norul nelipsitei țigări din colțul gurii, bătând neobosit la mașină. Își bătea textele direct, făcând corecturile la mașina de scris.

Cu timpul, în jurul lui P. C. s-a format un cerc, din care făceau parte M. Sterian, Theodor Cazaban, în prezent la Paris, R. Oteteleșeanu, Florian Nicolau - mai târziu secretar al Teatrului Național - Teohar Mihadaș, Alexandru Husar și subsemnatul. Discutam filosofie și literatură, comentam articolele revistelor literare, puneam la cale unele înfăptuiri. Într-o după-amiază blândă de toamnă a apărut în cerdacul luminat de frunzișul grădinii bogate, un tânăr înalt, cu chipul sculptat în lemn, cu hainele tăiate după ultima modă, care s-a prezentat: Petru Dumitriu și ne-a făcut o confesiune filosofică legată de diploma pe care o primise la Munchen. În perioada în care a frecventat cercul Comărnescu, P. D. avea să dea lucrările sale de valoare în românește Preludiu la Electra, o piesă publicată în două numere consecutive din Revista Fundațiilor Regale, și cartea de proze, apărută tot la Fundații, Euridice.

La un moment dat, în urma unei întâlniri întâmplătoare cu un fost coleg din armată, Jan Ve Niculescu, proprietar al unei industrii textile și amator de a investi capital într-o întreprindere teatrală - soția sa franțuzoaică se pare că era actriță - P. C. spera să-și vadă visul cu ochii și să poată recomanda un repertoriu modern românesc unui teatru experimentat. Am avut mai multe conciliabule entuziasmante la care s-a hotărât să se joace în noul teatru piese de Th. C. și P. D. Tratativele erau avansate cu proprietarii teatrului din Calea Victoriei colț cu bulevardul Elisabeta - unde s-a aflat mai târziu Teatrul Armatei - dar din cauza evenimentelor, a accentuării influenței rusești, proiectul a căzut.

Tot P. C. a organizat o serie de șezători cu scriitori tineri în universități și cercuri de cultură. Eu însumi am citit cu Sorana Gurian la Facultatea de Medicină, altădată cu G. D. sau Ion Caraion. După ce am fost angajat la D. G. T. și o piesă de-a mea câștigat Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor, P. C. m-a încurajat să redactez primul volum dintr-o trilogie a Dobrogei, al cărui subiect îl interesa. Când i-am adus romanul, scris de mână, l-a parcurs pe nerăsuflate, mi-a făcut o prefață frumoasă - care din motive redacționale nu a apărut - și mia- dat întâlnire la editura Cultura Națională. În trei sau patru luni, cartea mea Blocada era apărută.

Răsturnările din cursul anului 1948, impunerea politicii și culturii rusești a oprit elanul culturii românești de după război. S-a încercat chiar nimicirea ei totală, ca în Basarabia sovietică. P. C. cu studii în America și propagator al valorilor occidentale a fost printre cei mai vizați și a primit din plin lovituri de la cei de la care s-a așteptat și de la cei de la care nu s-a așteptat. El a trebuit să intre în anonimat , ca atâția alții, lăsând să vorbească funcționarii de partid.

Eu am pierdut la începutul lui 1948 postul de la D. G. T. și a trebuit să părăsesc Bucureștiul. În anii care au urmat, l-am văzut destul de rar pe P. C., întotdeauna evocând valorile care ne erau scumpe și pe care nu le credeam pentru totdeauna pierdute.

Îmi amintesc de o întâlnire de pe terasa Cazinoului din Constanța mult mai târziu, prin 1967, după ce P. C. fusese comisar al unei expoziții de pictură la Veneția (cred a lui Ion Țuculescu) și putuse vizita și Parisul. Atunci mi-a relatat mie și soției mele despre cercurile de români din vest, despre cenaclul lui Leonid Mămăligă din Paris, despre E. Ionescu și M. Eliade. Întâmplarea a făcut să parcurg nu demult în Fragments d un journal a lui Eliade, care mi-a căzut în mână la Munchen, pasajul unde vorbește de întâlnirea cu Comărnescu, același la care se referea criticul când am întârziat în seara de toamnă pe terasa Cazinoului din Constanța. „Puțin înainte de amiază”, scrie Eliade, „a sosit P. C., însoțit de Ionel .și Marga Jianu. După 27 de ani a rămas neschimbat; poate puțin mai slab, cu părul spre gri - și totuși fumează 50 de țigarete pe zi. P. C. a rămas la fel de volubil ca în timpul tinereții noastre. Afirmă că ceva s-a schimbat în România în ultimii ani, dar nu trebuie să ne facem mari iluzii. Pentru că nu are catedră  la universitate și nu este nici academician, trebuie să lucreze pentru a trăi 12 ore pe zi”.

Inevitabil, l-am întrebat, atunci când am dialogat, pe terasa din marginea mării, de ce nu a rămas în Occident. Nu îmi amintesc răspunsul, dar cred că se referea la cele două mătuși bătrâne, pe care le avea în grijă. P. C. a fost omul cel ma generos pe care l-am cunoscut și creștin în adevăratul sens al cuvântului.

Când l-am întâlnit ultima oară pe bd. Magheru, cancerul își pusese pecetea pe chipul său. Am discutat despre ultima sa carte, care tocmai îi apăruse, Îndreptar artistic din Moldova de nord, în care analiza miracolul artistic moldovenesc în contextul culturii europene renascentiste. Vorbea cu dificultate, deplângând ca de obicei prăbușirea tradițiilor românești, promovarea imposturii. A amintit de I. J., de care îl lega o profundă prietenie, și de E. Ionescu.

Îmi pare semnificativ faptul că P. C., care și-a căutat înțelepciunea în izvoarele gândirii universale, și-a hotărât locul de veci în preajma acestei cronici din veșnicie care este scena Judecății de Apoi din Voroneț. Zugravul a reprezentat marea flacără care înghite pe cei păcătoși într-o răsucire încremenită și dincolo de ea grupurile celor drepți, cu siluete transfigurate și un nesfârșit alai de aureole stelare care dau mai multă intensitate acelui albastru închis, albastru de Voroneț, învăluind ființele cu un pătrunzător contur.

Mă gândesc la mormântul lui P. C., acolo în ograda bisericuței de la Voroneț, la serile blânde vară sau la zăpada care pogoară și se așterne tăcută pe locul veșniciei sale pământești și la moartea care i-a urmat vieții, în fața uriașei fresce a Judecății ordonată după legi divine. Și poate nu Judecata în sine l-a atras încă din timpul vieții la Voroneț, ci speranța acestui univers admirabil, a unei lumi perfecte, unde binele triumfă neîncetat în perspectiva fără umbră a frumuseții.

„Sub zodia blagiană” (CUCU 1992)

 Ștefan Cucu, Sub zodia blagiană, „Tomis”, Constanța, 1992

„Poeme flori”, „poeme umilință”, „poeme lumină”, „poeme exil”, „poeme trudă”! Deosebit de sugestivă este această calificare a poemelor din dedicația către cititori cu parfum de „Predoslovie” la un text bisericesc a volumului lui Ion Faiter, Sequoia giganteia, și, într-adevăr, intri în universul său poetic ca într-o mânăstire sau într-un muzeu, trebuind să te descoperi și să-ți lași la ușă încălțările pe care s-a depus noroiul vieții cotidiene. Înăuntru descoperi un spațiu hieratic, obiecte încremenite într-un tărâm al claustrării și, în același timp, al reculegerii.

Lucian Blaga este divinitatea tutelară a volumului, după cum explică autorul în lapidarul, fără titlu, preambul: „Poeme exil în casa de la grădină din Bistrița”, unde L. B. s-a retras către liniștea dorului (1939-1940), crescute-n „albumul de  familie” umbrit de Sequoia Giganteia întru eternitate”. Cartea respiră, mai ales în ultimul dintre cele trei cicluri, un aer livresc, poetul cedând uneori locul dascălului de literatură română. Unele sintagme din amintitul preambul sunt tipic blagiene, spre exemplu: „poeme lumină” („Poemele luminii”), „către liniștea dorului” („La curțile dorului”).

Poezia lui I. F. are ceva și din filonul tradițional pillatian, elogiind civilizația rurală, amenințată cu dispariția, recompunând un peisaj bucolic, care pare ușor desuet: „Sfioase oi își scutură talanga / În pajiștea dintre pârâu și munte / Rup iarba fragedă cu silnicie / Păscut e neamul lor de colivie / Specie rară de cornute / Mormântul ți s-a închis în catastife multe” (Izgonirea din paradis). În Dor de casă și Căderea serii poetul își cheamă din apele memoriei „casa povârnită-n deal”, având nostalgia celui „irreparabile tempus” al copilăriei, al tărâmului inocenței și purității. (...)

Sub zodia unui „irreparabile tempus” se înscrie și Elegie cu Nichita, una dintre cele mai realizate piese lirice ale volumului, în care zeul blond, prințul poeziei românești contemporane, este surprins în ipostaza lirică și demiurgică, dar și în cea profund umană: „Nichita cel cuminte în priviri / cel neîmblânzit în rostogolirea /palelor de păr / precum paiul de grâu dat în pârgă / Nichita cel greoi în rostire și sprinten în gânduri /și plecat în căutarea lui Ptolemeu / să-ți facă cinste cu o vodcă / pentru lauda adusă / iar eu mi-am sporit colecția cu a douăsprezecea elegie / scrisă pe carte / lipsită de autograful tău / pentru că am așteptat mai întâi / să-ți vindeci piciorul / fără să știu că el era un sol al morții...”.

O altă emoționantă piesă lirică este „Octogenarul”, al cărei univers se compune din elemente cotidiene, aparent prozaice („cozile flămânde pentru ouă”, cozile la „pește”), dar se înscrie, în final, „sub specie aeterenitas”: „Și tot alergi / spre umbra ta / căruntă / pană de cuc umblătoare / în zodia frântă / și prea vorbitoare”. 

I. F. cultivă mai multe structuri motrice și prosodice, dar are tendința de a folosi versul specific poeziei populare, uneori cu caracter satiric („Frunză verde trandafir / se întorc porcii de la jir...”) (Porc de câne) sau parodic (Tatăl nostru). Uneori întâlnim incantații folclorice: „Florile dalbe flori de măr” (Colind pentru băiat).

Volumul lasă impresia de eterogenitate, de „melange”, atât prin schemele metrice și prosodice variate, dar și prin îmbinarea tradiționalismului cu modernismul, prin cultivarea unor specii total diferite (elegie, fabulă, chiar și pamflet politic în versuri - acesta din urmă fiind ilustrat de Îndoliatul trandafir de mai). Întâlnim, pe alocuri, și unele „loci communes”, unele imagini uzate, desuete, ca: „vag suspin”, „ierni geroase”, „dulce legănare”, „bătrânețe sumbră”, „pacea veșnică” etc.

Dincolo de aceste scăderi, cartea atestă vocația lirică a lui I. F., o voce distinctă în peisajul literar dobrogean și nu numai, adăugând o nouă dimensiune aceleia mai vechi de neobosit publicist.

Un cuvânt de laudă se cuvine cunoscutului grafician și autor de „haiku” - uri, Ion Codrescu, cel care ilustrează în chip inspirat volumul.