Pavel Chihaia, Petre Comărnescu, „Tomis”, Constanța, martie 1993
(...)
Umbla de obicei într-un costum bleumarin sever, cu o cravată de culoare închisă, într-o ținută de profesor, constrastând cu mobilitatea deosebită a ochilor și mâinilor, care vădea energia unui jucător de base-ball parând mingea, nelăsându-se surprins, luptând până la ultima suflare pentru a învinge.
Mai târziu, către sfârșitul vieții, greaua noapte a comunismului îi mai împrăștiase acest optimism, această luminoasă și generoasă încredere în destinele lumii, în împăcarea acesteia cu Creatorul ei. Dar când l-am cunoscut, Comărnescu își reprezenta un temei nezdruncinat al valorilor, încurajând pe cei din jur și îndemnând la înfăptuiri în spirit și frumusețe.
Atunci, în ziua în care am poposit în clădirea Fundațiilor Regale, m-a prezentat lui Alexandru Rosetti, directorul Fundațiilor, lui Corin Grossu, secretar de redacție, și lui Ovidiu Constantinescu, apoi m-a întrebat cu delicatețe despre situația mea materială. Absolvisem Facultatea de Litere, dar nu aveam nici un mijloc de trai în București și intenționam să mă întorc în Constanța. Grație lui P. C. am reușit să fiu numit împiegat la Direcția Generală a Teatrelor - unde el ocupa postul de inspector general - o slujbă modestă, dar care îmi permitea să lucrez nestingherit la înfăptuirea proiectelor mele literare.
Aveam colegi deosebit de distinși, pe Alexandru Ciorănescu, viitorul profesor de literatură comparată, pe poetul Aurel Chirescu, pe Gr. Popa, un excelent cunoscător și traducător din literatura anglo-saxonă, în sfârșit, pe colegul de generație, poetul Geo Dumitrescu. La intrarea mea, director se afla Nicolae Kirițescu, autorul piesei Gaițele.
A fost o epocă plină de activitate a lui Comărnescu, când cultura americană nu era încă pusă la index, ci dimpotrivă, publicul manifesta o curiozitate deosebită pentru noile valori de peste ocean pe care nu le putuse cunoaște în timpul războiului. Se știe că Petru Comărnescu a tradus și a prezentat în studii de înalt nivel piesele lui Eugene O Neill - recent Traian Filip a publicat în revista „Manuscriptum” interesanta corespondență dintre marele dramaturg american și traducătorul său în românește - Sherword Anderson, cărțile lui Faulkner, Dos Passos și Hemingway, o serie de chipuri și personalități din lumea politică, a presei, a sindicatelor americane, mai cu seamă în cartea sa Chipurile și priveliștile Americii, apărută în mai multe ediții, de fiecare dată cu vrednicie amplificate. Dar aceasta era numai o latură a activității lui Comărnescu, care avea o temeinică pregătire filosofică. Teza sa de doctorat de la o universitate americană, intitulată Kalokagaton (Despre frumos și bine), de inspirație neoplatoniciană, lucrată sub direcția profesorului Carr, a fost tradusă în românește de Ruxandra Oteteleșeanu. Comărnescu era legat de strălucita generație a lui M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu, D. D. Roșca. Se interesa îndeaproape de literatură, teatru, artele plastice. El avea o activitate complexă și generoasă, marcând orice înfăptuire cu înțelegerea sa superioară, cu cultura-i deosebită, cu o generozitate și o dăruire de sine nemaiîntâlnite. Comărnescu lupta pentru realizarea culturii românești a vremii sale, scriind eseuri, prefețe, cronici plastice, se ocupa de expoziții, spectacole, editări cu un entuziasm și o vitalitate neobișnuite, încât anii 1945-1948 sunt marcați de personalitatea și activitatea sa. De fapt, el nu făcea decât să continuie acest efort de a promova valorile românești care se înscriau firesc în circuitul valorilor universale și, totodată, de a împământeni valorile din occident și extremul orient care meritau a fi preluate de ethosul românesc. El a luptat pentru Brâncuși, de pildă, nu numai ca valoare românească, dar și ca valoare universală și un neoplatonician nu putea gândi altfel. La fel pentru Luchian, Arghezi sau Blaga, punct de vedere care, desigur, nu a fost împărtășit de funcționarii staliniști de mai târziu.
Îl găseam în cerdacul închis cu geamlâc al casei sale vechi din strada Icoanei numărul 10, pe care o împărțea cu două mătuși bătrâne, înconjurat de o bibliotecă vastă și de tablouri de Margareta Sterian, Magdalena Răsulescu, Vlasiu, sculpturi de Anghel și Vlad. Îl vedeam îngropat în cărți și broșuri, în norul nelipsitei țigări din colțul gurii, bătând neobosit la mașină. Își bătea textele direct, făcând corecturile la mașina de scris.
Cu timpul, în jurul lui P. C. s-a format un cerc, din care făceau parte M. Sterian, Theodor Cazaban, în prezent la Paris, R. Oteteleșeanu, Florian Nicolau - mai târziu secretar al Teatrului Național - Teohar Mihadaș, Alexandru Husar și subsemnatul. Discutam filosofie și literatură, comentam articolele revistelor literare, puneam la cale unele înfăptuiri. Într-o după-amiază blândă de toamnă a apărut în cerdacul luminat de frunzișul grădinii bogate, un tânăr înalt, cu chipul sculptat în lemn, cu hainele tăiate după ultima modă, care s-a prezentat: Petru Dumitriu și ne-a făcut o confesiune filosofică legată de diploma pe care o primise la Munchen. În perioada în care a frecventat cercul Comărnescu, P. D. avea să dea lucrările sale de valoare în românește Preludiu la Electra, o piesă publicată în două numere consecutive din Revista Fundațiilor Regale, și cartea de proze, apărută tot la Fundații, Euridice.
La un moment dat, în urma unei întâlniri întâmplătoare cu un fost coleg din armată, Jan Ve Niculescu, proprietar al unei industrii textile și amator de a investi capital într-o întreprindere teatrală - soția sa franțuzoaică se pare că era actriță - P. C. spera să-și vadă visul cu ochii și să poată recomanda un repertoriu modern românesc unui teatru experimentat. Am avut mai multe conciliabule entuziasmante la care s-a hotărât să se joace în noul teatru piese de Th. C. și P. D. Tratativele erau avansate cu proprietarii teatrului din Calea Victoriei colț cu bulevardul Elisabeta - unde s-a aflat mai târziu Teatrul Armatei - dar din cauza evenimentelor, a accentuării influenței rusești, proiectul a căzut.
Tot P. C. a organizat o serie de șezători cu scriitori tineri în universități și cercuri de cultură. Eu însumi am citit cu Sorana Gurian la Facultatea de Medicină, altădată cu G. D. sau Ion Caraion. După ce am fost angajat la D. G. T. și o piesă de-a mea câștigat Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor, P. C. m-a încurajat să redactez primul volum dintr-o trilogie a Dobrogei, al cărui subiect îl interesa. Când i-am adus romanul, scris de mână, l-a parcurs pe nerăsuflate, mi-a făcut o prefață frumoasă - care din motive redacționale nu a apărut - și mia- dat întâlnire la editura Cultura Națională. În trei sau patru luni, cartea mea Blocada era apărută.
Răsturnările din cursul anului 1948, impunerea politicii și culturii rusești a oprit elanul culturii românești de după război. S-a încercat chiar nimicirea ei totală, ca în Basarabia sovietică. P. C. cu studii în America și propagator al valorilor occidentale a fost printre cei mai vizați și a primit din plin lovituri de la cei de la care s-a așteptat și de la cei de la care nu s-a așteptat. El a trebuit să intre în anonimat , ca atâția alții, lăsând să vorbească funcționarii de partid.
Eu am pierdut la începutul lui 1948 postul de la D. G. T. și a trebuit să părăsesc Bucureștiul. În anii care au urmat, l-am văzut destul de rar pe P. C., întotdeauna evocând valorile care ne erau scumpe și pe care nu le credeam pentru totdeauna pierdute.
Îmi amintesc de o întâlnire de pe terasa Cazinoului din Constanța mult mai târziu, prin 1967, după ce P. C. fusese comisar al unei expoziții de pictură la Veneția (cred a lui Ion Țuculescu) și putuse vizita și Parisul. Atunci mi-a relatat mie și soției mele despre cercurile de români din vest, despre cenaclul lui Leonid Mămăligă din Paris, despre E. Ionescu și M. Eliade. Întâmplarea a făcut să parcurg nu demult în Fragments d un journal a lui Eliade, care mi-a căzut în mână la Munchen, pasajul unde vorbește de întâlnirea cu Comărnescu, același la care se referea criticul când am întârziat în seara de toamnă pe terasa Cazinoului din Constanța. „Puțin înainte de amiază”, scrie Eliade, „a sosit P. C., însoțit de Ionel .și Marga Jianu. După 27 de ani a rămas neschimbat; poate puțin mai slab, cu părul spre gri - și totuși fumează 50 de țigarete pe zi. P. C. a rămas la fel de volubil ca în timpul tinereții noastre. Afirmă că ceva s-a schimbat în România în ultimii ani, dar nu trebuie să ne facem mari iluzii. Pentru că nu are catedră la universitate și nu este nici academician, trebuie să lucreze pentru a trăi 12 ore pe zi”.
Inevitabil, l-am întrebat, atunci când am dialogat, pe terasa din marginea mării, de ce nu a rămas în Occident. Nu îmi amintesc răspunsul, dar cred că se referea la cele două mătuși bătrâne, pe care le avea în grijă. P. C. a fost omul cel ma generos pe care l-am cunoscut și creștin în adevăratul sens al cuvântului.
Când l-am întâlnit ultima oară pe bd. Magheru, cancerul își pusese pecetea pe chipul său. Am discutat despre ultima sa carte, care tocmai îi apăruse, Îndreptar artistic din Moldova de nord, în care analiza miracolul artistic moldovenesc în contextul culturii europene renascentiste. Vorbea cu dificultate, deplângând ca de obicei prăbușirea tradițiilor românești, promovarea imposturii. A amintit de I. J., de care îl lega o profundă prietenie, și de E. Ionescu.
Îmi pare semnificativ faptul că P. C., care și-a căutat înțelepciunea în izvoarele gândirii universale, și-a hotărât locul de veci în preajma acestei cronici din veșnicie care este scena Judecății de Apoi din Voroneț. Zugravul a reprezentat marea flacără care înghite pe cei păcătoși într-o răsucire încremenită și dincolo de ea grupurile celor drepți, cu siluete transfigurate și un nesfârșit alai de aureole stelare care dau mai multă intensitate acelui albastru închis, albastru de Voroneț, învăluind ființele cu un pătrunzător contur.
Mă gândesc la mormântul lui P. C., acolo în ograda bisericuței de la Voroneț, la serile blânde vară sau la zăpada care pogoară și se așterne tăcută pe locul veșniciei sale pământești și la moartea care i-a urmat vieții, în fața uriașei fresce a Judecății ordonată după legi divine. Și poate nu Judecata în sine l-a atras încă din timpul vieții la Voroneț, ci speranța acestui univers admirabil, a unei lumi perfecte, unde binele triumfă neîncetat în perspectiva fără umbră a frumuseții.
